Sfantul Martie staretul

• « Inapoi
• Inainte »

Sfantul Martie staretul

praznuit pe 13 aprilie (+525)

Acest fericit staret, Sfantul Martie, a fost un om renumit pentru viata sa sfanta si, cunoscand tainele cuvintelor dumnezeiesti, pastra in inima sa o buna judecata, si anume aceea de a-i ierta cu inima buna pe cei ce ii greseau. Si nu numai ca ierta greseala, ba chiar insotea gestul iertarii cu vreun dar, pentru a nu dezonora pe cel vinovat. Insa, inainte de o vorbi de acel har de care s-a invrednicit, haideti sa spunem cateva cuvinte despre viata sa.

1. Fericitul Martie, staret in orasul Clermont, a fost - dupa cum se spune - originar din acel tinut. inca din copilarie a dus o viata religioasa si s-a dedicat cu totul slujirii lui Dumnezeu. Cu adevarat, era rezervat la mese, generos in ceea ce priveste facerea de milostenii, ravnitor in privegheri si harnic la rugaciune. isi folosea toata energia pentru a supune placerile prin infranare si se lupta pentru cumpatare, de frica sa nu-l stapaneasca nici cea mai mica patima. Nu degeaba era numit Martie el, care cu sabia Duhului Sfant a taiat la nasterea lor, intr-o biruinta martiala, gandurile vrajmasilor care roiesc in sufletele asaltate de moarte. Nu a ramas surd la indemnul din epistola care ne spune: "imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu si cu sabia Duhului, pentru ca sa puteti stinge toate sagetile cele arzatoare ale diavolului" (cf. Efeseni 6,11,16,17).

Cand a ajuns la varsta legiuita a maturitatii, a stralucit in oras ca o stea luminoasa, dar s-a gandit ca totusi ceva ii lipsea. A plecat la o oarecare departare, luand cu sine un tarnacop si a inceput sa sape intr-un munte stancos facandu-si mici locasuri. Si aceasta pentru ca, prin cumpatare, sa-i poata darui mai usor Atotputernicului Dumnezeu tamaia rugaciunilor sale si arderea de tot a laudelor sale pe altarul unei inimi curate, amintindu-si de aceste cuvinte ale Domnului din Evanghelie: "Intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, isi va rasplalti tie" (Matei 6, 6). Stia ca ingerii nu vor intarzia sa-l mangaie cu aratarile lor, daca va fugi de vederea oamenilor. Astfel, si-a pregatit in aceasta grota pe care o scobise, lucrurile necesare pentru un locas, facandu-si chiar din stanca o banca si un divan pe care sa-si odihneasca trupul, trudit de munca epuizanta. Toate aceste obiecte erau fixe, fiindca fusesera cioplite in piatra. Cand dorea sa se culce, nu punea nimic sub el decat cele cu care era imbracat de obicei, care tineau loc de perna, saltea si patura. Pastra pentru sine numai slujirea lui Dumnezeu, in care a ramas neintrerupt. Darnicia celor credinciosi ii asigura cele necesare traiului.

2. In cele din urma, vesnicul Dumnezeu, Care nu inceteaza sa-i slaveasca pe sfintii Sai, a inceput sa vadeasca oamenilor vrednicia robului Sau, aratandu-le in ce fel aducea dumnezeirii slujirea cuvenita. Astfel a primit darul tamaduirii. Invocand numele lui lisus Hristos izgonea demonii din trupurile posedatilor si oprea cu semnul Crucii efectele infectiei care se acumula in bubele inflamate. De asemenea a vindecat malaria (cu accese ce reveneau din doua in doua zile) si frigurile (cu accese din patru in patru zile) printr-o infuzie cu ulei sfintit si a daruit oamenilor multe alte foloase prin voia Celui Care imparte toate bunatatile. Atrasi de faima unui asemenea om minunat, unii oameni au inceput sa se adune in jurul lui, bucurosi de a avea posibilitatea sa fie calauziti de invatatura sa. Si ce-ar mai fi de spus? A adunat oameni, a format monahi si i-a desavarsit in lucrarea lui Dumnezeu. Intr-adevar, avea o mare rabdare si s-a intrarmat cu atata bunavoire, pentru a respinge sagetile aruncate impotriva sa spre a-l rani, incat ai fi putut crede ca era protejat de o platosa de bunatate. Monahii aveau o gradina plina cu tot felul de legume si cu multi pomi, care-ti incanta privirea si te desfata cu rodnicia ei. La umbra acestor copaci, ale caror frunze frematau incetisor in adierea zefirului, era obisnuit fericitul batran sa sada. Odata, un om obraznic si fara frica de Dumnezeu, chinuit de patima lacomiei, a fortat gardul gradinii si a intrat pe furis, lucru pe care Domnul il osandise in Evanghelie: "Cel ce nu intra pe usa... este fur si talhar" (loan 10, 1). Aceasta fapta s-a petrecut noaptea, fiindca cele de felul acesta n-ar putea fi savarsite decat in acest timp, pentru ca "oricine face rele uraste Lumina" (loan 3, 20). Asadar, acest om, adunand legume, ceapa, usturoi si fructe, a vrut sa plece prin deschizatura prin care intrase, incarcat cu povara furata. Nu a putut-o gasi insa nicaieri si, coplesit de greutatea pe care o cara si mustrat de constiinta, scotea suspine adanci, sprijinindu-se din cand in cand de trunchiurile copacilor. A dat ocol intregii gradini si nu numai ca nu a aflat intrarea, dar nici nu mai putea sa vada poteca pe care pasise la adapostul intunericului.

Atunci s-a gandit cu teama ca fie va cadea in mainile monahilor, fie va fi dus in fata judecatorului. Cuprins de aceste ganduri chinuitoare, nu a observat ca noaptea se risipea si ziua, pe care nu o dorea, se apropia tot mai mult. in aceasta vreme, batranul isi petrecea noaptea cantand psalmi si a aflat, cred, printr-o descoperire de la Dumnezeu, despre ce se intampla, in zorii zilei l-a chemat pe staretul manastirii si i-a zis: "Du-te repede in gradina; a scapat un bou, dar nu a facut nici o stricaciune. Apropie-te de el si, dandu-i ce are nevoie, lasa-l in pace, pentru ca scris este: "Sa nu legi gura boului care treiera" (1 Cor 9, 9; Deut. 25,4)".

Staretul nu a inteles ce vroia sa spuna, dar s-a dus sa indeplineasca porunca. Barbatul, vazandu-l venind, a aruncat lucrurile pe care le luase, a luat-o la fuga si, aruncandu-se cu capul in mijlocul spinilor si al rugilor, intocmai ca un porc, a incercat sa iasa in acelasi mod in care intrase. Monahul l-a observat si i-a zis: "Nu te teme, fiule, fiindca avva al nostru m-a trimis sa te scot de aici". Apoi, adunand tot ce aruncase barbatul, fructele impreuna cu legumele, i-a pus aceasta sarcina pe umeri. Deschizand poarta, l-a eliberat zicandu-i: "Mergi in pace, si pe viitor sa nu mai repeti fapta pe care ai savarsit-o".

3. Acest nevoitor, ca o candela stralucitoare luminand lumea cu o lumina curata, a tamaduit adeseori neputintele prin puterea virtutile sale. Un anume Nivard, chinuit de multa vreme de friguri si band neincetat apa pentru a stinge focul bolii sale, s-a buhait intr-un asemenea hal incat pantecele si stomacul i se umflasera ca o basica. Deznadajduit din pricina acestei suferinte, a cerut sa fie dus intr-un car la locuinta Sfantului. A fost ridicat din pat, pus in car si trimis la chilia Sfantului Martie, pentru a-i cere cu umilinta robului lui Dumnezeu sa-si puna mainile peste el. Sfantul a ingenuncheat la rugaciune inaintea Domnului, s-a intors spre bolnav si, frecandu-i usor trupul, l-a vindecat in vazul tuturor. Se spune ca umflatura aceea de pe trupul lui Nivard a disparut cu totul sub degetele sfantului, iar dupa aceea n-a mai ramas nici o urma a bolii.

Am aflat aceste lucruri de la tatal meu, care era prieten cu Nivard. El a afirmat ca l-a cunoscut pe sfant si zicea ca atunci cand era mic, de vreo 11 ani, a fost si el cuprins de un atac de febra. Atunci prietenii sai l-au dus la omul lui Dumnezeu, care deja era in varsta si se apropia de sfarsitul sau, incat abia mai putea zari ceva. Iar cand si-a pus mana peste baiat, a intrebat: "Cine este acesta, al cui fiu este?" Ei au raspuns: "Este robul tau Florentin, fiul senatorului Gheorghe". Iar sfantul a zis: "Fie ca Domnul sa te binecuvanteze, fiul meu, si sa te vindece de slabiciunea ta". Dupa ce baiatul i-a sarutat mainile si i-a multumit, s-a intors vindecat. Mai mult, a marturisit ca din ziua aceea boala nu l-a mai suparat vreodata.

4. In cele din urma, la varsta de 90 de ani, acoperit de truda luptei celei bune, apropiindu-se de sfarsitul calatoriei pamantesti si neincetat luand aminte la credinta sa in Dumnezeu, sfantul s-a dus sa primeasca cununa dreptatii pe care Domnul urma sa i-o dea in ziua rasplatirii. Apoi, trupul sau a fost spalat si imbracat in vesmintele randuite, fiind ingropat cu mare cinste in paraclisul manastirii. Faptul ca sfantul sau mormant a devenit renumit datorita puterii dumnezeiesti care s-a manifestat acolo nu are nevoie de alte marturii in afara multimilor de bolnavi care veneau aici si se intorceau acasa vindecati. Si intr-adevar, bolnavii care ajungeau acolo din diferite locuri nu doar aflau mangaiere, dar simteau cum atacurile de febra le cutremurau madularele, dupa care urma o insanatosire desavarsita prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care in vechime i-a ridicat pe morti din morminte, iar acum slaveste prin minuni nemaipomenite mormintele sfintilor. Lui I se cuvine slava in vecii vecilor. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »