Dispozitii si norme canonice referitoare la rugaciune

Dispozitii si norme canonice referitoare la rugaciune Mareste imaginea.


Dispozitii si norme canonice referitoare la rugaciune

 

Traditia canonica a Bisericii Ortodoxe ne-a lasat numeroase mar­turii privind pravila rugaciunii si implicatiile ei in viata individuala si comunitara crestina. Aceste marturii raman o calauza si un indreptar pentru toti crestinii, in efortul acestora de a respecta pravila rugaciunii stabilita de Sfintii Apostoli si Parintii Bisericii in lumina invataturii des­pre rugaciune lasata de Mantuitorul Iisus Hristos. In cele ce urmeaza, vom reprezenta aceste marturii avand ca temei normele inscrise in co­lectia canonica a Bisericii Ortodoxe, aprobata de sinodul endemic de la Constantinopol din anul 920.

 

 

1. Rugaciunea trebuie sa inceapa si sa se sfarseasca cu Dumnezeu cel slavit in Treime
In canonul 1, Parintii sinodului trulan hotarau ca orice cuvant sau actiune a noastra sa inceapa de la Dumnezeu si sa se sfarseasca cu Dum­nezeu, adica cu rugaciunea catre Dumnezeu Cel slavit in Treime.
 

2. In rugaciunile noastre trebuie sa imploram ajutorul Mantuitorului Hristos
Ebionitii, ereziarhi iudeo-crestini, iviti in epoca apostolica, "...susti­neau ca, Fiul lui Dumnezeu este simplu om...", si de aceea nu se cade a ne ruga si inchina Lui. Biserica a precizat insa, dintru inceput, ca Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat, este Cel in Care s-au im­plinit Scripturile (Luca XXIV, 25-27), si Caruia se cuvine, cinste, lauda si inchinaciune.
 

Parintii sinodului de la Laodiceea (343) au condamnat, la vremea respectiva, doctrina unor eterodocsi, care afirmau ca nu trebuie a se implora ajutorul Lui Iisus Hristos, pentru ca omul sa se apropie de Dum­nezeu, ci al ingerilor, deoarece nu am fi vrednici sa cerem ajutorul lui Hristos. In comentariul sau la canonul 35 al sinodului de la Laodi­ceea, canonistul Balsamon cerea ca toti care "au parasit traditia bise­riceasca si zic ca mantuirea noastra vine prin mijlocirea ingerilor, sa fie anatema". Aceasta cinstire s-a numit ido­latrie, "...nu pentru ca cinstim pe ingeri, ci din cauza ca diavolul ne aduce pe noi in idolatrie, prin neinvocarea lui Hristos si Dumnezeul nos­tru" . Aristen afirma ca acesti ereziarhi marturiseau, printre altele, "ca de catre ingeri s-a creat lumea, sau ca prin ingeri ajungem la Dum­nezeu Tatal...". Canonistul Zonara ne informeaza ca "acesti eretici in­vocau pe ingeri, adica se rugau lor si tineau adunari in cinstea lor. Condamnand acest eres, canonul 35 Laodiceea... numeste idolatrie ceea ce apostolul Pavel a numit slujirea ingerilor, dar nu din cauza ca cinstirea ingerilor ar fi idolatrie, ci fiindca prin aceasta necuratul indeparteaza pe om de la rugaciunea catre Iisus Hristos, ca apoi pe incetul si pe nesim­tite sa-l impinga la idolatrie". In Pidalion se precizeaza ca "...acestea le zice canonul, nu ca sa ne opreasca a-i chema pe ei - pe ingeri - ca pe niste mijlocitori, spre ajutorul nostru, fereasca Domnul! Ci ca sa opreasca covarsirea chemarii lor". Potrivit invataturii dogmatice a Bi­sericii Ortodoxe, menirea ingerilor este insasi preamarirea lui Dumnezeu in cunoasterea dreapta si in neconditionata implinire a vointei Sale. Ei se trimit spre slujirea tuturor celor ce cred in Hristos. Ei aduc inaintea maririi dumnezeiesti rugaciunile si milosteniile noastre si alte faceri de bine. Asadar, confirmand aceasta invatatura a Bisericii Ortodoxe despre menirea ingerilor, canonul 35 al sinodului de la Laodiceea dispune ca, in rugaciunile noastre, sa invocam numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, al Sfintei Treimi, si nu al ingerilor, care sunt solitari ai rugaciunilor noastre catre Dumnezeu.
 

3. Crestinii ortodocsi sunt datori sa se roage pentru capeteniile si autoritatile statului in temeiul traditiei canonice ortodoxe, clericii si credinciosii nostri sunt datori sa faca rugaciuni, in cadrul cultului crestin, si pentru capete­niile si autoritatile statului. Aceasta traditie confirma prescriptiile drep­tului divin, in baza caruia suntem datori, "...mai inainte de toate sa facem rugaciuni, cereri, fagaduinte, multumiri pentru oameni. Pentru condu­catori si pentru toti cei care sint intru dregatorii, ca sa petrecem viata lina si cu odihna intru toata buna credinta si curatie. Ca aceasta - ade­verea Sfantul Apostol Pavel - este lucru bun si primit inaintea lui Dum­nezeu, Mantuitorul nostru..." (I Tim. II, 1-3 ; Rom XIII, 1-8). Biserica Ortodoxa a prevazut chiar pedepse pentru clericii si crestinii care, in loc  sa se roage, defaima "...pe conducatori sau dregatori... ; si daca va fi cle­ric - prevede canonul 84 apostolic - sa se cateriseasca, iar de va fi laic, sa se afuriseasca".
 

Rugaciunile pe care preotii ortodocsi le rostesc de aproape 2000 de ani, in cadrul cultului crestin, pentru capeteniile si autoritatile Statului isi au deci o baza scripturistica, confirmata si de traditia canonica a Bi­sericii Ortodoxe. In Biserica Romano-Catolica aceste rugaciuni au con­tinuat sa existe doar in "missa praesanctificatorum din vinerea mare".
 

4. Duhovnicul trebuie sa indrume pe cel care vine la scaunul marturisirii sa staruie in rugaciune

Sfantul Nichifor Marturisitorul cere duhovnicului sa "sfatuiasca cu blandete" pe cei care vin la scaunul marturisirii, "ca sa staruiasca ...intru pocainta si rugaciune...", iar Sfantul Vasile cel Mare ingaduia femeilor oprite de la primirea Sfintei Euharistii sa stea "in Biserica la rugaciune cu credinciosii...", "pana se va implini timpul pocaintei".
 

5. Este interzis crestinilor ortodocsi sa se roage impreuna cu eterodocsii

Referindu-se la participarea credinciosilor la rugaciunea publica a Bisericii, canoanele interzic "comunicatio in sacris" cu eterodocsii (can. 45 si 64 apostolic ; 6 si 9 Laodiceea etc), pentru ca acestia nu au preotie adevarata (can. 32 Laodiceea). In conformitate cu dispozitiile si normele canonice in vigoare, rugaciunile liturgice aduse de "presbiteri sau episcopi neascultatori si de poporul neinvatat", care au parasit "Bise­rica Ortodoxa", nu sunt valide.
 

Canonul 45 apostolic interzice clericilor - episcop, preot sau dia­con - de a se ruga "impreuna cu ereticii", sub pedeapsa afurisirii, adica a excluderii "pentru un timp mai lung ori mai scurt din comuni­tatea bisericeasca a rugaciunii impreuna cu credinciosii". Intrucat, po­trivit randuielii canonice a Bisericii Ortodoxe orice eretic este considerat afurisit din comunitatea bisericeasca, i se interzice deci oricarui cleric sau mirean ortodox "rugaciunea laolalta cu dansii". Dupa parerea canonistului Balsamon, mireanul se afuriseste si clericul ortodox se cateriseste chiar si in cazul in care "...intretine numai simplu contact si ...priveste cu blandete spre rugaciunea ereticului...". Dand expresie unei realitati a vremurilor de atunci, dispozitia canonului 45 apostolic a reusit "...nu numai sa fereasca pe ortodocsi de contagiunea spirituala cu ereticii, ci si de neutralitatea in credinta si de indiferentismul fata de Biserica Ortodoxa...".
 

Canonul 33 Laodiceea confirma dispozitia canonului apostolic, interzicand oricarui crestin ortodox - cleric sau mirean - sa "se roage im­preuna cu ereticii, sau cu schismaticii".
 

In temeiul acestor dispozitii canonice, Parintii Bisericii ortodoxe au interzis, in mod categoric, crestinilor ortodocsi sa se roage "impreuna cu un schismatic", "cu un eretic, in Biserica sau in casa", "cu un cate­risit" sau sa se impartaseasca "cu excomunicatii". Astazi, atitudinea Bisericii noastre fata de eterodocsi este animata de spiritul ecumenismului crestin contemporan si calauzita de straduinta comuna a tuturor cre­stinilor pentru refacerea unitatii crestine. Reprezentantii Bisericilor orto­doxe - clerici sau mireni - participa la rugaciuni comune alaturi de delegatiile diferitelor Biserici crestine, cu ocazia intrunirilor ecumenice. Comuniunea la nivel de rugaciune, statornicita la aceste intruniri cu ca­racter ecumenic, nu implica insa si comuniune in credinta, in frangerea painii si in rugaciunea euharistica, pentru ca aceasta nu poate fi facuta cu neortodocsii si pentru ei. Aceasta participare a crestinilor orto­docsi la rugaciunile comune cu eterodocsii nu este deci o "comunicatio in sacris", o participare si o impartasire euharistica, pe care o interzic canoanele apostolice.
 

Stand ferm pe temeiul prescriptiilor canoanelor, Sfantul Vasile cel Mare ne indeamna "sa ne rugam" si pentru pacatosi, "ca sa-i castigam pe ei si sa-i scoatem din cursa vicleanului...". Caracterul ecumenist si umanitar al rugaciunii crestine a fost deci prevazut si de canoanele Bi­sericii ortodoxe.
 

6. Nu este ingaduita rugaciunea cu cel excomunicat din Biserica

Canonul 10 apostolic interzice rugaciunea cu cel excomunicat, nu numai in Biserica, dar si in case particulare, sub pedeapsa afurisirii. Aceasta dispozitie canonica isi afla temeiul sau doctrinar in insesi cu­vintele Mantuitorului Hristos. "Oricine nu asculta de Biserica - ne spune Mantuitorul - sa-ti fie ca un pagan si vames" (Matei XVIII, 17), adica sa fie exclus din Biserica. Asadar, este interzisa rugaciunea "cu cel scos din comuniune" chiar si in afara Bisericii. Prin (excomunicationis), din textul canonului 10 apostolic, Balsamon a inteles "exclu­derea din Biserica, de aceea se interzice partasia la rugaciune, cu cel scos din comuniune, fie in Biserica sau in afara Bisericii (in ecclesia sau extra ecclesiam)". "Nu se interzice - preciza acelasi canonist - a se vorbi cu cel afurisit". Dupa interpretarea canonistului Aristen, canonul prevede interdictia de a se ruga "cu ereticii in Biserica sau in casa" si nu numai cu cei afurisiti. Mireanul sau clericul care se roaga cu cel scos din comu­niune este si el afurisit "pentru ca aceasta impreuna impartasire de ru­gaciune, pe care o face cu cel aforisit (osebit sau despartit) cunoscandu-l si stiindu-l acest fel, priveste spre necinstirea si defaimarea celui ce l-au despartit si il cleveteste pe el, ca si cum cu nedreptate l-au despartit (afurisit)". A te face partas la rugaciune cu cel exclus din comunitatea ortodoxa inseamna deci a da dovada si de neascultare si de nesupunere fata de hotararea Bisericii luata in legatura cu cei excomunicati. Aceasta neascultare canonica atrage dupa sine aceeasi pedeapsa.
 

In conformitate cu practica si traditia canonica a Bisericii Ortodoxe, "...nu este iertat cuiva, nici in casa a se ruga impreuna cu cei ce s-au afurisit de Biserica, ori clerici, ori mireni, nici in Biserica a-i primi pe ei", pentru ca, aceasta "tulbura si calca canoanele Bsericii cele ce randuiesc despre aceasta".
 

In Biserica primara a existat randuiala si practica canonica potrivit careia clericii si laicii, care treceau in alta eparhie, nu erau primiti, in comuniunea rugaciunii, fara scrisori de recomandare, in care se certifica crezul dogmatic si statutul lor canonic. Practica emiterii unor asemenea epistole canonice, care se intemeiaza pe dreptul divin (II Cor. III, 1), avea darul sa certifice - dupa  marturia  canonistului  Balsamon - ca respectivii clerici sau mireni "marturisesc dreapta credinta", ca nu "s-au ridicat impotriva lor (a clericilor respectivi) reclamatii sau calomnii, ori ca au fost banuiti pe nedrept si li se recunoaste ca nu traiesc viata pa­catoasa si ca sunt nevinovati". Pentru crestinii care mergeau "in alta eparhie si care erau excomunicati", prin epistola aceasta de recomandare "se facea cunoscut episcopului din eparhia respectiva ca aceia erau ab­solviti de orice fel de epitimie". Cu acestia se putea deci intra in comuniune, nu numai la nivel de rugaciune, ci si de impartasire euharistica.
 

7. Este interzis clericilor ortodocsi a se ruga cu clericii caterisiti

In conformitate cu prescriptiile canonice ale Bisericii ortodoxe, este interzis preotului de a aduce rugaciuni liturgice "impreuna cu cei ce sunt opriti de a liturghisi".
 

In temeiul dispozitiei canoanelor 11 apostolic si 2 Antiohia, se inter­zice clericilor ortodocsi a se ruga impreuna cu clericii caterisiti. Cei care nu respecta dispozitia canonica primesc aceeasi pedeapsa. Interdictia nu se refera doar la liturghisirea impreuna cu clericul caterisit, ci si la opri­rea de la orice rugaciune comuna. In conformitate cu dispozitia canonu­lui 2 al sinodului de la Antiohia, "...de se va vadi ca oarecare dintre episcopi, sau prezbiteri, sau diaconi, sau oarecare din canon, va comu­nica cu cei excomunicati, acesta inca sa fie excomunicat, ca unul ce tul­bura canonul Bisericii". Acelasi canon interzice credinciosilor orto­docsi "...sa comunice cu cei excomunicati, nici umbland in case sa se roage impreuna cu cei ce nu se roaga impreuna cu Biserica...".
 

In temeiul dispozitiei canonului 28 apostolic, clericul caterisit, dupa dreptate, daca nu se supune pedepsei primite, ci continua a sluji si mai departe, "acela sa se taie cu totul de la Biserica". Prin urmare, un cleric caterisit nu mai are indreptatirea canonica, capacitatea harica, de a rosti rugaciunii in Biserica.
 

Potrivit interpretarilor date de canonistii ortodocsi, dispozitia cano­nului 11 apostolic se aplica indeosebi in cazul in care, clericul cate­risit, desconsiderand pedeapsa Bisericii, indrazneste sa savarseasca cele sfinte (canonul 28 apostolic ; 4 Antiohia ; 88 Sf. Vasile cel Mare etc). Dupa talcuirea data in Pidalion, acest canon se refera indeosebi la cle­ricul caterisit care "a indraznit dupa caterisire sa lucreze ceva din ale clirosului, ori si de s-au caterisit adeca, pentru pacate de cliricatul sau, iar dupa caterisire, iarasi cazand intru aceleasi pacate, s-au despartit inca si de adunarea, si de rugaciunea credinciosilor, unul ca acesta zic, sa se cateriseasca, asemenea cu acela". Asadar, in baza dispozitiei canonu­lui 11 apostolic, clericul ortodox care se roaga impreuna cu clericul ca­terisit - care a continuat sa savarseasca aceleasi pacate pentru care a primit pedeapsa caterisirii - este si el caterisit. Prin pedeapsa caterisirii, clericul ortodox, pierzand dreptul de a exercita puterea bisericeasca in cele trei laturi de manifestare - invatatoreasca, sfintitoare si de condu­cere - (can. 3 Antiohia, 27 Sfantul Vasile cel Mare etc), este trecut in randul laicilor (can. 21 trulan, 3 Sfintul Vasile etc). Ca urmare, clericul caterisit nu se mai poate invrednici de indreptatirea de a participa la rugaciunea euharistica sau de a savarsi vreo taina sau ierurgie a Biseri­cii, in asemenea situatie, clericul caterisit, desi este trecut in randul mire­nilor, se exclude pentru un timp anume din comunitatea bisericeasca a rugaciunii Bisericii, intrucat, a desconsiderat pedeapsa caterisirii, in­draznind sa savarseasca functiuni spirituale. Persistand in pacatul pentru care a fost caterisit (can. 3, 88 al Sfantului Vasile cel Mare), clericul res­pectiv "violeaza baza credintei... Bisericii". Refertor la clericul orto­dox, care participa la rugaciune alaturi de clericul caterisit, canonul 11 apostolic dispune "sa se cateriseasca si el".
 

Potrivit interpretarii lui Balsamon, canonul 11 apostolic interzice clericilor ortodocsi sa se roage cu un cleric care a fost caterisit, si care - dupa caterisire - a indraznit sa savarseasca vreun serviciu divin. Prin asemenea fapta, clericul respectiv devine (excomunicat) din sanul comunitatii. Nefiind insa vorba de o excludere definitiva, de o anatema, reintegrarea unui asemenea cleric in randul mirenilor se face in cazul in care isi marturiseste pacatul si cere clementa Bisericii.
 

8. Cel care aduce rugaciunea liturgica trebuie sa se infraneze intru toate la vremea cuvenita

Canoanele prevad "...ca si noi sa pastram cele predanisite prin Apos­toli si din vechime in vigoare, cunoscand ca tot lucrul are timpul sau si mai ales cel al... rugaciunii...". De aceea, clericii care aduc rugaciunea liturgica trebuie "sa se infraneze intru toate la vremea cand deservesc cele sfinte ca sa poata dobandi ceea ce ei in genere cer de la Dum­nezeu".
 

Preotii casatoriti pot aduce rugaciuni la Sfanta Liturghie intru totul valide, cu conditia sa observe randuiala care prevede infranarea tru­peasca la vremea respectiva. Canonul 4 de la Gangra anatematizeaza pe toti aceia care nu recunosc validitatea rugaciunilor liturgice aduse de preotii casatoriti.
 

9. Rugaciunea obsteasca este expresia vadita a comuniunii de credinta, de aceea preotul nu poate aduce rugaciuni liturgice in case particulare, fara invoirea episcopului locului

Fara sa inchida "in case cinstirea lui Dumnezeu, ci cinstind toate locasurile zidite in numele lui Dumnezeu si adunarea, ce se face in Bi­serica spre folosul obstii...", parintii Bisericii Ortodoxe au invatat ca preotul nu poate aduce rugaciuni de cerere, lauda si multumire lui Dum­nezeu decat in locasul sfintit de episcopul locului. Cele sfinte trebuie aduse lui Dumnezeu numai de clericul care se afla in comuniune de cre­dinta cu episcopul sau. Cel ce se desparte de comuniunea credintei si a rugaciunii "cu episcopul sau, si facand schisma impreuna cu oarecare..., pe unul ca acela - afirmau parintii Bisericii din Cartagina - sa se ros­teasca anatema...". Rugaciunile rostite de preotul care, "dispretuind pe episcopul sau, tine deosebi adunare si ridica alt altar, nestiind nici o vina asupra episcopului sau in privinta dreptei credinte si dreptati...", sunt necanonice, lipsite de lucrarea harului divin. Asemenea preot tre­buie "sa se cateriseasca ca iubitor de stapanire... Asemenea si ceilalti clerici si cati se vor uni cu dansul. Iar laicii sa se afuriseasca...". Pa­rintii sinodului de la Gangra anatematizeaza si ei pe cei care "ar savarsi slujbele cele bisericesti... impotriva Bisericii, si defaimand Biserica, ar voi sa lucreze cele ale Bisericii, nefiind impreuna cu prezbiterul, impo­triva socotintei episcopului...". Rugaciunile savarsite in "adunari ile­gale", nu sunt deci lucrari ale Bisericii, si nici partase ale harului si comuniunii cu Dumnezeu.
 

Parintii sinodului Trulan au reafirmat ca rugaciunea liturgica trebuie rostita de preot doar in Biserica sfintita de episcopul locului, pentru ca numai in "bisericile ortodoxe (catolicesti)" se primeste darul tainei respective.
 

Parintii sinodului VII ecumenic ne marturisesc, in canonul 10, ca "unii clerici, nesocotind randuiala canonica", savarseau "sfintele slujbe in casele de rugaciune" ale unor "dregatori lumesti fara invoirea episcopului lor...". In conformitate cu dispozitia aceluiasi canon, "...nu este iertat sa se primeasca - un astfel de cleric - in nici o casa, sau Biserica ; iar de va face cineva aceasta, staruind, sa se cateriseasca". Balsamon prevede ca asemenea clerici sau "sa inceteze" sau "sa fie ex­comunicati", intrucat nesocotesc, intr-adevar, randuiala canonica a Bi­sericii.
 

Canonul 10 precizeaza ca, asemenea clerici doritori sa se roage in paraclise sau case particulare, mai bine ar face "sa invete pe copii si pe casnici, citindu-le lor dumnezeiestile Scripturi; caci pentru aceasta au si primit preotia". Din dispozitia acestui canon decurge deci ca o prima datorie a preotilor aceea de a invata familiile crestine si rugaciunile Bi­sericii, pentru ca procesul de catehizare implica intai de toate invatarea de rugaciuni.
 

Confirmand canoanele Parintilor intruniti la sinodul Trulan, sinodul de la Constantinopol, din anul 861, a reafirmat ca, intrucat, "...sfanta Bi­serica drept indrepteaza, si da intaietate cuvantului celui adevarat, si pastreaza si invata venerabilitatea vietuirii", este "urat si necuvios sa se permita ca cei ce vietuiesc impreuna... in neascultare, furisandu-se in case, sa rupa buna ei randuiala..., pentru aceea Sfantul Sinod... a hotarat sa fie lepadati din cler cei ce liturghisesc in paraclisele ce sunt prin case..., iar cei ce sunt partasi comuniunii acelora, sa se supuna afurisirii".
 

Prin urmare, rugaciunea obsteasca trebuie rostita in locasul sfintit de episcop. In conformitate cu doctrina canonica a Bisericii Ortodoxe, rugaciunile obstesti savarsite in case particulare, paraclise etc, nu au un caracter sacramental, fiind lipsite de lucrarea preotiei harice, adica a Duhului Sfant. In lumina acestei invataturi, asa-zisele case de rugaciuni ale eterodocsilor nu au prezenta Duhului Sfant si nici partasia harului, pentru ca nu au preotie harica care sa le comunice energia necreata a lui Dumnezeu.
 

10. In cadrul slujbelor bisericesti nu se admit rugaciuni improvizate

Parintii BisericiI primare au interzis crestinilor sa rosteasca, in ca­drul diferitelor slujbe bisericesti, alte rugaciuni decat cele formulate si aprobate de autoritatea canonica, pentru a nu se introduce, prin inter­mediul textului acestora invataturi eretice "spre stricaciunea poporului si a clerului. Aceasta interdictie priveste atat rugaciunile rostite, cat si pe cele cantate, in cadrul cultului ortodox public sau privat. Dupa cum se stie, in cultul ortodox, cintarea - dupa textul sau cuvintele ei - este o rugaciune de lauda si de slavire, avand de cele mai multe ori forma de imn religios. Pentru aceasta ratiune, atat textul rugaciunii rostite, cat si cel al rugaciunii cantate, trebuie sa fie aprobat de autoritatea biseri­ceasca competenta -Sfantul Sinod - neingaduindu-se improvizatii ad-hoc. In conformitate cu dispozitia canonului 59 Laodiceea, "nu se cuvine sa se citeasca in Biserica cantari speciale..., ci numai cele cano­nice...", adica cele aprobate de Biserica. Interdictia acestor cantari speciale, in afara de cele cano­nice, s-a datorat indeosebi faptului ca in textul lor se strecurau isi erori de doctrina, voite sau nedorite.
 

In conformitate cu dispozitiile canonice ale Bisericii Ortodoxe, ace­lasi text, aceeasi randuiala tipiconala, "aceeasi slujba a rugaciunilor tre­buie sa se faca intotdeauna..." , inclusiv la Sfanta Jertfa, adica "de toti sa se zica rugaciunile cele intarite de Sinod, si nu altele noi..., si randu­iala lor trebuie a se pazi aceeasi. Si sa nu alcatuiasca rugaciuni altele, oricine ar voi". Prin urmare, practica unor crestini de a improviza sau a formula rugaciuni noi este necanonica, pentru ca "in afara de ru­gaciunile aprobate de autoritate - preciza Aristen - nu se ingaduie sa fie citite sau cantate altele...". Parintii Bisericii au fost determinati sa impuna aceasta restrictie intrucat ereziarhii vremii isi vehiculau in­vataturile gresite prin intermediul rugaciunilor pe care le rosteau sau le psalmodiau, sub forma de cantari speciale. Pentru acest motiv, canoa­nele au interzis "sa se citeasca in Biserica cantari speciale si... cartile necanonice...". In virtutea aceleiasi ratiuni, canonul 103 Cartaginean prescrie ca in Biserica se pot citi numai rugaciunile revizuite si publi­cate de sinoade pentru uzul bisericesc, "...si niciodata, nicidecum sa nu se rosteasca altele impotriva credintei, ci sa se citeasca cele ce s-au adunat odinioara de cei preaintelepti". Aceiasi parinti ai Bisericii cartagineze au hotarat "ca rugaciunile intarite la sinod, ori cele de intro­ducere (la Liturghie), ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mainii, de toti sa se savarseasca...". Dupa cum se poate con­stata, canonul cartaginean se refera la toate rugaciunile, dar in special la rugaciunile cu care incepe Sfanta Liturghie, la rugaciunile aducerii Jertfei, si in fine la rugaciunile ce le citeste episcopul cand hirotoneste pe cineva. Prin asemenea hotarare sinodala, parintii bisericii cartagineze au contribuit la fixarea -si uniformizarea ri­tului liturgic si, totodata, au stabilit randuiala potrivit careia doar ruga­ciunile redactate si aprobate de autoritatea bisericeasca canonica trebuie sa se rosteasca de catre toti si in tot locul.
 

Parintii Bisericii au dispus ca rugaciunile din cadrul slujbelor bisericesti sa fie cantate doar de "cantaretii canonicesti", pentru a se pastra intru toate buna randuiala asa dupa cum a fost predanisita de Biserica primelor veacuri. Aceasta ran­duiala nu exclude insa dreptul si obligatia credinciosilor de a canta im­preuna cu cantaretul bisericii respective imnele trecute in tipicul slujbei.
 

In comentariul sau la canonul cartaginean, canonistul Balsamon ne informeaza ca, in vremea sa, unii episcopi rosteau rugaciuni, care nu erau "in uz", la inceputul Liturghiei, la aducerea Jertfei, la diferite doxologii, cu prilejul actului hirotonirii, la slujba inmormantarii etc. Balsamon era de parere ca episcopii respectivi "sa se afuriseas­ca". Dupa parerea canonistului Zonara, unii ca acestia trebuiau exco­municati, intrucat introduc inovatii in rinduiala tipiconala a cultului si strecoara erori "contra credintei".
 

In conformitate cu prevederile normelor canonice, in Biserica se pot citi numai rugaciunile canonice aprobate de autoritate competenta. Nimanui nu-i este ingaduit sa alcatuiasca rugaciuni si sa le reproduca in biserica. Expunand ritul vechi al Liturghiei, canonul 19 al sinodului de la Laodiceea stabileste "randuiala rugaciunilor" din cadrul acesteia, precizand si ce anume rugaciuni "sa se savarseasca" dupa "predica episcopilor". Confirmand vechea traditie a Bisericii, acelasi canon randuia ca "rugaciunea celor ce sunt in pocainta" sa se faca "sub mana". Aceasta marturie adevereste ca practica punerii mainilor preotului peste capul asupra caruia citeste ru­gaciunea de binecuvantare sau dezlegare are si un temei canonic.
 

Randuiala canonica a Bisericii Ortodoxe prevede deci ca in cadrul slujbelor bisericesti sa se citeasca numai rugaciunile revizuite, aprobate si publicate de autoritatea competenta. Asadar, toate rugaciunile rostite la Tainele si ierurgiile Bisericii, redactate si transmise de Parintii "cei preaintelepti de odinioara", trebuie intarite de Sinodul Bisericii auto­cefale locale, adica revizuite, aprobate si publicate cu girul autoritatii competente.
 

11. Crestinii ortodocsi sunt datori sa ramana si sa se roage in biserica pana la apolisul Sfintei Liturghii

In conformitate cu randuiala apostolica, la Sfanta Jertfa "...tot po­porul stand in picioare, sa se roage linistit".
 

Canonul 2 al sinodului de la Antiohia dispune ca "toti cei ce intra in biserica si asculta Sfintele Scripturi, dar nu participa la rugaciune impreuna cu poporul, ...acestia sa se lepede din biserica, pana cand nu se vor marturisi si nu vor arata roduri de pocainta, si (atunci) rugandu-se, vor putea primi iertare...". Dupa parerea canonistului Aristen, cel care nu participa cu poporul la rugaciune pana la apolisul Sfintei Litur­ghii, trebuie supus epitimiei canoanelor.
 

12. In baza vechiului obicei canonic, confirmat de canoane, in zilele de duminica si in zilele Cincizecimii sa nu se ingenunche in timpul rugaciunii

In baza vechiului obicei statornicit din vechime, si care isi are te­mei in traditia bisericeasca, Parintii Sinodului I ecumenic au hotarat, in baza canonului 20, ca in zilele de "Duminica si in zilele Cincizecimii" sa nu ne plecam genunchii, ci "...stand sa se dea lui Dumnezeu rugaciu­nile". Despre aceasta randuiala predanisita Bisericii, din epoca apos­tolica, pe calea obiceiului canonic, ne adevereste si Fericitul Petru, ar­hiepiscopul Alexandriei (+303). "...Dupa predanisire... - ne marturiseste intaistatatorul Bisericii Alexandriei - Duminica o tinem zi de bucurie pentru Cel ce a inviat intru ea, in care am primit sa nu plecam nici genunchii".
 

In canonul 90, Parintii sinodului trulan (691-692) au confirmat ve­chiul obicei canonic, precizand si cauza care a impus aceasta randuiala, precum si de la care ora din sambata pana la care ora din duminica sa ne rugam stand in picioare. Asadar, in conformitate cu cele primite "canoniceste de la parintii nostri de Dumnezeu purtatori", nici un crestin nu are ingaduinta de a se ruga stand in genunchi in zi de Dumini­ca, pentru ca pe aceasta o tinem zi de bucurie in cinstea Celui ce a inviat intru ea. Prin observarea acestei randuieli, credinta noastra in in­vierea Domnului capata noi dimensiuni de traire si manifestare proprie.
 

13. Din obiceiuri am invatat a ne intoarce spre rasarit la rugaciune si a rosti unele rugaciuni la Tainele si ierurgiile Bisericii

Un parinte al Bisericii Ortodoxe, din secolul al IV-lea, ne spune ca unele rugaciuni ni s-au transmis "din traditia Apostolilor predanisita noua in taina...". Intr-adevar, in Biserica primara, "rugaciunile cele de taina, si binecuvantarile, si chemarile cele sfintitoare, si savarsitoare ale Tainelor, ...sunt din nescrise Predanisiri...". Ele nu au fost predanisite "prin scris", pentru "a nu se cugeta multe, si prin obisnuinta se fac lesne defaimate de multi".
 

Sfantul Vasile cel Mare marturisea ca "din cele nescrise din obice­iuri", am invatat "a ne intoarce spre rasarit la rugaciune...", a rosti "cu­vintele invocarii la sfintirea painii Euharistiei si a potirului binecuvantarii", si a zice rugaciunea cand "binecuvantam apa Botezului si unt­delemnul hrismei, si chiar pe cel ce se boteaza...". Acelasi Sfant Pa­rinte adeverea ca, intrucat "nu ne sunt suficiente cele mentionate de Apostol sau de Evanghelie..., rostim si alte - rugaciuni - primite din invatatura nescrisa, si inainte si in urma, adica in timpul Sfintei Litur­ghii, ca unele ce au mare putere in privinta Tainelor". Asadar, insesi rugaciunile rostite de preotul liturghisitor in taina ne-au fost predani­site din traditia nescrisa a Apostolilor. Una din aceste rugaciuni, primi­te din invatatura nescrisa, este si aceea care se rosteste pentru invoca­rea Duhului Sfant la prefacerea Sfintelor daruri. Intemeindu-se pe Sfanta Traditie apostolica, aceasta rugaciune epicletica a fost inserata in ran­duiala Liturghiei ortodoxe de Parintii Bisericii din secolul al IV-lea.
 

Dupa marturia aceluiasi parinte, "...din predanisirea tacita si taini­ca", Biserica primara a primit si rugaciunile de lepadare "cele cate sunt la botez...".
 

In temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, care "pentru multi se face usor de dispretuit in urma obiceiului", "toti privim catre rasarit la rugaciuni; dar putini stiu ca prin aceasta cautam patria noastra cea de la inceput, raiul, pe care Dumnezeu l-a sadit in Eden catre rasarit. Si drepti stand - marturisea Sfantul Vasile cel Mare - facem rugaciunile intr-una a sambetei, dar motivul nu-l stim toti; caci facem aceasta... ca unii care inviind impreuna cu Hristos si fiind datori a nazui spre cele de sus, in ziua invierii ne aducem aminte prin starea de la rugaciune de harul cel dat noua...". Asadar, "este necesar - preciza acelasi Sfant Parinte, in anul 375 - ca Biserica sa invete pe fiii sai ca in aceasta zi - adica Duminica - stand sa plineasca rugaciunile, ca prin neincetata aducere aminte de viata cea fara de sfarsit sa nu ne lenevim in privinta merindelor pentru acea mutare de dincolo". Si in ziua Cincizecimii, "randuielile Bisericii ne-au invatat sa preferam felul de a sta drept la rugaciuni, spre a ne aduce lamurit aminte ca oarecum sa ne stramutam mintea noastra de la cele prezente la cele viitoare".
 

Dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare, insasi rugaciunea doxologica a Bisericii primare, de care unii eterodocsi se lepadau "ca de ceva nescris", avea "tarie in taina bunei cinstiri" ramasa "in Bisericile cele necorupte din obiceiul nemestesugit...". Potrivit afirmatiei aceluiasi sfant parinte, "apostoleasca procedura este de a ramane cu predanisirile cele nescrise". Dintre cele predanisite noua a fost deci si rugaciunea doxologica, "pe care cei de la inceput au randuit-o... urmasilor, si spo­rind ea pururea cu timpul prin intrebuintare, prin obiceiul indelungat au inradacinat-o in Biserici". Asadar, rugaciunile tainice predanisite de traditia apostolica au dobandit o canonicitate prin intrebuintarea lor in­delungata in virtutea obiceiului canonic. Obiceiul acesta indelungat a adus acestor rugaciuni - pastrate pana astazi cu fidelitate in tezaurul liturgic al Bisericii Ortodoxe - o oarecare "veneratie in urma vechimii de o anumita batranete adanca".
 

14. Rugaciunea este pravila monahului

Parintii sinodului IV ecumenic au hotarat ca monahii "...sa iubeasca linistea, sa staruiasca in post si in rugaciune...". Rugaciunea trebuie deci sa fie dominanta vietii calugaresti. Urmand randuiala pravilei calu­garesti, regulamentele pentru organizarea vietii monahale prevad ca "impreuna cu rugaciunea personala, cea din toata vremea si cu pravila de chilie, monahul este dator sa ia parte cu tot sufletul sau, in primul rand, la cele sapte Laude ale rugaciunii si cantarii de obste". Aceeasi pravila monahala indruma pe monahi sa-si faca rugaciunea "cu intele­gere" si "cu toata ingaduinta si rabdarea", si sa pastreze "tacerea si luarea aminte neimprastiata, in tot timpul rugaciunilor".

 

Concluzii

Dispozitiile si normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, referitoare la rugaciune, sunt "...spre intarirea invataturii mantuitoare si pentru in­vatarea tuturor crestinilor...". Ele confirma si intaresc pravila ruga­ciunii predanisita de traditia liturgica.
 

Parintii Bisericii ne-au invatat ca "...inainte de toate credinta bise­riceasca, ce s-a predat..., sa se marturiseasca... cu aceeasi marturisire ; apoi randuiala bisericeasca sa se tina...". Ca unii care am primit de la Parintii Bisericii si randuiala bisericeasca referitoare la rugaciune, avem deci datoria sa o tinem cu tarie asa cum am primit-o. Asa cum o tinem, asa trebuie sa o invatam, "urmand credintei evanghelice...", pentru "ca la cele asezate mai inainte nimic sa nu se adauge".
 

Teologii romano-catolici contemporani recunosc, cu indreptatire, ca Biserica Ortodoxa a stiut sa pastreze unitatea indestructibila dintre teologie si traire, dintre teologie si rugaciune, dintre teologie si sfin­tenie. Marturiie traditiei liturgice si canonice ale Bisericii Ortodoxe - relevate in acest studiu - adeveresc cu prisosinta aceasta realitate, intr-adevar, Biserica Ortodoxa a pastrat aceasta unitate dintotdeauna, si prin aceasta face dovada ca a cunoscut "duhul adevarului" de "duhul ratacirii" (I Ioan IV, 6).

 

Pr. Prof. Dr. Nicolae Dura

 

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5469

Voteaza:

Dispozitii si norme canonice referitoare la rugaciune 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Puica ConstantinPostat la 2016-02-03 06:49

    Ecumenismul - EREZIA TUTUROR EREZIILOR, reprezinta o falsa actiune de unitate a crestinilor de confesiuni diferite. Uniunea crestina se va realiza doar atunci cand eterodocsii vor parasi ratacirea care-i anima si vor reveni la matca Bisericii, adica la Ortodoxie - singura credinta apostolica adevarata intemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos si marturisita de Sfintii Parinti ai Bisericii.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE