Sfantul Caluppan Zavoratul

• « Inapoi
• Inainte »

Sfantul Caluppan Zavoratul

praznuit pe 3 martip (+576)

1. De la o varsta frageda Sfantul Caluppan a cautat intotdeauna fericirea pe care o dobandeste cineva prin ascultarea fata de Biserica, si a aflat-o. Retragandu-se in manastirea Meletense din Auvergne, s-a purtat acolo cu mare smerenie fata de fratii sai. S-a infranat atat de mult incat, fiind slabit din pricina ascezei, nu si-a mai putut implini nevointele zilnice alaturi de ceilalti frati; prin urmare, acestia, dar mai ales staretul, i-au reprosat dupa obiceiul monahilor: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (cf. II Tesaloniceni 3, 10). Astfel, fiind in fiecare zi tinta acestor reprosuri, sfantul s-a gandit sa se indrepte catre o vale aflata nu departe de manastire, in mijlocul careia se inalta un colt de stanca, avand mai mult de 150 m inaltime si care era complet izolat de muntii aflati in vecinatate. Un curs de apa strabatea aceasta vale, scaldand piciorul stancii.

Tocmai in deschizatura acestei stanci, care slujise pe vremuri ca loc de retragere din fata invaziei dusmanilor, s-a retras sfantul pustnic si si-a ridicat lacasul, la care se ajunge acum pe o scara foarte abrupta, accesul in acest loc fiind atat de dificil, incat pana si fiarele salbatice ajung aici numai cu mare greutate. Acolo a construit un mic paraclis unde, dupa cum obisnuia sa ne spuna cu lacrimi, serpii ii cadeau adesea in cap si i se incolaceau in jurul gatului, infricosandu-l. Acum, de vreme ce diavolul ia infatisarea acestui animal viclean, nu ar trebui sa ne indoim de faptul ca el era acela care ii intindea aceste curse.

Iar cand sfantul a ramas neclintit in ciuda tuturor acestora si nu s-a tulburat din pricina serpilor mai mici care il necajeau, intr-o zi doi balauri uriasi au venit inspre el si s-au oprit la o anumita distanta. Unul dintre acestia, mai puternic decat celalalt si care era se pare capul tuturor ispitirilor, si-a umflat pieptul si si-a inaltat glasul peste cel al fericitului, de parca ar fi vrut sa-i spuna ceva. Sfantul era atat de infricosat incat incremenise, nemaiputand sa-si miste vreun madular sau sa-si ridice mana sa-si faca semnul Crucii. Si, dupa ce ramasera amandoi in tacere vreme indelungata, sfantului i-a venit in gand sa spuna Rugaciunea Domnului in inima, daca tot nu putea sa-si miste buzele. In timp ce facea aceasta in liniste, membrele sale, care fusesera legate prin viclesugul vrajmasului, se slobozeau incetul cu incetul, si cand si-a simtit mana dreapta libera, a facut semnul Crucii deasupra lui, zicand: "Nu esti tu acela care l-ai aruncat pe primul om din rai, care ai inrosit mana de frate cu sangele fratelui sau, care ai inarmat mana lui Faraon pentru a prigoni poporul lui Dumnezeu si care in cele din urma i-ai starnit pe evrei sa-L prigoneasca pe Domnul cu o furie oarba? Fugi de la fata robilor lui Dumnezeu, prin Care de multe ori ai fost biruit si ai fost acoperit de rusine! Pentru ca ai fost izgonit in Cain si inlaturat in Esau; ai fost aruncat la pamant in Goliat; ai fost spanzurat in tradatorul Iuda; si insasi Crucea, intru care a stralucit puterea Domnului nostru, este aceea prin care ai fost biruit si doborat cu toate puterile si stapanirile tale. Deci ascunde-ti capul, vraj-masule al lui Dumnezeu, si smereste-te sub semnul dumnezeiestii Cruci, a carei mostenire este imparatia lui Hristos."

In vreme ce sfantul spunea acestea si altele asemenea, la fiecare cuvant facand semnul Crucii, balaurul, biruit de puterea acesteia, s-a retras umilit in adancurile pamantului. insa in timp ce se petreceau acestea, celalalt sarpe s-a incolacit cu viclenie in jurul picioarelor sfantului. Vazandu-l la picioarele sale, sfantul pustnic s-a rugat si i-a poruncit sa se indeparteze, zicand: "inapoi, satana. in numele lui Hristos, nu imi poti face nici un rau". Acesta s-a retras spre gura pesterii, facand o zarva ingrozitoare cu partile sale de jos, si a umplut pestera cu o asemenea duhoare, incat era cu neputinta sa nu crezi ca era diavolul. Dupa aceasta Sfantului nu i-a mai aparut nici un fel de sarpe sau balaur.

2. Sfantul era ravnitor in a savarsi lucrarea Domnului si nu facea nimic altceva decat sa citeasca si sa se roage; chiar si cand lua putina hrana continua sa se roage. Din cand in cand - desi foarte rar - pescuia in rau, iar cand dorea, pestii isi faceau aparitia prin voia lui Dumnezeu. Paine primea numai cand i se trimitea de la manastire. Daca vreun om evlavios ii aducea paine sau vin, le trimitea pe toate pentru hranirea celor saraci sau a acelora dintre monahi care cerusera sa primeasca de la el fie mantuitorul semn al Crucii, fie usurarea suferintelor lor. Adica, celor pe care ii vindeca prin rugaciunile sale le dadea si hrana, amintindu-si de ceea ce spusese Domnul in Evanghelie, in legatura cu multimea de oameni pe care o izbavise de nenumarate boli: "Nu voiesc sa-i slobozesc flamanzi, ca sa nu se istoveasca pe dram" (Matei 15, 32).

Nu cred ca trebuie sa trec sub tacere ajutorul pe care bunatatea dumnezeiasca i l-a dat in acest loc. De vreme ce trebuia ca cineva sa-i aduca apa din vale, de la o distanta de aproape 2 km, el s-a rugat Domnului ca, daca va fi pe placul Sau, sa faca sa izvorasca apa chiar in locul in care se afla chilia sa. Atunci acea putere cereasca, care pe vremuri facuse sa tasneasca apa din stanca pentru a potoli setea unui popor intreg, nu l-a lipsit de ajutor, caci imediat, la rugaciunea sa, a tasnit un izvor din stanca si s-a raspandit pe pamant, formand paraiase in toate partile. Sfantul, minunandu-se de acest dar, a scobit in stanca un mic rezervor de apa care tinea aproape 8 litri, pentru a pastra apa care-i fusese daruita in chip dumnezeiesc si din care primea in fiecare zi numai cat ii era de trebuinta lui si ucenicului care ii fusese trimis sa-l slujeasca.

3. Noi insine am venit in acest loc impreuna cu episcopul Avit; unele din intamplarile pe care vi le-am istorisit le-am aflat de la sfantul insusi, iar la altele am fost noi insine martori oculari. Sfantul a fost hirotonit diacon si preot de catre ierarhul pe care tocmai l-am numit. El a dat multe leacuri vindecatoare acelora care sufereau de diferite boli. Totusi nu a iesit niciodata din chilia sa pentru a se arata cuiva, ci doar intindea mana sa printr-o ferestruica pentru a da binecuvantarea facand seninul Crucii. Iar daca era vizitat de cineva, acesta se apropiase fereastra si ii ingaduia sa se roage si sa vorbeasca cu el. Intr-un sfarsit, si-a implinit cursul vietii in aceasta nevointa calugareasca, in al cincizecilea an de viata daca nu ma insel, pentru a merge la Domnul.

• « Inapoi
• Inainte »