Cunoasterea lui Dumnezeu in traditia liturgica

Cunoasterea lui Dumnezeu in traditia liturgica Mareste imaginea.


Cunoasterea lui Dumnezeu in traditia liturgica

Sfintii Parinti insista asupra vocatiei pe care omul o are pentru rugaciune; ei spun: "teolog este cel care stie sa se roage". Chiar dogmele definite de sinoade sunt concepute ca formule doxologice, care intra in cult in mod organic, ca parti componente ale acestuia.

"Rugati-va neincetat", ne indeamna Sfantul Apostoi Pavel, pentru ca rugaciunea este izvorul si forma cea mai intima a fiintei noastre. "Intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau. Care este in ascuns".

Aceasta inseamna ca trebuie sa patrunzi in tine insuti si acolo sa faci un altar al prezentei lui Dumnezeu; acel "loc tainic" este inima omului, loc al intalnirii cu Dumnezeu, locul Vizitarii. Viata de rugaciune, densitatea ei, adancimea ei, ritmul ei ne masoara sanatatea duhovniceasca, gradul comuniunii personale cu Dumnezeu si al cunoasterii Sale.

"Si a doua zi, foarte de dimineata. sculandu-Se, a iesit si S-a dus intr-un loc pustiu si Se ruga acolo."( Marc. 1,35) La asceti, pustiul se interiorizeza si inseamna concentrarea mintii in reculegere si tacere. La acest nivel, la care omul stie sa taca, se plaseaza adevarata rugaciune si fiinta este tainic vizitata .

Apa care potoleste setea se distileaza in aceasta tacere ce conduce la retragerea fara de care sufletul nu se poate deschide nici spre spre inalt, nici spre aproapele. La intrebarea: "viata contemplativa sau viata activa", Sfantul Serafim raspundea: "dobandeste-ti pacea launtrica si o multime de oameni isi vor gasi mantuirea in jurul tau". In modul cel mai precis, pacea launtrica este prezenta lui Dumnezeu si a imparatiei Sale in suflet. Intr-o vreme a inflatiei verbale, care nu face decat sa agraveze singuratatea cea rea, numai omul pacii rugatoare mai poate vorbi celorlalti, mai poate arata cuvantul facut chip privirea facuta prezenta. Linistea sa va vorbi acolo unde predica nu mai actioneaza, taina sa te va face atent pentru o apropiata revelare, devenita accesibila. Cand vorbeste, cel care cunoaste tacerea, regaseste cu usurinta prospetimea feciorelnica a oricarui cuvant. Raspunsul sau dat problemelor privind viata si moartea vine ca un Amin (asa sa fie) al rugaciunii neincetate.

"Prietenul Mirelui este langa El si-L asculta". Esentialul starii de rugaciune inseamna exact "sa fii acolo", sa auzi prezenta lui Hristos, sa-I spui "fa din rugaciunea mea o Taina a prezentei Tale". Practica Rugaciunii lui Iisus sugereaza: "pune dimineata mintea in inima si ramai toata ziua in apropierea lui Dumnezeu". Sfantul Pavel spune chiar: "Sau nu va cunoasteti voi singuri ca Hristos Iisus este intru voi?"(2 Cor. 13,5).

Rugaciunea liturgica vine din plinatatea Adevarului si culmineaza aici pentru ca orice randuiala de rugaciune incepe prin invocarea Sfintei Treimi, plinatatea Revelatiei, si contine marturisirea Crezului.

Daca nevoile de moment inspira in mod firesc rugaciunea individuala, rugaciunea liturgica ma scoate din viata particulara si ma introduce dintr-o data in constiinta universala, "colegiala", conform cu sensul cuvantului liturghie, care inseamna "lucrare comuna". Ea ma invata adevarata relatie dintre mine si ceilalti, ea ma face sa inteleg cuvintele: "iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti"; ea ne invata sa ne desprindem de noi insine si sa ne impropriem rugaciunea intregii omeniri. Prin ea. se face prezent destinul fiecaruia dintre noi.

Ecteniile, ca niste valuri puternice, il duc pe credincios dincolo de sine insusi si de cercul sau intim, spre adunarea euharistica, apoi spre cei absenti, spre cei care sunt pe cale si in pericol, pe pamant, pe mare si in aer, spre cei care se ostenesc, spre cei robiti, spre cei ce patimesc si sufera. Rugaciunea ii cuprinde pe ierarhi si pe conducatori, orasul, natiunile, omenirea. si cere pacea lumii si unirea tuturor.

In aceasta comuniune, omul restaurat si reinnoit prin dinamismul iubirii, isi regaseste propriul adevar si adevarata esenta a lucrurilor. Singuratatea este distrusa si chiar natura, cufundata in asteptarea eliberarii sale, se deschide spre liturghia cosmica: "Pomi, iarba, pasari, pamant, aer, cer, lumina toate imi spuneau ca exista pentru om, ca marturisesc iubirea lui Dumnezeu pentru om; toate se rugau, toate cantau slava lui Dumnezeu"(Povestirile unui pelerin rus).

Astfel, cultul face viu adevarul evanghelic: mantuirea unui singur suflet, rupt de celelalte, este imposibila. Pronumele liturgic, eu-l din cult, nu este niciodata la singular, ci numeste intregul, adunarea credinciosilor. In Rasarit un preot nu are voie sa savarseasca dumnezeiasca Liturghie singur; trebuie sa mai participe cel putin o persoana in care este prezenta lumea.

Rugaciunea liturgica devine canon, regula pentru orice rugaciune. Sfintii Parinti, vorbind de Liturghia euharistica o numeau pur si simplu rugaciunea. Ea inlatura orice tendinta subiectiva, emotionala si trecatoare; plina de o emotie sanatoasa si de o puternica viata afectiva, isi ofera forma desavarsita, facuta desavarsita de-a lungul multor secole si prin toate generatiile care s-au rugat cu aceleasi cuvinte. Dupa cum zidurile unei biserici poarta urmele tuturor rugaciunilor, tuturor jertfelor si mijlocirilor, tot asa, rugaciunile liturgice, traversand veacurile, duc in ele respiratia multor vieti omenesti. Auzim in ele glasul Sfantului Ioan Gura de Aur, al Sfantului Vasile cel Mare si al multor altora care s-au rugat cu aceleasi rugaciuni, rugaciuni in care sufletele lor au lasat urme de nesters. Ele ne ajuta sa le regasim flacara, sa ne unim cu rugaciunea lor.

Totusi, desi rugaciunea liturgica stabileste masura si randuiala oricarei rugaciuni, tot ea este cea care starneste si rugaciunea spontana, personala, in care sufletul canta si vorbeste in mod liber Stapanului sau. Nimeni n-o poate face in locul meu. Rugaciunea liturgica pune sufletul in armonie si-l impinge spre o conversatie directa si intima care-si pastreaza intreaga valoare proprie unei intalniri si unei cunoasteri personale a lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste de casa crestina ca de o "biserica familiala", loc de rugaciune statornica. El spune: "Casa ta sa fie o biserica: ridica-te la miezul noptii; slaveste-ti Stapanul. Trezeste-ti copiii ca si ei sa se uneasca cu tine intr-o rugaciune comuna".

Au existat si exista inca manastiri in care calugarii care nu adorm - calugarii, sunt impartiti pe grupe si rugaciunea nu inceteaza niciodata, zi si noapte. In aceste privegheri, dascalii rugaciunii aduc si pun in fata Tatalui grijile oamenilor si nepasarea lor, suferinta lor, tristetea si bucuria lor. Chiar si cel care isi iroseste timpul, si-l omoara, este pomenit in aceste rugaciuni. Fiecare clipa a vietii noastre reintinereste si se reinnoieste in contact cu focul sufletelor aflate in rugaciune si adorare neincetata. Cursa nebuna a acelor ceasornicelor noastre se opreste in amiaza nemiscata a Iubirii; cadranul tainelor liturgice recompune timpul si-l rascumpara.

In greaca veche, cuvantul leitourgia inseamna functie publica; iar leitourgos este cel care exercita aceste functii. Noul Testament face sa treaca acest cuvant de la sensul profan la un sens religios si sacru. in Luca 1,23. acest termen desemneaza slujirea liturgica a preotului Zaharia; in Faptele Apostolilor 13,2. cultul Domnului. Este serviciul divin, Dumnezeiasca Liturghie. In Didahie (XV, 1) citim: "Alegeti-va episcopi si diaconi. Ei liturghisesc pentru voi liturghia profetilor si a dascalilor.". Dumnezeii se descopera si lucreaza totdeauna intr-un tot inseparabil: Cuvant, Lucrare. Dar: oamenii insa, sunt initiati aici in mod gradat. Intr-adevar, Cuvantul cheama, vorbeste, se povesteste si. in sfarsit, se da ca hrana. Acesta este continutul cultului liturgic.

Liturghia rasariteana a Sfantului Vasile, ca si cea a Sfantului Ioan Gura de Aur se imparte in doua: liturghia catehumenilor si liturghia credinciosilor. Liturghia catehumenilor este liturghia Cuvantului. Pe Sfanta Masa, in centru, este asezata Sfanta Evanghelie. Liturghia credinciosilor este cea a Euharistiei: in centru se pune Sfantul Potir. "Dumnezeu vorbeste si ceea ce spune se infaptuieste": ce vesteste Cuvantul in Sfanta Evanghelie se implineste in Potirul euharistic. Intre cele doua parti ale Sfintei Liturghii are loc iesirea penitentilor si a catehumenilor: "Cei chemati iesiti". Altadata aceasta iesire era insotita de inchiderea usilor bisericii. De aceea, astazi, ca o reminiscenta, diaconul proclama: "Usile, usile!".

In mod simbolic, usa Liturghiei credinciosilor nu se deschide decat prin Botez si ungerea cu Sfantul Duh (deci, prin Mirungere) si duce astfel la comuniunea euharistica. Omul cel vechi, paganul, dar si penitentul si catehumenul mor pe pragul bisericii; omul nou cel inviat in Hristos, credinciosul, este cel care intra in Biserica slavei. Dupa sensul liturgic, numai cei care se impartaseau participau la Liturghia credinciosilor si acesta este un privilegiu cu adevarat de temut.

Intr-adevar, dupa Sfantul Maxim (sec.VII) si Sfantul Simeon al Tesalonicului (sec.XV), care urmeaza linia trasata de Sfantul Maxim, cuvintele "Usile, usile" nu se refera deloc la usile bisericii (lacas de cult). Usile istoriei sunt cele care se inchid in momentul participarii la Taina "infricosatoare si de negrait". In timpul liturghiei catehumenilor am asistat la venirea Cuvantului in Istorie. Timpul, al carui punct de referinta este Hristos, isi descopera acum dimensiunea eshatologica. Sfantul Simeon spune acest lucru astfel: "Catehumenii sunt invitati sa iasa din biserica si credinciosii sa ramana pentru ca acest moment descopera sfarsitul timpului". Credinciosul isi marturiseste credinta spunand Crezul si, in momentul Sfintei impartasiri, se hraneste cu "focul veacului ce va sa fie", pregustand invierea si traind in mod real realitatea imparatiei. Sfantul Ioan Hrisostom spune ca cei care se impartasesc sunt "ca niste lei"; plini de forta pentru viata cea vesnica, ei se gasesc in bucuria Nuntii Mielului si in lumina imparatiei. "Am vazut Lumina cea adevarata" pentru ca "am primit Duhul cel ceresc", canta Biserica la sfarsitul Sfintei Liturghii marturisind astfel experienta autentica a vietii de dincolo.

Imnul numit Heruvic marturiseste ca, in timpul Sfintei Liturghii, credinciosii se identifica in mod tainic cu ingerii, care zi si noapte, fara incetare, canta marirea lui Dumnezeu. "Prietenii Mirelui se pot ei, oare, intrista atata vreme cat Mirele este cu ei" (Mc.2,19; In.3,29)? Mancand Trupul si Sangele Mirelui, intram in comuniunea de nunta, spune Teodoret al Cirului. De aceea. Ziua Domnului era sarbatorita in primele secole ca sarbatoarea Bucuriei. La fel, cu frica si cutremur in fata Negraitei Iubiri dumnezeiesti, dar si cu increderea fiilor fericiti ai Tatalui, "liturghia credinciosilor" ne introduce in dimensiunea eshatologica a imparatiei si in Praznicul intalnirii.

Punand in centrul liturghiei catehumenilor lectura Sfintei Evanghelii, Biserica invata consumarea euharistica a Cuvantului, intr-adevar, "cel care mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica"; dar si "cel care asculta cuvintele Mele. are viata vesnica". Dupa Sfintii Parinti, mancam euharistic "Cuvantul frant in mod tainic". Aceasta analogie inseamna ca orice lectura a Scripturii duce la prezenta reala a Cuvantului. Poporul, ascultand lectura Evangheliei si omilia facuta pe marginea ei. trebuie sa simta ceea ce au trait ucenicii din Emaus: "Oare. nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si ne talcuia Scripturile?". Comuniunea in Cuvant pregateste comuniunea euharistica.

Euharistia nu este o Taina printre celelalte Taine ci, dupa expresia lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, este "Taina Tainelor", implinirea lor, si, in aceasta functie de integrare in plinatate, este expresia cea mai adevarata a Bisericii. Biserica apare, in chiar fiinta ei, drept comuniunea euharistica, comuniunea continuata, permanentizata; Biserica este acolo unde este savarsita Euharistia, afirma sentinta Sfintilor Parinti.

Ecclesiologia Sfintilor Parinti este euharistica. Astfel, Sfantul Irineu spune: "invatatura noastra este in acord cu Euharistia si Euharistia o adevereste. Totul este cuprins in Euharistie si Sfantul Nicolae Cabasila noteaza: "nu putem merge mai departe si nici nu putem adauga ceva la ea". Parintele Nicolae Afanasiev atrage atentia asupra textului din Fapte (2.47): "Domnul adauga zilnic Bisericii pe cei ce se mantuiau". Traducerea expresiei prin "biserica" este o excelenta interpretare si o definitie euharistica precisa si adecvata a lui a fi al Bisericii: "Domnul adauga zilnic pe cei mantuiti la totalitatea credinciosilor adunati in acelasi loc si pentru acelasi lucru", adica pentru Euharistie.

Invatatura Sfintilor Parinti, incepand cu Sfantul Ignatie de Antiohia (+107) este unanima: Euharistia este numita "remediu" sau "samanta a nemuririi", in sensul cel mai puternic al cuvantului. Credinciosii se impartasesc fiintial din Domnul, devin cosangeni si co-trupesti cu Hristos: pentru ca participa astfel la conditiile vietii divine, primesc samanta vietii vesnice. Euharistia este "hrana adevarata" pentru cel care stie ca fara aceasta hrana moare din punct de vedere duhovnicesc; antidot impotriva mortii. Euharistia este fericita comuniune a iubirii, praznicul acesteia. Fara sa vedem inca firea umana indumnezeita a lui Hristos. participam la ea cu toata fiinta; in felul acesta intram in comuniune cu Hristosul total, anticipare a plenitudinii celei de-a opta zi.

Apocalipsa isi deschide viziunea asupra a ceea ce se petrece in timpul Liturghiei deodata pe pamant si in cer: "Si am vazut. stand un Miel, ca injunghiat. Si am vazut si am auzit glas de ingeri multi. zicand cu glas mare: Vrednic este Mielul cel injunghiat ca sa ia slava si binecuvantarea. Si toata faptura care este in cer si pe pamant si sub pamant si in mare si toate cate sunt in acestea le-am auzit, zicand: Mielului fie slava si binecuvantarea. in vecii vecilor. Si cele patru fiinte ziceau Amin! Iar batranii cazura si se inchinara."(5,6;5,11-14). Planurile cosmic, omenesc si ingeresc se unesc si se intalnesc in unica Euharistie savarsita in cer de Marele Preot, Hristos insotit de ingerii si sfintii Sai. Este viziunea reprezentata pe celebra icoana a "Dumnezeiestii Liturghii".

Indumnezeirea firii omenesti a lui Hristos continua in cei care se impartasesc cu "trupul Sau cel sfant". Ei nu primesc doar forma lui Hristos, ci devin efectiv hristosi in Hristos, cuvinte in Cuvantul, "deplini intru El. in plinaiatea Dumnezeirii" Sale, cum spune Sfantul Apostol Pavel (Col.2,9). Inocentiu, episcopul Tauridei, subliniaza urmarea perihorezei, comunicarea insusirilor celor doua firi: "Ne impartasim cu Hristos, dar si Hristos intra in comuniune cu noi": intruparii lui Dumnezeu ii raspunde indumnezeirea omului. Aceasta este nunta mistica a lui Hristos Mirele cu Biserica Mireasa, dar si cu orice suflet, in mod personal: "mancand Trupul si Sangele Mirelui, intram in comuniunea nuntii".

Liturghia isi proiecteaza propria sa lumina asupra antropologiei punandu-i in inima aghiofania, aratarea sfinteniei in dimensiunea sa esentiala, doxologia - inchinarea si lauda. in- -gerii, prin natura lor, intrupeaza fiintial doxologia. De aceea, in timpul Sfintei Liturghii, vohodul mic si vohodul mare sunt insotite de intrarea intregii ierarhii ingeresti. Omul se alatura cantarii lor, mai intai in imnul Trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte": Tatal, izvorul sfinteniei, Sfantul; Fiul, Cel puternic, Cel care biruie moartea: Duhul Sfant, de viata Facatorul, Suflarea Vietii. Apoi, in cea de-a doua cantare: "Sfant, sfant, sfant, Domnul Savaot", care rezuma tema anaforalei. Proslavire liturgica a Sfintei Treimi; slujirea omeneasca si cea ingereasca se unesc din nou in acelasi elan de inchinare: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot (ostilor), plin e cerul si pamantul de marirea Ta.". Din sfintenia lui Dumnezeu decurge, prin impartasire, orice forma de sfintenie a omului, de sfintire si de binecuvantare a lumii. "Fiti sfinti", "fiti desavarsiti" totdeauna dupa chipul Celui "singur Sfant si singur Desavarsit". Aceste indemnuri trimit tot la plinirea de care depinde continutul pozitiv al veacului viitor, plin de slava, dar inceput inca din aceasta viata.

Sfantul nu este un supraom, ci acela care gaseste si traieste adevarul omului ca fiinta liturgica. Astfel, la Sfintii Parinti, definitia antropologica isi gaseste expresia cea mai deplina in inchinarea liturgica (in cult): fiinta omeneasca este omul Trisaghionului si al lui "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot", omul care spune din toata fiinta sa: "Canta-voi Dumnezeului meu cat voi trai".

Ava Antonie, care traia in singuratate, intr-o zi a aflat printr-o viziune ca un om de o sfintenie egala cu a lui practica in lume arta medicinii; el dadea saracilor tot ce avea de prisos si canta toata ziua Trisaghionul, alipindu-se corului ingeresc. Tocmai pentru un asemenea gen de "lucrare" este omul pus deoparte, este facut sfant. Dupa Apocalipsa, unica preocupare, unica osteneala este aceea de a-i canta lui Dumnezeu: "Si toti ingerii stateau imprejurul tronului batranilor si al celor patru fiinte, si au cazut inaintea tronului pe fetele lor si s-au inchinat lui Dumnezeu zicand: Amin!. Si un glas a iesit din tron zicand: Laudati pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui, cei ce va temeti de El, mici si mari." (Apoc.7,11; 19,4-5)

"Ce vom fi nu s-a aratat pana acum" spune Sfantul Ioan: cu toate acestea, voalul care ascunde viata veacului viitor se ridica si ne permite sa-i zarim tonalitatea fericita. Dar, inca aici, pe pamant, tot ceea ce face omul, creatia sa, lucrarea sa, eforturile sale de a zidi Cetatea oamenilor si de a cauta strictul necesar, tot ceea ce umple existenta sa, poate lua aceeasi forma rugatoare, liturgica, fara sa reduca nimic din activitatile sale. Este vorba de atitudinea omului care-si primeste locul sau in lume si-si priveste continutul trudei ca pe o lucrare ce i-a fost incredintata de Tatal ceresc si pe care o implineste spre slava lui Dumnezeu, ca pe un act liturgic.

In catacombe, imaginea cea mai frecventa este chipul unei femei in rugaciune, "oranta"; ea reprezinta singura tinuta adevarata a sufletului omenesc. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa ai rugaciune intrupata, sa te zidesti in chipul rugaciunii si sa transformi lumea in Templu de inchinare, in liturghie cosmica.

Omul este chemat sa ofere, nu ceea ce are, ci ceea ce este. Este o tema foarte iubita in iconografie si sintetizeaza mesajul Evangheliei intr-un singur cuvant - "bucurati-va si va inchinati. incat toata faptura cea vie sa multumeasca lui Dumnezeu". Aceasta este minunata usurare de povara lumii, de greutatea omului insusi. In timpul Liturghiei, totul este orientat spre cea de a doua venire a Domnului: imparatul imparatilor, Hristos inainteaza, inconjurat de suita sa cereasca, cortegiul de ingeri si sfinti; si aceasta este unicul necesar. Imparatia gasita si traita; omul nu mai poate face altceva decat sa lase sa-i tasneasca din intreaga fiinta cantarea de slava; "Noi care pe heruvimi cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreita cantare aducem, toata grija lumeasca sa o lepadam, ca pe imparatul tuturor sa-L primim pe Cel nevazut inconjurat de cetele ingeresti. Aliluia, Aliluia, Aliluia". Ca si in intreitul Amin de la epicleza, avem si aici pecetea Treimii, Pleroma pe care o regasim in "imparatia, Puterea si Slava", doxologia rugaciunii duminicale. Aceasta imparatie nu doar vine; Anamneza liturgica este o anamneza epifanica: ea-si aminteste de Cel ce vine si da marturie de venirea Sa, de Parusia Sa. Tocmai pentru a corespunde vocatiei sale doxologice, este omul o fiinta haris-matica, asa cum spune atat de clar Sfantul Apostol Pavel: "Ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant. care este arvuna (acesti oameni pecetluiti cu Duhul Sfant). spre lauda slavei Sale." (Efes.1,13-14). Nu s-ar putea preciza mai exact destinul liturgic al omului.

Meditatia patristica se orienteaza totdeauna spre lucrarea lui Dumnezeu, spre vesnica doxologie. "Eu inaintez laudandu-Te" spune Sfantul Ioan Scararul cu aceeasi bucurie care strabate cuvantul atat de inaripat al Sfantului Grigore de Nazianz: "Slava Ta, Hristoase, este omul pe care l-ai pus ca pe un inger si cantaret al stralucirii Tale. Pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. singura ofranda ce-mi ramane din toate avutiile mele", iar Sfantul Grigore Palamas va spune: "Iluminat, omul atinge cele vesnice. si, deja, aici pe pamant, se face in intregime minune. Si chiar fara sa fie in cer, se intrece cu puterile ceresti in cantarea neincetata; traind pe pamant ca un inger, el aduce la Dumnezeu orice faptura".

Ii vedem pe marii induhovniciti si mistici care urmeaza chemarii personale, care urca pe inaltimile Carmelului si ale Taborului: acestia sunt alesii; Duhul Sfant ii conduce acolo unde omul, contempland lumina lui Dumnezeu, se face el insusi lumina. Dar in spatele acestor carari fulgeratoare, Biserica se adreseaza tuturor si-i introduce "prin har", in mod gratuit, in timpul si in spatiul liturgic, in cultul care reproduce toate momentele vietii Mantuitorului, facandu-le "contemporane" credinciosilor: minunea consta in aceea ca aceasta experienta a cunoasterii lui Dumnezeu s-a oferit tuturor: "in Biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare", canta Biserica.

Paul Evdochimov

.

07 Februarie 2008

Vizualizari: 3285

Voteaza:

Cunoasterea lui Dumnezeu in traditia liturgica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE