Spiritualitate si slujire

Spiritualitate si slujire Mareste imaginea.


Spiritualitate si slujire

Spiritualitatea si slujirea trebuie vazute in unitatea lor profunda, atat din perspectiva divina cat si umana. Iisus Hristos, icoana si izvor al spiritualitatii noastre, care se intrupeaza de la Duhul Sfant si peste care la Botez, Duhul vine si ramane peste El, "n-a venit sa I se slujeasca, ci EI sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Marcu 10, 45).

Omul in Hristos, chip al lui Dumnezeu si vocatie la nesfarsita asemanare cu El nu poate fi decat slujitor in acelasi duh cu Hristos, care, spaland picioarele ucenicilor Sai, a zis: "Pilda am dat voua; precum v-am facut eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13, 15).

Postuland aceste premise, in eseul nostru vom reflecta asupra urmatoarelor aspecte ale temei: semnificatia spiritualitatii, Iisus Hristos model si sursa a spiritualitatii si slujirea noastra.

Principiul spiritualitatii, altfel spus, al vietii duhovnicesti, este Duhul Sfant, "Domnul de viata facatorul", prin care "izvorasc izvoarele harului care adapa toata faptura", dupa cum preamareste Biserica.

Prin El, prin Duhul Sfant ne nastem la viata duhovniceasca, invata Mantuitorul: "Adevar, adevar spun voua, de nu se va naste cineva din apa si din duh, nu va putea intra in imparatia lui Dumnezeu. Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, duh este" (Ioan 3, 5-6). Duhul Sfant ne zideste dupa chipul lui Dumnezeu care este "duh", edificand in trupul nostru vas de "duh" din harul Sau, spre a ne face receptacole divine, vase alese care sa poarte numele Lui, "pentru a deveni temple ale Duhului Sfant"; pentru a ne putea inchina si sluji lui Dumnezeu si oamenilor, "in duh si in adevar".

Dar mai extins privind, spiritualitatea este o lucrare nu numai a Duhului Sfant, ci a Sfintei Treimi. Duhul insusi este principiu si revelatie a unitatii. Prin El, cum glasuieste, de asemenea, o cantare liturgica, "tot sufletul viaza, in curatie se inalta si se lumineaza in Unimea Treimii". El este chipul Unimii. Dupa spusa insasi a Mantuitorului, Duhul este asemenea "vantului" care aduce "samanta", adica pe Dumnezeu-Cuvantul si este roua, ploaia, caldura care-I da viata in noi. "Roua Ta este roua de lumina" zice proorocul (Isaia 26, 19). Este lumina care face "sa straluceasca in inimile noastre cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos" (2 Cor. 4, 6). Fiul si Duhul cele doua maini ale Tatalui: "care ne-au facut si ne-au zidit" (Ps. 118, 73), lucreaza in negraita unitate faptura noastra duhovniceasca. Fiul ne este sensul, darul; Duhul ne este viata, rodul. De aceea: "Adapati de Duhul il bem pe Hristos" zice Sf. Atanasie cel Mare. Si totul se zideste, asa cum talcuiesc si inscriptiile de pe frontonul mai tuturor ctitoriilor, locasuri de cult ortodoxe: "Cu voia Tatalui, cu lucrarea Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh", pentru a deveni "locasuri infrumusetate Treimii celei Dumnezeiesti" (Canon Sf. Maslu). Astfel, viata duhovniceasca e viata Prea Sfintei Treimi in noi.

Se cuvine spus in acelasi timp ca prin spiritualitate nu privim doar dimensiunea noastra interioara, ci fiinta intreaga: suflet si trup. Desigur, ceea ce e mai reprezentativ in noi e duhul, constiinta, sau, ceea ce e tot una: spiritul. Pentru care Domnul spune ca: "duhul este osarduitor" (Matei 24, 41). Iar Sf. Apostol Pavel invoca: "Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit si duhul si sufletul si trupul vostru" (1 Tes. 5, 25). Apostolul, insa, cum se observa, evoca intreaga structura umana. Si tocmai pentru ca intreaga noastra fiinta, duh si trup, trebuie sfintita, atunci in aceasta intregime sta identitatea noastra. Sf. Grigorie Palama spune ca "noi nu aplicam numele de om separat, sufletul sau trupul, ci impreuna celor doua, caci impreuna au fost create dupa chipul lui Dumnezeu". Constiinta Bisericii proclama: "Astazi tot trupul se veseleste si se bucura". Sufletul, mai cuprinzator spus, spiritul, e legat de trup ca de propriile sale membre prin care se manifesta. Trupul e ca o revelatie a sufletului, ca o "interioritate care se deschide", "ca un organ al relatiei internationale", un transparent, o "porfira intelegatoare" dupa admirabilul cuvant al Sf. Andrei Criteanul. De aceea, cea mai sublima gandire nu exista real decat sub forma de reprezentare concreta; iubirea de Dumnezeu nu se infaptuieste si nu se verifica decat in caracterul sensibil al iubirii aproapelui. Credinta se articuleaza in rugaciune, in cult si in fapte.

Spiritualitatea semnifica tocmai aceasta armonie deplina intre suflet si trup, gandire si lucrare; in care simturile trupului asculta de lumina mintii, caci dupa un loghion patristic "trupul e un bun slujitor, dar un rau stapan"; iar mintea asculta de Hristos, si Apostolul da marturie: "Noi insa avem mintea lui Hristos"; in care trupul chemat sa reveleze ceea ce numesc Sf. Parinti o "sensibilitate spirituala", vie, activa.

Pacatul a insemnat o cadere din aceasta ordine simfonica, din spirit, din constiinta, in simtualitate pervertita, intr-un fel de anarhie a simturilor. Pentru aceea Sf. Pavel spune ca: "trupul pofteste impotriva duhului si duhul impotriva trupului" (Gal. 5, 7). Aceasta antiteza pune in relief nu o opozitie radicala intre duh, respectiv, spirit si trup, ci ruptura unei unitati organice originare si nevoia restaurarii acestei unitati. Caci acelasi Apostol zice ca "lupta noastra nu este impotriva trupului si sangelui, ci impotriva duhurilor rautatii" (Efes. 6, 12). Si astfel, opozitia radicala se arata a fi intre trup si patimi. Pacatul e nefiresc, iar trupul nostru din vocatia lui de organ si vas al duhului, pastrat "in sfintenie si cinste", cum invata Sf. Pavel (II Tes. 4, 4), poate deveni patimas, coruptibil: "Cel care nu e duhovnicesc pana in trupul sau, devine carnal pana in duhul sau", zice Fericitul Augustin.

De aceea, in redobandirea si progresul spiritualitatii noastre, cum invata Sf Maxim Marturisitorul, avem nevoie de un intreit discernamant: trebuie sa distingem in intelegerea Sf. Scripturi, intre litera si duh; in intelegerea fapturilor, intre ratiunea profunda si vesmantul lor, corpul, sesizandu-le cum zice Parintele Staniloae, ca pe niste "ratiuni plasticizate"; in cunoasterea umana, de sine, intre intelect si simturi. Se cere deci un parcurs, o mutatie; de la litera, de la invelisul exterior si de la simturi, la duh, la ratiune, la inteligenta, si nu pentru a refuza ceva ci pentru a face armonia, unitatea fiintei si vietii noastre, pentru a lucra autentic, prin situarea in centrul nostru ontologic, in spirit acolo unde lumineaza si incalzeste sensul si elanul vietii. Unde e "omul tainic al inimii intru nestricacioasa podoaba a duhului" (1 Petru 3, 4). Unde se inradacineaza si se afirma in noi constiinta, persoana, subiectul, glasul fiintei noastre, inima insasi a spiritualitatii.

Si care, in esenta, e iubire si lumina - cu nesfarsita adancire si imbogatire inlauntru, in Duhul, cum il si preamarim: "Sfantului Duh teologhisind sa zicem: Tu esti Dumnezeu, viata, dorirea, lumina, mintea, bogatia cunostintei, a slavei. Tu esti bunatatea, tu imparatesti in veci" (in antifoane). Dar si deschiderea in afara, catre lume, catre comuniune. Caci adevarata spiritualitate, armonie interioara, e in acelasi timp armonie, putere de comuniune cu semenii mei in Hristos. "Voi sunteti intru mine si Eu intru voi" spune Iisus ucenicilor (Ioan 14, 20). Iar Sf. Apostol Pavel se adreseaza credinciosilor din Corint: "O, Corintenilor, ni s-a largit inima. In inima noastra nu sunteti la stramtoare" (2 Cor. 6, 11). Si, la fel, in acelasi duh, suntem chemati sa purtam si noi, prin cunoastere si iubire tot mai cuprinzatoare, in inimi, pe semenul nostru, familia, marea familie a Bisericii si neamului, a credintei crestine, pe tot omul din lume, pe Dumnezeu insusi, caci El insusi vrea sa-si faca locas intru noi, (Ioan 4, 23), asa cum descopera Domnul ucenicilor.

Relevandu-i inca un aspect esential, spiritualitatea e de asemenea, putere creatoare. E factor fundamental si conditie a creativitatii. Contemplatia insasi, culme a spiritualitatii, ca privire si percepere adanca a adevarului, a sensurilor lucrurilor si fiintelor in lumina Creatorului. "Am vazut lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc" - preamareste credinciosul in Sf. Liturghie - semnifica intelegerea creatiei si intemeiaza actul nostru creator. E intalnirea cu Ziditorul, in fapturile Lui, si orice intilnire cu El nu poate fi decat creatoare si slujitoare. "Absolutul, sesizeaza un ganditor crestin (L. Lavelle), nu e locul odihnei, al imobilizarii noastre. Dumnezeu este infinitatea insasi a puterii lucratoare". A-L intalni, inseamna a participa la opera creatiei, devenind eu insumi creator. Zamislind dupa chipul Lui idei, ganduri care se intrupeaza in fapte, in opere, cu care inmultim talantii Ziditorului, cu care slujim unii altora. Ne zidim si ne imbogatim mereu cu comori nepieritoare, pe care "moliile si rugina nu le strica, furii nu te sapa si nu le fura», intrucat devin fiinta a fiintei noastre si arvuna a invierii. Si iarasi, nu trebuie nici aici uitat ca in aceasta forta de gandire, cunoastere, vointa creatoare, "spiritul uman are nevoie de natura sensibila a omului intreg, in constitutia sa trupeasca si duhovniceasca, trebuie sa se sprijine pe experienta sensibila, aceasta fiind in acelasi timp experienta a spiritului uman insusi".

Recapituland cele de pana acum, vom spune ca spiritualitatea crestina inseamna viata, in Duhul lui Hristos, viata de constiinta si comuniune, de iubire si slujire lui Dumnezeu si oamenilor.

Mantuitorul Iisus Hristos este icoana spiritualitatii noastre. Intru El, Dumnezeu-Cuvantul se face trup, se face viata prin Duhul - "Datatorul de viata". Si profetul prevazuse aceasta plinatate a Duhului in Hristos. "Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul intelepciunii, duhul sfatului si al tariei, duhul cunostintei si al bunei credinte" (Isaia, 11, 2).

Si in Hristos totul e spiritualitate, prezenta a Duhului, in viata si in lucrarea Sa. Domnul se intrupeaza de la Duhul Sfant, "creste si se intareste cu duhul" (Luca 2, 40). Se boteaza si boteaza cu Duh Sfant. Aceasta si este distinctia care il reveleaza, cum marturiseste Sf. Ioan Botezatorul (Ioan 1, 33). Cunoaste cu duhul cugetele inimilor (Marcu 2, 8), pacatele, si scoate raul, "demonii cu Duhul lui Dumnezeu" (Matei 12, 18); graieste in puterea Lui si cuvintele Lui sunt "duh si viata" (Ioan 6, 63). Se bucura in Duhul Sfant (Luca 10, 21), se roaga, se transfigureaza, inviaza intru El, caci "omorat cu trupul, viu a fost facut cu Duhul" (1 Petru 3, 18). Intr-un cuvant, "Toata lucrarea o savarsea Domnul, fiind impreuna prezent Duhul" spunem impreuna cu Sf. Vasilie cel Mare. Si, in aceasta negraita unitate, conlocuire si conlucrare ipostatica, Iisus Hristos ni se reveleaza suprema icoana, spiritualitatea - izvor a spiritualitatii, a vietii noastre duhovnicesti.

Totodata, intreaga viata a Domnului e si slujire, e spiritualitate slujitoare. Iisus Hristos este si trimis pentru aceasta. "Tatal M-a trimis" ne incredinteaza, de repetate ori, Domnul (Ioan 5, 36; 37; 43). Si L-a trimis pentru a sluji. De aceea le-a vorbit atat de direct ucenicilor ca "Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca" (Marcu 10, 45). Si Tatal il trimite in lume sa slujeasca, pentru ca iubeste lumea. O iubeste atat de mult, incat trimite pe Fiul Sau insusi pentru ea, pentru a o sluji, pentru a o mantui. Si astfel Fiul lui Dumnezeu este "venit pentru lume", cum cu adanca intelegere a sesizat D. Bonhoeffer: "Hristos este Om pentru altii". Si El "este pentru altii", in acest mod propriu si exemplar, de "trimis". E plin de Dumnezeu, de iubirea, de bunatatea "parinteasca" divina pentru lume; sustinut fundamental de aceasta prezenta si constiinta a menirii, a slujirii sale. Caci, precum arata Sf. Pavel: "Fiul, in chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit El a fi intocmai cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine, luand chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 6-7), facandu-se cu adevarat "altul". "Ramanand ce era S-a facut ce nu era" canta Biserica de Nasterea Domnului.

Traindu-ne real, viu, conditia noastra, identificandu-se cu noi, pentru a ne sluji, si pana la cruce: expresie ultima a smereniei; dar din voie libera, "Eu insumi imi pun viata" (Ioan 10, 18). Slujind deci din iubire si relevand iubirea din insasi izvorul ei, al Treimii. Incat se poate zice: "Daca cerurile spun slava lui Dumnezeu" (Ps. 18, 1), Crucea Lui spune, reveleaza, iubirea lui Dumnezeu. Sf. Ioan Gura de Aur evoca cu putere sugestiva aceasta iubire slujitoare, graind ca prin insasi gura Domnului: "Eu iti sunt Tata, Eu frate, Eu mire, Eu casa, Eu iti sunt hranitor, Eu haina, Eu radacina, Eu temelie. Tot ce vrei, aceea iti sunt, ca sa nu ai lipsa de nimic. Voi fi in servirea ta. Caci am venit sa slujesc, nu sa fiu slujit. Eu iti sunt si prieten si oaspe si cap si frate si sora si mama. Iti sunt toate. Numai poarta-te curat la inima cu mine. Sarac facutu-M-am pentru tine, pribeag; rastignitu-M-am pentru tine pe cruce si am fost pus in mormant. Sus intervin pe langa Tatal pentru tine. Tu esti pentru Mine totul; si frate si impreuna mostenitor si prieten si madular al trupului Meu. Ce mai vrei inca?"

Si ceea ce mai trebuie spus, e ca prin iubirea Sa, Domnul transfigureaza slujirea. In El slujirea se face stralucire, are nimbul ei divin, e ungere imparateasca. Fiul "ia chipul robului", dar pentru a "propovadui robilor dezrobirea" (Luca 4, 18), pentru a le reda demnitate de "chipuri" si "fii" ai lui Dumnezeu. Slujirea lui este astfel eliberare si maretie, pentru ca Domnul este liber in duhul si unde este Duhul Domnului acolo este libertatea (2 Cor. 3, 17); si cine este liber cu duhul, e liber in toata lucrarea lui. In Hristos mare nu e cel servit, ci cel ce serveste tuturor (Marcu 10, 43). A fi mare echivaleaza cu a sluji. Aceasta pentru ca a sluji inseamna a lucra, a vindeca, a salva, a crea. Slujirea tine de ordinea creatiei. Creatia insasi e slujire, e actul prin care Fiul implineste in Duhul voia Tatalui, in timp ce pacatul e refuzul slujirii si stricare a fapturii. Iar in intrupare, Fiul, Mielul lui Dumnezeu, rezideste prin jertfa, prin iubire, creatia. Desavarseste prin slujire, prin invingerea pacatului, iconomia Ziditorului. De aceea, Domnul spune: "Tatal Meu pana acum lucreaza. Si Eu lucrez" (Ioan 5, 17). Incat, daca am cauta in Sf. Evanghelie cuvantul care intrupeaza condensat si expresiv revelatia in Hristos, noi credem ca acesta este - slujire din iubire, slujire a creatiei, a iubirii, a imparatiei lui Dumnezeu.

Dupa cuvantul inspirat al Sf. Pavel, Iisus Hristos este "Capul Bisericii". Intrupandu-se de la Duhul Sfant, vasul Sau divin-uman se umple de Duh Sfant si devine Cap al trupului Sau - Biserica. El merge la Tatal pentru a trimite de Cincizecime, in acest organism viu, divin-uman Biserica, acelasi Duh care revarsa de la Cap aceeasi viata duhovniceasca in tot trupul Sau. El se inalta cu trupul de-a dreapta Tatalui, dar pentru a fi prezent de acum in Biserica, in noi, mai profund, in Duhul, asa cum este in Tatal. "In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt intru Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi" (Ioan 14, 20). In Duhul "care cerceteaza adancurile lui Dumnezeu. ca si ale omului" (1 Cor. 2, 10-11, care pe toate le patrunde pana la ultima adancime, le lumineaza, le insufleteste. Il face, cu alte cuvinte, pe Hristos viu in noi, in constiinta, cu "toate comorile intelepciunii si ale cunostintei Lui" (Coloseni 2, 3), incat spiritualitatea slujitoare a lui Hristos, in intreg mesajul ei evanghelic sa lucreze si in noi, sa intemeieze si sa lumineze, asa cum face capul cu trupul sau, pe deplin viata noastra. Incat, cum zice iarasi viu si sugestiv Sf. Ioan Hrisostom "Sa tinem neclintiti de El, sa cladim pe El. caci El este temelia, noi cladirea; El e butucul, noi vita; El este pastorul, noi oile; El este drumul, noi pelerinii; El e templul, noi inchinatorii acestuia; El este viata, noi cei ce vietuim; El este lumina, noi ce luminati".

Si aceasta inradacinare a noastra in slujirea Sa, Hristos o intemeiaza inca in rugaciunea arhiereasca, rostind in fata Tatalui: "Precum M-ai trimis pe Mine in lume si Eu i-am trimis pe ei in lume" (Ioan 17, 20). Slujirea noastra are deci acelasi temei divin, poarta o motivatie fundamentala. Slujitorul lui Hristos e trimis sa slujeasca asemenea Domnului. Crestinul face binele pentru ca raspunde de aceasta in fata lui Dumnezeu. De aceea, cum s-a spus prin glasul unui ierarh al nostru, P.S. Episcop Antonie Ploiesteanul: "Ratiunea de a fi in lume a Bisericii e slujirea".

Slujirea care are loc, se intelege, in lume, cum a zis Domnul: "I-am trimis pe ei in lume". Dar, de observat aici, ucenicii erau deja in lume. Si insusi Domnul a venit intr-o lume care-I apartinea, care "printr-Insul s-a facut". Atunci, deducem ca trimiterea in lume de catre Tatal trebuie sa insemne o anume asumare si slujire a lumii, adica in conditia ei istorica, in devenirea ei, din sinergia Proniei si libertatii, in situatiile ei concrete. Asemenea lui Hristos care asuma realitatea data asa cum este ea: timpul, "patria", "cetatea", evenimente, stari religioase, sociale, naturale, bucurii, pacate si suferinte de tot felul, raportand si gasind mereu dezlegari situatiilor de aici si acum in lumina adevarului vesnic; la fel crestinii isi asuma responsabilitatea lor in lume si slujesc concret, in conditiile date de timpul, specificul local, traditii si context social, structuri si stari sociale, morale, de tot felul, mentalitati, aspiratii, nevoi. Si, de sesizat in legatura cu aceasta asumare a raspunderii ce ni se cuvine in lume, ca pentru un anume mod de a pune problema spiritualitatii, a intervenit uneori in experienta Bisericii un fel de disjunctie, redata b.o. prin formula: "a fi" sau "a face". Au fost cazuri in istoria spiritualitatii cand s-a pus un accent mai singular pe "a fi", pe desavarsire personala si izolare, neparticipare la viata "lumii", pe motivul "pacatului" din ea. Si trebuie de amintit aici ca referirea Sf. Apostol Ioan, in Epistola I (2, 16) cand vorbeste de asemenea pacate ca: "pofta trupului, pofta ochilor, trufia vietii", el are in vedere atunci un aspect etic - adica sa nu iubim pacatul din ea - nu pe cel ontologic intrucat lumea, in fiinta ei, in intelesul ei de opera a Sa, e iubita de Dumnezeu, dupa marturia chiar a aceluiasi Apostol, cum s-a mai aratat, si atat de mult, pana la jertfirea Fiului sau (Ioan 3, 16). In acest duh, spiritualitatea autentica trebuie sa semnifice aceeasi tinuta a crestinului ca a lui Hristos, participare la viata lumii. Si, dupa cum sublinia I.P.S. Mitropolit Nicolae al Banatului la "lucrarile Comitetului Central C.E.B." tinute la Kingstone-Jamaica (1-11 ianuarie 1979), "participarea poate deveni una dintre formele principale de contributie a crestinilor la edificarea unei societati intemeiate pe mai multa dreptate, fara mizerie, exploatare, agresiuni, razboaie".

Participarea in duhul autentic al Traditiei Bisericii, afirmata exemplar, indeosebi de Sf. Vasile cel Mare, a carui pomenire se savarseste mai festiv in acest an. Se stie ca marele ierarh concepea inseparabil evlavia personala cu iubirea de semeni, mantuirea fiind imposibila, una fara cealalta. "Cunosc multi oameni care postesc - zice Sf. Vasile in contextul epocii lui - care se roaga, suspina, arata o evlavie fara sfarsit, dar nu scot din punga lor un banut pentru cei saraci. Ce folos au ei de celelalte virtuti. Imparatia lui Dumnezeu nu-i primeste. Ca "mai usor intra camila prin urechile acului, spune Domnul, decat bogatul in imparatia cerurilor" (Luca 18, 25) Din iubire pentru om si slujirea lui a intemeiat el marele asezamant al caritatii, ce i-a purtat numele - Vasiliada - si a organizat monahismul insusi, pe cele doua dimensiuni fundamentale: rugaciune si munca-slujire. Si sub inraurirea lui, mai ales, spiritualitatea monastica rasariteana a pastrat un echilibru intre contemplatie si activitate, filantropia, slujirea aproapelui fiindu-i parte esentiala. Astfel, "a fi" si "a face" in viata duhovniceasca, una sunt, si mai mult, impreuna ne cresc spiritual: fapta e deodata rod al lui "a fi" si, in acelasi timp, i se adauga, creste fiinta; slujind, progresezi spiritual. Marta si Maria, din Sf. Evanghelie (Luca 10, 38-42), se implinesc una pe alta, intr-o unica slujire. In acest spirit talcuia duhovnicul unei manastiri din Moldova, Protos. Vichentie de la Secu, slujirea celor doua surori, intr-un cuvant al sau: "Iubite, adanceste-ti cugetarea la Marta, care slujeste pe Iisus si la Maria care cade langa picioarele Sale. Amandoua surorile au mare osardie in lucru. Marta slujea, gatind hrana trupeasca Domnului, Maria se hranea dansa, ascultand cuvintele Lui. Una odihnea pe cel vazut, cealalta slujea celui nevazut. Pentru ca cel de fata era cu adevarat Om si Dumnezeu. Acelasi stapan osardia amandurora femei a primit-o. Iar tu, suflete, uneste aceste doua osteneli. Slujeste lui Hristos si ca Marta, caci el zice: intrucat ati facut unuia din acesti frati ai mei prea mici, Mie ati facut. Ravneste si Mariei care si-a adancit mintea spre cele duhovnicesti. Totul e sa slujesti, dar fiind mereu luminat de cuvintele lui Hristos. Savarsind amandoua lucrarile plata vei lua".

Trecand acum si la aspecte mai concrete ale slujirii, vom evoca "roadele duhului" despre care vorbeste Sf. Pavel, scriind Galatenilor: "Iar rodul duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia" (5, 22-23). Ascultand acest cuvant al Apostolului, nu putem sa nu subliniem, odata mai mult, ca spiritualitatea e rodnica, rodeste. Si fara roade, sterila, nu e de conceput. Ar fi asemenea fecioarelor "nebune" fara untdelemn in candele. In acelasi sens Sf. Maxim Marturisitorul spunea: "O teologie fara actiune, e o teologie a demonilor". Numai acestia sunt duhuri neintrupate, si asa se explica de ce speculatiile goale au dus la erezii. De aceea Manutuitorul staruie de multe ori asupra roadelor si arata ucenicilor, in ajunul jertfei Sale: "intru aceasta a fost preamarit Tatal Meu, ca sa aduceti roada multa. sa va faceti ucenicii Mei. si roada voastra sa ramana" (Ioan 15, 8, 16).

Si rodul cel dintai al Duhului, al spiritualitatii, este tocmai iubirea. Daca "Dumnezeu este iubire", iubindu-L pe El, iubind pe oameni, pentru care El S-a jertfit, vom avea o experienta a ceea ce este insusi El". Cine mananca painea iubirii, se hraneste cu Hristos, zice Sf. Isaac Sirul, si respira in lumea aceasta aerul invierii" (Cuv. 72). Unde se arata iubirea, inceteaza egoismul, raul. Sufletul se deschide "luminii neinserate a iubirii divine", pentru a o transmite si altora, pentru a vedea in orice om un frate, o fata a lui Hristos, pentru a servi. Si, in duhul Lui, fiecare dintre noi sa ne simtim angajati a fi deodata purtatori si mesageri ai iubirii, care detine in ultima instanta, cum sugeram deja, puterea mantuirii din orice rau.

Si Sf. Apostol Pavel numeste apoi bucuria. Se intelege ca iubirea se deschide, se revarsa din plinul harului ei in bucurie. Caci adevarata bucurie e tocmai aceea a roadelor iubirii, a servirii, a binelui savarsit si impartasit. Fiecaruia din inmultitorii talantilor ii zice stapinul: "Intra intru bucurie Domnului tau" (Matei 25, 21-23). Iar Apostolul reproduce acel cuvant revelator al Mantuitorului pastrat in Sf. Traditie apostolica: "Mai fericit este a da, decat a lua" (Fapte 20, 35). Cat de datori suntem sa cultivam indeosebi aceasta fericire, bucurie a daruirii, care ne aseamana cu Dumnezeu, care da chipului nostru, prin aceasta deschidere, stralucire si "buna mireasma", care se comunica in jur de la sine, ca lumina soarelui, ca mireasma unei flori, si poate face atat de mult bine.

De asemenea, pacea, pe care o evoca Apostolul Pavel in aceasta ordine. Iar pacea rodita de Duhul in noi, e armonia divina din insasi viata Prea Sfintei Treimi, icoana a vietii si spiritualitatii noastre. Dumnezeu, ne arata Sf. Scriptura, s-a descoperit proorocului Ilie nu in "vijelie naprasnica", nu in "cutremur", nu in "foc", ci in adiere de "vant lin" (3 Regi 19, 11-12). Si tot la fel, cum arata Apostolul Pavel, "Hristos este pacea noastra" {Efes. 2, 14), pe care ne-o insufla prin Duhul Sfant in inimi, incat slujitorul Lui, odata cu rugaciunile pe care le inalta pentru "pacea a toata lumea", este el insusi un purtator, un facator de pace asemenea Fiului lui Dumnezeu.

Roada Duhului este si dreptatea. Si aceasta trebuie inteleasa de crestini, deodata si ca o atitudine dinamica fata de orice injustitie din lume, dar si ca afirmare a progresului spiritual, moral, economic. Acesta e dinamismul firesc, fundamental, caracteristic lumii. Incat raportandu-l la actualitate, cum sesiza candva P.F. Patriarh Iustin: "Durerile lumii in epoca noastra nu sunt toate consecinte ale unei boli; ele sunt mai mult dureri de nastere ale unei lumi noi care se zideste acum din vointa lui Dumnezeu si cu lucrarea Sfantului Duh. In virtutea principiului biblic, al impreuna lucrarii omului cu Dumnezeu, lumea insesi colaboreaza la transfigurarea sa." Aceasta adanca intelegere da elan spiritului crestin si angajamentelor noastre.

Si trecand putin peste succesiunea din epistola paulina, nu putem sa nu ne oprim asupra credintei; impreuna cu iubirea si nadejdea, constituie radacina, inima virtutilor. Dar trebuie mereu subliniat - in intreg adevarul revelat sta puterea credintei. Aceasta o fereste de alunecarea intr-un entuziasm subiectiv, uneori fanatic, sau de emotii instabile, trecatoare, aparent harismatice. Intregimea adevarului ii da girul autenticitatii, echilibrul, si o face real slujitoare. Caci este vrednic de observat ca credinta, punte intre noi si Dumnezeu, are darul si menirea de a fi punte, cale de unire si intre mine si semenul meu. Asa cum iubirea de Dumnezeu e de neseparat de iubirea fata de om, credinta noastra in Dumnezeu trebuie sa cultive si sa devina increderea in om. Acesta este un fapt esential vietii si progresului intelegerii intre oameni si natiuni. in aceasta directie, in care e atat de mult de facut, crestinii au de asemenea datoria sa-si orienteze eforturile.

Impreuna cu acestea si celelalte virtuti: indelunga rabdarea, privita se intelege, nu ca tolerare a raului, ci ca tenacitate, credinta si speranta in victoria binelui; bunatatea, ca iradiere si invaluire a aproapelui cu caldura inimii sincere; facerea de bine, manifestata spontan si firesc; blandetea, care insenineaza, da liniste, sanatate; curatia, care face fiinta transparenta harului, pe care-l comunica apoi purificator. Toate acestea sustinute profund, miscarea de iubire pentru frumusetea, pentru calitatea vietii, in duhul crestin al Filocaliei, sunt tot atatea cai de slujire. Sub un alt aspect, infranarea insasi, la care se refera de asemenea Sf. Pavel, infranarea de la lacomie, abuz, zgarcenie, ura, manie, de la orice pofta egoista, se face prin ea insasi deschidere a spiritului si puterea slujitoare, putere de a birui pacatul in formele lui individuale si colective.

Dar e de la sine inteles, in viata duhovniceasca virtutile se intrepatrund permanent cu rugaciunea, care-si descopera tot atat de profund darul ei in servirea aproapelui. Rugaciunea ca invocare a lui Dumnezeu, a sfintilor, pentru Biserica, pentru toti oamenii, pentru toate fapturile, pe care credinciosul le evoca in cult: "Oglinzi ale frumusetii Tale Treime". Si, fundamental, fiind comunicare, rugaciunea e comunicare de har, de dragoste divina, de lumina, pace - indeosebi Sf. Liturghie, viata liturgica, reprezinta dimensiunea ecleziala a rugaciunii. In Liturghie, Sf. Duh este invocat sa sfinteasca totul: si darurile si pe credinciosi. "Trimite Duhul Tau prin noi si peste aceste daruri". Si credinciosul se impartaseste din jertfa euharistica facandu-se partas ei, adica jertfei, slujirii in Duhul lui Hristos. Caci Taina Euharistiei lucreaza in credinciosi, dupa un cuvant a lui N. Cabasila: "Ca inima prin madulare, ca radacina pomului prin ramuri, sau cum a spus Domnul: ca vita prin mladite" incat intreaga noastra viata sa devina euharistie, jertfa creatoare, asa cum atat de profund a inteles poporul nostru sensul jertfei ca, de pilda, in Balada Manastirii Curtea de Arges.

Si acum, pentru a conclude succint: spiritualitatea e dimensiune fundamentala a Bisericii. Dar, ca si in Iisus Hristos, tot atat de fundamentala ii este slujirea; impreuna tin de fiinta, de menirea Bisericii. Si se conditioneaza reciproc: spiritualitatea, credinta adanca, iubirea lui Dumnezeu etc. sunt pentru crestin temeiul slujirii, in timp ce slujirea e dovada credintei, a iubirii, a sfinteniei insasi. Si cu cat sporesc in har, in duh si adevar, in rugaciune si in lucrarea virtutilor, cu atat slujesc mai jertfelnic si ziditor, dupa chipul Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Prof. Constantin Galeriu

.

13 Decembrie 2006

Vizualizari: 5100

Voteaza:

Spiritualitate si slujire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE