Apofatismul in Teologia Rasaritului si marea lui actualitate

Apofatismul  in  Teologia  Rasaritului  si  marea lui  actualitate Mareste imaginea.


Apofatismul  in  Teologia  Rasaritului  si  marea lui  actualitate

Poate nimic nu caracterizeaza mai mult teologia ortodoxa rasa­riteana, decat acea subtila metoda de cercetare care ii este proprie, avandu-si originile in gandirea inalta si in simtirea profunda a Sfin­tilor Parinti si care a fost cunoscuta sub denumirea de apofatism. Apofatismul este metoda teologica de cercetare care s-a situat din totdeauna in centrul si la temelia dogmaticii ortodoxe. Adoptarea lui ca metoda de cercetare proprie in teologia ortodoxa rasariteana, constituie, de fapt, expresia unei conceptii profunde si a unui res­pect fata de obiectul sacru propus spre cercetare, dar nu mai putin si a unei modestii firesti care, recunoaste ca, de fapt, esenta ultima, adevarul suprem al tuturor lucrurilor, nu poate fi covarsita decat cu acea teama sfanta, cu acel simtamant pios al marginirii, al nepu­tintei de a se ajunge pana la capat acolo unde, nu exista limite si unde ajunge numai credinta incalzita de ratiune si iubire.

Teologia ortodoxa se caracterizeaza prin spirit irenic si mo­destie. In Rasaritul ortodox, teologia apofatica a fost inca de timpuriu apreciata ca unul dintre principiile fundamentale ale gandirii cres­tine. Fara a micsora insemnatatea metodei catafatice in teognosie, apofatismul sau metoda negativa in cunoasterea lui Dumnezeu este "un demers ascendent al cugetarii, care elimina progresiv din obiec­tul ce ea urmareste sa-l atinga, orice atribute pozitive, pentru a ajunge in cele din urma la un fel de percepere prin ignoranta suprema a Aceluia care nu poate sa fie un simplu obiect de cunoas­tere". Teologia negativa fiind "o experiere intelectuala a esecului cugetarii in fata a ceea ce transcende inteligibilul". Calea negativa in teognosie serveste astfel in a constata faptul ca numai ratiunea nu poate patrunde realitatea divina.

Apofaza a fost din totdeauna prezenta in teognoza Sfintilor Parinti. Ea nu lipseste nici in arta sacra, unde esecul mijloacelor de exprimare artistica, semnalat in chip expres in iconografia crestina, corespunde "doctei ignorante" a teologului, dar aceasta fara ca apofatismul iconografic sa fie un iconoclasm sau  ca  metoda negativa insasi sa fie o gnozimahie, o  suprimare a oricarei cugetari teo­logice. Iconografia, intocmai ca si  teologia crestina insasi este posi­bila si aceasta datorita intruparii Cuvantului divin, a lui Iisus din Nazaret.

S-a afirmat cu buna dreptate ca: "existenta unei atitudini apofatice, a unei depasiri a tot ceea ce tine de finitudinea creata, este implicata in paradoxul revelatiei crestine". Dumnezeu cel transcendent devine imanent pentru lume, dar in imanenta insasi a iconomiei Sale, care ajunge pana la intrupare si la moartea pe cruce, El se descopera pe Sine ca transcendent, ca ontologic independent de orice fiinta creata. Aceasta este conditia prin care s-ar putea concepe caracterul voluntar si absolut gratuit al operei rascumparatoare a lui Hristos si, in general, a tot ceea ce inseamna "iconomie" divina, incepand chiar cu crearea lumii... Iconomia este opera vointei, in timp ce fiinta treimica apartine natu­rii transcendente a lui Dumnezeu.
Noi nu cunoastem pe Dumnezeu decat numai in limitele iconomiei Sale, in masura in care El ni se descopera noua in actul Sau creator si in planul Sau de mantuire a lumii.

Potrivit principiului formulat de Clement Alexandrinul (+ 215), in apofaza, Dumnezeu este perceput si cunoscut prin necunoastere sau printr-o cunoastere supralogica nu in ceea ce El este, ci in ceea ce El nu este. Totusi, pentru a nu conduce la un fel de "agnosticism desperat", Clement observa ca, desi nu este imposibil sa cunoastem pe Dumnezeu prin propriile noastre puteri, exista totusi resursa Harului divin, acea "virtute daruita de Dumnezeu", care ni se comunica ca un fel de noua aptitudine cognitiva, si care ofera credinciosilor contemplarea eterna sau "facultatea de a vedea fata catre fata pe Dumnezeu - Atottiitorul".
Potrivit gandirii teologice a lui Origen, incapacitatea credin­ciosului de a cunoaste pe Dumnezeu depinde de insasi materialita­tea naturii sale, de acea permanenta tentatie de a rationaliza sau obiectiva misterul divin. Teologia apofatica origenista refuza ca atribute divine orice notiune care tine de materialitate si, prin urmare, de pluralitate, care este opusul unitatii, a ceea ce reprezinta natura divina, care este conceputa la Origen, intocmai ca si la Plotin, ca unitate absoluta. De aici si ideea perceperii divinului pe calea contemplatiei si a purificarii.

La Pseudo-Dionisie Areopagitul, opozitia dintre catafatic si apofatic isi are fundamentul in insasi fiinta divina, in aceea ca esenta divina cea una, inaccesibila si nerevelabila, ingaduie totusi ca diferitele atribute sau distinctii divine sa devina revelabile, prin distinctia intre persoanele treimice.  Dupa   gandirea   teologica   a   lui Dionisie, cunoasterea catafatica a lui Dumnezeu se face analogic, prin contemplarea creatiei divine, iar cea apofatica se reflecta printr-un intreg sir de negatii care conduc la perceperea divinului printr-o totala renuntare la datele creatiei. Prin urmare, opozitia intre catafatic si apofatic la acest teolog trebuie inteleasa in sensul ca teologia apofatica are o perfectiune mai mare decat cea catafatica; ea urmareste si conduce catre unirea cu Dumnezeu, pe a extazului sau a experientei mistice.
Apofatismul in ortodoxia rasariteana se intemeiaza pe ideea crestina fundamentala a deosebirii radicale intre divinitatea crea­toare si simpla creatura finita, prin urmare el pleaca de la consta­tarea marginirii si imperfectiunii fiintei create de Dumnezeu in raport cu infinitatea adevarurilor divine si tainelor care domina crea­tia sa. S-ar putea spune ca teologia apofatica e mai curand o teologie a tacerii decat o teologie discursiva, o teologie care isi intemeiaza optica sa mistica pe convingerea sfanta ca misterul divin care covarseste realitatile obiective ramane de fiecare data ascuns si inefabil pentru fiinta creata, marginita prin insasi conditia sa de creatura. Tocmai pentru acest motiv, cunoasterea apofatica verita­bila e privilegiul marilor traitori pe culmile cele mai inalte ale spiritualitatii crestine, care s-au facut partasi la cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si "la inima omului n-au patruns".

Dupa cum s-a vazut, "calea negativa nu este o cale nega­toare, ea nu are nimic de comun cu agnosticismul, caci negativitatea nu inseamna negare... Prin mijlocirea negatiilor sale, ea conduce la o supra-cunoastere mistica si la o percepere paradoxala a ceea ce este de neconceput adica pe calea naturala. Printr-o apropiere intuitiva, primordiala si simpla, ea cunoaste dincolo de orice cunoa­stere". Este important de remarcat ca metoda negativa in teo­logie nu se detaseaza niciodata de baza sa istorica si biblica: "Cu cat mai sus se inalta verticala transcendentei, cu atat ea este mai inradacinata in orizontala imanentei". Aceasta realitate este experiata, ca o exemplificare, in taina Euharistiei, unde "Dumnezeu cu cat este mai necunostibil in transcendenta Fiintei Sale, cu atat El ni se face mai experimentabil in apropierea Sa nemijlocita catre noi, ca Existenta".

Prin urmare, problema in teognosia crestina nu este aceea a cunoasterii Fiintei sau existentei divine, ci aceea a cunoasterii pre­zentei divine in lumea creata, a perceperii lui Dumnezeu ca existand pentru noi, in existenta noastra.

Convingerea aceasta o primim din paradoxul teandriei Logo­sului divin, din credinta nestramutata ca Dumnezeu "S-a facut om, pentru noi si pentru a noastra mantuire". Paradoxul teandriei se exprima prin salasluirea tainica si negraita a divinului in uman, a suprafirescului in pamantesc; "Si Cuvantul Trup S-a facut si a locuit printre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de Har si de Adevar"   (Ioan I, 14). In  cadrul  teognosiei rasaritene, apofatismul este legat de taina teandriei crestine in care simbolismul doctrinal reflecta Intruparea Cuvantului divin si se experiaza printr-o incorporare hristocentrica si ecleziocentrica, in actul sacramental euharistic, in care cosmosul participa in chip simbolic si in acelasi timp la aceasta incorporare universala a Lui Hristos. Ca acte cultice sfintitoare, tainele in ortodoxie introduc astfel, prin semnul fizic, perceptibil, la gustarea si experierea mis­tica - prin actiunea harica a Duhului - a lui Hristos celui inomenit.

La rindul sau, simbolul crestin are o dubla functiune: aceea de actiune simbolizatoare sau de anamneza si aceea de fapt sim­bolizat sau de epifanie. El explica, prin urmare, fapte care sint astfel inexprimabile, prezentindu-se totodata ca receptacul adecvat al unei prezente care ar ramine astfel inobiectivabila si necomuni­cabila. El este expresia cea mai apropiata a discursului teandric, a faptului suprafiresc al inserarii transcendentului in imanenta. E toc­mai ceea ce se experiaza in permanenta, in ritul sacramental ortodox, in care, prin invocarea Sf. Duh in epicleza, anamneza se preface in epifanie, sau cu alte cuvinte, evenimentul rememorat al Cinei Dom­nului este reactualizat in chip concret, dar printr-o actiune divina tainica, inefabila. Asa cum in chip minunat se exprima un teolog ortodox, Euharistia crestina este "Memorialul viu al invierii (Dom­nului, n. n.)" si ca atare, proclamarea ei cea mai nemijlocita, caci ea integreaza si incorporeaza la Hristos pe cei ce se cumineca, ca intr-o "sinaxa a celor nemuritori".

Alaturi de Liturghie, acelasi rol epifanie il au, in ortodoxie, predica - inseparabila de cult - si Sfintele Icoane. Daca pentru un teolog demitizant ca Rudolf Bultmann, kerigma este conditia esentiala si de fapt unica in actul mantuirii, pentru credinciosul ortodox - nutrit in chip spiritual din izvorul nesecat al vechilor tra­ditii orientale de pietate - kerigma este nedespartita de faptul obiectiv cel mai de capetenie din istoria mantuirii, de invierea Domnului. Kerigma nu ar fi avut rasunet in sufletul credinciosului fara sa se fi petrecut o inviere reala a Fiului lui Dumnezeu, dupa cum invierea nu ar fi putut fi cunoscuta si crezuta peste veacuri, fara concursul firesc al kerigmei. Realizarea si implinirea lor desavarsita se petrec in taina crestina centrala, in euharistie.

La randul sau, icoana ortodoxa este prin definitie epifanica, intrucat ea "face marturie de prezenta a ceea ce ea reprezinta". Ea transpare creatul transpunandu-l pe planul existentei divine ine­fabile, desi face uz de imaginea lumii create, de obiectiile per­ceptiei introducandu-ne in taina dumnezeirii. Intocmai ca si simbolul liturgic si cel kerigmatic al Scripturii, simbolul iconografic, repre-zentind prin semnul vazut realitatea divina inefabila si inobiectiva-Dila ne invita ca printr-o intuitie tainica, printr-o credinta puter­nica si nestramutata, sa depasim cadrul firesc al imaginii si sa ne transpunem in totala smerenie pe planul credintei pure, mai presus de orice concurs al ratiunii, desi avand in chip firesc ca punct de Plecare ratiunea.

Pe aceeasi linie de vederi trebuie inteleasa si  dogma crestina care, in ortodoxie, are, de asemenea, o functiune teoforica aidoma simbolurilor biblice, liturgice si iconografice, si care nu poate fi niciodata separata de prezenta reala, dar tainica, pe care tine sa o explice. Dogmatica e traita in misterul liturgic neseparata de ansamblul doctrinal crestin.

Tocmai aceasta dubla functiune a simbolului, de anamneza si de epifanie a facut ca pana astazi sa se mentina cu fidelitate in ortodoxie, un limbaj specific, o terminologie consacrata pe taramul ermeneuticii biblice pe cel liturgic si pe cel dogmatic, intr-atat incat sa se pastreze cu desavarsire intacte o seama de formule si acte ceremoniale, precum si o seama de formulari doctrinale de capetenie, ca sa nu mai vorbim de importanta fundamentala, din acest punct de vedere, a simbolului de credinta niceo-constantino-politan, care ramane pentru totdeauna norma de capetenie si crite­riul credintei ortodoxe.

Prin acest simbolism si prin aceasta mistica subtila, spiritul ortodox nu urmareste decat sa exprime, intr-un chip mai adecvat naturii umane, dorinta de transcendere a imanentului de apropiere cu ochii mintii si de percepere a celor ce nu se vad cu ajutorul unei ratiuni dirijate si covarsite de credinta. Simbolismul ortodox incearca, prin urmare, un fel de evadare din sfera creatului, in aceea a realitatilor superioare si metaspatiale, in aceea a neschimbarii si eternitatii divine; fixismul si lipsa de perspectiva a icoanelor orto­doxe sunt deosebit de elocvente in aceasta privinta. De aici si ratiunea unei conduite morale corespunzatoare a marilor traitori pe culmile ortodoxiei, care in perspectiva eternitatii reneaga tempo­ralul, dedicndu-se unei asceze severe, pentru a putea ajunge astfel la adevarata "gnoza", la cunoasterea realitatii divine printr-o perce­pere superioara celei senzoriale, pe calea extazului mistic, prin vietuire pioasa," contemplatie si rugaciune staruitoare. Tocmai pentru acest motiv, apofatismul ortodox exclude logica creaturalului, din detinerea realitatii absolute prin antinomie incepand cu intelectul, izbavit de credinta intemeiata numai pe argumente logice, si se extinde apoi la vointa si la sentimente, concreti-zindu-se in acest sens intr-o vietuire morala adecvata acestui mod specific de intelegere a credintei. Mistica crestina presupune, ca urmare, o debarasare de tot ceea ce poate sa insemneze atasament deplin la lumea sensibila; ea pretinde, ca o conditie indispensabila a desavarsirii, a gnozei, acea "moarte a pacatului", despre care vorbeste in epistolele sale Sf. Ap. Pavel sau pe care marii traitori crestini o definesc ca "urmare a lui Hristos" (Imitatio Christi).

Totusi, din punctul de vederea al metodelor ei specifice, teognosia rasariteana ramane dintotdeauna cu un caracter dual, fiindca nu renunta la datele cunoasterii pozitive. Acceptand prin credinta realitatea insondabila a naturii divine, ea cauta sa desci­freze totusi cate ceva din misterul ei de nepatruns, dupa urmele Revelatiei naturale prin creatie, ca un semn al originii si al atot­puterniciei Creatorului. Imaginile "luminii" si ale "intunericului" sunt   proprii   misticii rasaritene, asa cum le intalnim la o seama de teologi ortodocsi remarcabili intre care, in special, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama si, mai inaintea lor, Pseudo-Dionisie Areopagitul. In Vechiul Asezamant, intalnim imaginea tenebrelor Sinaiului, in mijlocul carora Moise primeste tablele Legii Sfinte; in muntele Horeb, el vede imaginea rugului celui nears; in Noul Asezamant, ingerii care prevestesc zamislirea lui Ioan Botezatorul si a Mantuitorului Hristos, ca si cei care stau la mormantul Domnului inviat, sunt imbracati in vesminte stralucitoare; invierea insasi a lui Hristos se reprezinta in iconografie printr-un suvoi urias de lumina. Saul pe drumul Damascului se poticneste strafulgerat de aceeasi lumina orbitoare, in care Iisus fusese vazut de ucenici in muntele Taborului. Moartea Mantuitorului pe Cruce e reprezentata prin imagi­nea unei eclipse solare si a intunericului celui mai infiorator.

"Lumina" e, in genere, simbol al existentei, al afrimarii, al sperantei si al bucuriei vietii. Ea mai poate simboliza "lumina cunostintei" adevarului divin prin intermediul Revelatiei divine supranaturale; ea este ca atare lumina "gnozei" crestine; in acest sens, ea ni se recomanda ca metoda catafatica de cunoastere a lui Dumnezeu, a caruia putere si intelepciune negraita, de la incepu­turi, din fapturi intelegandu-se se vadeste - precum marturiseste Apostol Pavel.

Opusul luminii este intunericul, ca simbol al nefiintei, al negarii vietii, al mortii fizice sau spirituale, dar mai ales ca metoda apofatica de cunoastere a divinului, ca stadiu superior evidentei create, obiectului perceptiei senzoriale, ca o depasire a creatului, prin transcenderea fiintei spre sfera necreata, eterna. Imaginea intu­nericului in apofatismul ortodox este expresia unei profunzimi teognostice inegalabile, in care adevarul divin insondabil nu se lasa niciodata captat, ci numai perceput ca nemarginire, ca atotputerni­cie care inspaimanta puterea omeneasca de cunoastere. Apofatismul este, in acest sens, calea care ne conduce la recunoasterea propriei neputinte si marginirii omenesti in raport cu infinitatea Dumne­zeului Creator. Revenind asupra unei idei antecedente, aceea ca negativismul in teologie nu se confunda cu negatia in sensul strict al cuvantului, trebuie sa subliniem faptul ca in teognosia crestina ortodoxa nu exista optiune sau separatism in ce priveste metodele de cer­cetare catafatica si apofatica. Numai impreuna, amandoua aceste metode, ne conduc pe calea adevarului mantuitor, a adevaratei cunoasteri a lui Dumnezeu si a unei drepte intelegeri a iconomiei Si a Revelatiei divine supranaturale prin intruparea Cuvantului divin in persoana lui Iisus din Nazaret.

Intemeiata pe intruparea lui Hristos si pe Revelatie, teognoza crestina ortodoxa nu se aventureaza pe calea unui apofatism exclusivist cum a fost cazul, in trecutul Bisericii, cu dochetismul, simbolo-fideismul, sau pe calea unui catafatism excesiv, cum a fost cazul, in trecut, cu literalismul biblic, iar mai tarziu cu incercarile rationalismului in teologie. Teandria Logosului si hristocentrismul biblic au constituit dintotdeauna  in   ortodoxie   dreptarul   unic   si   viguros   al teologiei.

Crestinismul apusean este astazi mai mult ca oricand constient de necesitatea recuperarii dimensiunii verticale, de mult abandonata in sanul respectivelor teologii. E ceea ce un Paul Tillich, de pilda, avertizeaza in situatiile sale, el insusi fiind insistent preocupat de verticalitate. Totusi Tillich pacatuieste printr-un exces de vertica­litate neglijand dimensiunea opusa, aceea a orizontalitatii.

Eroarea, din acest punct de vedere, avea sa fie insa si mai mare, atunci cand in teologia protenstanta, un R. Bultmann pro­punea, ca un fel de iconoclasm reinviat, renuntarea - nici mai mult, nici mai putin - la ceea ce el numea, fara temei "mitologia" lui Iisus din Nazaret, respectiv intreaga istoria mintuirii noastre. Binecunoscutul sau program de demitologizare a Scripturii, cu ecouri adanci, afectand si angajand deopotriva pe catolici ca si pe coreligionarii protestanti, avea sa fie secundat de curentele ce merg paralel si oarecum complementar, al secularizarii crestinismu­lui si al numitei teologii a "mortii lui Dumnezeu".

Asemenea atitudini excesive, unilaterale, isi au originea comuna in gresita intelegere a vechilor principii ale teognosiei crestine. Ele sunt toate, deopotriva, expresia multiforma si elocventa a ade­varului semnalat de catre Tillich; acela al une cautari zbuciumate si nostalgice a dimensiunii verticalitatii, atat de neglijata pana acum, in teologiile occidentale. In incercarea lor de a recupera aceasta dimensiune fundamentala a teognosiei, curentele si scolile respec­tive au impins insa mult prea departe locul ce ea se cuvine sa-l ocupe in teologia crestina, neglijand de aceasta data dimensiunea orizontalitatii, sau mai precis, istoria insasi a vietii si activitatii lui Iisus si a discipolilor Sai.

In teologia ortodoxa, Iisus din Nazaret ca semn vazut nu este separat, ci este unul si acelasi, neimpartit si nedespartit cu Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Logos intrupat si ca Sacrament euharistie mantuitor. Tocmai acest punct primordial de insertiune a divinului la uman, neinteles de ucenicii Domnului si osandit la hula de catre iudei, incearca sa-l suprime ca mitologie teologii Si curentele de gandire mentionate. Dar Bultmann incearca o dificul­tate si o explicabila deruta la punerea in aplicare a programului de demitologizare. El se vede silit sa recunoasca incontestabila valoare de vehicul revelational a pretinsului "mit" biblic si inseparabilitatea lui de "Kerigma" evanghelica, de perceptele pure, pe care el incearca zadarnic, fara succes, sa le desprinda de contextul lor isto­ric, de viata si persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

In contextul ecumenismului actual, cand intreaga crestinatate se straduieste sa se cunoasca si sa se apropie, doctrina ortodoxiei rasaritene se dezvaluie in toata frumusetea ei. Straduintele de apropiere ale crestinilor sunt expresia cea mai vie a dorintei comune de a face un pas mai departe, daca nu inca pasul hotarator spre o fratie universala intre crestini. Dialogul interconfesional crestin nu poate avea loc fara a se tine seama in gradul cel mai inalt al valorilor vechii crestinatati, fara de care Biserica si insasi   teologia   crestina   in   esenta   ei isi are sensul de a fi si specificul lor. In aceasta ordine de idei,  Spiritualitatea ortodoxa si apofatismul crestin ortodox au de jucat un rol fundamental in propunerea si aflarea de solutii constructive pe drumul intelegerii adevarului.

Teologia protestanta cauta, desi pe cai ocolite, o reevaluare a verticalitatii crestine si a simbolicii care ii este proprie. Lucrarile scrise pe linia de vederi protestanta de catre curentele de gandire mai noi, despre care s-a amintit, sunt deosebit de elocvente in ce priveste nevoia profund resimtita a acestei reconsiderari moderne a valorilor crestine primare. Fara a nega intru nimic valorile incontestabile ale caii catafatice in descifrarea misterului divin, dar fara a se opri la datele ei, ci depasindu-le prin negativitate, apofatismul ortodox ne invata despre un Dumnezeu negrait, a caruia imparatie "nu e din lumea aceasta", precum ne spune Scriptura, si a carui fiinta nu se poate percepe decat numai cu ochii, purificati de antropomorfisme, ai unei ratiuni teologice luminate de credinta. Intru aceasta, apofatismul crestin ortodox isi descopera primordiala si autentica sa valoare pe linia teognosiei crestine si marea sa actualitate pe linia ecumenismului teologic.

Parintele N. Macsim

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4403

Voteaza:

Apofatismul in Teologia Rasaritului si marea lui actualitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE