Despre rau

Despre rau Mareste imaginea.


Despre rau

Andrei Plesu: M-am gandit sa schimb strategia intrebarilor. Sa spun, intr-un minut tot ce stiu despre rau, ca sa scapam de ceea ce stim deja. Sa incepem apoi de unde nu stim. Stim ca problema raului este direct legata de problema libertatii, ca omul trebuie sa fie liber si ca pentru asta trebuie sa poata opta, asadar sa aiba alternativa. Cu alte cuvinte ne lovim de la inceput de un paradox: ca omul sa fie perfect, trebuia sa fie creata posibilitatea imperfectiunii lui; fara aceasta posibilitate concreta si instituitoare, omul nu putea fi perfect. In rezumat, acesta ar fi nucleul pe care se sprijina Biserica in definirea raului, atunci cand asemenea scolasticii, nu zice ca raul este nesubstantial, o simpla absenta a binelui etc. In problema raului s-au facut liste intregi de raspunsuri posibile. Iata cateva :


- raul exista pentru ca exista materie (necesitatea coborarii creatiei pana la corp aduce cu sine posibilitatea raului) ;

- raul exista fiindca exista diavolul ;

- raul exista ca sa contrasteze cu binele (deci ca element de contrast) ;

- raul exista ca sa nu existe mai raul;

- raul este partea, ansamblul este binele (deci raul ca fiind fragmentar) ;

- binele este scopul creatiei chiar daca se trece prin "episodul" raului - perspectiva teleologica ;

- raul este necesar ca pedagogie tainica, divina - solutie didactica.

Toate solutiile acestea au o acuitate care in planul concret al vietii se adumbreste. Cand ajungi in fata raului nemijlocit sau in fata unei situatii grele, toate aceste variante devin pura "bibliografie". In imediat apare problema criteriilor, a sensului raului, cum il asumi, cum il traversezi s.a.m.d.

Parintele Galeriu : Incep prin a observa ceea ce stiam mai dinainte: ca va preocupa morala. Berdiaev una din constiintele secolului si-a intitulat opera - reprezentativa : De la destination de l'homme - essai d'ethique paradoxale. Dar sa trec direct la examinarea acestor teze pe care parca le-am fi epuizat si am putea sa le trecem la bibliografie, cum spuneti dumneavoastra, in fond si un inventar trebuie revazut din cand in cand si si o bibliografie trebuie cercetata, intr-adevar, raul, taina lui, caci si taina este, se afla inradacinat tocmai in libertate, dar in libertatea bolnava.

Sorin Dumitrescu : Subliniez o prima afirmatie a dumneavoastra - raul e o taina.

Pr. G. : Da ! Raul nu poate fi exhaustiv epuizat, in primul rand prin faptul ca este anterior omului. Raul nu este uman ci neuman. Cum observa Dl. Plesu, intr-una din tezele dansului, originea raului e in lumea angelica, e demonul. Omul e chemat sa fie liber. De ce ? Insusi faptul ca este creat de o Treime de Persoane libere, iar persoana este spirit si libertate. Negresit ! Chiar si filosofii sceptici cum ar fi un Sartre, si el tot la fel definea omul, ca spirit si libertate. Dumnezeu deci, Treime de persoane, ni se dezvaluie spirit iubire si libertate si creeaza faptura intreaga in iubire si libertate. La nivelul uman, libertatea e constienta, dar ea se afla pretutindeni, pentru ca si spiritul e pretutindeni. imi vine in minte o viziune filosofica sugestiva si, socotesc eu, aproape de adevar, anume a lui Schelling. El spune ca spiritul este prezent in creatie pretutindeni, e suportul creatiei, dar: in minerale dormiteaza, in vegetale toropeste, in animale viseaza, iar in oameni se desteapta. Deci creatia intreaga se caracterizeaza prin spirit, unitate si libertate. Deci noi zicem ca omul este fiinta spirituala, si in intreaga creatie sunt ratiuni, la orice nivel al ei. Sfantul Maxim Marturisitorul ne invata sa mergem spre Dumnezeu - care este Duh si Spirit - facand urmatorii pasi: in sanul creatiei de la invelis la ratiune; in sanul Scripturii, de la litera la duh ; iar in ce priveste persoana umana de la simtualitate la spirit. Asa ajungem sa-l intelegem pe Dumnezeu si sa intelegem ca am fost creati din iubire, duhovnicesti si liberi. Teologic, noi imbinam conceptul creatiei "ex nihilo" cu cel de "creatio ad imaginem" si atunci intelegem ca Dumnezeu creeaza din iubire in libertate dupa chip, deci ca fiinte spirituale. Libertatea este dimensiunea fundamentala a fapturii. Dar, cand vorbim despre libertate trebuie sa avem in vedere cel putin aceste aspecte : a) Libertatea e insusire esentiala a persoanei; e insusire, atribut, nu e fiinta. Ea are nevoie de fiinta, de continut: binele, adevarul, frumusetea sunt continutul libertatii. Iisus a zis : "adevarul va va face liberi" (Ioan 8,32)

b) libertatea trebuie conceputa in relatie, in iubire. Libertatea mea nu trebuie sa lezeze libertatea semenilor mei. Or, cand ea devine individualista,-egocentrica, atunci se imbolnaveste prin contagiunea cu egosimul meu luciferic, - boala existentei noastre ; atunci ea permite raul si se imbolnaveste, caci libertatea de a face raul nu mai e libertate ci robie a raului. In acest sens, sfantul Grigore de Nyssa spune ca "pacatul dezvaluie deodata si afirmarea libertatii si pierderea ei".

c) Pentru a ramane in calitatea ei divina, libertatea trebuie sa se afle permanent in relatie cu obarsia ei, cu Dumnezeu si cu lumea, in relatie de iubire si adevar si bine: in aceasta comuniune cu Dumnezeu si cu lumea, isi afla puterea si afirma vocatia ei la nemarginirea sa creatoare. Dar mai pe larg, puteti gasi in lucrarea noastra : Jertfa si Rascumparare -; in capitolul : Constiinta si Libertate, publicata in Revista : Glasul Bisericii.

A doua tema angajeaza ideea optiunii. Optiunea si alternativa apar mai concrete, din momentul acelei porunci dumnezeiesti catre Adam : "Din toti pomii din rai poti sa mananci. Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care veti manca din el veti muri negresit". (Fac. 2,16-17)". O mare intrebare se pune aici : ce anume a interzis Dumnezeu omului ? Multi n-au sesizat esentialul mergand pana la a spune ca Dumnezeu a interzis cunoasterea.

S. D. : Un Dumnezeu propunand dimensiunea agnostica ?

Pr. G. : Este cu totul gresit sa concepem asa, deoarece cunoasterea este un dar dumnezeiesc.

S.D. : Dar cuvantul "crede si nu cerceta" exista in Scriptura ?

Pr. G. : Nu, nici vorba, nici pomeneala.

S. D. : Care ar putea, atunci, sa fie originea acestei vorbe, care e pusa pe seama Scripturii ?

Pr. G. : Eu cred ca unii, din diverse dialoguri cu teologi, si mai cu seama in mediul apusean in care o vreme folosinta Scripturii a fost interzisa poporului, ca nu cumva acesta sa o interpreteze gresit, si sa fie prilej de erezii. Atunci, probabil, s-a ivit aceasta sintagma straina pusa ignorant si malefic pe seama Sfintei Scripturi. In Scriptura avem: "Prin credinta intelegem..." (Evr.11,3). Scriitorul bisericesc Tertulian a initiat formula: "Credo ut intelligam" cred ca sa inteleg. Anselm de Canterbury reia gandul lui Tertulian si vorbeste despre credinta care pregateste inteligenta in patrunderea adevarului.

Nu cunoasterea, repet, a interzis-o Dumnezeu, caci ea, cum am spus, este dar al Duhului Sfant, asa cum este consemnat in cele sapte daruri de catre profetul Isaia, cap. 11, versetele 1-3. Acolo spune: "Si va odihni peste El, peste Mladita (termen profetic privind pe Mantuitorul), Duhul Sfant. Duhul intelegerii, Duhul intelepciunii, Duhul Sfatului, Duhul Tariei, duhul cunostintei Duhul bunei-credinte, Duhul temerii de Dumnezeu". De altfel, ignoranta, este pacat foarte grav si asa este caci un crestin autentic nu poate fi prost. In Evanghelia Sfintului Ioan, la cap. 17, Mantuitorul in rugaciunea arhiereasca spune: "Iar viata de veci aceasta este, sa Te cunoasca pe Tine singurul adevaratul Dumnezeu, si pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis". A-L cunoaste inseamna implicit a cunoaste creatia, faptuirea Lui, pentru ca "toate printr-insul s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut." (Ioan 1,3) Deci nu este vorba de interdictia cunoasterii ci de oprirea cunoasterii ambigue.

Acum intervine optiunea de care vorbiti. Sensul pe care Scriptura il da cuvantului cunoasterii este acela de unire. Citim in cartea Facerii : "A cunoscut Adam pe Eva si au avut fiu" s.a.m.d. Deci cunoasterea asa a vrut-o Dumnezeu si numai aceasta este fireasca, adica unirea cu binele pentru ca numai cu binele si cu adevarul sa ai comuniune in existenta. Zice Sfantul Pavel : "Binecuvantat este Dumnezeu care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina". (I Tim.2,4) Iar Sf. Parinti observa ca "cel ce vede binele, adevarul e mai luminat decat cel ce sta sa aleaga".

S.D. : Puteti spune ca termenul de cunoastere a suferit o deteriorare ?

Pr.G. : E posibil ca acceptia lui sa fie marcata. Cunoasterea propriu zisa intr-adevar poate sa implice orgoliu. Pavel spune: "Cunostinta ingamfa, dragostea zideste". Distinctia intre dragoste si cunostinta reiese din faptul ca atunci cand zic "stiu" accentul cade pe eu, pe orgoliu ; cand zic "iubesc" ma gandesc la tu. Distinctia dintre gandul simplu si gandul compus a Sfantului Maxim Marturisitorul apare ca necesara in discutie. Una este sa rostesc cuvantul "eu" in mandrie, cand cuvantul se umple de orgoliu, si cu totul alta este cand acelasi cuvant se afla in gura Mantuitorului in chip simplu si autentic : "Eu sunt CALEA, ADEVARUL si VIATA", ca trimis al Parintelui ceresc. In mandrie, "eu" se compune cu patimile: eu stiu, eu fac, eu stiu totul s.a.m.d.

S. D. : Sa lasam discutia mai libera, parinte, va rog, ca dialog !

Pr. G. : Da, da, foarte bine. N-ati gresit atragand atentia. Dupa o zi de dialog, pe multiple planuri", credeti-ma...

S. D : Domnul Plesu v-a compatimit, vazand cat de asaltat sunteti zilnic pana la ore tarzii !

Pr. G. : Da, dansul compatimeste desigur ca om al moralei, ca suflet nobil.

S. D. : Pot fi atribuite moralistului aceste calitati ?

Pr. G. : E, adica, dumnealui doreste sa cucereasca acest univers autentic al viziunii morale si al vietii morale in sensul cel mai pozitiv cu putinta. Acum sa continuam : Sfantul Ioan Damaschin invata ca atunci cand a poruncit Dumnezeu lui Adam sa guste din toti pomii gradinii, numai din cel al binelui si raului nu, ca sa nu moara, a voit sa spuna : "suie-te, prin toate fapturile, la Mine facatorul si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata". Ceea ce a interzis Dumnezeu omului a fost tocmai aceasta sfasiere launtrica, aceasta ambiguitate.

A. P. : E posibila o cunoastere a binelui cu o punere in paranteza a raului, sau nu ?

Pr. G. : E cu putinta ca omul sa guste numai din bine si raul sa-l cunoasca numai ca aspect al judecatii, al gandirii, al contrastului si nu al savarsirii. Sa nu eludam un fapt capital, si anume, cand apar aceste doua aspecte alternative, binele si raul, apare imediat si dedublarea, pierderea unitatii.

A. P. : Dar cunoasterea nu este discernamant ?

Pr. G. : Este discernamant, dar nu negresit intre bine si rau, ci intre distincte, cum este, si in Dumnezeire. In Dumnezeire este comunicare, sfat pentru ca este Treime, deci o unitate a distinctelor. Sa ne oprim o clipa la aceasta sfasiere launtrica.

In clipa in care Satan ingerul a ispitit, prin faptura sarpelui, el a inceput prin a spune : "Oare a zis Dumnezeu... ?" Oare, cuvant care implica indoiala.

Alt aspect: Augustin si Descartes au facut din indoiala un instrument ele filosofare, de gandire. Descartes a reflectat "dubito ergo cogito", "cogito ergo sum" - Deci instrumentul indoielii folosit filosofic. Teologic, indoiala este insa o expresie a dezbinarii launtrice, a ivirii raului.

A. P. : Daca putem sa mai ramanem o clipa la taina raului de dinainte de om, spuneati ca raul precede omul), care a fost rostul lui inainte ? Exista variante de interpretare a Facerii in care se spune : Raul nu, dar alternativa, ambiguitatea, duplicitatea sunt constitutive lumii inca de la Facere, de vreme ce s-au facut ziua si noaptea s.a.m.d. Exista o pornire dihotomica in chiar gesturile primordiale.

Pr.G. : E bine ca le-ati adus in discutie. Faptura ea insasi cunoaste doua momente, si anume : de la nefiinta la fiinta ; ea pleaca deci de la neexistenta la existenta. De aceea in Dumnezeu este numai da si Scriptura atesta. La Epistola a doua catre Corintieni : citim : "caci toate fagaduielile lui Dumnezeu in El sunt, da ; si prin El amin" (II Cor. 1,20) Dar faptura poate fi si da si nu ; in creatura este ascuns acest nu in insasi originea ei pentru ca vine de la nefiinta la fiinta. Acesta este inca un aspect care face posibila alternativa raului. Si totusi existenta, chiar in stare si rea e de preferat neexistentei.

A. P. : Lumea s-a nascut "Ex nihilo" - deci dintr-o negativitate. Rezulta ca creatia este transformarea unei negativitati intr-o afirmatiune, adica a face ceva cu NU-ul, a lucra cu el in asa fel incat Nu-ul ramane rezidual ca o parte latenta a fapturii.

S. D. : Ca o sechela ontica !

Pr. G. : Ati zis bine.

S. D. : M-am molipsit, parinte. Caci tot la un teolog am auzit de Biserica socotita ca laborator ; atunci de ce n-am putea vorbi si de sechele !

Pr. G. : Sa va arat acest text mai rar cunoscut si folosit. La Romani, cap. 4, versetul 17 citim : "precum este scris : te-am pus parinte al multor neamuri, in fata Celui in care a crezut, a lui Dumnezeu, care inviaza mortii si cheama la fiinta cele ce inca nu sunt". Vedeti deci ca dintru inceput faptura poarta si implica in ea aceasta situatie de da si nu.

S. D. : Eu "sunt" (intuiesc) nefiinta ca trans-negativa, ca ar fi dincolo de afirmatie si negatie. Nefiinta o putem asocia cu negatia ?

Pr. G. : Eu stiu ca nefiinta, neantul au devenii concepte filosofice. Nu iau in discutie azi aceasta tema dar precizez ca, teologic, nu "ipostaziem" neantul. Eu voi merge mai departe incercand sa va raspund. Aceasta dialectica a existentei de trecere de la nefiinta la fiinta, o putem observa pretutindenea in Scriptura: la Facere, ziua nu incepe cu dimineata ci cu seara, asa precum un praznic imparatesc incepe cu ajunul, de ex. Craciunul. In viata ne miscam de la osteneala la rod, de la cainta sau robie la libertate, de la Cruce la inviere. Ba mai mult, fiindca vorbim de Cruce ni se dezvaluie si un alt fapt, si anume al simbiozei celor doua aspecte : al Crucii si Invierii. In Noul Testament exista un text care, din nefericire sub influenta traducerilor biblice apusene, apare expus gresit si la noi, exceptand vechile traduceri, spre ex. Biblia din 1688. In fapt, pana la 1914 a fost bine, dar apoi sub influenta Bibliilor protestante s-a tradus si la noi gresit acest text al Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan, cap. 13, versetul 8 din Apocalipsa" text, cred, fundamental pentru intelegerea raului : "Si i se vor inchina ei toti cei ce locuiesc pe pamant, ale caror nume nu sunt scrise de la intemeierea lumii, in cartea vietii Mielului injunghiat". Topica e gresita. Asta ar insemna ca inainte de intemeierea lumii unii au fost "inscrisi" adica predestinati. Textul autentic este: "...ale caror nume nu sunt scrise in cartea vietii Mielului injunghiat de la intemeierea lumii". Or, expresia "Mielul injunghiat de la intemeierea lumii" descopera ca lumea se intemeiaza pe jertfa, pe iubire.

Calvinii cred ca ar fi doua predestinari : una pentru mantuire si una pentru osanda, anuland astfel realitatea libertatii. Deci pe de o parte avem o astfel de marturie a Sfantului Apostol Ioan, si pe de alta avem si marturia Sfantului Apostol Petru in acelasi sens in Epistola intai, cap. 1, vers 18-20 : "Stiind ca nu cu lucrurile stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, al unui Miel nevinovat si neprihanit care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si care s-a aratat in vremea cea din urma pentru voi". Deci creatia lumea se intemeiaza pe jertfa, pe iubire ; s-a mantuit prin jertfa si se inoieste prin jertfa.

S. D. : Karl Barth isi intemeiaza intreg sistemul pe ideea de extrema jertfa existenta in eternitate intre Persoana a doua, si Persoana intai a Treimii si interpreteaza actul intruparii ca o comunicare, ca o informare a umanitatii asupra acestei jertfe ce dintotdeauna guverneaza sanul raporturilor intre Fiul si Tatal.

Pr. G. : Da, intre Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Fiul e deodata Logos si Miel, ratiune care se jertfeste. In realitate se marturiseste un unic adevar. Iar expresia insasi de Miel, si Petru si Ioan au avut-o de la Sf. Ioan Botezatorul care a rostit : "Iata Mielul care ridica pacatele lumii". Si, impreuna au primit-o prin inspiratie de la Duhul Sfant.

Revenind, putem spune ca raul apare solidar cu facerea lumii nevazute si intervine aici tocmai tema creatiei lumii nevazute, ceresti : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" iar cand textul sacru spune "cerul", are in vedere lumea ingereasca. Una este bolta cereasca, respectiv cerul astrilor, si cu totul altceva cerul ingerilor, si lumea spirituala, adica cea a ratiunilor si a sensurilor. Raul este o taina tocmai fiindca nu apartine omului, el nefiind constitutiv "maduvii intime" a umanului, cum este la demoni. De aceea omul poate sa fie salvat. De fapt, toate acele teze evocate de dumneavoastra la inceput se explica nu printr-o succesiune organica, ci apar diferit compartimentate. Astfel, originea raului nu e in materie, cum credea un Plato, ci in spirit, in mandrie, in slava desarta. Nu e necesar raul nici ca un contrast al binelui, cum credea Bohme, pentru ca atunci ar fi egal cu binele, or in Hristos si in sfinti e biruit. Nu e nici un contrast intre parte si intreg, pentru ca partea oglindeste totdeauna intregul, persoana e tocmai "o maniera unica, de asumare a intregimii realului", se intelege spiritual si progresiv. Iar daca Dumnezeu ingaduie din cauza bolii sufletesti care e pacatul-raul cu grele urmari, cuvantul ultim il are binele, ca in cazul Dreptului Iosif ; acesta, vandut de fratii lui, in final, el ii salveaza de la foame si pieire... (Facere cap. 50, 10-21).

Or, raul, potrivit Revelatiei, apare in demoni, in capetenia lor, in Lucifer. Demonul inainte de a fi demon a fost inger, faptura lui Dumnezeu. Omul nu poate epuiza o lume care nu este a lui si de aceea raul ca o "instrainare de Dumnezeu". Cum s-a produs -poate sa inteleaga atat cat ii este mantuitor lui.

In ce consta mai precis raul ? S-a spus ca este o stare si nu un principiu sau substanta. - O stare a vointei pervertite. Sfantul Vasile cel Mare defineste raul ca o "instrainare de Dumnezeu". Cum s-a produs instrainarea ? Prin ispita adorarii de sine, prin stralucirea eului. Fiecare cand gandim acum parca intuim ceva din aceasta constiinta de sine a existentei proprii, un fel de a fi al incantarii. Deci Lucifer cade in aceasta adorare de sine facand din eul lui o realitate existenta prin sine, incercand un fel de aseitate a fapturii.

A. P. : Ingerii au "sine" autonom ?

Pr. G. : Cand ziceti autonom, aici termenul implica niste corelari utilizate mai ales in morala : morala autonoma si morala teonoma. Ingerii prin origine au fost creati teonomi. Aici intervine termenul atat de scump Ortodoxiei si anume antinomia : - deodata am constiinta de sine care imi da identitatea mea de faptura, dar totodata si constiinta ca eul meu nu este centrul. In mine este prezent prin har Dumnezeu, dar fara ca eul meu sa se identifice cu Dumnezeu.

A. P. : Adica identitatea trebuie conceputa impreuna cu constiinta dependentei.

Pr. G. : Este foarte bine zis. Exact.

S. D. : Sau constiinta dependentei este cea care valideaza identitatea.

A. P. : Aici am o nedumerire. Ingerii totusi sunt energii divine. Nu cadem in antropomorfism zicand ca eul ingerului s-a incantat de sine? Eu credeam, potrivit celor spuse, ca realitatea lor teonoma ii face sa fie direct "insurubati" in divin. Atunci cum s-a putut petrece caderea lor ?

Pr. G. : Ingerul are o sine a lui, o constiinta, o libertate. Se dezvaluie aici, si la inger si la om misterul jertfei : Dumnezeu m-a creat cu o sine a mea, cu o constiinta a mea si cu o libertate proprie, dar in acelasi timp eu nu sunt centrul fiintei mele.

A. P. : De ce se zice ca omul este deasupra ingerului ?

Pr. G. : In sensul ca, pe de o parte, omul este fiinta intrupata, ceea ce ingerul nu este, si apoi fiindca Fiul lui Dumnezeu s-a facut om si prin inaltare a ridicat statutul nostru in interiorul Treimii. Noi ne aflam in adevar daca vom intelege aceasta, si anume : afirmarea deodata a identitatii fiecaruia (ceea ce ne fereste de panteism), dar totodata nu ca centru, in sens egocentric. Centrul unic al existentei este Dumnezeul-Treime. In clipa cand as face din mine un centru, o autonomie nu numai morala ci si ontologica, adica sa-mi impropriez eu un fel de aseitate (adica de fiinta in sine), in acea clipa apare raul.

Iar daca eu ma consider centru, apare normal ca sl semenul meu sa se considere centru, fiindca eu nu pot sa mi-l anexez ca satelit al eului meu. Cine vrea sa fie pe post de satelit ?

Toata suferinta lumii de aci porneste si nu exista iesire decat prin recentrarea in Dumnezeul Treime-iubire. Deci sa ne intelegem: eu raman in identitatea mea, dar identitate apta de comuniune si nu izolata.

A. P. : Identitatea cuiva care isi cunoaste stapanul !

Pr. G. : Ei da, dar termenii acestia sunt cam sociomorfi. Dumnezeu este iubire - e "Tatal nostru"... Revenind la tema aparitiei raului, sa mai aratam ca demonul nu poate suporta singuratatea, in pofida faptului ca-si proclama autonomia. Si mai cu seama, in nici un chip nu poate suporta stralucirea altora. Din pizmuire el a ispitit pe om.

A. P. : Nu se poate nuanta si mai mult ? Putem vorbi de doi draci: unul este un drac de tipul capeteniei, intaiului cazut - drac al exaltarii ; dar exista si un demonism al pierderii totale a identitatii. Un demon al aerului, inaripat, si un demon al masificarii, pamantesc.

Pr. G. : Da, acest demon al osificarii, al pietrificarii, se manifesta in domnia patimilor, cu precadere a celor trupesti. Prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, Adam s-a vazut "gol" de har si de rusine s-a ascuns in gradina Raiului. Dumnezeu l-a strigat - "Adame, unde esti ?" si omului i s-au facut "haine de piele".

Imbracarea in "haine de piele" inseamna lunecarea indreptata din interioritate pura catre exterior, catre trup, care va cunoaste apoi misterul mortii. In patimi, au loc exact aceste fenomene: identificarea spiritului cu trupul, cu trecatorul, cu muritorul ceea ce descopera in fapt semnificatia mortii ca instrainare de Dumnezeu, de izvorul vietii.

A. P. : M-a frapat si pe mine un detaliu in legatura cu aparitia pacatului ca fiind urmarea muscarii din fructul oprit: deci in chip concret, interiorizarea unei substante, gustarea ei. E vorba deci de a interioriza raul, ceea ce defineste euharistia ca rascumparare tot prin mancare, prin interiorizare a binelui. Euharistia pare a fi ceva simetric cu muscatura din mar.

Pr. G.: Sesizarea este exceptionala si accentuez asupra observatiei dumneavoastra, asupra muscaturii, ca introducere a unei substante in interior; el introduce inauntru mancarea rodul neascultarii, nemaiputand fi salvat decat prin euharistie.

S. D. : De ce se spune atunci ca cutare e impatimit dupa profesiunea lui ?

Pr. G. : Pai, "unde este comoara voastra acolo este si inima voastra".

S. D. : Deci si o profesiune poate fi idolatrizata ?

Pr. G. : Cum sa nu ! Si conceptele devin idoli, spune Sfantul Grigore de Nyssa.

Va voi da acum o definitie extraordinara a raului incercata de Sfantul Maxim Marturisitorul. El zice : "Raul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subsista prin firea proprie, caci nu are nici un fel fiinta sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare in cele ce sunt. Nu este nici calitate, nici cantitate, nici relatie, nici loc, nici timp, nici pozitie, nici actiune, nici miscare, nici aptitudine, nici patima, nici pasivitate, nici afect contemplat in chip natural in vreo existenta si nici una din acestea toate nu subzista prin vreo inrudire naturala, nici inceput, nici mijloc, nici sfarsit, ci ca sa-l cuprind intr-o definitie, voi spune ca raul este abaterea lucrarii, facultatilor sadite in fire, de la scopul lor si altceva nimic. Sau iarasi: raul este miscarea nesocotita a puterilor naturale spre altceva decat spre scopul lor in urma unei judecati gresite, iar «telos» numesc cauza celor ce sunt..."

Dumnezeu este deci si cauza incepatoare si cauza finala.

Acum sa continuam din Sfantul Maxim: "...dupa care se doresc in chip firesc toate, chiar daca vicleanul acoperindu-si de multe ori pizmuirea sub chipul buna-vointei, induplecand cu viclenie pe om sa-si miste dorinta spre altceva din cele ce sunt si nu spre cauza, a sadit in el necunostinta cauzei". (Raspunsul catre Talasie - Filocalia 3, pag 8).

A. P. : Paranteza. Iata un autor crestin de anvergura aceasta, care vorbeste in limbaj aristotelic, si deduce, in fapt, raul din tabla categoriilor. De ce face asta ? Pentru ca l-ar placea pe Aristotel ? Nu. Pentru ca se adreseaza unor oameni care au ca lectura de fond pe Aristotel. Deci a socotit ca este util sa-si insuseasca limbajul, aristotelic sa se exprime in interiorul lui, ca sa aiba interlocutor.

S. D. : Unde vrei sa ajungi ?

A. P. : Unde te-ai gandit si tu. Asta-i problema, cred, a teologiei contemporane: nu foloseste limbajul omului caruia i se adreseaza.

Pr. G. : Vreau sa va precizez ca atunci cand Sfantul Grigore Palama a dat examenul de studii cu teza despre Aristotel, profesorii au zis ca daca l-ar fi auzit Aristotel, l-ar fi invidiat ! Sfintii Parinti ii cunosteau foarte bine pe Platon si pe Aristotel.

S. D. : Revenind la ingeri, Bulgakov in L'echelle de Jacob zice urmandu-l pe Pavel, ca "ii vom judeca si pe ingeri", de unde autorul considera ca totusi fapta ingerului poate fi imperfecta, fiind strans legata de destinul omului. Oare aceasta posibilitate de a-i judeca chiar si pe ingeri nu ar putea fi consecinta faptului ca unii din ei au devenit demoni ?

Pr. G. : Eu cred ca mai curand se refera la ingerii care au devenit demoni, fiindca in acel moment al caderii, potrivit revelatiei. Arhanghelul Mihail a zis : Sa stam bine, sa stam cu frica" si de atunci ingerii care au cazut au ramas in starea caderii lor.

A. P. : Omul poate fi recuperat, ingerul cazut nu !

Pr. G. : S-a pus problema la Sfantul Antonie cel Mare. Oamenii acestia extraordinari stateau de vorba si cu ingerii cazuti si adesea erau loviti de ei prin diferite fenomene. In mod obisnuit, ingerul rau lucreaza neobservat, ca sa determine pe om sa zica de fapt ca nu exista. Sfintilor care intra direc in lupta cu ei, li se descopera.

A. P. : Parintele Cleopa zicea odata : "Domnii mei, cand esti la oras, diavolul vine sub diferite chipuri, un prieten, o carte, o femeie, un dusman; cand esti in singuratate, vine personal".

Pr. G. : Demonul l-a intrebat pe Antonie, ca sa continui ce incepusem, daca Sfantul poate sa-i obtina mantuirea. In final, demonului i s-a pus problema daca este capabil de cainta si de smerenie. Semnificatia adanca a smereniei, in pofida multora care au hulit-o, este cunoasterea locului tau, a firii tale. Deci raul este o stare nicidecum dupa fire, ci impotriva firii. Randuiala firii se intemeiaza in Har. Iar a ramane in Har inseamna a te afla in sensul ziditor al existentei. De aceea noi punem sensul ziditor al gandului si al faptei noastre drept criteriu al binelui. S-a spus : "binele creeaza ; raul distruge".

A. P. : Ce ne facem cu creatorii care obtin "deturnat" binele ? De pilda, cutare mare artist care bea, dar pentru care bautura intra in metabolismul creativitatii lui. De fapt, de la un moment incoace s-a petrecut aceasta substituire a rugaciunii, prin procedeele dure ale drogului, prin experiente senzoriale brutale etc, care au sens tot ca "pregatire", dar in varianta "negativa" profana. In cazul cand la sfarsit se obtine ceva valabil in planul creatiei, dar calea nu este valabila in sine, ce explicatie aduceti ?

Pr. G. : Artistul de care spuneti simtea pe semne in acest "stimulent" izvorul unei puteri creatoare. Sfantul Maxim Marturisitorul si toti Parintii pun insa un semn de egalitate intre scopul bun si mijloacele bune. Negresit !

La urma urmei, comparati creatia, sa zicem a acestui poet care bea, cu imnele Sfantului Noul Teolog. Si ne intrebam, oarecum mahniti, daca acesta, poetul mult bautor, nu ar fi putut da mai mult ? Nu cumva a oferit lumii doar un fragment dintr-o capacitate creatoare infinit mai extinsa ?

S. D. : Mie nu-mi da mana sa judec asa !

Pr. G. : Eu raman la convingerea ca orice patima diminueaza puterea creatoare. Eu cred ca puterea creativa, apartine spiritului in dialog cu Dumnezeu, si atunci trupul trebuie tinut in mod firesc in starea lui de maxima disponibilitate. "Trupul, zic Parintii, e o buna sluga, dar un rau stapan". La marii postitori trupul era limitat la un minimum vital ; oare aceasta le-a redus dimensiunea creatoare ?

Extras din " Dialoguri de seara"

25 Iulie 2012

Vizualizari: 8627

Voteaza:

Despre rau 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE