Scriptura si Traditia apostolica in marturisirea Bisericii

Scriptura si Traditia apostolica in marturisirea Bisericii Mareste imaginea.


Sfanta Scriptura si Traditia apostolica in marturisirea Bisericii

 

Titlul acestei teme, in cadrul dialogului de fata, s-a stabilit probabil cu intentia ca Biserica Ortodoxa sa-si legitimeze marturisirea ei de credinta prin intemeierea ei pe Sfanta Scriptura si pe Traditia apostolica. La baza acestei intentii sta ideea ca Biserica Ortodoxa si-ar fi rezumat si sistematizat si ea cuprinsul credintei din Scriptura si Traditie intr-o Marturisire analoga Confesiunii Augustene, sau altor Marturisiri ale Reformei.

Fata de aceasta idee trebuie sa mentionam ca Biserica Ortodoxa nu are o Marturisire de credinta scrisa care ar avea, pentru ea semnificatia si autoritatea pe care o are pentru Luterani, de exemplu, Confessio Augustana. Luteranismul a fost obligat de autoritatea de Stat, de a carei permisiune depindea exercitarea sa pe teritoriul lui, sa-si dea o astfel de Marturisire, pentru ca aparea ca o noua forma de crestinism fata de forma catolica de care se desprindea. In acelasi timp o astfel de Marturisire ii era necesara, pentru ca aderentii lui sa aiba o lamurire si o fundamentare a lui ca o noua credinta, sau cum pretindea el, ca revenire la credinta crestina de la inceput, bazata exclusiv pe Sfanta Scriptura, credinta care declara ca fusese ingropata sub tot felul de traditii straine de ea. Marturisirea aceasta avea caracterul unei constitutii doctrinare a acestei noi forme de crestinism, sau, dupa socotinta ei, a acestei reinnoiri a crestinismului primar, care nu mai era cunoscut de secole.

Ca raspuns la aceasta Marturisire a unei noi credinte, a aparut si in catolicism un fel de Marturisire (de exemplu Confessio fidei tridentinae), ba chiar si in Ortodoxie, care se vedea pusa in situatia de a preciza unele din punctele ei de invatatura fata de invataturile noi afirmate de Reforma, dar si fata de unele invataturi noi ale catolicismului, care se afla in plina ofensiva de cucerire a unor mase de ortodocsi, pentru a se recompensa de pierderile suferite in Occident prin aderarea unor mase de pe teritorii intinse la Protestantism.

Nu ne oprim la caracterizarea continutului nou formulat al catolicismului in Marturisirile sale fata de invataturile Reformei. Vrem sa staruim numai asupra caracterului celor catorva Marturisiri ortdoxe aparute in sec. XVII, dintre care cea mai cuprinzatoare si mai importanta este cea a lui Petru Movila. Aceste Marturisiri nu au nici caracterul de constitutii doctrinare ale unei noi forme de crestinism, sau de definire a unei religii incepatoare pentru cei ce aderau la ea si de legitimare pentru autoritatile de Stat, nici de oficializare generala a spiritului scolastic dezvoltat in catolicism dupa despartirea lui de Traditia Bisericii nedivizate din primul mileniu, pentru a opune rationalismul lui si mai accentuat, fideismului antirational, antisinergist al Protestantismului. Ci aceste Marturisiri ortodoxe tineau sa afirme Traditia de totdeauna a Bisericii, ramanerea ei in duhul Bisericii nedespartite din primul mileniu, fata de ambele forme de crestinism occidental.

Membrii Bisericii Ortodoxe isi cunosteau si-si practicau in mod neschimbat de secole credinta lor. Ei continuau sa traiasca pe baza unei Traditii neintrerupte incepand din perioada apostolica. Daca Confessio Augustana si celelalte Marturisiri ale Reformei apareau ca o negare a Traditiei de pana atunci, desigur si pentru motivul ca, catolicismul o alterase prin scolastica, iar cele catolice sanctionau si mai puternic o traditie in mare parte alterata prin scolastica Evului Mediu occidental, Marturisirile ortodoxe afirmau si in forma umor expuneri rezumative Traditia in care Biserica Ortodoxa a trait neintrerupt din vremea apostolica, atat fata de una cat si fata de alta din confesiunile occidentale. Dar tocmai pentru ca ele nu aduceau o invatatura noua, ci redau rezumativ, poate cu unele influente ale limbajului timpului, forjat dupa problemele acelor confesiuni, - ele nu au importanta decisiva pe care o au Marturisirile acelora.

Neinlaturand Traditia de totdeauna a Bisericii, sau nesanctionand o destul de accentuata schimbare a ei, Marturisirile ortodoxe din secolul XVII ramaneau incadrate in Traditia de totdeauna, fiind doar o noua afirmare si exprimare a ei, sau o punere in evidenta a unora din punctele de credinta ale Traditiei de totdeauna in fata contestarii lor prin noi forme de crestinism, sau a unor schimbari ale lor prin catolicismul care pornise la o ofensiva generala pentru cucerirea maselor ortodoxe.

Biserica rasariteana a trait de la inceputul crestinismului fara astfel de Marturisiri sistematice si cuprinzatoare, pana la aparitia Reformei si a alcatuirii Confesiunilor sale. Desigur Marturisirile ortodoxe au avut si ele - dupa alcatuirea lor, provocata de aparitia Reformei, cu noile ei invataturi, si de ofensiva catolica -, un rol in educatia credinciosilor ortodocsi, in credinta lor. Dar aceasta era credinta crestina traditionala a acestor credinciosi, credinta cunoscuta si practicata de ei in mod neintrerupt din perioada apostolica. Credinciosii ortodocsi si-au marturisit practic intreaga lor credinta neschimbata din vremea Apostolilor, si inainte de aceste Marturisiri, ca Traditie, chiar daca nu aveau niste carti care sa le-o fi expus si rezumat intr-o forma sistematica in intregimea ei. Unii stiau mai pe larg, altii mai pe scurt, punctele credintei lor, dar toti le stiau si le marturiseau in Crezuri, in rugaciuni si in practicile sacramentale si de cult, pe toate. Toti le aflau prin propovaduirea si cunostiritele ce li le dadeau cei ce stiau citi si citeau de fapt din cartile Parintilor si din alte scrieri duhovnicesti, credinta mostenita prin Traditie de la Apostoli.

Sfantul Irineu, episcopul Lyonului, nascut la 140, care l-a cunoscut in tinerete pe episcopul Policarp al Smirnei, ucenicul Sfantului Apostol Ioan, spune : "Biserica, desi e imprastiata in toata lumea, pana la marginile pamantului, primind de la Apostoli si de la ucenicii acelora credinta intr-un Dumnezeu Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al marilor si al tuturor celor din ele ; si intr-un Domn Iisus Hristos, Finii lui Dumnezeu, intrupat pentru mantuirea noastra, pazeste propovaduirea si credinta aceasta, cu grija, ca si cand ar locui intr-o singura casa, si crede la fel in acestea, ca avand un singur suflet si aceeasi inima, si le propovaduieste, si le invata, si le preda acestea intr-un singur glas... Precum soarele, creatura lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, asa si propovaduirea adevarului lumineaza pe toti oamenii care voiesc sa primeasca adevarul. Si nici cel foarte tare in cuvant dintre proiestosii Bisericii nu va spune altele decat acestea (caci nimenea nu e mai presus de invatatorul), nici cel slab in cuvant nu va micsora Traditia, caci una fiind aceasta, nici cel cu multa putere in propovaduirea ei nu o inmulteste, nici cel cu putina nu o imputineaza".

A existat astfel de la inceput, in Biserica nedivizata, careia i-a ramas fidela Ortodoxia, o marturisire reala a credintei, identica cu ceea ce s-a primit de la Hristos prin Apostoli si pazita in mod neschimbat. Ea a ramas pana azi un bun al credinciosilor ortodocsi, chiar al celor ce nu citesc Marturisirile de credinta din sec. XVII, cu ajutorul predicii, a practicii Tainelor, a cinstirii sfintilor si a pomenirii mortilor, sau si a unor lecturi de scrieri duhovnicesti de catre unii din ei, care toate prelungesc acea Traditie vie si veche, cu mult mai larga decat cele ce se cuprind in acele Marturisiri. Aceasta Traditie apostolica si vie nu tine deci constiinta Bisericii si a credinciosilor ca intr-un corset de fier (ca Marturisirile protestante), ci le da o libertate de miscare, adica de cugetare si de viata spirituala intr-un orizont cu mult mai bogat, sau infinit de bogat si de adanc, facandu-i tocmai de aceea mai pregatiti pentru un dialog cu celelalte confesiuni.

Totusi, pe langa cunoasterea aceasta, pentru unii foarte bogata, pentru altii mai putin, insa intretinand si ea o bogata gandire si viata spirituala, prin propovaduirea si practica cultului, s-au format inca din vremea Apostolilor si anumite Crezuri baptismale, pe baza continutului Sfintei Scripturi, Crezuri foarte scurte si schematice, care insa, evocand indefinit de bogatul continut al Scripturii si al Traditiei apostolice, nu ingustau nici ele gandirea credintei si viata spirituala a credinciosilor.

Din aceste Crezuri, si mai precis din cel al Bisericii din Cezareea Palestinei, s-a format Crezul Niceo-Constantinopolitan, care avand girul a doua Sinoade ecumenice si fiind confirmat de toate celelalte, a inlocuit in Rasarit, mai ales, toate celelalte Crezuri ale Bisericilor locale, care aveau in sambure si ele o origine apostolica. Asa, Sfantul Chiril din Ierusalim spune despre Crezul Bisericii din Ierusalim, pe care-l explica in Catehezele sale, ceea ce e valabil despre toate acele Crezuri, si cu atat mai mult despre Crezul Niceo-Constantinopolitan : ca el este un rezumat fidel al Sfintei Scripturi, asa cum e si explicarea ce i-o da el. E un rezumat al Scripturii asa cum au inteles-o Apostolii si Biserica de la inceput. Prin aceasta afirma totodata fidelitatea propovaduirii Bisericii din primele secole fata de Sfanta Scriptura : "Deoarece nu toti stiu sa citeasca Scripturile, deoarece pe unii ii impiedica de la cunoasterea lor simplitatea mintii, pe altii ocupatiile lor, am strans in putine propozitii toata dogma credintei, ca sa nu se piarda sufletul din pricina nestiintei. Auzind aceste cuvinte, adu-ti aminte de Simbolul credintei, invataturile credintei n-au fost alcatuite asa cum li s-a parut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toata Scriptura si formeaza o singura invatatura a credintei. Si dupa cum samanta de mustar isi intinde dintr-un mic graunte imprejur multe ramuri, tot astfel si acest Simbol in putine cuvinte a cuprins ca intr-un san toata cunostinta dreptei credinte din Vechiul si Noul Testament".

Sfantul Chiril afirma deci ca Biserica avea dinainte de Sinoadele ecumenice nu numai o credinta dogmatica imutabila, ci si ca aceasta credinta era completa. De aceea, el cere invataceilor sai sa nu primeasca alta credinta : "Alta invatatura afara de aceasta sa nu primiti, nici chiar daca noi, care va invatam acum, ne-am schimba si v-am grai invataturi contrare acestora". E oprita, desigur, precum rezulta din cele spuse, primirea unor invataturi noi in substanta, nu o explicaremai pe larg a celor cuprinse in Simbol, sau in Scriptura, sau in Traditia de la apostoli, care si ea a fost o dezvoltare a unor invataturi ale Mantuitorului, ca de exemplu, cele scrise (si graite) de Sfantul apostol Pavel. "Dobandeste si pastreaza, spune Sfantul Chiril, numai credinta pe care ai invatat-o si ti-a fost propovaduita, aceea ce ti-a fost predata acum de Biserica si intarita de toata Scriptura". Deci Biserica a pastrat si explicat grin Traditie numai ceea ce e in Scriptura.

Din aceste texte se vede ca intrebarea ce se pune Bisericii Ortodxe prin titlul acestui referat, nu se pune intrucat credinta ei se acopere cu Sfanta Scriptura si cu Traditia apostolica in vreo Marturisire ce si-ia dat-o, ci intrucat orice Crez si orice Marturisire a ei trimite la Scriptura si la Traditia apostolica ca la ceva cu mult mai larg, care isi poate primi forme de Marturisire noi, care sa le completeze pe cele anterioare. Acesta a fost cazul in tot trecutul Bisericii nedivizate si al Bisericii Ortodoxe care o continua pe aceea.

Astfel Crezul Niceo-Constantinopolitan le-a inlocuit pe cele anterioare, devenind pentru Biserica rasariteana Crezul de cea mai mare si mai generala autoritate. Totusi a fost. completat si el de definitiile dogmatice ale celorlalte Sinoade ecumenice, desi ele l-au confirmat totodata pe el ca Crez fundamental. El a fost completat pentru ca nu cuprindea toata invatatura implicita despre Hristos. De aceea au fost posibile si Marturisirile din sec. XVII, pentru a preciza alte invataturi care incepusera sa fie contestate de alte formatii crestine. Dar nici aceste Marturisiri nu epuizeaza deplin continutul Scripturii si al Traditiei apostolice. De aceea nu sunt nici ele depline si probabil nu vor fi nici ultimele, intrucat Scriptura si Traditia raman niste mine inepuizabile. Unii teologi ortodocsi accentueaza atat ide mult valoarea crezului, incat il considera singura expresie imutabila a dogmelor ortodoxe. Astfel St. Zankow socoteste ca toata cealalta Traditie si tot scrisul Sfintilor Parinti au numai o "autoritate relativa" in comparatie cu el. Toata Traditia cuprinde numai "teologumene" si "pareri teologice", nimic din ea neavand caracter de dogma obligatorie, pentru ca asemenea caracter au numai hotararile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice.

Dar Crezul acesta e numai un schelet al Scripturii si al Traditiei apostolice, in jurul caruia se afla tot corpul Scripturii si al Traditiei apostolice, cunoscut de Biserica si de poporul credincios. E, cum spune Sfantul Chiril din Ierusalim, ca un graunte de mustar in care s-a concentrat toata seva arborelui, dar care la randiul lui se poate dezvolta, in orice caz, in jurul lui trebuie sa se faca aratat si folosit intreg arborele vietii de credinta marturisita si practicata, cu toate roadele lui. in Simbolul acesta, sau chiar intr-o Marturisire, e concentrata toata Scriptura si Traditia si din ele se poate desfasura toata Traditia. Sau Simbolul si orice Marturisire traieste in ambianta intregei Traditii apostolice. Traditia apostolica, nefiind decat aplicarea si valorificarea de catre Apostoli, in viata primilor crestini, a continutului Scripturii, este ea insasi capabila de desfasurare interminabila, pentru ca continutul Scripturii, a carei norma de intelegere si de aplicare au dat-o Apostolii, este el insasi inepuizabil, desi se poate, in acelasi timp, rezuma in punctele lui esentiale. Desfasurarea adevarata e cea care se mentine in acelasi continut mantuitor. Dar pe langa ea poate fi si o desfasurare strimba, sau folosirea unora sau altora din ideile indefinit de bogate ale Scripturii in intelesuri gresite.

Asa au inteles Simbolul Niceo-Constantinopolitan si raportul lui cu Traditia majoritatea teologilor ortodocsi, ca Bratsiotis, D. Balanos, Zicos Rosis, Hr. Andrutsos, I. Karmiris, Goseviciu, rusul Macarie.

Toti acestia afirma ca invatatura de credinta a Bisericii exista de la inceputul ei, din vremea Apostolilor. Sinoadele ecumenice au definit numai unele puncte ale credintei apostolice. Dar definirea aceasta a continuat sa o faca Biserica in tot cursul istoriei ei si va continua sa o faca si mai departe. Zicos Rosis si Macarie afirma ca, chiar in Marturisirile ortodoxe din sec. XVII, Sinoadele ortodoxe locale au definit, de comun acord, unele invataturi dogmatice. Deci se poate afirma ca aceste Marturisiri n-au dat prima constitutie doctrinara a Bisericii ortodoxe, ci s-au bazat pe invatatura de credinta a Bisericii din perioada apostolica ; totusi au definit mai clar unele puncte cuprinse in ea. Zicos Rosis spune : "in Sfanta Scriptura si in Traditia adevarata a Bisericii universale dinainte de schisma, pe care o continua cu adevarat si autentic numai Biserica Ortodoxa rasariteana, se cuprind virtual si concentrat dupa substanta, nu numai dogmele definite in formulele sau in hotararile Sinoadelor ecumenice, ci si acele dogme care ca necontestate de vreo erezie in vechea Biserica dinainte de schisma, nu s-au definit nici in Sinoadele locale, nici in cele ecumenice ale Bisericii universale dinainte de schisma. Deci deplina Traditie a Bisericii universale adevarate nu cuprinde numai dogmele definite de Sinoadele ecumenice, ci si cele care, ca necontestate de vreo erezie in vechea Biserica dinainte de schisma, dar cuprinse dupa substanta in Traditia adevarata sau deplina a ei, nu au fost definite in formule ale Sinoadelor ecumenice dinainte de schisma, ci in marturisirile Sinoadelor adunate in sec. XVII, ale Bisericii rasaritene". Noi am spune ca cele cuprinse in deplina Traditie a vechei Biserici, nu au fost definite toate si nici definitiv, nici in acele Marturisiri.

Iar dogmatistul rus Macarie spune : "Pentru a feri pe credinciosi de nesiguranta, spre a le arata ce si cum au sa creada, razimati pe Revelatie, Biserica le-a propus de la inceput, urmand Traditiei Sfintilor Apostoli, modele prescurtate sau simbolice de credinta". "Dar pe langa dogmele principale, puse de la inceput in Simboalele de credinta si desfasurate de Sinoadele ecumenice, au fost si altele care, in acelasi timp si cu ocazia unor noi erezii, au fost desfasurate in Sinoadele provinciale si intarite mai tarziu in Sinodul VI Trulan, ca : dogma pacatului originar, a harului, a necesitatii botezului pruncilor (can. 123-130 ale Sinod. din Cartagina). Toate aceste dogme au fost intarite si de Sfintii Parinti". Dar "nu se poate spune ca odata cu incetarea Sinoadelor ecumenice s-a pus capat dezvoltarii dogmelor in Biserica Ortodoxa. Aceasta dezvoltare nu a incetat, pentru ca nu s-au sfarsit nici erorile". Dovada sunt Marturisirile de credinta din sec. XVII (a lui Movila si a lui Dositei). Dar "desigur, nu se poate zice nici acum ca dezvoltarea dogmelor crestine a incetat. Cata vreme vor apare erezii contra dogmelor, se va mentine necesitatea pentru Biserica de a fixa si explica dogmele sale, spre a pazi Ortodoxia de alterari". Dar dezvoltarea e numai o definire mai dreapta, nu o schimbare a continutului credintei. "Astazi in Biserica Ortodoxa sunt tot atatea dogme cate ne-a descoperit Dumnezeu de la inceput". "Astfel dezvoltand dogmele, nu se adauga nimic nou in corpul invataturii crestine, ci numai se definesc cu ocazia ereziilor, se explica cu mai multa precizie pentru crestini aceleasi puncte pe care le marturiseau si mai inainte, prin credinta in Revelatie, desi intr-un mod mai putin clar". Se poate deci spune ca dogmele sunt permanent aceleasi, dar explicarea lor poate progresa, ereziile, necesitatile de intelegere a timpurilor impunand explicarea mai pe larg cand a unora, cand a altora. Iar precum credinta prin caracterul ei apostolic si deci revelat e de la inceput incredintata intregei Biserici, asa si explicarea lor. Numai ea le pastreaza si le explica in mod nealterat, pentru ca e calauzita de Duhul Sfant, aflator in Trupul cel unitar al lui Hristos. Din lamuririle acestor doi teologi, ca si din declaratiile majoritatii lor, care socotesc ca credinta Bisericii e data integral de la inceput in Sfanta Scriptura si in Traditia apostolica, - (dar din ea se explica si se definesc unele puncte, de cate ori sunt contestate de interpretari gresite, sau de cate ori timpul cere) -, se pot face urmatoarele noi precizari asupra raportului intre Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie apostolica pe de o parte, si Marturisirile de credinta pe de alta.

Iinvatatura de credinta (care e si invatatura de viata spirituala), sau mai precis spus Traditia apostolica a Bisericii Ortodoxe a ramas pe de o parte aceeasi in toate timpurile, pe de alta se defineste in unele sau altele din punctele ei mai clar, potrivit cu necesitatile fiecarui timp. Ea ramane pe de o parte neschimbata, asa cum a fost revelata si e cuprinsa in Sfanta Scriptura si in Traditia apostolica vie si practicata ,- pe de alta, ea pastreaza o elasticitate continua in ce priveste forma, exprimarea, definirea. Ea nu se schimba in esenta ei, dar nici nu e rigida in forma, in exprimarea ei, in noi si mai bogati si mai nuantati termeni. Nu ramane la aceleasi formule si exprimari rigide, fixe, unice ale unei Marturisiri date odata pentru totdeauna, ci admite Marturisiri noi ca forme de exprimare, care se adauga la cele vechi pentru noi puncte, sau pentru adancirea si nuantarea celor odata definite. Din acest punct de vedere, credem ca putem afirma ca, chiar Marturisirile ortodoxe mai extinse sunt mai elastice decat cele protestante care pana acum n-au mai admis alte formule de aceeasi autoritate. Expresii ca : sola fide, sola Scriptura etc. n-au mai primit, dupa cat stim, noi nuantari, cum a primit invatatura despre intruparea Fiului lui Dumnezeu, de la Sinodul I ecumenic, noi nuantari, adaneiri si completari, la Sinodul IV si VI ecumenic, si cum ar putea primi, credem, si unele puncte din Marturisirile din sec. XVII. Ne intrebam : oare spiritul ecumenic de azi nu ne indreptateste speranta ca aceasta se va putea intampla in viitor si cu Confesiunile protestante ?

Biserica Ortodoxa a tinut sa pastreze totusi fondul credintei asa cum l-a primit din Revelatie prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie apostolica. Ea a unit paradoxal pastrarea acestui fond cu anumite explicari si definiri, cand necesitatile au cerut-o. Ea s-a ferit cat a putut de orice noua definire, dar a acceptat sa o faca atunci cand vreo erezie contesta sau rastalmacea vreun punct din aceasta Traditie de la inceput. Si de obicei preciza si definea numai acel punct. Astfel, atat Sinodul IV, cat si Sinodul VI ecumenic repeta aproape literal, dupa reproducerea si reconfirmarea Simbolului niceo-constantinopolitan, ca norma a invataturii despre Hristos, ca nu intreprinde o noua definire decat silita de o noua erezie.

Mai precis cele doua Simboale (de la Niceea si Constantinopol) sunt date ca introducere la definitia formulata de Sinoadele IV si VI. Definitia Sinodului IV ecumenic incepe prin a spune ca Domnul a voit ca "nimeni sa nu fie in dezacord cu aproapele in dogmele credintei". E afirmat aici principiul sobornicitatii care deriva din unitatea adevarului cu privire la Hristos. Dar, pentru ca cel rau - continua Sinodul - nu inceteaza a semana neghina dezbinarii, Sinodul "respingand prin hotarare comuna invataturile ratacirii, reinnoieste dogmele neratacite ale Parintilor". De aceea intareste Simbolul de la Niceea si pe cel de la Constantinopol, hotarand cum a hotarat si Sinodul de la Efes "sa se tina cele hotarate spre desfiintarea ereziilor aparute si spre intarirea credintei universale si apostolice". Apoi, dupa ce reda textul Simbolului de la Niceea si Constantinopol, zice : "Ar fi ajuns, spre recunoasterea si asigurarea desavarsita a dreptei credinte, acest intelept si mantuitor Simbol al dumnezeiescului har... Dar deoarece unii au incercat sa desfiinteze propovaduirea adevarului..., Sinodul, vrand sa opreasca orice uneltire impotriva adevarului, a hotarat sa stabileasca..." si urmeaza definitia Sinodului IV ecumenic.

Tot asa, Sinodul VI ecumenic, dupa ce reda cele doua Simboale (de la Niceea si Constantinopol), continua : "Ar fi ajuns, spre recunoasterea si asigurarea desavarsita a credintei ortodoxe, acest Simbol binecredincios si ortodox al dumnezeiescului har ; dar deoarece n-a incetat nascocitorul raului de la inceput" sa inventeze noi erezii, Sinodul da definitia care urmeaza.

Un sentiment al misterului greu de definit, al credintei revelate, cuprinsa in Sfanta Scriptura si in Traditia apostolica, cu neputinta de cuprins satisfacator in formule rationale inguste, a facut Biserica sa se fereasca de graba definirilor. Iar daca a fost silita sa purceada la ele, le-a dat un caracter paradoxal, ferit de unilateralitate si de ingustime, deci cat mai larg cuprinzator, in care incapea si o pozitie si opusa ei, dar intr-o imbinare indisolubila (de ex. ,- nedespartit si neconfundat). Ea a tinut mai degraba sa pastreze largimea si adancimea atotcuprinzatoare a misterului lui Hristos in formule paradoxale, ca si al mantuirii noastre prin legatura cu El, decat sa-l evaporeze intr-o -formula ingusta unilaterala. La Sinodul IV ecumenic -a imbinat unitatea Persoanei cu dualitatea firilor, sau unirea firilor cu pastrarea lor neconfundata ; iar la Sinodul VI ecumenic a facut la fel cu lucrarile lui Hristos, punand baza stransei dar neconfundatei uniri dintre lucrarea omeneasca si dumnezeiasca si in noi.

Nu s-ar putea considera ca Biserica Ortodoxa a facut acelasi lucru in Marturisirile din secolul XVII, afirmand atat credinta cat si faptele, sau si Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, sau si valoarea cuvantului si a Tainelor ? Se poate totusi sa nu fi pus caracterul paradoxal al unirii acestora tot asa de mult in relief, cum a facut Sinodul IV cu firile si Sinodul VI cu lucrarile lui Hristos, fiind antrenata poate de negatia protestanta a Tainelor, a faptelor, a Traditiei si a preotiei slujitoare, la afirmari contrare lipsite de nuante, influentata poate si de modul formularilor tot asa de rationale si de unilaterale ale contrarului din partea scolasticei catolice, atotputernica in acel timp. Dar poate si pentru ca nu s-a incercat o discutie mai staruitoare intre parti inainte de formularile Marturisirilor lor, pentru a se ajunge intr-un Sinod al tuturor la formule mai nuantate, sau mai paradoxale. Poate ca dupa lungul interval al absentei unei ascultari reciproce intre parti, a sosit timpul cautarii unor asemenea formule paradoxale, mai corespunzatoare misterului relatiei intre factorul uman si divin. Odata cu aceasta Protestantismul ar iesi din imobilismul in care a fost tinut de autoritatea exclusiva a unei singure confesiuni initiale, sau de dezvoltare exclusiva pe linia ei, iar Ortodoxia ar reveni cu nuantari asupra unor formulari prea departate de timpul nostru, nuantari mai apropiate totodata de spiritul hotararilor de cajacter paradoxal al hotararilor Sinoadelor ecumenice.

Cercetand continutul vechilor Simboale si in deosebi al Crezului niceo-constantinopolitan, dar si al Marturisirilor din sec, XVII, putem constata ca Biserica cea nedivizata si in continuare Biserica Ortodoxa, a voit sa se mentina si s-a mentinut de fapt la redarea in ele a continutului Sfintei Scripturi in duhul intregei Traditii a Bisericii. Adica s-a intemeiat pe Sfanta Scriptura, dar a facut-o printr-o ramanere in legatura organica neintrerupta cu ea, prin trairea neintrerupta in Traditia apostolica, echivalenta cu intelegerea si valorificarea autentica a Scripturii. Ea a stat in legatura cu Scriptura cum sta un pom care a crescut, cu radacinile, prin seva ce-i vine de la ele prin tulpina pornita si legata de ele. Dimpotriva, protestantismul nu s-a pus in legatura cu Scriptura prin aceasta tulpinire, ci ca cu o carte izolata, tragand cu buretele peste 15 secole de comunicare vie cu ea. Nu s-a tinut seama ca tot scrisul Parintilor bisericesti, care constituie marturia cea mai larga a Traditiei apostolice, se intemeiaza pe Sfanta Scriptura, cea mai mare parte din scrierile lor fiind comentarii pline de viata la cartile Scripturii, spre deosebire de teologia sau de exegeza rationalist-arheologica din ultimele secole.

Tocmai din grija aceasta pentru apararea prin Traditie a continutului autentic al Scripturii, cand vreun punct al acestei Traditii, din vreun Simbol care o rezuma, se schimba prin gandirea vreunui spirit orgolios in vreo idee ce se laibatea de la credinta din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie apostolica, Biserica nu evita prin Sinoadele sale sa inlature din respectivul simbol, sau in general din mintea celor ce se lasau amagiti de acea idee, abaterea pe care ea o reprezenta. Asa a facut Sinodul I ecumenic cu Crezul Bisericii din Cezareea Palestinei, al carei episcop Eusebie, cu trecerea ce o avea pe langa imparatul Constantin cel Mare, a voit sa-1 impuna prin Sinod intregei Biserici cu unele din expresiile lui, ce se pretau la interpretari ariene. Pe langa aceea, e de semnalat ca insusi Eusebie n-a cerut Sinodului sa-si insuseasca Simbolul intreg al Bisericii sale, "ci numai acele articole ce se refereau, cum spune istoricul dogmelor Spassky, la problema cercetata de Sinod". Sunt doua fapte vrednice de luat in seama, caci una dintre ele arata grija Bisericii de a nu se atinge prin formularile ei de fondul intreg al Traditiei, iar alta de a corecta expresiile nesigure ce se introdusesera intr-unui din monumentele Traditiei. Astfel Sinodul I ecumenic a eliminat din Simbolul Bisericii din Cezareea Palestinei expresiile ce pareau favorabile ereziei ariane, ca: "Cel dintii nascut al intregei creaturi" sau "viata din viata", intrucat nu se preciza daca viata Fiului este aceeasi cu viata Tatalui. Apoi s-a introdus expresia "de o fiinta cu Tatal", ca sa se inlature orice putinta de a cugeta pe Fiul neegal cu Tatal".

Astfel expresiile indreptate sau completate in acest Simbol la Niceea si la Constantinopol pot fi considerate ca tinand seama de doua criterii: pe de o parte sa dea un raspuns ereziei ariene si pnevmatomahe, pe de alta, tocmai prin aceasta sa se conformeze cat mai deplin Sfintei Scripturi.

Expresia "de o fiinta cu Tatal" reda dupa inteles, printr-un termen adaptat din filosofia timpului, - termen care n-a putut fi inlocuit nici pana azi din gandirea filosofica -, faptul exprimat de Mantuitorul prin cuvintele : "Eu si Tatal una suntem" (Ioan X, 30) ; si "Tatal este intru Mine si Eu intru Tatal" (Ioan X, 38) ; sau : "Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine" (Ioan XIV, 11) ,- si : "Toate cate are Tatal, ale Mele sunt" (Ioan I, 15). Pana azi spunem ca oamenii sunt de o fire sau de o fiinta. Caci nu avem alt termen pentru ceea ce le este comun si-i face egali in esenta.

Dar Parintii capadogieni au trebuit sa mearga mai departe cu precizarea relatiei dintre Tatal si Fiul (si Duhul Sfant), pentru a nu lasa nedeterminat ce sunt cei "de o fiinta". Ei au indicat printr-un alt termen din filosofia timpului, si anume prin cel de ipostas, iar cei de dupa ei prin termenul de persoana (dar cu sens identic cu cel de ipostas, pentru a nu lasa sa se inteleaga - cum se obisnuia atunci - persoana, ca simplu rol sau masca), ce este Tatal si Fiul si Duhul Sfant in deosebire unul de altul. Sunt iarasi termeni care n-au fost depasiti nici ei pana azi, mai ales cel de persoana, stabilit atunci in sensul in care a ramas pana azi cu ajutorul termenului de ipostas. Prin aceasta ei au redat si mai complet sensul cuvintelor Mantuitorului : "Eu si Tatal una suntem", indicand si faptul ca Ei sunt nu numai una dupa fiinta, ci si deosebiti ca Persoane.

Desigur, Dumnezeu e mai presus de ceea ce se intelege in ordinea creata prin fiinta si ipostas, sau persoana. Dar nu vedem cum s-ar putea dispensa vreo parte a crestinismului de acesti termeni in vorbirea si in cugetarea despre Dumnezeu. Iar prin aceasta marturisesc se folosesc toti de o Traditie a Bisericii, pe care de altfel unii vor sa o dispretuiasca. De termenii fiinta si ipostas sau persoana s-a folosit apoi si Sinodul IV ecumenic, nu pentru a exprima ceea ce e comun si deosebit in Dumnezeu, ci pentru ceea ce este una si pentru cele ce sunt doua in Hristos/ Daca El "S-a facut intru toate asemenea noua afara de pacat" (Evr. IV, 15), fiind in acelasi timp acelasi si "Fiul lui Dumnezeu" (Ioan I, 34), atunci El este un ipostas sau o Persoana in doua firi, sau usii.

Definitia Sinodului IV ecumenic precizeaza astfel mai departe invatatura autentica a Noului Testament, dar numai pentru ca constiinta crestinilor despre ea era strimbata de doua erezii opuse (nestorianis-mul si monofizitismul). La fel a facut Sinodul VI ecumenic, folosind alte doua cuvinte nefolosite in Scriptura pentru Hristos (doua vointe si doua lucrari -, dar redand fidel invatatura ei ca unul si acelasi Hristos, sau unica Lui Persoana, Dumnezeu si Om in acelasi timp, voia si lucra cele dumnezeiesti si cele omenesti), impotriva altei erezii, a celei monoteli'te : "Insa nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voiesti" (Matei XXVI, 39), sau : umbla, inseta, flamanzea, dar savarsea si minuni.

Dar nici una dintre aceste definitii ale Sinoadelor ecumenice nu exprima tot tezaurul Sfintei Scripturi si al Traditiei apostolice, si nici toate la un loc.

Mai cuprinzatoare este "Marturisirea ortodoxa" a lui Petru Movila. Caci ea nu se limiteaza numai la precizarea unei invataturi contestate de vreo erezie nou aparuta, ci pe langa precizarea unor puncte despre care catolicismul in ofensiva de cucerire si Protestantismul nou aparut invatau altfel, ea da o seama de explicatii asupra tuturor punctelor credintei. Dar nici ea nu prezinta credinta in toata plenitudinea in care se prezinta in Sfanta Scriptura si in Traditia apostolica a Parintilor si a Bisericii. In afara de aceea, ea nu e socotita de toti teologii ca o expresie a invataturii ortodoxe de aceeasi autoritate ca definitiile Sinoadelor ecumenice, cu privire la punctele formulate de ele.

De aceea si in raport cu ea - ca sa nu mai vorbim, de Marturisirea lui Dositei - Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie raman izvoarele de suprema autoritate si plenitudine ale dreptei credinte. Marturisirea aceasta trimite mereu la Sfanta Scriptura si la invataturile Sfintei Traditii, definite in Sinoadele ecumenice, sau lamurite de unii Parinti ai Bisericii, ca . Sf. Atanasie, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Grigorie de Nysa, Dionisie Areopagitul, Sf. Ioan Damaschin. Textele din Sfanta Scriptura sunt uneori foarte extinse si se succed unele dupa altele, cu scurte cuvinte de legatura ale autorului intre ele.

In ce priveste continutul, Marturisirea aceasta, dupa ce repeta cu unele explicari definitiile despre Sfanta Treime si despre Iisus Hristos ale Sinoadelor ecumenice si da unele lamuriri despre creatia lumii, a omului, a ingerilor, caderea in pacat, staruie mai mult asupra invataturilor care trebuiau lamurite fata de catolicism si protestantism, ca raportul intre libertate si har, intre prestiinta lui Dumnezeu si predesti-. natie, asupra importantei preotiei cu cele trei, trepte, prezentarea celor sapte Taine, rugaciunile pentru morti,, cinstirea sfintilor. Dar o face aceasta fara nici un fel de polemica, fara sa mentioneze macar ca sunt unii care invata altfel. Adeseori in prezentarea modului cum trebuie sa se savarseasca Tainele, se descrie practica Bisericii ortodoxe (de exemplu la taina Botezului), sau pentru preotie se trimite la "Euhologiile arhieresti".

Desi se afirma ca prefacerea in Euharistie are loc prin chemarea Sfantului Duh (epicleza), nu se mentioneaza invatatura catolica despre prefacerea prin cuvintele de instituire : "Luati, mancati..." etc.;; si, desi se insista asupra impartasirii sub ambele "chipuri", nu se mentioneaza practica deosebita din catolicism. Fara sa se mentioneze primatul papal, se afirma ca temelia Bisericii este Hristos, ca Biserica "nu ia nimic din nici un loc", ca maica tuturor Bisericilor este Ierusalimul, nu vreo alta cetate, desi imparatii au dat intiietate de cinstire scaunelor din prima si a doua Roma. Se afirma ca numai la judecata din urma se ia.toata'rasplata si osanda, dar nu se mentioneaza invatatura 'catolica contrara. Se respinge insa purgatoriul.

In teologia Tainelor se intra prea putin. Se afirma ca prefacerea are Ioc prin mutarea usiei ("transsubstantiere"), dar nu se intra in explicari filosofice ale acestui fapt. Se resimte aici o oarecare influenta scolastica, ca si atunci cand se afirma ca prin Sfanta impartasanie se imblanzeste mania lui Dumnezeu. Totusi Marturisirea se retine si de la o prea precisa expunere a teoriilor apusene despre rostul satisfacator sau ispasitor al jertfei de pe cruce, afirmand simplu ca Hristos "s-a adus pentru pacatele noastre", sau ca "sangele lui Hristos ne-a rascumparat". Marturisirea se mentine la formulari destul de schematice, care permit precizari fie intr-un sens, fie in altul, adica pot usura dialogul ecumenic.

Dar prin aceasta se arata ca nici Marturisirea aceasta, desi destul de stravezie in intentia de a fi un raspuns la invataturile noi ale catolicismului si protestantismului, opunandu-le invatatura de la inceput a Sfintei Scripturi si a Traditiei de la Apostoli, nu constituie un corset nrea strimt si se misca in crapul larg, bogat si de necuprins in definitii epuizate, al Sfintei Scripturi si al Sfintei Traditii, lasand posibilitatea altor multe formulari viitoare, eventual in acord cu celelalte parti ale crestinismului.

Prin faptul ca Biserica Ortodoxa afirma si poate dovedi ca a ramas" in Crezul niceo-constantinopolitan - format pe baza Crezurilor anterioare - si in Marturisirile din sec. XVII, in cadrul Sfintei Scripturi si al Traditiei apostolice, aceste Crezuri si Marturisiri nefiind decat rezumate schematice sau scurte precizari ale unor puncte ale Scripturii si Traditiei apostolice, in a caror integritate a trait de la inceput si traieste pana azi, - se pune intrebarea : care este raportul intre Scriptura, Traditia Apostolica si Traditia bisericeasca, crescuta din acelea?

Traditia apostolica nu e decat aplicarea de catre Apostoli a invataturii lui Hristos si valorificarea de catre ei a actelor Lui mantuitoare in predica si in viata lor si a primilor credinciosi, sau a Bisericii incepatoare. Ei predicau pe Hristos si invatatura Lui in cuvantari care nu reproduceau literal cele cuprinse in Evanghelii, ci dupa continutul lor si printr-o adancire, pe baza intelegerii ce le-o dadea faptul ca puteau privi in ansamblu lucrarea lui Hristos si simti efectele ei dupa inaltarea Lui la cer si dupa .trimiterea Duhului Sfant, de care Mantuitorul le spusese ca ii va calauzi la tot adevarul (Ioan XVI, 13), facandu-i sa inteleaga ceea ce nu puteau intelege cand le vorbea Iisus inainte de patimi si inviere (Ioan XVI, 12). Un exemplu de adancire a invataturii si lucrarii Lui Hristos dupa pogorarea Duhului Sau cel Sfant si de traire a efectelor lor mantuitoare ni-l dau epistolele Sfantului apostol Pavel, care nu sunt totusi decat fragmente din cuprinsul invataturii lui ramase oral in memoria ucenicilor lui. Apostolii sau ucenicii lor transmiteau puterea lui Hristos botezand (Fapte II, 38 ; VIII, 28 ; X, 48 etc), confirmau prin punerea mainilor sau prin ungere in Duhul lui Hristos pe cei botezati (Fapte VIII, 14-15; 2 Cor. I, 21 , 1 Ioan II, 20), savarseau Sfanta Euharistie cu comunitatea din jurul lor (Fapte II, 42 ; 1 Cor. XI, 27 urm.), hirotoneau preoti (Fapte XIV, 23 ; 1 Tim. IV, 14), episcopi (1 Tim. V, 22 ) , diaconi (Fapte VI, 6), cu siguranta ca dezlegau de pacate pe cei ce si le marturiseau, pe baza poruncii Mantuitorului (Ioan XX, 22-23) ,- preotii savarseau la porunca apostolilor rugaciuni pentru cei bolnavi (Iacob V, 14), erau prezenti si binecuvantau casatoriile ce se incheiau, cum a facut si Mantuitorul, caci stiau ca intre barbat si femeie trebuie sa fie aceeasi legatura intima si sfanta ca intre Hristos si Biserica (Efes. V, 25), fapt pentru care le e necesara puterea lui Hristos, sau harul Lui. Si toate acestea, lasate spre savarsire si urmasilor, se implineau in ambianta unor rugaciuni si a unor imne de lauda si de cantari duhovnicesti adresate lui Hristos si Sfintei Treimi (Fapte V, 46; Efes. V, 19-20 etc), care ca si rugaciunile personale ale Apostolilor si crestinilor pentru ei si pentru altii, laudau aceeasi opera a lui Hristos si chemau ajutorul Lui (1 Tim. II, 1).

Lucrarea aceasta de insusire prin intelegere autentica, de valorificare eficienta prin propovaduire, rugaciuni si Taine, a invataturii si faptelor mantuitoare ale lui Hristos pe seama Bisericii de catre Apostoli, se facea sub calauzirea Duhului Sfant, si a facut deci parte din Revelatia lui Hristos, iar continuarea ei in mod neschimbat s-a facut cu impreuna lucrarea aceluiasi Duh Sfant. Caci Hristos nu putea sa nu duca opera Sa prin Duhul Sfant pana la punerea inceputului de valorificare si de rodire autentica a ei prin Biserica incepatoare si apoi sa nu dea acesteia puterea sa o continue in mod identic. Traditia apostolica a devenit astfel Traditie Bisericeasca.

Biserica Ortodoxa socoteste de aceea Traditia apostolica parte integranta a Revelatiei, ca explicarea si valorificarea autentica a ei. Data fiind aceasta prelungire organica si vie a Scripturii in opera Apostolilor si apoi in Traditia Bisericii, nu e de mirare ca Crezurile de la inceput, definitiile Sinoadelor ecumenice si chiar Marturisirile de mai tarziu indica drept temeiuri ale lor cand Scriptura, cand Traditia Apostolilor, prelungite in viata Bisericii neimpartite, in scrisul Sfintilor Parinti, in vechile Liturghii ale Bisericii. Traditia Apostolilor prelungita in Biserica nu e decat Scriptura, sau invatatura si faptele mantuitoare ale lui Hristos, puse in aplicare autentica. A ramanea in cadrul Traditiei apostolice inseamna a ramane in ambianta Scripturii aplicata autentic. Si cred ca putem socoti ca mai bine au cunoscut Apostolii intelesul autentic al cuvintelor si faptelor mantuitoare ale lui Hristos, despre care ne da Scriptura o marturie - scrisa si ea "tot de Apostoli - pe de o parte de nesfarsita adancime, pe de alta avand trebuinta de interpretare, decat autorii confesiunilor protestante din sec. XVI sau ai altor denominatiuni aparute mai tarziu. Apostolii au inteles si deci au propovaduit invatatura lui Hristos si au randuit modurile de punere a credinciosilor in legatura cu El, potrivit cu voia Lui, cunoscuta de ei cu adevarat, si au descris efectele ce trebuie sa le aiba lucrarea Lui in suflete mai bine decat toti cei ce voiesc sa inteleaga Scriptura ca pe o carte, rupta de Traditia Apostolilor, care au vorbit si au lucrat din contactul indelungat, nemijlocit, cu Hristos insusi. In contactul viu cu Apostolii, ce traisera timp indelungat langa Hristos, si-a verificat si Sfantul Pavel experienta intalnirilor sale tainice eu Hristos si de aceea a putut recomanda adresatilor si mai ales ucenicilor apropiati ai sai, pastrarea in memorie a propovaduirii sale orale ca pe o autentica Evanghelie, care era in acelasi timp a sa, pentru ca era rostita (si in mica parte scrisa) in cuvinte care exprimau o adancire proprie a invataturii si faptelor lui Hristos (Gal. I, 8 ; 1 Tes. II, 13 ; 2 Tes. III, 1 ; 1 Tim. IV, 16 ; 2 Tim. II, 2 ; 2 Tim. I, 13 ; 2 Tim. III, 10 ,- 2 Tim. II, 15 ; Tit I, 9) etc.

Daca ar fi fost suficiente si prin sine intelese cele ramase scrise in Scriptura, n-ar fi fost nevoie de asemenea urmasi indrumati timp indelungat oral de el. Astfel Traditia apostolica, departe de a se interpune intre noi si Scriptura ne pune in contactul adevarat cu ea, sau in contactul cu Scriptura adevarata, sau autentic inteleasa, ajutandu-ne sa intelegem mai bine ceva din oceanul ei de taine, si in conformitate cu continutul adevarat al acestui ocean.

Faptul ca Apostolii au predat cu cuvantul si prin aplicare aceeasi intelegere autentica a lui Hristos pretutindeni, a facut ca un criteriu esential al caracterului apostolic al invataturii si practicii crestine sa fie catolicitatea sau sobornicitatea, adica marturisirea ei la fel de catre Biserica de pretutindeni. Iar Duhul Sfant primit prin succesiune de la Apostoli de catre cei ce-si insuseau cu staruinta de la inaintasi invatatura sau Traditia apostolica, pazea Biserica in pastrarea acestei unanimitati. Sinoadele aveau in aceasta catolicitate, sau sobornicitate, mentinuta prin Duhul Sfant, un criteriu in definirea invataturii celei drepte, mostenite de la Apostoli. De aceea pana azi, un criteriu al Traditiei adevarat apostolice trebuie sa ne fie invatatura Bisericii nedivizate din primele secole ale" ei. Bazata pe acest criteriu Biserica a putut ramane una pana la 1054. Caci Bisericile Vechi Orientale nu sunt despartite de fapt in invatatura lor despre Hristos, de Biserica Ortodoxa, urmasa Bisericii nedivizate.

O problema e pusa de termenii noi pe care, in dezvoltarea ei, Traditia apostolica i-a luat in sprijinul exprimarii invataturii celei drepte, in unele puncte ale ei avand inteles conform Scripturii si Traditiei apostolice : usia, ipostas, enipostasiere, sinergie etc. E o problema legata de ermineutica, sau de explicarea invataturii Scripturii atat de adinci, de bogate, incat face adeseori necesari termeni noi pentru mai corecta explicare a unor invataturi ale ei.

In aceasta legatura trebuie sa se admita ca s-a practicat o ermineutica sau o explicare dreapta si una gresita a Scripturii. Toate ereziile, toate abaterile au aplicat o ermineutica gresita. Inca din vremea Apostolilor s-a ivit o ermineutica gresita. Se poate spune de aceea ca si Apostolii au practicat o ermineutica, dar una dreapta, pentru a o opune celei gresite (de exemplu: Sfantul Apostol Pavel, in Col. I, 16, despre ingeri, in raportul lor cu Hristos ; 1 Cor. XV, 13, 40-49, despre invierea mortilor ; 2 Tes. II, 2) etc. Formulele paradoxale si termenii noi folositi de Biserica, am vazut ca se inscriu pe linia invataturii drepte a ei.

Biserica a reusit sa se pastreze in primul mileniu nedivizata sau sa invinga incercarile de divizare, tinand la ermineutica autentica apostolica si universala, si la mentinerea ei pe linia aceleia in noile formulari ale credintei pe care le-a opus ermineuticii false a unor erezii. Dar ea a reusit sa impuna aceasta ermineutica adevarata, nu fara a tine seama de curentele care se bazau pe ermineutici gresite, sau unilaterale, ale unor puncte ale adancului si inepuizabilului cuprins al Scripturii, tinandu-se mereu pe linia ermineuticii apostolice de la inceputul Bisericii, cautand formule de echilibru, formule paradoxale, cuprinzatoare, care sa tina seama si de vederile unilaterale care se iveau.

Si ni se pare ca spre aceasta metoda incepe sa se orienteze si astazi crestinismul : spre o ermineutica care sa incadreze in formule de echilibru, conforme celor ale Bisericii nedivizate, constienta de misterul multilateral al Revelatiei in Hristos, expresiile unliaterale imbratisate de unele formatiuni crestine iesite din unitatea universala, nedivizata a Bisericii, din primul mileniu. Aceasta metoda poate, indemna partea protestanta sa atenueze exclusivitatea formulelor : sola fide, sola Scriptura, solum sacerdotium regale, iar partea ortodoxa sa vada un raport mai suplu, mai intim, intre credinta si fapte, intre preotia sacramentala si cea generala, intre ouvant si Taine, intre Taine ca semne ale unor promisiuni si ca mijlocitoare de har, intre sfintenie si ispitirea continua a omului de pacat. La aceasta poate duce o sesizare mai, atenta de catre ambele parti a nuantelor si gradatiilor realitatii spirituale. Prin aceasta s-ar imbina si rationalismul de traditie catolica si fideismul de traditie protestanta cu viata in Duhul Sfant, singurul care deschide adancurile si largimile necuprinse dumnezeiesti, trairii credincioase, care poate fi exprimata prin notiuni rationale, imbinate in formule paradoxale.

Parintele Dumitru Staniloae

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3935

Voteaza:

Scriptura si Traditia apostolica in marturisirea Bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE