Sfantul Salvie

• « Inapoi
• Inainte »

Sfantul Salvie

praznuit pe 10 septembrie (+584)

Adanca evlavie pe care o am pentru Sfantul Salvie ma indeamna sa spun cate ceva despre acesta. Adesea obisnuia sa ne spuna cum, in vremea cand era mirean si se indeletnicea cu lucrurile lumesti, nu si-a ingaduit niciodata sa fie ademenit de poftele trupesti care atat de adesea bantuie mintile tinerilor. Cand, in cele din urma, Duhul Sfant si-a aflat loc in inima sa, a renuntat la lupta pentru a-si castiga existenta lumeasca si a intrat in manastire. Si asta pentru ca cel ce s-a pus in slujba Atotputernicului Dumnezeu a inteles ca era mai bine sa-I slujeasca Domnului in saracie si sa se smereasca inaintea Lui, decat sa se zbata sa dobandeasca bogatie in aceasta lume trecatoare. A petrecut multi ani in manastire si a respectat randuiala stabilita de Parinti.

Cand a venit vremea ca staretul manastirii sa moara, Salvie si-a luat asupra sa sarcina de a hrani turma, pentru ca ajunsese intre timp la deplinatatea puterilor sale fizice si sufletesti. Odata ce primise aceasta numire, era de datoria sa sa ramana mai mult cu fratii, pentru a mentine randuiala. In schimb, el a devenit mai retras si si-a ales pentru sine o chilie care era si mai indepartata. De cand a fost ales staret, a dus o viata de nevointa la fel ca inainte, dedicandu-si timpul citirii si rugaciunii.

A fost convins ca era mai potrivit pentru el sa se desparta de monahii sai, decat sa apara in public si sa fie staret. Fiind incredintat de acestea, si-a luat ramas bun de la calugari. A devenit zavorat si, in singuratatea chiliei sale, s-a supus unei infranari mult mai mari decat inainte. In acelasi timp s-a ingrijit sa respecte legea milosteniei crestine, facand rugaciuni pentru toti cei care veneau sa viziteze manastirea si daraindu-le painea binecuvantata cu har imbelsugat. Fara incetare ii trimitea acasa vindecati pe aceia care veneau cu mari probleme de sanatate.

Intr-o zi, cand Sfantul Salvie zacea in pat tragandu-si cu greu sufletul, slabit fiind de o febra puternica, chilia i s-a umplut deodata de o lumina stralucitoare, iar peretii pareau sa se clatine. Si-a intins mainile spre cer si, in timp ce multumea, si-a dat duhul. Monahii, impreuna cu mama sa, i-au scos trupul mort din chilie, insotindu-l cu tanguiri; apoi l-au spalat, l-au imbracat si l-au asezat pe lavita. Au petrecut apoi toata noaptea plangand si cantand psalmi. Cand au aparut zorii diminetii si totul era pregatit pentru inmormantare, trupul celui mort a inceput sa se miste. Obrajii lui Salvie s-au imbujorat, el insusi s-a ridicat ca dintr-un somn adanc, si-a deschis ochii, si-a inaltat mainile si a grait: "O, preamilostive Doamne, de ce mi-ai facut aceasta?

De ce ai hotarat sa ma intorc in acest loc intunecat de pe pamant? As fi fost mult mai fericit in inaltimea in care se salasluieste milostivirea Ta, decat sa fiu nevoit sa reincep viata mea nefolositoare de aici, de jos". Cei din jurul sau ramasesera uimiti. Cand l-au intrebat care era intelesul minunii care se petrecuse, nu le-a dat nici un raspuns. S-a ridicat de pe lavita, ne-maisimtind nici o urma in trupul sau de la boala de care suferise, si timp de trei zile nu a baut si nu a mancat nimic. in ce-a de-a treia zi i-a chemat la sine pe monahi si pe mama sa. "Preaiubitii mei prieteni, li s-a adresat sfantul, ascultati ce va voi spune.

Trebuie sa intelegeti ca tot ceea ce vedeti in lumea aceasta este cu totul lipsit de valoare. Toate sunt desertaciuni, intocmai cum a grait prorocul Solomon. Fericit este cel care se poarta in asa fel in aceasta existenta pamanteasca incat este rasplatit sa-L vada pe Dumnezeu in slava Sa din ceruri". Pe cand spunea acestea, se intreba daca ar trebui sa continue sau sa se opreasca. A tacut un timp, insa monahii l-au rugat sa le spuna ce vazuse. "Cand chilia mea s-a cutremurat acum patru zile, a adaugat el, si m-ati vazut zacand mort, am fost ridicat de doi ingeri si dus in inaltul cerului, pana ce mi s-a parut ca am sub picioare nu numai acest pamant neinsemnat, dar si soarele si luna, norii si stelele. Apoi am fost condus printr-o poarta care stralucea mai puternic decat lumina soarelui si am intrat intr-o incapere a carei pardoseala era toata acoperita cu aur si argint.

Este cu neputinta de zugravit in cuvinte acea lumina. Locul era plin de o multime de oameni, nici barbati si nici femei, si era atat de intins in toate directiile, incat nu puteai vedea unde se termina. ingerii m-au condus prin multimea de oameni din fata mea si am ajuns in locul spre care mi se atintise privirea cand inca ne aflam la mare departare. Deasupra acestui loc se afla un nor mai stralucitor decat orice lumina, si totusi nu se vedeau nici soare, nici luna sau stele; intr-adevar, acest nor era mai stralucitor decat oricare dintre acestea, prin propria sa lumina. Un glas a iesit din nor, asemanator cu cel al caderilor de ape. Pacatos cum ma aflam, am fost intampinat insa cu mare cinste de un numar de fiinte, unele imbracate toate in vesminte preotesti, iar altele in haine obisnuite. Calauzele mele mi-au spus ca acestia erau Ucenicii Domnului si alti oameni sfinti pe care noi ii cinstim aici pe pamant si carora ne rugam cu multa evlavie. Cum stateam in acest loc a adiat asupra mea o mireasma atat de dulce, incat, hranit de ea, nu am mai simtit nevoia sa mai mananc sau sa beau pana in clipa de fata.

Apoi am auzit o voce care mi-a zis: "Lasati-l pe acest om sa se intoarca in lume, pentru ca bisericile noastre au nevoie de el". Am auzit vocea, dar nu am putut vedea cine vorbeste. Apoi m-am aruncat la pamant si am plans. "Vai, Doamne! am zis. De ce mi-ai aratat aceste lucruri pe care acum le iei de la mine? Astazi ma alungi de la fata Ta si ma trimiti inapoi la o viata fara rost, desi cunosti ca sunt neputincios sa ma intorc la cele inalte. Te rog pe Tine, Domnul meu: nu-ti intoarce mila Ta de la mine. Lasa-ma sa raman aici, te rog staruitor ca nu cumva, venind din nou pe pamant, sa pier". Glasul care imi vorbise mi-a zis: "Du-te in pace. Voi veghea asupra ta pana ce te voi aduce din nou in acest loc".

Atunci calauzele mele m-au parasit si m-am intors prin portile prin care intrasem, varsand lacrimi pentru ca plecasem din acel loc." Auzind acestea, cei de fata au fost cuprinsi de uimire. Sfantul lui Dumnezeu plangea. Apoi a zis: "Vai mie, celui care am indraznit sa descopar asemenea taine! Mireasma pe care am simtit-o in acel loc sfant, si prin care am fost hranit timp de trei zile fara a avea nevoie de hrana sau bautura, deja m-a parasit. Limba mi s-a acoperit de rani si mi s-a umflat asa de rau incat mi-a umplut gura. S-a vadit ca nu este placut in ochii Domnului Dumnezeului meu sa descopar asemenea taine. Stii bine, Doamne, ca am facut aceasta din simplitatea inimii mele si nu din slava desarta.

Te rog, Doamne, ai mila de mine si nu ma parasi, potrivit fagaduintei Tale". Dupa ce a spus acestea, Sfantul Salvie a tacut; apoi a luat putina mancare si apa. Cand scriu aceste cuvinte, ma tem ca relatarea mea poate parea cu totul de necrezut pentru unii dintre cititorii mei si imi aduc aminte de ceea ce a scris istoricul Sallust: "Cand dam marturie despre virtutea sau slava oamenilor vestiti, cititorul va accepta cu usurinta orice considera ca ar putea savarsi si el; tot ce va trece insa de limitele posibilului va fi privit ca neadevarat". il chem pe Atotputernicul Dumnezeu ca martor ca tot ce am istorisit aici am auzit chiar de pe buzele Sfantului Salvie. La multi ani dupa aceasta Sfantul Salvie a fost silit sa-si paraseasca lacasul pentru a fi ales si sfintit episcop, impotriva vointei sale. Dupa socoteala mea, slujise deja zece ani, cand ciuma a izbucnit in Albi si din aceasta cauza majoritatea locuitorilor murisera.

Numai cativa locuitori ramasesera in viata, insa Sfantul Salvie, ca un bun pastor, a refuzat sa-si paraseasca orasul. A ramas aici, indemnandu-i pe cei aflati inca in viata sa se roage neincetat, sa nu inceteze privegherea, si sa-si indrepte mintea si trupurile numai spre savarsirea binelui. Obisnuia sa spuna: "Purtati-va intotdeauna in asa fel incat, daca Dumnezeu s-ar hotari sa va cheme din aceasta lume, sa puteti intra nu la judecata Sa, ci in odihna Sa".

Dupa un sinod la care am participat impreuna, urma sa plec spre casa, cand mi-am dat seama ca nu as putea pleca fara a-mi lua ramas bun de la Sfantul Salvie si fara a-l imbratisa., Am mers la el si i-am spus ca urma sa plec. Apoi am iesit putin din casa si am inceput sa vorbim. "Priveste la acoperisul acestei cladiri, a zis, vezi ceea ce vad eu?" I-am raspuns: "Nu vad decat noile tigle pe care regele le-a asezat nu cu mult timp in urma". "Nu mai vezi si altceva?" m-a intrebat. "Nu, am raspuns, nu mai vad nimic". Am inceput sa cred ca-si radea de mine. "Spune-mi, ce altceva vezi?", i-am zis.

El a suspinat adanc si a zis: "Vad doar sabia maniei lui Dumnezeu atarnand deasupra acestei case". Nu s-a inselat cu nimic in prorocia sa. Douazeci de ani mai tarziu cei doi fii ai regelui Chilperic au fost ucisi. Cand a venit timpul ca Dumnezeu sa-i descopere lui Salvie apropierea mortii, el si-a pregatit sicriul, s-a spalat cu grija si s-a infasurat in giulgiu. A murit in fericita rugaciune, cu gandurile indreptate catre cer. A fost un om de o rara sfintenie. Nu a dorit nici un fel de lucru material si a refuzat intotdeauna banii; daca cineva il silea sa-i primeasca, ii dadea numaidecat saracilor.

In vremea cand era episcop, patricianul Mummol a luat in robie mai multi locuitori din Albi, insa Salvie l-a urmarit si l-a silit sa-i elibereze pe toti. Domnul i-a daruit atata autoritate asupra oamenilor de la putere, incat cei care-i luasera in robie pe locuitori au acceptat o reducere a rascumpararii pe care o cerusera si chiar i-au oferit daruri Sfantului Salvie. In acest fel i-a eliberat pe oamenii eparhiei sale si i-a adus la casele lor.

Am auzit multe alte istorisiri ziditoare de suflet despre sfant. El a murit in al noualea an al domniei regelui Childebert (584 d.Hr.).

• « Inapoi
• Inainte »