Jertfa Domnului in cartile de ritual ale Bisericii

Jertfa Domnului in cartile de ritual ale Bisericii Mareste imaginea.


Jertfa Domnului in cartile de ritual ale Bsericii

I. In centrul cultului.

Mantuitorul si-a intemeiat Biserica Sa pe piatra credintii in El si in opera Lui, ceea ce, in ultima analiza inseam­na credinta in puterea mantuitoare a jertfei Sale. Biserica este o prelungire peste veacuri a lui Hristos, este Trupul Sau cel mistic, este organismul in­sufletit de lucrarea Sa mantuitoare, adica de jertfa Sa. Evident ca aceas­ta trebuia sa ocupe locul central al cultului, in simplitatea lui de la in­ceput, ca si in formele sale dezvoltate, de mai tarziu, pentru importanta sa covarsitoare, care se impune de la sine si pe care Jertfitorul insusi o accentueaza la instituirea Cinei celei de Taina, prin cuvintele: "Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea". Ea este deci si centrul vietii religioase a crestinului si dupa cum jertfa mantuirii este izvorul tuturor darurilor, tot asa continuarea ei in cadrul Sfintei Liturghii este centrul activitatii lui Hristos in Biserica. Inspre ea privesc, pline de credinta, de dragoste si de nadejde, cu multumiri, cu laude si cu cereri, in cele mai alese si mai armonioase inflo­rituri si modulari ale graiului omenesc, toate manifestarile cultice al Bi­sericii, incepand cu cel mai vechi document cultic, care este Sfanta Litur­ghie si in care se perpetueaza Jertfa Domnului dupa porunca Sa si continuand cu diferitele carti de ritual ale Bisericii, in care s-au codificat in decursul timpului productiunile specific crestine pentru amplificarea cultului.

II. Imnografia in cultul Bisericii.

Inca inainte de veacul al IV-lea, specificul pur crestin a inceput sa se manifeste in forma poeziei populare, ca o expresiune a trebuintelor sufletesti, dar si ca arma de lupta impotri­va ereziilor. In cult insa a inceput sa patrunda din veacul al V-lea, sub forma cea mai simpla a troparului si s-a incetatenit apoi definitiv in toate formele ei de la tropar si condac pana la canoane, pesne si icoase, in cele patru veacuri urmatoare.

Aceste imne, precum e lesne de inteles, n-au adus decat haina atractiva a poziei lor, la un fond dogmatic, moral si mistic, propriu Bisericii, izvorat din Sfanta Scriptura si formulat in omiliile Sfintilor Parinti si in sinoadele ecumenice. Ca exemplu, dam vestitul condac al lui Roman Melodul, la Nasterea Domnului, de fapt o prooda a unui poem intreg de 24 de tropare.

Aceste imne s-au impus prin valoarea lor dogmatica si catehetica in consensul general a Bisericii si sub veghea arhipastorilor, care, adesea, ori erau ei insisi melozi de mare talent. Data fiind ortodoxia, ca si ve­chimea lor, aceste imne, ca si proza din cartile de ritual respective, cons­tituie un pretios izvor dogmatic.

III. Imnografia Bisericii si iconomia mantuirii.

In Octoih, la glasul 7, prima stihira de la vecernia duminicii, canta asa: "Ridica ochiul tau, o suflete al meu si cauta la iconomia si milostivirea lui Dumnezeu, cum a plecat cerurile si a venit pe pamant, ca sa te inalte pe tine din tica­losia patimilor tale si sa te puie pe piatra credintei. O, infricosata minu­ne! Slava pogorarii tale, iubitorule de oameni."

Gasim in aceasta carte o expunere de opt ori repetata, a nasterii su­pranaturale a Cuvantului, taiat imprejur, botezat, vorbind cu oamenii, ras­tignit, inviat, inaltat la cer, adica a dogmei intruparii, de la Betleem pana la Golgota si Muntele Maslinilor, iar in dogmaticele celor opt glasuri se expune dogma despre Sfanta Fecioara, dimpreuna cu dogma despre cele doua firi si doua vointe ale Mantuitorului.

In Triod, se exprima cainta pentru pacatele savarsite, pentru pierde­rea fericirii din rai si dorul dupa intoarcerea fericirii pierdute, se prea­mareste postirea si cumpatarea, ca mijloace de virtute si de mantuire, se pregateste sufletul in asteptarea Patimilor Mantuitorului si se inalta du­rerea Sfintelor Patimi, pana la proportii cosmice.

Penticostarul, la randul sau, exprima in proportii fara limita, bucuria si preamarirea invierii lui Hristos, care se praznuieste in acest timp. De asemenea, cuprinde si randuiala slujbelor de la inaltarea Domnului si Pogorarea Duhului Sfant, precum si din Duminica Tuturor Sfintilor.

In Duminica izgonirii lui Adam, acesta se tanguieste: "Facatorul meu Domnul, luand tarana din pamant si insufletindu-ma cu suflare de viata, m-a inviat si m-a cinstit a fi stapanitor pe pamant tuturor celor vazute si locuitor impreuna cu ingerii. Insa Satana, inselatorul, lucrand cu sarpele ca cu o unealta, m-a amagit spre mancare si de slava lui Dumnezeu m-a osebit si m-a dat mortii cei mai de supt pamant." Suspinind apoi de dorul fericirii pierdute, Adam continua: "Raiule prea cinstite, podoaba cea prea frumoasa, locasul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfarsita.. zvonul fericirilor, roaga pe Ziditorul tuturor sa-mi deschida usile, pe care cu neascultarea le-am inchis si sa ma invrednicesc a ma impartasi pomului vietii."

Iata insa ca al doilea Adam, "cel ce locuieste intru inaltime, s-a pogorat la Adam cel dintai, pana la camarile iadului". El zice: "Eu in­sumi am venit sa slujesc lui Adam, celui ce saracise, cu al caruia chip m-am imbracat de buna voie." Si pentru ca Hristos a luat insusi trupul lui Adam din ceea ce "dupa neam este fiica lui Adam", acesta poate spune prin gura melodului: "Ieri m-am ingropat cu tine Hristoase, astazi ma scol impreuna cu Tine, insuti impreuna cu Tine ma proslaveste Mantuitorule intru imparatia Ta". "Amagitu-s-a de demult Adam, pof­tind sa fie Dumnezeu si n-a fost, iara Dumnezeu om se face ca sa-l faca pe Adam Dumnezeu" - zice alta cantare bisericeasca. Si astfel, omul cel vechi, rastignit pe cruce odata cu Arhiereul bunatatilor celor vii­toare, poate marturisi dantuind: "Hristos m-a indumnezeit intrupandu-se, Hristos m-a inaltat umilindu-se, Hristos nepatimitor m-a facut, patimind datatorul de viata cu firea trupului." Adam si Eva sunt ia­rasi adusi in rai si acolo il lauda pe Stapanul a toate, intru toti vecii. Caci "nu mai pazeste sabia cea de vapaie usa Edenului, pentru ca a venit intr-insa preaslavita legatura a lemnului Crucii".

Imbratisind cu privirea intreaga lucrare de mantuire a Domnului, de la nastere pana la inaltarea Sa, cantarea Bisericii o rezuma in aceste cu­vinte: "Nascutu-te-ai precum ai voit, aratatu-te-ai precum insuti ai soco­tit, patimit-ai cu trupul, Dumnezeul nostru, din morti ai inviat calcand moartea, inaltatu-te-ai intru slava, Cela ce toate le plinesti si ai trimis noua pe dumnezeiescul Duh, ca sa laudam si sa slavim Dumnezeirea Ta".

IV. Jertfa de pe Golgota si jertfa nesangeroasa.

In Sfanta Liturghie, intr-o forma mai scurta la Sfantul Ioan Gura de Aur si mai dezvoltata la Sfantul Vasile cel Mare, se face istoricul intregei iconomii a mantuirii. La urma se staruie in chip deosebit asupra Cinei cea de Taina, se redau cuvintele instituirii si porunca Mantuitorului de a fi savarsita mai departe de catre urmasi, intru pomenirea Sa. La randul lor, cantarile Trindului vad in foisorul unde Hristos a praznuit Pastile, un "cort ceresc", sub care a savarsit Cina cea fara de sange si slujba cea cuvantatoare, iar masa este "jertfelnic intelegator". "Mancati trupul Meu si intru credinta va intariti! Beti sangele Meu si intru credinta va intariti!" - zice imnograiul in­spirat din cuvintele Mantuttorului, in doua tropare succesive, cu acelasi refren. Caci "Hristos este Pastile cele mari si cinstite, ca s-a mancat ca painea si ca o oaie s-a junghiat, de vreme ce insusi El s-a adus jertfa pen­tru noi. Deci toti ne cuminecam in taina cu Trupul si cu Sangele Lui, prin buna credinta".

Nu lipseste nici evocarea praznicului mesianic din ziua nea neinserata a imparatiei Domnului. "Bautura noua, mai presus de cuvant, vor bea intru imparatia mea, zis-ai Hristoase prietenilor tai, caci ca un Dumnezeu cu voi ca cu niste dumnezei voi fi", iar credinciosul se roaga: "Desbraca-ma de chipul gresalelor mele cel ticalos, prin impar­tasirea Patimilor Tale si impodobindu-ma cu haina slavei Tale celei infrumusetate, fa-ma impreuna-sazator luminat la masa imparatiei Tale, ca un milostiv".

Cantarile bisericesti vad una si aceea, si jertfa la Cina cea de Taina, pe cruce, pe sfintele altare si in cer, cum si Acelasi Jertfitor, asa cum arata si Sfanta Liturghie. De aceea si spun: "Cela ce mananca painea Ta viu va fi in veci si cela ce bea sangele Tau, intru tine petrece Mantuitorul meu si Tu intr-insul petreci si-l vei invia pe dansul in clipeala cea de apoi".

Deosebirea consta in faptul ca pe Golgota Mantuitorul se jertfeste in chip sangeros, pe cand la Cina cea de Taina si in Euharistie, se jertfeste in chip nesangeros si tainic, sub forma panii si a vinului. La Cina cea de Taina, prin anticipare, iar pe Sfintele Altare in continuare. Pe Golgota Mantuito­rul realizeaza mantuirea in general, impacand pe om cu Dumnezeu, pe cand in jertfa euharistica crestinul are putinta sa-si insuseasca personal man­tuirea. In acelasi timp, jertfa se continua si in cer, unde Iisus este Ar­hiereu si Miel in continuare, precum arata rugaciunea din timpul ecteniei de dupa Heruvic: "Primeste si rugaciunea noastra a pacatosilor si o du catre Sfantul Tau Jertfelnic", iar in ectenia de dupa anafora, diaconul zice: "Cel ce le-a primit pe dansele in sfantul si cel mai presus de ceruri si in­telegatorul Sau Jertfelnic."

Din toate imnele care zugravesc Patimile si moartea Domnlui, se desprinde intensitatea si forma lor infricosatoare, mai presus de orice in­chipuire, in stare sa cutremure din temelii cerul si pamantul, asa cum a si fost necesar, spre a se crea o forma noua de existenta pentru creatiunea iesita din fagasul ei.

Jertfa de pe cruce este si suprema expresie a unei suferinte, cu care Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului s-a voit parasit pana si de Dumnezeu Tatal, pentru ca jertfa sa fie cu totul proprie si in chip absolut meritorie. Astfel Jertfa Sa a putut cutremura in sens recreator intreaga faptura si-n continuarea ei pe Sfintele Altare, a transmis aceasta cutremurare de adanca  prefacere spirituala a credinciosilor. In acest sens vorbeste rugaciunea lui Metafrast dupa Sfanta impartasanie: "Cel ce mi-ai dat spre hrana Trupul Tau de buna voie, foc fiind carele arde pe cei nevred­nici", iar in cantarile bisericesti credinciosul se roaga: "Cu rana Ta tamaduieste patimile sufletului meu, cu fmpungerea coastei Tale potoleste imbolditurile dracilor cele cu durere, cu piroanele Tale Hristoase, scoa­te-mi piroanele poftelor."

V. Diferitele aspecte ale Jertfei Domnului.

Pacatul a avut o actiu­ne de grava imputinare a firii omenesti, de "saracire", cum spun canta­rile Bisericii. O intoarcere spre neant sub continua imboldire a Satanei. Razvratire impotriva ordinei morale si spirituale asezata de Dumnezeu si infinita jignire a demnitatii lui Dumnezeu. Ar fi urmat pentru om sau nimicirea lui, sau pastrarea lui intr-o eterna existenta pacatoasa si chinui­ta. Dumnezeu insa s-a facut om, ca sa vindece rama lui Adam cu ra­nile sale si sa potoleasca plangerea stramoasei Eva. Aceasta, amintindu-si de fagaduinta lui Dumnezeu o fericeste pe fiica si nepoata, pentru ca prin ea i s-a nascut izbavirea din legaturile iadului.

Este voba deci, in esenta, de o actiune cu caracter ontologic. Jertfa Mantuitorului trebuia sa-si extinda puterea datatoare de viata peste firea omeneasca a Sa proprie si neste toti oamenii tuturor timpurilor si chiar peste natura care ofteaza si asteapta eliberarea ci din robia stricaciunii. Caracterul ontologic al Jertfei Domnului este evident si el rezulta din hotararea lui Dumnezeu de a-si salva creatura sa din mersul ei spre neant, insasi cerinta de a fi satisfacut in demnitatea Sa jignita de omul pacatu­lui, se converteste pana la urma in aceeasi preocupare de a-l face pe om sa se intoarca si sa fie viu. Acesta e sensul operei de mantuire, pe care-l da insusi cuvantul. Caci pedeapsa pacatului cu suferintele ei, nu este in cele din urma decat o manifestare a iubirii lui Dumnezeu, conciliata cu dreptatea lui si inteleasa in adancimea, in extensiunea si-n mersul ei pana la capat, ca vointa reala de refacere a fiintei umane. Suferinta omu­lui trebuia sa fie o conditie a nasterii din nou, caci s'tripla iertare, externa nu-1 Poate smulge din neputinta lui morala)..

Insusindu-si natura noastra cu toate patimirile ei afara de pacat, sau cum spune cantarea bisericeasca, luand trupul nostru "afara de spurca­ciune" Iisus Histos a inceput cu insasi firea sa omeneasca lucrarea de recreare, innoind firea lui Adam in sine insusi, pe calea plina de umilinte si de dureri a chenozei si prin biruinta Sa asupra suferintelor si asupra mortii care au cutremurat cosmosul intreg, a pus temeliile unei noi creatii, a innoit legile firii, chemand si pe oameni sa colaboreze, dupa ce le-a dat putinta propriei lor refaceri.

Iisus Hristos a mijlocit impacarea omului cu Parintele Sau, rupand peretele cel din mijloc al vrajbei, a izbavit de pacat pe Adam si bucurie Evei in locul intristarii i-a daruit, spre innoirea framantaturii ome­nesti, i-a innoit lui Adam chipul sfaramat, a rupt zapisul gresalelor noastre, l-a izbavit de stricaciunea pacatului celui de demult, a ras­tignit dimpreuna cu el pe omul cel vechi, a stricat tirania mortii, ne-a izbavit de moartea cea vesnica a neascultarii, omorand moartea celor morti si a celor vii, a surpat pe cel ce are stapania mortii, a mantuit oaia cea pierduta, din vanatoarea diavolului si a asezat-o in stau­lul sau cel bun, in veci, a dezlegat durerile mortii, patimind, ca Cel ce este incepatorul vietii, daruindu-ne sfarsitul cel bun si nestricaciunea trupului, spre invierea cea de obste a neamului omenesc. Ne-a vindecat cu rana Sa ranele sufletului, ne-a adus la frumusetea cea dintai, ne-a imbracat cu haina cea dintai, ca sa luam raiul, desfatarea cea de demult, a ridicat neamul lui Adam la fericirea cea mai presus de moarte, l-a innoit, indumnezeindu-l si din iad l-a ridicat pe scau­nul Parintelui, a adus Tatalui ca un dar fiinta omeneasca cea osandita, ne-a facut partasi bucuriei cei fara sfarsit si de un neam cu El si astfel fii ai luminei si fii ai Tatalui prin infiere si de vreme ce toate aceste lucrari au format scopul si sensul Jertfei Domnului, evident ca aceasta ni se infatiseaza ca un nepretuit diamant sub mai multe as­pecte.
Sa vedem cum ni le prezinta cartile bisericesti.

1. Aspectul benevol al Jertfei Mantuitorului.

Mantuitorul s-a pogorat pe pamant, cu saracie de bunavoie, zicand: "Zidirea mea nu voi sa piara, ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vie". Neindurandu-se de faptura, Facatorul se apropie spre a se salaslui in pantecele Fecioarei, si astfel, "Fiul lui Dumnezeu, fiu Fecioarei se face". "Im­paratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pamant s-a aratat". "A se face om bine a voit". "Vrand sa mantuiasca lumea, la dansa insusi de sine fagaduit a venit", a patimit de buna voie pentru noi". S-a inaltat pe cruce de buna voie, moarte de ocara prin rastignire de buna voie a rabdat.

Imnele noastre bisericesti accentueaza mereu caracterul benevol al Jertfei lui Iisus si daca Sfanta Scriptura zice ca Dumnezeu Tatal a trimis in lume pe Fiul sau cel Unul nascut, ca sa mantuiasca lumea, aceasta in­semneaza indicatia comuniunii intertreimice, in sanul careia Cuvantul este persoana trinitara, care, in mod special, reprezinta supunerea si as­cultarea, in raport cu persoana Tatalui, in libertate si in iubire, ceea ce face din El modelul ceresc al omului, Omul necreat, incat se poate spune ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat in baza unei conformitati intre El si persoana omului, Imnele noastre bisericesti sunt si margaritare de gandire teologica, dar ele tin seama de posibilitatile intelectuale ale maselor de credinciosi. Totusi, din cuprinsul si din atmosfera lor, se desprinde aceeasi idee, pe care o afirma intr-o profunda speculatie, teologul consu­mat de astazi. Altfel, n-am putea citi in Triod aceasta intrebare cheie: "De vreme ce suntem de un neam cu Hristos, de ce nu alergam la dansul?".

2. Aspectul ontologic-juridic al Jertfei si caracterul real al patimilor Mantuitorului

Precum am vazut mai inainte, ontologicul primeaza si da sensul iconomiei dumnezeiesti a mantuirii. Juridicul, adica satisfactia dato­rata lui Dumnezeu si iertarea, deriva din ontologic. Omul trebuia izba­vit de pacat si restaurat, ceea ce numai Fiul lui Dumnezeu intrupat o pu­tea face. Dar oare intruparea, viata pamanteasca, patimile, moartea si invierea lui Iisus Hristos au fost reale, sau numai nalucire? Si ipostasul sau dumnezeiesc a fost de asemenea o realitate?
Iata ce ne spun cantarile si in general textele bisericesti: "Ne inchinam Celui ce este desavarsit Dumnezeu si om desavarsit. Ca de o fiinta fiind cu Dumnezeu si Tatal, cu de sine si stapanire voieste si lucreaza ca un Dumnezeu si de o fiinta fiind si cu noi, cu de sine si stapanire voieste si lucreaza ca un om" si a "ramas neschimbat dupa amandoua firile", "nascut mai inainte de veci din Tatal si din Fecioara mai pe urma fara barbat". Fecioara "a nascut pe Unul din Treimea cea nedespartita, pe Fiul si Dumnezeu"; "a nascut fara Tata pe Fiul cu trup, pe Cel nascut din Tatal mai inainte de veci fara mama, carele nici cum n-a rabdat schimbare sau amestecare sau despartire, ci a pazit intreaga osebire a amandurora firilor". Iar Iisus, in gandul imnografului zice: "Precum sunt om din fire iara nu dupa nalucire, asa si firea ce s-a unit cu Mine, Dumnezeu este, dupa socoteala intoarcerii firilor Intru sine". Si adresandu-se lui Toma: "Sa ma cunosti pe Mine Dumnezeu neschimbat, inchipuit din framantatura pamanteasca dupa fiinta, intru care si patima am luat". Iar Toma, tremurand, "a simtit lucrarea indoita a celor doua firi, care intru Hristos sunt impreunate fara amestecare".

Citatele se pot inmulti dupa dorinta. Ele exprima definitiile sinoade­lor ecumenice de la Efes si de la Calcedon, completate de sinodul al sase­lea ecumenic. Precum se stie, in aceste sinoade ecumenice s-a formulat invatatura Bisericii impotriva nestorienilor, monofizitilor si monotelitilor.
Om adevarat si Dumnezeu adevarat, a patimit cu adevarat dupa firea Sa omeneasca si n-a fost la mijloc o "nalucire", precum sustineau dochetii. In bogorodicina de la al doilea canon al pesnei a saptea din miercurea injumatatirii praznicului pascal, se afirma cu o plasticitate foarte semni­ficativa natura umana a Mantuitorului, luata totusi mai presus de fire din trupul Sfintei Fecioare: "Ai incaput pe Cuvantul in pantecele tau, pe cel neincaput; din sanul tau ai hranit cu lapte pe hranitorul lumii, in bratele tale ai purtat pe tiitorul nostru, Nascatoare de Dumnezeu, curata".

Cu aceeasi plasticitate cartile de slujba ale Bisericii afirma realitatea patimilor Domnului: "Fiecare madular al simtului tau a rabdat oca­ra pentru noi: Capul, spinii. Fata, scuipari. Falcile, lovire cu palme. Gura, gustarea otetului celui amestecat cu fiere. Urechile, hulele cele paganesti. Spatele, biciuiri si mana, trestie. Intinsorile a tot trupul pe cruce. Incheie­turile, cuie si coasta, sulita". Iata si strigatul de durere al fapturii intregi in fata rastignirii: "Astazi s-a spanzurat pe lemn, Cel ce a spanzurat pamantul pe ape".

Hristos a murit cu adevarat, asa cum proorocise fara sa vrea, Caiafa, ca mai bine este sa piara unul pentru norod. Apoi, "Iosif cel bun chip, cu giulgiu curat infasurandu-l si cu miresme in mormant nou ingropandu-l l-a pus". De aceea striga credinciosii, dimpreuna cu biserica, "Cei ce ati lepadat invierea trupurilor, la mormantul lui Hristos venind, invatati-va ca a murit si iarasi s-a sculat trupul Datatorului de viata, spre incredintarea invierii cei de apoi, pe care o nadajduim". Iar mormantul Domnului este "izvorul invierii noastre". Scriitorul de cantari isi inalta glasul catre biruitorul mortii: "Patimit-ai ca un om si de voie ai rabdat rastignire. Inviat-ai din mormant, ca dintr-o camara iesind, ca sa mantuiesti lumea".

De la sfintele femei mironosite si pana astazi, toata suflarea cresti­neasca striga, precum va striga pana la sfarsitul veacurilor: "Hristos a inviat!" si toata firea din jurul ei poarta ecoul nesfarsit al dumnezeiestii biruinte.

In adevar, pentru ca mantuirea omului sa fie reala, pentru ca pe cel muritor sa-l imbrace in podoaba nestricaciunii, trebuia ca Iisus Hristos sa fie cu adevarat om si Dumnezeu, iar patimile, moartea si invierea Lui sa fie realitati palpabile. Si Biserica, in cultul ei, care inseamna trairea si palparea acestor realitati, ne spune ca asa este.

3. Aspectul chenotic.

Pe temeiul textului din Filipeni II, 7-8, un mare numar de texte bisericesti infatiseaza starea de continua Jertfa aici pe pamant, la care a consimtit Dumnezeu Cuvantul, pana la consumarea ei deplina pe Golgota. "Negraita e smerenia lui Dumnezeu, ca Hristos in­susi este Dumnezeu si om. E Dumnezeu, fara a ramane numai Dumnezeu, cand se aseamana cu chip de rob". Aceeasi expresie paulina a chipului de rob o gasim in prima samoglasnica de la stihoavna Utreniei de luni, a patra saptamana a Postului Mare, in mucenicina de joi seara a cincia saptamana din acelasi post, in stihira a treia la laude din Joia mare, la Utrenie, in troparul al patrulea, pesna a patra la Utrenia duminicii a patra dupa Pasti, in stihira a patra de la laude, Utrenia Bunei-Vestiri, in stihira intaia, la Vecernia Nasterii Domnului, in rugaciunea hristologica din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

Apoi, celelalte expresii echivalente: "s-a micsorat pe sine insusi intru departarea neasemanata", "pe pamant s-a aratat si cu oamenii a pe­trecut", "cu saracie de buna voie, facandu-se blestem, ca sa ridice bles­temul omenirii, smerindu-se pana la moartea pe cruce. O, Taina! Chipul desertarii este nestiut. Felul zamislirii, negrait! Cuvantul cel mai presus de fire, chipul robului primeste". Dar Iisus Omul si Cuvantul infruntand patimirile si afectele omenesti si suportandu-le, le infrange, precum va frange insasi moartea si astfel, gandirea teologica poate face consta­tarea acestui paradox aparent, ca chenoza este calea biruintei si a sla­vei.

Intocmai asa ne invata si imnografia Bisericii. "Cela ce toate cele omenesti le-ai luat si toate cele ale noastre le-ai facut ale Tale, ai binevoit a te pironi pe cruce, Facatorul meu, primind a suferi moarte ca un om, ca sa izbavesti omenirea din moarte, ca un Dumnezeu" - ne spune o sedelna, iar un tropar ne vorbeste despre infrangerea afectelor, in acest joc ascutit de sensuri: "patimilor neimpartasit ai ramas Tu, Cuvantule al lui Dumezeu, cu trupul impreunandu-te cu patimile, dar pe om l-ai dez­legat din patimi, patimilor facandu-te patima, Mantuitorul nostru, ca in­suti esti fara de patima si atotputernic". Iar in ce priveste urcusul inal­tarii spre care duce chenoza, cantarea Bisericii o confirma cand zice: "Cale prea buna a inaltarii ai aratat Hristoase a fi smerenia, micsorandu-te in­suti pe tine si chip de rob luand".

4. Pret de rascumparare.

Sfintii Parinti, explicand moartea Dom­nului ca manifestare a iubirii dumnezeesti, o accentueaza ca pret de ras­cumparare de sub stapanirea diavolului.

Dupa Nicolae al Metenei, oamenii, pacatuind, sunt supusi mortii si stapanului ei, diavolul. Sf. Chiril Alexandrinul spune, de asemenea, ca dia­volul stapanea moartea, ca cea mai mare putere a nimicului asupra firii create. Eliberarea de moarte si de stapanul ei cerea un schimb, un pret de rascumparare, pe care nurnai Dumnezeu-Omul il putea da. "El a sters cu poruncile zapisul ce era asupra noastra, care era protivnic noua si l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce" - zice Sf. Apostol Pavel. Sf. Ioan Gura de Aur spune ca Hristos, luand zapisul din stapanirea diavolu­lui, l-a rupt.

Alti Sfinti Parinti sustin chiar ca Hristos a suferit in locul nostru biciuirile diavolului, pe baza dreptatii divine, prin insasi pre­zenta pacatului sau a urmarilor lui asupra omului. Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul, in cap. XII, 10, ne spune ca diavolul, pana la inaltarea Domnului, avea, ca si in scena privitoare la Iov, un oarecare drept de a para pe oameni inaintea lui Dumnezeu, zi si noapte, pentru ca ei se facusera de buna voie robii lui. El a pierdut insa acest drept dupa in­temeierea imparatiei lui Dumnezeu.

Indurand urmarile zapisului omul isi plange caderea: "Cel ce eram odinioara imparat al tuturor fapturilor lui Dumnezeu, celor pamantesti, acum rob m-am facut dintr-o sfatuire fara de lege si cel ce eram oarecand cu slava nemuririi imbracat, cu piele de omoraciune, ca un muritor, cu jale sunt infasurat".

Hristos insa este facatorul si Rascumparatorul nostru, care s-a dat pe sine "schimb mortii, intru care eram tinuti, fiind vanduti prin pa­cat" si a rascumparat neamul omenesc cu dumnezeiescul sau sange, rupand zapisul pacatelor noastre, legand pe tiran si izbavind pe toti din legaturile mortii, cu Invierea sa.

5. Ardere de tot si omagiu Tatalui.

Pe cand Jertfa Mielului din Ve­chiul Testament, adus lui Dumnezeu ca ardere de tot, cu miros de buna mireasma si fara nici un cusur nu putea fi decat o simpla substitui­re a ceea ce omul trebuia sa-i dea lui Dumnezeu, adica fiinta lui intrea­ga, Jertfa lui Hristos, asumandu-si natura omeneasca cu slabiciunile ei in urma caderii, indeplineste aceasta radicala conditiune. In acelasi timp, neavand nici un cusur, adica fiind fara pacat si natura lui umana fiind purtata de Dumnezeu Cuvantul, Jertfa Sa este pura si de valoare universa­la si este plenitudinea jertfei, pentru ca poate topi tot fondul de pacat din natura omeneasca si poate obtine iertarea de la Dumnezeu pentru toti oamenii, suferind pedeapsa pentru toti.

Daca, prin urmare, jertfa simbolica, fara cusur si total consumata pe Altarul Legii Vechi, putea sa fie inaintea lui Dumnezeu jertfa cu miros de buna mireasma, in ce infi­nita masura este Jertfa Fiului insusi al lui Dumnezeu, asemenea jertfa cu miros de buna mireasma. "Hristos a inviat din morti, Mantuitorul lumii si a umplut de buna mireasma toate" - zice cantarea Bisericii.
In deplina ascultare de Tatal si-n nesfarsita dragoste de oameni, Jertfa Domnului Iisus Hristos este omagiu si dar. De aceea spune cantarea Bisericii: "... si nejertfita jertfa, ca un Dumnezeu pe tine insuti aducandu-te Tatalui." si, in stransa logica: "mijlocind ai adus ca un dar la Tatal fiinta omeneasca cea osandita".

In randuiala Sfintei Impartasanii citim: "Gustati si vedeti, ca de demult, pentru noi facandu-se cum suntem noi si odata aducandu-se pe Sine Parintelui sau ca jertfa, pururea se injunghie, sfintind pe cei ce se impartasesc cu Dansul". Cinstitele Daruri sunt primite la Dumnezeu intru miros de buna mireazma duhovniceasca, precum e primita si tamaia la Proscomidie.
Prin transpunere in starea de jertfa a Mantuitorului, mucenicii s-au adus si ei jertfa bine mirositoare lui Hristos. Ei sunt jertfe insufletite, arderi intregi cuvantatoare, junghieri desavarsite ale lui Dumnezeu, si ei se roaga, jertfindu-se: "sa fie, Doamne, jertfa sufletelor noastre bine primita inaintea Ta". Si in adevar, "intru nevointele lor, cununile nestricaciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru".

6. Aspectul cosmic al Jertfei Domnului.

Cutremurarea cosmica despre care vorbeste Sf. Evanghelie si pe care, dupa invatatura Sfantului Apostol Pavel, trebuie sa ne-o explicam ca pe-o solidaritate a cosmosului cu Hristos Creatorul si sustinatorul lui si eliberatorul lui din stricaciunea si desartaciunea in care cazuse si el, este o tema continua si sub forme variate in cartile de ritual ale Bisericii si indeosebi in Triod si Penticostar. Crucea de pe muntele Capatanii si Invierea din mormantul Arimatianului, sunt cele doua momente din opera Mantuitorului, pe care imnele Bisericii le aseaza succesiv in centrul universului, dandu-le o spectaculozitate si o maretie fara limita, pe masura decizivei lor insemnatati dogmatice. Astfel, in Joia Mare, la slujba Sfintelor Patimi adresandu-se Mantuitorului, ea canta. "Cand te-ai rastignit, Hristoase, toata faptura vazandu-te s-a cutremurat, temeliile pamantului s-au clatit de frica puterii Tale, luminatorii s-au ascuns si catapeteasma Bisericii s-a rupt, muntii s-au cutremurat si pietrile s-au despicat si talharul cel credincios striga: de n-ar fi fost Dumnezeu intrupat, carele cu noi s-a rastignit, nu si-ar fi ascuns soarele razele sale". Impreuna patimeste faptura, vazand pe Domnul pe cruce. Pamantul sta gata sa-i inghita pe rastignitori, daca nu l-ar fi oprit Mantuitorului. Desi rastignit, Hristos este mereu sustinatorul creatiei sale: "zidirea se topea de frica, ci s-a tinut tare cu palma cea cuprinzatoare a Celui ce s-a rastignit pentru noi".

Iata si bucuria cosmica a Invierii: "Sa se bucure faptura si precum cri­nul sa infloreasca, pentru ca Hristos s-a sculat din morti. Unde-ti este moarte, boldul tau? Sa strigam: Unde-ti este iadule, biruinta ta?". "Pe cei morti i-a ridicat, pe Adam l-a inviat, Eva dantuieste, marginile lumii praznuiesc". "Astazi este primavara sufletelor, pentru ca Hris­tos, ca un soare rasarind din mormant a treia zi, a gonit iarna cea intu­necata a pacatului nostru - canta si Ioan Damaschinul. "Astazi adie primavara si faptura cea noua dantuieste", zice alta cantare. "Sa se veseleasca pamantul si cele de pe pamant, ca a inviat Hristos si prin In­vierea lui s-au luminat toate marginile lumii" caci El este lumina cea neapropiata, rasarind din morminte. De aceea "se bucura marginile lumii, dantuieste zidirea si canta Biserica lui Hristos". "Sa se bucure pamantul, sa se veseleasca cerul, norii sa pice ploile dreptatii". Pretu­tindeni rasuna vestea: "Hristos a inviat!", iar la Proscomidie preotul ade­vereste: "acoperit-a cerurile bunatatea Ta, Hristoase si de lauda Ta este plin pamantul".

7. Aspectul pansacrificial si panhristic.

Textele slujbelor bisericesti nu spun direct nimic despre asemenea aspect al Jertfei Domnului, dar el rezulta din toata atmosfera cantarilor, care zugravesc ecoul cosmic al Jert­fei sale. In sensul viziunii Sfantului Chiril Alexandrinul, cu Hristos, care este buna mireasma universala si in El, toata creatia trebuie sa fie ca o jertfa de buna mireazma adusa Iui Dumnezeu Tatal, caci numai ca parte a Fiului Celui aflator in stare de jertfa si deci victima familiara a lui Dum­nezeu este posibila legatura cu Dumnezeu, si de aceasta legatura nu se poate lipsi nici macrocosmul, nici microcosmul, intrucat si unul si altul suspina dupa izbavirea din desertarea si stricaciunea in care au cazut.

Toate elementele naturii, carora li se imprumuta sentimente omenesti, dupa cum e vorba de moartea sau de invierea Domnului, sunt in mod real cutremurate si vadesc in mod real solidaritatea cu Facatorul lor cel de pe cruce, sau Cel inviat, ceea ce insemneaza dependenta lor de Mantuitorul. Caci El este cel ce a zidit si a randuit luminatorii cei mari cu puterea a toate. El poarta toate si da hrana tuturor. El cuprinde toata faptura. El a infiintat mai inainte tot ipostasul fapturii. El este ziditorul, tiitorul si Domnul tuturor. De pe cruce El inca le sustine existenta cu palmele Sale. Firea intreaga patimeste dim­preuna cu El, iar cand Mantuitorul invie din mormant, totul se lu­mineaza, toata natura se imbraca in haina miresmata a primaverii, ca anticipare a definitivei innoiri eshatologice, iar oamenii de pretutindeni se aduna in Sion. Dar chiar de nu s-ar aduna acolo in sens fizic, ei au pe Mantuitorul prezent oriunde s-ar afla ei: "Caci Fiu este Mielul lui Dum­nezeu, care se sfarma si se imparte, dar nu se desparte, Cel ce se mananca pururea si nici odata nu se sfarseste, ci pe cei ce se impartasesc, ii sfintes­te" si astfel, transpusi in stare de jertfa, ajung si ei fiinte consacrate, jertfe placute Tatalui.
Pretutindeni ca Dumnezeu, este pretutindeni si ca Dumnezeu-Om, in cer si pe pamant, intreg; pe toate altarele lumii si in fiecare particica, pana la cea mai imperceptibila, din painea si vinul Sfintei Euharistii.

8. Indoitul aspect temporal si ceresc.

Cat tine veacul acesta, Hristos este mereu in stare de jerfta pe pamant si in cer. In Sf. Euharistie ne intalnim cu Hristos si suntem atrasi, cu voia noastra, in actul mortii si invierii sale tainice, care este continuarea mortii si invierii sale isto­rice. In ultima rugaciune inainte de sfaramarea Sfantului Agnet la Sf. Liturghie, preotul zice si aceste cuvinte: "Vino sa ne sfintesti pe noi, Cela ce sus sezi, impreuna cu Tatal si aici impreuna cu noi, nevazut pe­treci."
In tot timpul Sfintei Liturghii, preotul se afla in fata a doua jertfel­nice, care fac totusi unul si acelasi jertfelnic.

Primul e sfantul altar, la care se refera preotul cand spune: "M-ai invrednicit a sta inaintea slavei Sfantului Tau Jertfelnic", "spre a-ti aduce jertfe fara de sange pentru poporul tau, adica "Sfantul si Preacuratul Tau Trup si Cinstitul Tau Sange". La acest jertfelnic se si aplica cuvintele de instituire a Cinei celei de Taina si porunca Domnului: "Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea", deci aici, pe sfintele altare, aici pe pamant si-n cuprinsul timpu­lui.

Al doilea jertfelnic e cel mat presus de ceruri, la care se inalta mireas­ma tamaierii odata cu rugaciunea preotului, iar la ectenia dupa Anafora, diaconul, rugandu-se pentru "Cinstitele Daruri ce s-au adus si s-au sfintit", arata ca Dumnezeu "le-a primit in Sfantul, cel mai presus de ceruri si intelegatorul Sau Jertfelnic, intru miros de buna mireasma duhovniceasca".

De altfel, aceasta simultaneitate a prezentei si actiunii Mantuitorului, in cer si pe pamant, apare evidenta gandirii teologice in tot cursul chenozei si mai departe, dupa inaltarea la cer a Dumnezeu-Omului, iar cantarile noastre bisericesti o afirma in diferite forme. Astfel, el ne invata ca Hristos a impreunat cele pamantesti cu cele ceresti, ingerii dantuiesc in ceruri si pe pamant, oamenii slavesc indurarea Domnului. Cel ne­incaput, incape in sicriul dumnezeiestii sfintenii, care este Fecioara si sade in acelasi timp in sanurile parintesti cele fara materie, iar Icosul al optulea din Sambata Acatistului, accentueaza cu o deosebita putere aceasta indoita si totusi unica prezenta a Mantuitorului, cand zice: "Cu totul a fost intru cei de jos si de cei de sus nici cum nu s-a despartit Cuvantul cel ne­scris imprejur, ca dumnezeiasca pogorare a fost, iar nu mutare din loc si nastere din Fecioara primitoare de Dumnezeu".

In Duminica Floriilor Hristos e pe scaun in cer si pe pamant, pe asin. El se arata pe pamant purtator de trup, patimeste, se rastigneste, moare, este ingropat, se co­boara la iad, invie, dar este in acelasi timp in sanurile Tatalui. In sfarsit, plinind randuiala cea pentru noi si cele de pe pamant unindu-le cu cele ceresti, s-a inaltat intru slava, ramanand totusi nedespartit de oameni si strigandu-le: "Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra!".

9. Aspectul intimei legaturi intre Jertfa Domnului si celelalte Sfin­te Taine.

Sfintii Parinti rasariteni fac o stransa legatura intre celelalte Sfinte Taine si jertfa de pe Golgota, intrucat ne mantuim daca ne trans­punem si noi in starea de jertfa, inteleasa ca stare de sfintenie, ceea ce este just, deoarece notiunile de jertfa si de sfintenie se apropie pe deplin. Pe de alta parte, insesi Sfintele Taine arata intima lor legatura cu Jertfa de pe Golgota. Astfel, atat Botezul cat si Euharistia ne pun in legatura cu Domnul cel jertfit. Botezul ne transpune in starea Domnului mort pe cru­ce, pe cand Euharistia, in starea Domnului, care, prin moarte trece la Inviere.     
                                                               
Apa Botezului, care purifica in vederea impartasirii cu Trupul Dom­nului cel jertfit, curge si ea din coasta Domnului si de aceea Sfantul Chiril Alexandrinul pune si Botezul in legatura cu sangele varsat pe Cruce.

In acest sens vorbesc si imnele bisericesti: "Ingropandu-ne impreuna cu Tine prin Botez, Hristoase, Dumnezeule, vietii cei fara prihana ne-am invrednicit cu Invierea Ta". Apoi: "Baia cea dumnezeiasca a nasterii cei de a doua, cu Cuvantul amestecand-o firii mele cei alcatuite, ca o ploaie izvorasti rau din nestricacioasa coasta cea impunsa, pecetluind-o cu caldura Duhului". Sfantul Apostol Toma spune ca nu crede de nu va vedea coasta din care a iesit sangele, apa, Botezul. Hristos moare pe cruce izvorand lumii sange si apa ca un izvor pururea viu, innoind lumea.

In sens general, toate celelalte Sfinte Taine isi justifica existenta si eficacitatea prin Jertfa Domnului, care a revarsat harul si adevarul si ele duc la viata intru Hristos.

10. Aspectul intertreimic al jertfei Domnului.

Dupa crancena pa­rasire in momentul rastignirii, potrivit insasi iconomiei dumnzeesti a mantuirii, Tatal isi imbratiseaza Fiul si biruinta Lui, de asta data intr-o noua si uimitoare relatie intertreimica. Omul Iisus, una cu Fiul lui Dum­nezeu, nascut dupa trup pe pamant si infratit cu oamenii  in toate cele omenesti, afara de pacat, este asezat de-a dreapta Tatalui si prin El na­tura noastra reala sta pe tronul lui Dumnezeu la conducerea lumii. De aceea, in rugaciunea teologica din Sf. Liturghie, preotul spune: "ne-ai suit la cer si ne-ai daruit imparatia Ta". Hristos a unit cu Sine in veci trupul luat din Fecioara, incat, firea noastra cea cazuta de de­mult, s-a pus pe scaunul dumnezeesc mai presus de gand, iar ingerii, vazand trupul sau cel indumnezeit, se intrebau: "Ce vedere este aceasta? Ca om la chip se vede, iar ca un Dumnezeu mai presus de ceruri, cu trupul se suie". "Pentru ca a iubit firea lui Adam, impreuna a pus-o sa seada. Pentru ca s-a milostivit de ea, o a impreunat-o cu El. Pentru ca o a impreunat, impreuna a patimit. Pentru ca cu Cel fara patima a patimit, impreuna o a si proslavit. Iar cei fara de trupuri au zis: "Cine este acest barbat frumos, nu numai om, ci Dumnezeu si om?".

Deci omul poate spune: "De acum sarpele nu-mi va mai pune inainte indumnezeirea cu minciuna, caci Hristos, indumnezeitorul firii omenesti, acum mie neaparat cararea vietii mi-a deschis".

11. Aspectul unicitatii.

Arhiereul dupa randuiala lui Melchisedec s-a adus pe sine jertfa odata si pentru totdeauna, precum ne spune Sf. Ap. Pavel in epistola catre Evrei. Intemeindu-se pe aceeasi epistola si exprimandu-se in parte cu aceleasi cuvinte, cantarea Bisericii spune: "Hristos, aratandu-se Arhiereu bunatatilor celor viitoare, pacatul nostru a risipit si aratand cale straina prin sangele Sau, a intrat in cortul cel mai bun si mai desavarsit, mergator inainte al nostru intru cele sfin­te". "Ca Cel ce facandu-se cum suntem noi si... aducandu-se pe Sine Parintelui Sau ca jertfa, pururea se junghie, sfintind pe cei ce se impartasesc cu Dansul". De aceea omul nu se mai teme, caci Invierea lui Hristos l-a ridicat la inaltimea nestricaciunii, intru toti vecii si l-a asezat in staulul cel bun, in veci si firea lui cea cazuta o a zidit din nou prin Invierea Sa si a facut-o neimbatranita.

"Din coasta Ta - zice cantarea - scoti bautura fara de moarte in toate zilele, Hristoase, si ma sfintesc". "Cine mananca painea Ta, viu va fi in veci", caci "ne impartasim cu Sfintele si prea curatele Tale Tai­ne, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci, spre a fi partasi vesnicilor Tale bunatati".

12. Aspectul existential.

Gandirea teologica nu poate sa nu consta­te caracterul dramatic, care poate fi si eroic, al vietii omenesti, inclusiv viata Omului-Iisus, in fata unei limite definitive. Sentimentul acestei limite a existat intotdeauna in viata religioasa a omenirii si cu atat mai mult in uriasa drama a trairii crestine.

Pe cand insa, omul ramas in cadrul naturalului se simte total zdrobit de limita vietii lui, omul crestin nu se inspaimanta de aceasta, pentru ca multumita lui Hristos, el stie ca Dumnezeu care-l limiteaza, il si dezlimiteaza. In Iisus-Dumnezeu, credinciosul are supremul izvor de viata, su­prema transcendenta, si in relatie cu el, experimeanteaza transcenderea, care ii da o sporire infinita a existentei.

Cantarile Bisericii in tot timpul calendarului, dar mai ales in saptamana Sfintelor Patimi, zugravesc desfasurarea din ce in ce mai dramatica a Jertfei Domnului, pana la limita in care omul natural se vede total nimicit.

Mantuitorul vede lucrarea diavolului, care L-a ispitit in pustia Quarantaniei si care, din dosul scenei istorice, inspira si incita gandurile si actiunile conducatorilor iudei. El vede cum acesta impinge impotriva sa intreg neantul, ba chiar e prezent nevazut in mijlocul tesaturilor lui, cum spune cantarea Bisericii: "Alergat-a Iuda, zicand carturarilor celor fara de lege: ce-mi veti da mie si eu il voi da pe el voua? Iar in mijlocul celor ce se tocmeau, ai statut nevazut Tu insuti, de carele era tocmeala, cunoscatorule de inimi".

Dar Mantuitorul merge de buna voie ca victima in calea mortii, pentru ca s-o invinga, nu din afara ca Dumnezeu, ci dinlauntrul sau, ca om, iar aceasta urcare spre culmea suferintelor, este implinirea celor "nearatate si ascunse", aratate totusi prin profetii Domnu­lui, precum iarasi zice cantarea Bisericii.

Astfel, Mantuitorul, ca om, se afla intr-o situatie de limita, dar nu in­voluntara, pentru ca o in stare de Jertfa, personal si liber acceptata, dupa ce fusese hotarata din eternitate, in sfatul treimic. Omul Iisus, unit cu Dumnezeu-Cuvantul, are certitudinea invierii si vietii de dincolo de moar­te, cand renunta radical la bunul propriu al vietii Sale pamantesti si in­frunta moartea, in forma cea mai directa si mai brutala, pe lemnul Crucii, incat, moartea Lui, intinsa de Satan cu atatea complicitati ale urii si neroziei omenesti, devine cursa pentru acesta, caci, precum zice Sfantul Chiril Alexandrinul, moartea s-a dizolvat in moartea lui Hristos, sau, pre­cum spune cantarea Bisericii: "Hristos a ornorat moartea celor morti si a celor vii", "surpand in acelasi timp pe cel ce are stapania mortii" si dovedind ca, pentru viata omului, care se rastigneste impreuna cu El, exista nu numai putinta, dar insasi siguranta de a trece dincolo de orice situatie de limita. De aceea, un asemenea om canta: "Sa mergem cu dra­goste impreuna cu Hristos, la dumnezeiasca patima, ca impreuna cu Dansul rastignindu-ne, sa ne facem partasi si Invierii Lui".

VI. Incheiere.

Cultul Bisericii se dezvolta in jurul Jertfei Mantuitorului si este tot mai mult impodobit de graiul inflorit al poeziei si de armonia sunetelor muzicale. Viata si puterea acestor cantari stau in con­tinutul lor dogmatic, moral si mistic. Ca si proza diferifelor carti de ri­tual, imnografia Bisericii reda intreaga sa doctrina, fireste, altfel decat intr-un tratat sistematic, avand in vedere diversele cerinte si variatii ale cultului. Ea are din capul locului constiinta iconomiei dumnezeiesti a mantuirii omului.

Teologhie, teologhisire, dogme, dogmatisire, bogoslovie, sunt termeni si activitati speculative, care nu lipsesc din cantarile biseri­cesti, dovedind un adevar comun artei poetice in genere, ca un fond adanc de gandire, unit cu o aleasa forma de exprimare, da o creatie superioara. Din cuprinsul lor am putut desprinde fiinta, efectele si diferitele as­pecte ale Jertfei Dumnezeu-Omului, in diferite tonalitati, pe care gandirea teologica de astazi le pune in sistem, dupa ce, fara indoiala, s-a inspirat din plin, din cartile de ritual ale Bisericii.

In aceste cantari, ca si in toate textele de ritual, viata in Hristos este adanc simtita si traita, ca si intreg misterul Trupului mistic al lui Hris­tos. Zvoneste din adancuri freamatul acestei vieti, pe care in cartile de scoala abia il banuim. Este aceeasi experienta intima a Crestinismului primar, pe care Biserica o continua cu fidelitate.

De aceea, invata in nenumarate texte "transpunerea credinciosilor in starea de jertfa a Mantuitorului, pentru ca sa ne omoram madularele trupului" si "sa fim preaslaviti impreuna cu Hristos de vreme ce ne-am ingropat cu El si cu El am inviat".

Parintele Gheorghe Butnariu

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4710

Voteaza:

Jertfa Domnului in cartile de ritual ale Bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE