Despre Divort

 

Divortul in lumina Vechiului Testament

 

Barbatii evrei puteau sa se desparta de sotiile lor dupa bunul plac. Moise insa, a prevazut relele ce rezultau din aceasta atat pentru familie cat si pentru noul stat. De, aceea, el condamna desfacerea casatoriei fara motive serioase si valabile. El cauta sa ingreuneze desfacerea casatoriei. In acest scop hotaraste ca, desi barbatului ii ramane pe mai departe dreptul de a se desparti de sotia sa fara interventie judecatoreasca, totusi casatoria nu se considera desfacuta inainte ca "barbatul sa fi dat sotiei sale carte de despartire" (Deut. 24, 1-3). Prin aceasta se faceau greutati celor ce voiau sa se desparta. Aceasta greutate provenea din fap­tul ca nu toti stiau carte si mai ales nu toti cunosteau scrierea, fiind determinati sa mearga la preoti sau la judecatori ca sa le faca cartea de despartire. Acestia insa, respectand porunca lui Moise de restrangere a practicii divortului, ii indemna sa se impace. Aceste formalitati, desi putine, cauzau prelungiri de timp insemnate pentru care, nu de putine ori, barbatul renunta la intentia sa. Nici femeia nu parasea indata casa barbatului sau, desi avea carte de despartire, mai ales atunci cand ea trebuia sa nasca, pentru ca pruncul sa ramana al barbatului. Alaptatul pruncului, dura un an sau doi, asa ca in acest timp femeia trebuia sa ramana in casa barbatului.

 

Legea lui Moise, pe langa faptul ca tindea la limitarea cazurilor de desfacere a casatoriei, mai cauta sa infatiseze poporului divortul ca un pacat inaintea lui Dumnezeu, prin care se diminua sfintenia casatoriei. Prin despartire, femeii i se crea posibilitatea de a desfrana. Impotriva acestui viciu, Moise ii permite barba­tului sa ia iarasi in casatorie pe sotia sa, daca ea nu se va fi casatorit cu alt barbat. Primul barbat nu mai putea lua in casatorie pe femeia pe care a lasat-o decat daca cel de-al doilea barbat al acesteia ar fi lasat-o sau ar fi murit (Deut. 24, 3-4). Cum, sotia se afla sub puterea barbatului, iar barbatul sub puterea sotiei, se intelege usor ca barbatul nu putea fi respins de sotie. Parerea contrara nu se poate argumenta din Sfanta Scriptura, cu toate referirile unora la textul de la Marcu 10, 12: "Si daca o femei isi lasa barbatul si ia pe altul de barbat, desfraneaza". Acest text opreste mai curand posibilitatea sotiei de a cadea in pacatul desfranarii si ca sa nu ajunga acolo trebuie sa nu se desparta de barbatul sau. Este adevarat ca mai tarziu cand crescuse influenta straina, femeile evreice influentate de exemplul matroanelor romane indrazneau si ele sa se desparta de barbati, desi nu aveau nici un drept.

 

In istoria poporului evreu, primul exemplu al femeii care a dat carte de despartire barbatului sau este acela pe care-l aminteste Iosif Flaviu despre Salomea, fiica lui Antipater si sotia lui Irod cel Mare. Ea a trimis barbatului ei Castobarus carte de despartire. Un al doilea exemplu este cunoscut tot din descrierea facuta de Iosif Flaviu, despre Irodiada, care, despartindu-se de Irod, primul sau barbat, fiul lui Irod cel Mare, s-a casatorit cu fratele vitreg al acestuia, Irod, tetrarhul Galileii. Iosif Flaviu arata ca toate acestea s-au facut contrar legilor lui Moise si a legilor parintesti. Insa sotia putea sa paraseasca pe barbatul sau si pentru adulter, dar si pentru alte cauze bine determinate. Aceasta era permis tuturor femeilor dupa dreptul naturii.   

                                                               

In cazuri de desfacere a casatoriei, se proceda astfel: daca sotia se simtea nedreptatita de barbatul sau il putea pari la judecatorie si prin aceasta il putea con­strange sa-i dea carte de despartire. Chiar si concubina putea face acest lucru.

 

In privinta cazurilor de divort, legea mozaica nu facea nici o precizare. Moise vorbeste in general despre divort aratand ca: "De va lua cineva femeie si se va face barbatul ei, dar ea nu va afla bunavointa in ochii lui, pentru ca va gasi el ceva neplacut la ea, sa-i dea carte de despartire" (Deut. 24, 1).

 

Asadar, nearatandu-se in nici o parte din lege mai de aproape cauzele de divort, in timpul din urma a luat nastere o discutie inversunata intre doua scoli. Scoala lui Samai intelege ca numai pentru adulter barbatul poate da carte de despartire. Scoala lui Hilel, din contra, spune ca prin cuvintele lui Moise "adulter, desfranare" se intelege orice lucru neplacut lui Dumnezeu. Alte teorii incearca sa dea si alte explicatii: daca femeia, dupa ce fusese sotie, displacea barbatului din cauza unei ervah.

 

Ervah era o impuritate fizica, o rana, o infirmitate care inspira dezgust sotului. Spiritul legii mozaice ne duce cu gandul ca ervah devenea una dintre cele mai grave cauze pentru motivarea divortului. Altii credeau ca aceasta fapta rusinoasa putea fi de alta natura, ca de pilda o purtare rea, caracter detestabil. In orice caz si aceasta forma o cauza destul de serioasa pentru divort.

Formalitatea divortului era simpla. Dupa ce sotul arata motivul constatat de el, ca o rezolutie, dadea femeii pe care o respingea un act de repudiere. Cartea de despartire prin legislatia mozaica venea in ajutorul sotiilor repudiate in sensul ca le da dreptul la contractarea unei alte casatorii, numai daca erau cazuri cand barbatul nu avea dreptul sa divorteze de sotia sa:

a. daca sotul aducea acuzatie mincinoasa de purtare rea a logodnicei sale (Deut. 22, 19);

b. daca el viola logodnica lui inainte de a se casatori cu ea (Deut. 22, 29).

 

Prin cartea de divort data de barbat femeii sale se desfacea casatoria legitima. Ca o concluzie, se poate spune ca in comparatie cu dreptul matrimonial al popoarelor contemporane si vecine cu evreii, cartea de despartire era un fapt pozi­tiv, intrucat ea da dreptul sotiei lasate de barbatul sau sa se casatoreasca, pe cand la popoarele pagane o femeie aflata in aceasta situatie cu greu se putea recasatori. Tot ca un motiv de divort este considerata si sterilitatea femeii evreice. Daca in decurs de zece ani de la casatorie nu avea nici un copil, sotul era obligat sa-si lase sotia sa. Prin aceasta facandu-se dovada ca femeia nu poate indeplini scopul casatoriei care este nasterea de fii spre inmultirea neamului.

 

Facand o incursiune in istoria popoarelor antice, vecine si contemporane evreilor, ne putem da seama de diferenta neta intre felul cum se facea divortul la evrei si la celelalte popoare.

 

La greci, de exemplu, avea dreptul sa intenteze divort atat barbatul cat si femeia, desi femeia era pusa pe o treapta inferioara. Si la evrei femeia era pusa pe o treapta inferioara, dar ea nu avea dreptul de a intenta actiune de divort. Si la poporul grec adulterul era motiv de divort. In vederea divortului sotul trebuia sa indeplineasca anumite formalitati asemanatoare acelora pe care le-am vazut la evrei. Femeia primea un avertisment scris in urma caruia ea parasea domiciliul. Se rupea, bineinteles, si legatura conjugala si femeia se prezenta in fata arhontelui unde facea o declaratie in care isi exprima vointa ei de a divorta.

 

La poporul roman se intalneste divortul prin consimtamantul mutual si divortul prin cererea unuia dintre soti - repudium. Cazurile erau asa de frecvente incat in statul roman divortul devenise un mijloc de scandal si de dizolvare a bunelor moravuri. Toti cetatenii romani depaseau hotarele fidelitatii reciproce, desi erau soti, iar imoralitatea nu mai cunostea margini. Ajunsesera intr-o deca­denta asa de deplorabila incat simteau o placere in a se casatori si a divorta, cu toate ca divortul era recunoscut si considerat ca inutil si nefavorabil institutiei casatoriei si vatamator vietii sociale si vietii de familie. Repudium-ul era foarte simplu si se facea in prezenta a sapte martori, cetateni romani majori, prin care casatoria se considera ca si desfacuta.

 

Legislatia iudaica, este superioara celor doua popoare antice (greci si romani) despre care am vorbit si cu deosebire fata de paganatatea timpului respectiv. Dar sa vedem in continuare in ce conditii se inscrie divortul in lumina Noului Testament.

 

 

Divortul in Noul Testament

 

Domnul nostru Iisus Hristos da casatoriei caracterul unitatii si indisolubilitatii, ridicand-o la treapta de taina, asemanand legatura dintre sot si sotie cu cea dintre Hristos si Biserica Sa (Efes. 5, 22-26). In consecinta, Biserica invata potrivit Sfintei Scripturi: "Asa ca nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Matei 19, 6). Barbatul si femeia sunt un singur trup prin unirea casatoriei. De aceea Biserica este impotriva divortului, indemnand pe soti sa nu-si lase sotiile si pe sotii sa nu-si paraseasca barbatii. Scrierile Noului Testament arata limpede ca divortul nu este admis decat pentru caz de adulter: "Iar Eu zic voua, oricine isi lasa femeia, afara de caz de adulter, savarseste el insusi adulter" (Matei 5, 32; 19, 9). Respectand cuvintele Sfintei Evanghelii, ca omul nu trebuie sa separe ceea ce Dumnezeu a impreunat (Matei 19, 6), femeia este legata pentru toata viata de barbatul ei si numai moartea (Rom. 7, 2) sau adulterul poate sa-i desparta. Dupa invatatura Noului Testament pentru alte motive sotul si sotia nu pot sa se desparta: "Celor casatoriti le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta sa nu se desparta de barbat" (I Cor. 7, 10). Biserica, urmarind unitatea si indisolubilitatea casatoriei, a inceput sa restranga rand pe rand motivele neintemeiate si deci sa opreasca multimea divorturilor. Prin casatorie, cei doi soti alcatuiesc un singur trup. Aceasta unire prin taina nuntii devine indisolubila si nu trebuie desfacuta din simpla vointa a oamenilor, ci trebuie mentinuta spre a ajunge la realizarea scopu­lui fixat de Dumnezeu.

 

Mantuitorul prin Sfintele Evanghelii (Matei 5, 32 si 19, 9) admite o singura cauza de desfacere a casatoriei, aceea a infidelitatii conjugale, adica violarea legaturii conjugale de unul dintre soti.

 

La inceputul crestinismului Biserica nu-i ingaduia femeii sa ceara divort. Mai tarziu i s-a aprobat si sotiei acest drept pe baza principiului crestin al egalitatii, dar numai pentru cazuri grave.

 

Alte cauze de divort sunt exceptii, care nu au putere sa suprime indisolubili­tatea casatoriei. Chiar ca exceptii, ele sunt denuntate si au ca scop indreptarea raului si aducerea pe calea cea buna a celor in cauza. In aceasta privinta ratiunea umana nu pare sa fie de acord cu ceea ce spune Sfanta Scriptura. De o parte Man­tuitorul n-a admis nici o alta cauza legitima de desfacere a casatoriei, decat desfraul - si aceasta din "pricina invartosarii inimii" (Matei 10, 8) in timp ce ratiunea umana indica si alte greseli, cauze tot asa de grave si suficiente pentru desfacerea casatoriei.

 

Sfantul Ambrozie se pronunta pentru extinderea notiunii de adulter: "Savarsesc adulter, zice el, toti cei care denatureaza adevarul credintei si al intelepciunii". Aceeasi parere o impartaseste si Fericitul Ieronim.

 

Noua forma de casatorie, casatoria prin consimtamant, favoriza mai mult destramarea obiceiurilor si usura divorturile. Casatoriei prin consimtamant ii corespundea divortul prin consimtamant. Pentru a divorta prin consimtamant reci­proc sotii nu au nevoie de nici o justificare.

 

Pentru ca usurinta casatoriei si a divortului inaintau si se extindeau prin aceasta forma a consimtamantului reciproc, uitand de invataturile Sfintei Scripturi si de orice principiu moral, atat Biserica cat si Statul au luat masuri de indreptare, si oprire a acestor practici.

 

 

Distrugerea unitatii familiei prin divort

 

Pentru evitarea dezmembrarii fami­liei, Codul familiei interzice incheierea oricarei casatorii contrare prevederilor codului acestuia. Se urmareste sa se pastreze unitatea familiei intrucat prin aceas­ta se realizeaza unitatea mare a statului, a societatii. Insa, pentru a pune capat unei casnicii care nu mai poate continua din diferite motive, cand viata alaturi de celalalt a devenit insuportabila oricare dintre cei doi soti poate cere desfacerea casatoriei prin divort. Este mai bine sa se ajunga la desfacerea casatoriei decat sa persiste imposibilitatea continuarii vietii intr-o familie in care au aparut inconve­niente din punct de vedere fizic, psihic sau moral in fata lui Dumnezeu.

 

Divortul trebuie considerat ca un rau social, nu ca o recompensa, cum pare a fi socotit de unii autori care considera admisibilitatea divortului in caz de adulter ca o prima de incurajare.

 

Ideea ca sotii divortati ar putea contracta o alta casatorie mai potrivita este si ea o cauza a admiterii divortului.

 

Nu este nici un motiv ca divortul sa fie socotit o fericire, dimpotriva el este un obstacol ce nu a putut fi evitat. Daca totusi este cu desavarsire imposibil de evi­tat aceasta despartire, evident din motive bine intemeiate, totusi se poate ingadui speranta ca in urma unei penitente implinite si a suferintelor indurate, o noua unire printr-o casatorie mai potrivita ar putea corespunde principiului indisolubilitatii casatoriei, acela al unirii sotilor pe tot restul vietii, iar nu ca pe un timp determinat si conditionat. Nimeni din cei care isi dau seama de greutatile vietii in timpul divortului si dupa divort nu este de acord asupra legitimitatii divortului, cu atat mai mult Biserica, care-si intemeiaza invatatura pe Sfanta Scriptura. Unitatea si indisolubilitatea fiind unele din caracterele absolute ale casatoriei, divortul apare ca exceptie de la legea fixata de Dumnezeu oamenilor si are cele mai nefericite urmari pentru familie, pentru societate si pentru libertatea de constiinta. Divortul este contra naturii casatoriei.

 

 

Divortul admis ca exceptie de la lege

 

Casatoria a fost randuita de Dumnezeu primilor oameni si a dainuit de-a lungul istoriei neamului omenesc. Familia a putut sa prezinte infatisari diferite si sa sufere variate reglementari, dupa epoci, grad de civilizatie, mod de viata etc. Din pricina stangaciei sau a rautatii oamenilor a putut fi chiar compromisa in elementele ei esentiale. S-a incercat sa fie adusa la inexistenta prin usurinta, patrunderii si practicarii divortului, care excepteaza legea inscrisa de Dumnezeu la creatie in firea oamenilor. In exercitiul misiunii sale nimic nu poate inlocui casatoria. A fost instituita de Dumnezeu cu scop bine determinat, de a asigura dainuirea neamului omenesc. Este de asemenea celula initiala a oricarei societati pe pamant. A fost instituita din scopuri inalte, dar din cauza slabiciunii si pacatoseniei omului i se slabeste prestigiul ei, neputand tinti si ajunge de cele mai multe ori la idealurile fixate de la instituire.

 

Prima familie s-a intemeiat in rai, avand ca preot si martor pe Dumnezeu (Fac. 1, 28). Convietuirea barbatului cu femeia este deci un asezamant dumneze­iesc, ce are inceputul odata cu crearea neamului omenesc. Casatoria nu este numai o taina a Noului Testament, ci si o taina a creatiei, cand Dumnezeu a despartit uni­tatea din Adam in doua persoane de sex deosebit, unindu-le apoi intr-o legatura indisolubila. Dar in decursul vremii, pacatul a corupt acest asezamant in mii de chipuri. Mantuitorul restaureaza caracterul religios al casatoriei, prin harul Sfantului Duh care purifica, innobileaza iubirea conjugala si, cu privire la indisolubilitatea casatoriei, a afirmat vointa Sa divina (Matei 5, 31-32; 19, 3-9).

 

Biserica a recunoscut casatoriei, totdeauna caracterul de Sfanta Taina. Mantui­torul insusi restabileste casatoria in starea ei originala, subliniind unitatea si indisolubilitatea ei si o inalta la rangul de taina, dandu-i harul dumnezeiesc. A apro­bat monogamia si a condamnat poligamia (Matei 19, 5).

 

In principiu, potrivit invataturii Bisericii, casatoria este unitara si indisolu­bila. Avand insa in vedere slabiciunile firii omenesti se permite ca dupa moartea sotului sau sotiei, sotul ramas in viata sa se poata recasatori (Rom. 7, 2-3).

 

Cand un sot ar uita sfintele sale indatoriri, invataturile Sfintei Scripturi si ale moralei crestine nu numai ca intaresc, pe celalalt in suferinte, prin rabdare si spe­ranta, dar il indeamna de a lucra cu devotament la indreptarea sotului.

 

Asadar, cu cat se va respecta cu religiozitate Sfanta Taina a Casatoriei, prin care sotii se daruiesc unul altuia, cu atat familia va fi mai bine intemeiata pe bazele moralei crestine si va fi mai unitara si mai durabila. Cu cat ei vor fi mai profund patrunsi de adevarul ca menirea lor este aceea de a se sprijini, de a se completa, de a se respecta, cu atat moralitatea familiei va fi consolidata. Cand cei doi soti sunt patrunsi in adancul sufletelor lor de adevarul ca insusi Dumnezeu, Creatorul celor vazute si nevazute, sta de fata in Sfanta Taina a Casatoriei, fiind martorul declaratiilor si primind juramintele ce-si fac intre ei, iar din inaltimea cerului trimite harul si binecuvantarea Sa, se tem a ajunge vreodata la gandul des­partirii, in asemenea conditii, familia devine sfanta, intarita de puterea divina, si nimic nu va tulbura linistea ei.

Pr. Grigore Mazilescu

• Divortul sufletesc
  Publicat in : Editoriale