Conceptia biblica si mesopotamiana despre creatie

Conceptia biblica si mesopotamiana despre creatie Mareste imaginea.


Consideratii asupra conceptiilor biblica si mesopotamiana despre creatie

 

 

Descoperirea textelor cuneiforme si trudnica lor descifrare, catre sfarsitul secolului al 19-lea, pun temelii unei perioade controversate cunoscuta in lumea ideilor sub denumirea de panbabilonism. Cercetatori de talie mondiala, cum au fost H. Gankel, F. Delitzsch, A. Winckler, A. Jeremias, S R. Driver, S Langdon, Samuel Noah Kramer si altii sustin, pe baza unor concluzii destul de pripite, ca Vechiul Tstament nu s-a dezvoltat independent de sfera babiloniana de gandire si traire. Ba mai mult, ei nu se rezuma la postulatul unor analogii sau posibile coincidente intre Mesopotamia, si Israel, ci merg mai departe, argumentand ca intreaga conceptie despre lume in cadrul traditiilor din Orientul Apropiat, deci si a Vechiului Israel, izvoraste din traditia mesopotamiana, de aici si notiunea de panbabilonism.

 

Cercetari recente asupra straturilor timpurii de cultura si civilizatie din Mespotamia au relevat faptul  ca Babilonul a fost un ferment composit; ca el a fost un punct de intalnire a mai multe rase, civilizatii si Culturi, si ca numai la o data destul de tarzie devine un centru independent de emanatie culturala si spirituala. In plus, s-a dovedit ca observarea si cultul astrelor, pe care se baza mitologia astrala nu a jucat un rol important in perioada sumeriana. Acest lucru a facut posibila respigerea teoriei ca Babilonul a fost tinutul de origine al sferei biblice de gandire (nu asa si al unor forme literare). Cea mai serioasa obiectie impotriva panbabilonismului a fost formulata chiar in perioada lui de glorie, de catre W. Wundt, care scoate in evidenta faptul ca orientarea mintala si auditiva fundamentala a popoarelor din Orientul Apropiat se deosebeste total de orientarea vizuala a grecilor. Prima era statica, in timp ce a  doua  era dinamica si,  prin urmare, nu se putea pune problema unor reflexe sau duplicate ale lumii ceresti sau pamantesti la popoarele din Rasaritul Apropiat asa cum era cazul celor vazute prin imaginatia vizuala), cel putin nu ca principiu predominant. Acestea   erau  preocupate de  ideea  unor  conflicte  si  evenimente  de  la  inceputul  si sfarsitul timpului, despre care preotii si profetii cantau sau profeteau, sau le imitau in cadrul unor ritualuri definite.

 

Odata exclusa posibilitatea -unui panbabilonism universal, cercetatorii s-au concentrat mai ales asupra relatiei dintre traditia iudaica si cea babiloniana. Dar si in acest caz, pe baza unor analogii si netinandu-se seama de limitele tiparelor umane de exprimare, se ajunge la concluzia unei dependente fundamentale a traditiei iudaice de cea babiloniana. S. R. Driver, de exemplu, folosind ca punct de referire motivul potopului, pe care il prezinta ca fiind la origine un mit pur babilonian, ajunge sa afirme, fara alte considerente, ca si in cazul referatului biblic al creatiei se face vizibila folosirea unor surse din aceeasi traditie. La promovarea unei astfel de idei au mai concurat si alti factori, printre care locul cel mai de seama il ocupa datarea eronata a textului babilonian al creatiei Enuma elis. Desi copiile acestui text, escavate in secolul trecut la Ninive, au fost datate mult mai devreme de anul 750 i.d.Hr., data scrierii lor a fost pusa in jurul anului 2000 i.d.Hr., deci cu mult inainte de cea mai timpurie, datare posibila a scrierii textului Genezei. Aceasta datare este insa eronata. W. G. Lambert considera ca Epicul babilonian al creatiei, Enuma elis, nu a fost compus inainte de anul 1100 i.d.Hr. si ca el nu este un text normativ pentru cosmologia babiloniana sau sumeriana, ci mai degraba "o combinatie sectara si aberanta de curente mitologice tesute intr-un tot unitar fara precedent".

 

Aceasta parere autorizata, cea mai recenta dupa informatiile pe care le posedam, pune intreaga problematica intr-o noua perspectiva, fara a inlatura posibilitatea unei relatii genetice sau a unor coincidente de idei, pe care insa nu le reduce la o origine strict babiloniana. La aceasta Lambert adauga si o noua viziune asupra civilizatiei babiloniene, care nu mai este vazuta ca un tot unitar, ci ca un maret compositum. In Mesopotamia antica au circulat o multime de idei. Religia sumeriana a fost organizata In state-cetati, fiecare avand zeii si cultul propriu. Ierarhia zeilor era coordonata in functie de importanta acestor cetati. Hammurabi (c. 1792-1750 I.d.Hr.) a fost cel care a format un prim stat babilonian coerent, desi religia ramane pentru foarte mult timp organizata tot pe cetati. Perioada adevarata de inflorire a statului babilonian se intinde de la Hammurabi si pana la Nabucodonosor II. Daca, din punct de vedere politic, Babilonul ajunge sa fie simbol al coeziunii politice in Mesopotamia, din punct de vedere religios, traditiile locale se fac inca simtite. In primul mileniu i.d.Hr. compozitiile mitologice nu mai iau forma unor epice. In schimb incep sa apara texte si comentarii erudite cu un accentuat caracter esoteric. Asa se face ca miturile de la Nippur si cele din Babilon pot ti sesizate fara nici o dificultate.

 

Privita in ansamblu civilizatia babiloniana a fost compusa din trei mari elemente. Cel dintai element apartine sumerienilor, care au pus bazele unei infloritoare civilizatii in Mesopotamia de sud. Al doilea element apartine semitilor care s-au asezat in valea Eufratului cam pe la mijlocul mileniului al 3-lea i.d.Hr. Ramane cel de al treilea, element, al amoritilor, care au venit in Mesopotamia, ocupand valea Eufratului, catre sfarsitul mileniului al 3-lea i.d.Hr. Din aceste grupari de popoare cel mai activ si mai original a fost al sumerienilor si aceasta mai ales in probleme culturale. Lor le datoreaza atat semitii cat si amoritii multe aspecte din cultura si civilizatia lor. Datorita acestei intrepatrunderi este foarte greu sa se delimiteze cu precizie fiecare strat de civilizatie si cultura din care s-a nascut marea civilizatie babiloniana- In consecinta, caracterul incert al originalitatii civilizatiei si culturii babiloniene si a lipsei de prioritate in timp inlatura de la bun inceput posibilitatea unui panbabilonism asa cum acesta a fost formulat la inceputul secolului nostru.

 

Dupa aceste cateva consideratii introductive generale sa analizam relatia dintre Epicul babilonian al creatiei Enuma elis si referatul biblic al creatiei din Geneza, 1,1-2,3.

 

In cazul referatului biblic al creatiei a existat si mai exista inca tendinta de a minimaliza importanta acestuia prin reducerea continutului lui la nivelul unei mitologii pagane, subestimandu-se ponderea sa teologica si religioasa in general. Este adevarat ca pot fi sesizate anumite nuante comune intre diferite trasaturi individuale ale referatului biblic al creatiei si cateva idei similare din Babilon, Femeia si Egipt. Cu toate acestea, pana si cea mai simpla credinta biblica privind creatia se deosebeste fundamental de orice credinta creationista pagana, iar similaritatile folosite in mod reductionist nu fac altceva decat sa scoata in evidenta caracterul singular care face din traditia biblica un specimen religios unic.

Din lectura epicului Enuma elis si a Genezei 1,1-2,3 vom observa ca :

1.  In ambele cazuri se face referire la haosul primordial, care a fost separat in cer si pamant si o echivalenta de termeni pentru haos: tiamat si tehom ;

2.  Lumina a existat inainte de crearea astrelor ;

3.  Crearea firmamentului, a pamantului, a astrelor, a omului si odihna divina

4.  Cifra sapte este prezenta in ambele cazuri.

 

Din textele poetice ale Vechiului Testament, unde se face referire la tensiunea dintre Creator si diferite elemente ostile, s-a dedus o asemanare cu conflictul dintre Marduk si Tiamat.

Pornindu-se de la aceste coincidente in idei s-a ajuns la concluzia ca textul biblic ar fi folosit materiale ce au apartinut sferei religioase babiloniene.

Pentru clarificarea acestor puncte de comparatie intre cosmologia babiloniana si cea biblica, vom analiza cateva elemente care in cele din urma vor elucida, credem, cat se poate de bine problema relatiei dintre aceste doua cosmogonii.

 

Principiul creator

 

Premiza principala a conceptiei biblice despre creatie porneste de la dependenta completa de Dumnezeu a ordinii empirice. In structura creatiei Dumnezeu, Yahve, este chipul central, atotputernic, a carui vointa unica sta la baza actului creator. Acest Dumnezeu creator intra in relatie personala cu lumea creata prin lucrarea sa pronietoare. Stransa legatura dintre creator si creatura imprima intregii creatii si un tel moral precis. Referatul biblic al creatiei nu ne spune nimic despre felul in care Dumnezeu a luat fiinta. Italnim simpla afirmatie ca El era la inceputul inceputurilor. Chiar inainte de a descoperi modul de exprimare a vesniciei lui Dumnezeu, Sfanta Scriptura nu lasa sa se inteleaga ca ar fi existat o clipa in care Dumnezeu nu a existat.

 

Spre deosebire de Geneza, referatele cosmogonice babiloniene, in speta Enuma elts, sunt preocupate, inainte de toate sa redea modul in care au aparut zeii. Astfel epicul incepe prin a prezenta o genealogie stricta a zeilor; de aici si ideea ca Enuma elis este in primul rand un text teogonic si numai ca idee secundara cosmologic. "Cand sus cecul nu era (inca) numit, (Iar) jos pamantul nu avea un nume, (Atunci) erau doar Apsu, primordialul, care ii va concepe pe toti (zeii) Si Mumu-Tiamat, care ii va naste pe toti (zeii), Unindu-si apele in una singura.

Cand pasunile nu crescusera, iar tinuturile mlastinoase nu se vedeau ; Atunci cand nici unul dintre zei nu fusese conceput, Fiind (inca) fara nume, iar destinul neharazit; In acel timp s-au nascut zeii din sanul lor".

 

Imaginea inceputului pe care ne-o prezinta Enuma elis este clara. Nimic nu exista la inceput decat fortele haosului personificate in Apsu si Tiamat. Apsu reprezenta apele dulci si principiul masculin, iar Tiamat apele sarate ale marilor si principiul feminin. Din unirea acestor doua principii sau forte primordiale incep sa se nasca primele perechi de zei: Lahmu-Lahainu, Ainsar-Kisar etc. Sirul nasterilor culmineaza cu Marduk, cel care va deveni zeu suprem al Babilonului. Acest fenomen al nasterii zeilor din elementele primordiale, personificate ale naturii ne duce la concluzia ca zeii babilonemi erau doar forte naturale zeificate. Intrucat vesnica era doar materia universului, crearea in sine nu poate fi decat opera unui demiurg, care da forma lumii dintr-o materie haotica, amorfa.

 

Evitand sa prezinte o teogonie, Vechiul Testament afirma dependenta neconditionata a intregii lumi empirice de Dumnezeu. Totodata se elimina si greselile ce pot decurge din acordarea materiei universului a unui statut vesnic, independent de Dumnezeu, cum ar fi dualismul, care sustine un al doilea principiu pe langa Dumnezeu, si apoi panteismul, care identifica pe Dumnezeu cu lumea, transformandu-l intr-o putere impersonala,  pulsand  pretutindeni  scapand  totusi  puterii  de  cuprindere   a   omului. Spre deosebire de Enuma elis, care angajeaza zeii in fluxul creational, identificandu-i cu diferite Sfere ale lumii create, Vechiul Testament prezinta crearea ca (pe un act al vointei libere a lui Dumnezeu. Astfel sunt inlaturate nu numai ideile creationiste ale popoarelor invecinate si posibila inrudire cu ele, dar se afirma, in acelasi timp, autoritatea suprema a lui Dumnezeu, precum si taina care invaluie puterea de neconceput a Creatorului. Chiar daca in Geneza se vorbeste de faptul ca Dumnezeu a modelat pe om si apoi l-a insufletit cu propria Sa suflare, ca a facut animalele si apoi pe femeie, prezentand deci intr-un mod simplist sau artizanal opera divina de creare, conceperea actului creator ca lucrare a Cuvantului lui Dumnezeu reprezinta o transpunere pe plan transcendental a notiunii de creare, evitandu-se orice nuante naturiste sau posibile inrudiri fizice ale lumii create cu Dumnezeu Creatorul. Referirea la puterea magica a lui Marduc, prin care el isi arata superioritatea fata de ceilalti zei, nu are nimic comun eu notiunea de Cuvant a lui Dumnezeu. In plus fortele magice ale lui Marduk nu sunt angajate in opera de creatie, ci reprezinta doar un atu in plus pe care acesta il avea; fata de ceilalti zei, fara insa a-l pune in vreo relatie speciala cu matura sau cu faptura creata. Yahve, in baza actului creator prin Cuvant, ramane intr-o legatura tainica, de nepatruns cu lumea creata, dand posibilitatea unei comuniuni spirituale cu El, in baza supunerii omului fata de voia Sa. Punctul central al intregii existente devine vointa divina care il confrunta pe om in relatie personala, considerandu-l vrednic de dialog. Prin aceasta creatia este inclusa, inca de la inceput, in acel proces spiritual in contextul caruia fiecare eveniment individual primeste valoare din sensul general al universului, adica din istorie. Soarta fiecarei fapturi este descoperita in interactiune cu vointa divina, care nu numai ca limiteaza dar si reinnoieste. Nu este deci un lucru de mirare ca Geneza prezinta crearea ca inceputul istoriei, istorie in care omul, prin neascultare, rupe legatura vietii vesnice cu Dumnezeu, in timp ce Dumnezeu, prin lucrarea Sa pronietoare,  modeleaza  cursul  istoriei  intr-o  varietate  nesfarsita  de  posibilitati,  pentru a-l readuce pe om la Sine.

 

In Enuma elis nu se poate vorbi de un principiu creator si aceasta pe motiv ca intregul act creator este inclus in ciclul de devenire, de oranduire a materiei primordiale. Marduk, principalul zeu erou si creator, nu este un principiu paralel lumii empirice, el insusi fiind nascut din parinti ai caror strabuni raman Apsu si Tiamat. Dimensiunea transcendentala lipseste deci in acest epic. Crearea in sine este o simpla modelare artizanala printr-o forta prezenta in sanul materiei, sau mai precis, cea mai buna progenitura a fortelor naturii. Totodata crearea nu este conceputa ca act al vointei divine, ci ca rezultatul nefericit al unui conflict ce a izbucnit din pura mandrie luciferica; neintelegerea dintre Ea si Apsu si uciderea lui Apsu constituind cauza iminentei si inevitabilei teomahii care precede creatiei.

 

Tendinta de exaltare a lui Marduk peste ceilalti zei este departe de a avea un caracter monoteist. Ridicarea lui Marduk la rangul de zeu suprem este o actiune ce consuna cu ridicarea Babilonului, al carui zeu (tutelar era, la un statut de suprematie in regatul babilonian. Im timp ce monoteismul, specific Genezei, este afirmarea unui singur Dumnezeu, in cazul lui Marduk asistam doar la acordarea unui rang tutelar, de proeminenta in conclavul zeitatilor babiloniene. Aceasta pozitie ii este acordata in urma unui examen valoric pe care Marduk il trece in fata zeilor inainte de a incepe lupta cu Tiamat.

 

Relatia dintre lumea creata si Marduk nu este una de dependenta, deoarece Marduk este o simpla cauza intr-un proces cauzal extins in timp pana la Apsu si Tiamat, stramosii sai. Actul de modelare a lumii nu-l angajeaza intr-o activitate pronietoare. Odata terminata modelarea universului, Marduk se retrage in Esaggila, lasand sarcina slujirii zeilor dar si de construire a cetatilor in seama omului.

 

Prin urmare, in traditia babiloniana, reprezentata de Enuma elis, nu se poate vorbi de un Spirit divin independent de materie, care o transcende, ci, mai degraba, de o zeificare a materiei cosmice preexistente, idee cu totul straina nu numai Genezei ci intreg Vechiului Testament.

 

Materia primordiala si actul creator

 

Epicul Enuma elis incepe prin a descrie starea confuza de completa nedeterminare care a existat la inceput, cand din intreaga existenta haotica se desprindeau doar doua principii definite, Apsu si Tiamat, si din a caror impreunare iau nastere, rand pe rand, noi zeitati; ceea ce indirect reprezinta insasi crearea universului. Procesul de creare este progresiv. De la starea nedeterminata, in care nici cerul si mici pamantul nu aveau un nume (a nu avea nume in gandirea babiloniana insemna a nu fi venit la existenta ca entitate de sine statatoare) se trece la un stadiu de relativa determinare, prin nasterea lui Lahmu si Lahamu. Am spus un stadiu de relativa determinare, intrucat aceasta pereche de zei este foarte relativa (in rol si semnificatie) Asistam in continuare la o activitate creatoare mai precisa prin nasterea lui Ansar si Kisar, respectiv stapanii cerului si pamantului. Nasterea acestora are loc inainte de conturarea functiilor lui Lahmu si Lahamu, si in cadrul unui proces evolutiv ontico-valoric, caci ei depasesc pe ceilalti zei care ii preced. Aducerea la existenta de noi zei si deci crearea universului continua in cadrul unei evolutii valorice ascendente, culminind cu Marduk,  cel care in urma bataliei cu Tiamat va modela universul.

 

Intreg procesul de creatie este o simpla activitate legata de actul nasterii sau al formarii din materia preexistenta a unor fiinte sau entitati care formeaza intreg ansamblul universului. De aici reiese ca in Enuma elis materia este considerata vesnica. Ca babilonienii credeau in vesnicia materiei este afirmat si de istoricul Diodor Siculus, care a trait in ultimul secol inainte de Hristos. El scria : "Caldeenii spun ca substanta (physis) lumii este eterna (aidos) si ca nu a avut nici un prim inceput si nici nu va suferi vreodata distrugere".

 

In contrast cu, aceasta traditie, Geneza sustine crearea universului din nimic (ex nihilo).  Chiar  daca aceasta idee  este  considerata  o  expresie  a  gandirii  apusene, ea fiind afirmata mai tarziu in Vechiul Testament (2 Macabei 7, 28), semnificatia ei teologica si psihologica este clara. Ea este menita sa exprime ceea ce pentru Vechiul Testament este esential, adica atotputernicia puterii si vointei Creatorului divin, care din nimic aduce la existenta intregul univers. In plus, asocierea facuta intre expresia ebraica tehom si cea babiloniana tiamat, in baza unei inrudiri semantice, ca fiind stari echivalente ale haosului primordial in care predomina -apa, nu poate fi sustinuta ca fiind o influenta a traditiei babiloniene asupra, celei ebraice. Ideea unui haos primordial in care predomina apa nu este specific mesapotamiana. Egiptenii recunosteau pe Nu (Nun), zeul apelor primordiale, ca izvor al tuturor lucrurilor. In Grecia antica existau mai multe opinii, printre care si aceea ca Oceanul este descris ca parinte (genesis) al zeilor de catre Homer; iar Thales si Anaximandru considera apa ca fiind primul element. De altfel, insasi traditia mesopotamiana are pareri impartite cu privire la starea de inceput, ideea de haos ooupand un loc secundar fata de celelalte traditii. Astfel, in jurul anilor 2600 i.d.Hr. circula ideea ca la inceput a existat pamantul, acesta fiind materia prima din care a fost creat tot ceea ce exista. Cam pe la anul 2000 i.d.Hr. apare credinta ca apa este elementul primordial al intregii existente. Epicul Enuma elis se inscrie in aceasta traditie; Apsu si Tiamant fiind personificari ale apelor dulci si sarate. Cea de a treia traditie cosmologica intalnita in juriul anilor 1700 i.d.Hr. propune timpul ca element prim din care decurg toate. Aceasta lipsa de concordanta in idei si imbratisare de-a lungul veacurilor a unor traditii total opuse dovedeste incertitudinea in care pluteau mesopotamienii cu privire la starea primordiala.

 

Traditia ebraica propune neantul ca stare de inceput din care decurge, prin lucrarea atotputernica a lui Dumnezeu, intreaga existenta.

 

Cat priveste activitatea creatoare propriu-zisa, cele doua traditii sunt total opuse. In primul rand, Epicul Enuma elis este preocupat sa dezvolte ideea unui conflict cosmogonic. Primele patru tablite se ocupa cu evenimentele ce preced lupta dintre Marduk si Tiamat, descriind totodata aceasta teomahie. Activitatea creatoare este reluata in mai putin de doua tablite. Prin urmare ideea centrala nu este actul de modelare a materiei preexistenta, adica de creare propriu-zisa, caci nu acest lucru intereseaza economia generala a Epicului, ci batalia si, in cele din urma, victoria lui Marduk asupra lui Tiamat si glorificarea acestuia ca razbunator al zeilor.

 

Dupa lupta crancena, dar de scurta durata, Marduk taie in doua hoitul lui Tiamat, o parte o ridica in sus formand firmamentul, iar din restul modeleaza pamantul. Separarea pamantului si a cerului este o ideea intalnita si in Geneza, fapt care a sugerat ideea unei paternitati babiloniene. Sa vedem insa daca lucrurile stau tocmai asa.

 

In intreaga traditie mesopotamiana, dar si in cea biblica, cerul este separat de pamant; se intinde deasupra pamantului. Fara indoiala ca pentru a reda una si aceeasi idee, conceputa ca experienta vizibila, era necesara o actiune care sa aiba acelasi rezultat ! Crearea cerului si a pamantului prin separare este prezenta si in alte mitologii.

 

In mitologia egipteana Shu separa pe Nut, cerul, de Geb, pamant. O lucrare asemanatoare este intalnita si in mitologiile hitita, feniciana si orfica. Cei care sustin paternitatea babiloniana a acestei lucrari de separare a cerului de pamant se bazeaza pe ideea ca aceasta ar ifi rezultatul unui conflict. Ei sugereaza acest lucru pornind de la textele din Isaia 51, 9-10 ; 27, 1; Psalm 89, 9-12; Iov 9, 13-14 ; 26, 12-13 in care considera ca ar exista reminiscente ale unui mit al creatiei ce l-ar fi prezentat pe Dumnezeu dupa chipul lui Marduk, luptand cu un monstru urias, inainte de a crea lumea.

 

Aceasta teorie, sustinuta printre altii si de Hermann Gunkel se bazeaza doar pe supozitii. In primul rand, intreaga traditie biblica nu a cunoscut un astfel de mit in care Dumnezeu sa fie angajat intr-o batalie cosmica si aceasta pe motiv ca nu gasim niciunde, incorporat in Vechiul Testament, un astfel de mit. In plus, chiar daca, sa zicem, ar fi cunoscut un mit de acest gen asemanator cu cel din Babilon, acesta, dupa cum se vede din Geneza , unde ar trebui sa fie plasat, nu a avut nici un impact asupra felului in care este prezentata aici crearea lumii. Ba mai mult, analiza lingvistica a textelor in cauza si a altor documente descoperite la Ras Shamira arata ca acestea sunt mai mult aluzii poetice la adresa popoarelor ostile lui Yahve si poporului Sau.

 

Dar si in cazul traditiei mesopotamiene situatia nu este prea clara. Tiamat nu este prezentata in mod consecvent ca o personificare a haosului. Cateodata ea este conceputa ca un monstru urias, apoi ca o masa de apa, sau ca o femeie care inainteaza impotriva lui Marduk insotita de o masa de apa plina de tot felul de monstri. Pe baza acestei inconsecvente de reprezentari, Lambert sustine ca Enuma elis combina doua traditii deosebite. Faptul ca traditiile mai vechi din Mesopotamia nu vorbesc de un conflict cosmic, care rezulta in separarea cerului de pamant si ca aceasta idee apare mai tarziu cu scopul de a-l preamari pe Marduk, il face pe acelasi autor sa conchida ca aceasta traditie apartine dinastiei amorite care transforma Babilonul dintr-o cetate fara importanta in centru politic al unui mare imperiu . Asa stand lucrurile, coincidenta de idei prezenta in acest caz nu poate fi considerata ca un imprumut de origine babiloniana.

 

Ziua odihnei

 

Atat Geneza cat si Enuma elis mentioneaza la sfarsitul creatiei o perioada de odihna : "Astfel au fost savarsite cerurile si pamantul si toata faptura lor. In ziua a saptea Dumnezeu a savarsit lucrarea pe care o facuse ; si in ziua a saptea s-a odihnit de toata lucrarea pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua a saptea s-a odihnit de toata lucrarea lui, pe care o zidise si o facuse" (Geneza 2, 1-3). Enuma elis, in tablita a 6-a, prezinta pe Ea si Marduk sfatuindu-se cu privire la "odihna zeilor". Pentru a le da posibilitatea sa se odihneasca, Marduk concepe crearea omului, act dus la indeplinire de catre Ea. O idee asemanatoare este intalnita in Mitul Atrahasis , precum si intr-un mit sumerian "Enki si Ninmah". Aceste mituri vorbesc de faptul ca zeii trebuiau sa munceasca pentru a-si castiga existenta zilnica. Ca raspuns la cererea lor insistenta a fost creat omul, a carui datorie principiala era sa procure zeilor hrana si bautura zilnica necesara. Scopul crearii omului fiind acela de a sluji zeilor, omul isi indeplineste aceasta obligativitate punand in fata statuilor zeilor mancare si bautura de cel putin doua ori pe zi. Ideea de odihna a zeilor, implicita in miturile Atrahasis si Enki si Ninmah, devine explicita, asa cum am aratat, in Enuma elis, care ii declara absolviti de obligatia de a munci.

 

Daca ideea de odihna este prezenta in cele doua texte, ebraic si babilonian, in cel babilonian nu se vorbeste insa de ziua a saptea ca zi de odihna, zi consfintita ca atare de insusi Dumnezeu. S-a afirmat ca notiunea de shabbath ar fi identica cu cea babiloniana de sappattu. In realitate lucrurile stau altfel. In ebraica shabbath inseamna sfarsitul saptamanii, iar cu referire la creare punctul de incheiere si binecuvantaire a acestei lucrari. In babiloniana, sappattu se refera la ziua a 15-a a lunii cand se incheie ciclul lunar, ziua cand luna se arata in intregime pe cer. Intrucat nici in sumeriana si nici in babiloniana nu s-a gasit o radacina pentru sappattu si deoarece termenul apare doar in jurul anului 1700 i.d.Hr., s-a sugerat ca acesta ar fi de origine amorita, si ca, atat babilonienii cat si evreii, l-au imprumutat de la amoriti. Totodata s-a observat ca in calendarul babilonian nu sunt indicate zile de odihna asa cum este cazul in traditia ebraica a Vechiului Testament.

 

Comparand shabbath-ul ebraic cu sappattu-l babilonian vom observa ca primul nu este fixat in functie de ciclul lunii si deci nu este legat de practica pagana de adorare a astrelor. In acelasi timp, shabbath-ul este o zi sacra, in timp ce corespondentul terminologic babilonian este o zi nefasta. Shabbath-ul este o zi aleasa prin vointa Dumnezeului creator si implica in primul rand abtinerea pioasa de la orice activitate. Observarea acestei zile ieste o aducere aminte ca Dumnezeu este si Domn al timpului si ca nimic nu trebuie sa stea in calea stradaniilor omului de a intra in comuniune cu El. Aspectul de bucurie legat de aceasta zi aminteste si de faptul ca Dumnezeu este indurator si iubitor.

 

Ciclul saptamanal ce culmineaza cu sbabbath-ul, fie ca este considerat ca institutie divina decurgand din impartirea perioadelor de creatie, fie ca reprezinta iesirea din robia egipteana, are un caracter unic in contextul gandirii religioase din Rasaritul Apropiat, si aceasta in ciuda faptului ca iudaismul de mai tarziu transforma shabbath-ul dintr-o zi  a  binecuvantarii,  odihnei si  bucuriei,  intr-o zi plina de restrictii aspre si prohibitii.

 

Singura notiune care ar putea fi considerata ca fiind comuna celor doua traditii este deci ideea de odihna, dar si aici trebuie sa fim precauti deoarece ansamblul general al activitatii lui Yahve nu concepe odihna in sensul unei inactivitati depline sau uitare a lumii cum este cazul cu traditia babiloniana.

 

Cifra sapte

  

O ultima consideratie in legatura cu cifra sapte. Referirea din Geneza la cele sapte zile ale creatiei a fost considerata ca fiind o influenta a celor sapte tablite ale creatiei din Epicul Enuma elis. Referitor la aceasta problema Alexander Heidel spunea: "a atribui zilelor creatiei din Geneza 1, 1 - 2, 3, faptul ca Enuma elis este compus din sapte tablite este ca si cum ai incerca sa stabilesti o relatie intre cei 12 fii ai lui Iacob si cele 12 luni ale anului". In Geneza crearea are loc in primele sase zile, iar in a saptea Dumnezeu se odihneste, in timp ce in Enuma elis tablitele II, III si aproape in intregime tablitele I si IV nu fac nici o referire la creare. Tablita V se ocupa de creare, iar odihna lui Marduk in compania zeilor incepe cu prima parte a tablitei VI si se extinde virtual si in intreaga tablita VII. Nu se poate vorbi in acest caz de o influenta oricat am dori sa facem acest lucru !

 

Nu putem nega si faptul ca exista anumite coincidente de idei intre conceptia babiloniana si cea ebraica despre crearea lumii, cum ar fi: iesirea pamantului din apa; separarea pamantului si a cerului; crearea lumii si rolul ei. Chiar la un nivel mai profund exista o astfel de convergenta. Enuma elis propune ideea unui agent inteligent ca fiind creator al lumii impotriva haosului orb sau a unui impuls ce creeaza la voia intamplarii. Existenta unui astfel de creator, investit cu autoritate divina, sugereaza existenta in Mesopotamia a unei credinte profunde in ceea ce priveste menirea divina si vocatia suprema a universului. Crearea omului din sanagele lui Kingu stabileste o coordonata fundamentala si un principiu calauzitor in antropologia mesopotamiana, prin aceea ca omul este dator sa se defineasca in permanenta referire la autoritatea cereasca printr-o slujire jertfelnica.

 

Totusi, dupa cum am aratat mai sus, este necesar sa pastram in minte deosebirile fundamentale existente, care dau Genezei un caracter distinct nu numai in comparatie cu Enuma elis, ci si cu toate celelalte mituri ale creatiei din sfera gandirii semite.

 

La baza acestor deosebiri se afla ideea unui singur Dumnezeu creator care, in relatie cu oamenii, se descopera ca persoana spirituala independenta de natura. In acelasi timp, Enuma elis dezvaluie o conceptie naturista, in care zeitatile sunt fenomene naturale personificate, de aici si ideea ca zeitatile panteonului babilonian nu sunt vesnice ci apar, rand pe rand, intr-o insiruire ciclica, din haosul primordial. Diversificarea fenomenelor naturii in zeitati umbreste intr-o masura extrem de mare isi posibilitatea credintei intr-un creator unic. De aici credinta ca zeitatea creatoare este un demiurg ce modeleaza universul dintr-o substanta data. Simplul act de creare din nimic   si   prin   Cuvant   nu  poate  fi   inclus   in   contextul   general   al   epicului   Enuma elis. Exista in aceasta doctrina o recunoastere directa, nemijlocita a suprematiei naturii fata de zei si a unui principiu organizator care coordoneaza toate legile naturale. De aceea si ideea unei reintoarceri ciclice, dedusa din evolutia pe cer a astrelor, care determina tinta, si finalitatea tuturor evenimentelor, idee ce sta la baza epicului Enuma elis ; acesta (fiind un text liturgic care celebreaza (reinnoirea anuala a suprematiei cosmice a lui Marduk si revenirea la viata a vegetatiei si naturii in genere. Conceptul de revenire la ceea ce a fost submineaza in primul rand ideea de creatie de novo si in al doilea rand, de creatie in timp spre o tinta eshatologica finala. Creatia nu mai poate deveni un punct de inceput al evenimentelor istorice, chiar daca cetatea Babilon si (hegemonia conceputa de Hammurabi au dus la conceperea acestui text ca imn epic al victoriei lui Marduk, zeul principal al acestei fortarete .

 

Ideea de imprumut nu mai poate fi sustinuta si aceasta mai ales ca Geneza nu face nici un fel de aluzie la faptul ca ar fi -cunoscut mituri mesopotamiene dinainte de anul 1500 i.d.Hr. Descrierea regatului lui Nimrod si apoi Turnul Babei sugereaza o perioada in care legendele au inceput sa invaluiasca vestita cetate Babilon. Pana la Hammurabi (circa 1750 i.d.Hr.) Babilonul era un loc lipsit de importanta si obscur si pentru a deveni un centru al legendelor privind perioada de inceput a universului i-au trebuit, fara indoiala cel putin 100-200 de ani. Babilonul a putut sa ajunga un astfel de centru abia in jurul anului 1200 I.d.Hr. Pe langa aceasta, Vechiul Testament nu face niciunde referire la sumerieni, fapt care nu duce la ipoteza unei necunoasteri a traditiei babiloniene dinainte de 1500 de catre autorul sau autorii Genezei. Cat priveste ideea unui imprumut, aceasta este foarte complexa. Se pare ca traditiile babiloniene au ajuns sa circule printre evrei abia in perioada Amarna si intr-o forma orala.

 

Privit in aceste contexte, istoric si teologic, referatul creatiei din Geneza si Epicul Enuma elis reprezinta chintesenta a doua traditii care s-au dezvoltat independent, dar care au ajuns la coincidente de idei datorita unor afinitati culturale si rasiale si a unei experiente comun umane a lumii inconjuratoare.

 

In concluzie, elementele care dau un caracter unic conceptiei biblice despre creatie lipsesc in intregime din traditiile cosmologice ale celorlalte popoare pagane din Rasaritul Apropiat. Yahve, Dumnezeul creator se descopera, ca persoana eterna, suprem si atotputernic in relatia Sa fata de lume. Legatura indisolubila dintre Dumnezeu si lume, ca urmaire a tactului,creator ex nihilo, inlatura de la bun inceput posibilitatea unor interpretari mitice, panteiste sau deiste ale naturii. Intalnim in Geneza afirmarea unei realitati care este esentiala si conceptiei crestine despre lume ; afirmare   normativa   nu   numai   pentru   Vechiul   dar   si   pentru   Noul   Testament.

 

Prof. Univ. Dr. Remus Rus

 

 

20 Iulie 2012

Vizualizari: 9229

Voteaza:

Conceptia biblica si mesopotamiana despre creatie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE