Postul si iertarea, destin si vocatie a omului in ortodoxie

De cand omul s-a despartit de Dumnezeu, in Rai - imi vine sa zic: de cand "a divortat" de Facatorul lui - omul deci, ramanand fara de Dumnezeu, nu a incetat sa isi caute Dumnezeul pierdut si sa isi caute adevarata sa fiinta pe care nu si-o inchegase inca. Fiindca Adam, ca sa devina ce trebuia sa devina, ar fi trebuit sa urmeze o cale pe fcare Dumnezeu, Facatorul, avea sa i-o dezvaluie.

Dumnezeu a inceput intr-un fel paradoxal, cu o porunca ce parea sa fie restrictiva: "...iar din acel pom sa nu mananci, pentru ca atunci cand vei manca, vei muri!" Restrictiva nu este, fiindca a manca spre a muri nu e o implinire; dar restrictiva in sensul de a nu manca; fiindca zic Parintii ca Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape in aproape s-ar fi dus acolo unde dorea sa ajunga, unde era vocatia lui, destinul lui, adica sa i se deschida ochii si sa devina ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, si mult mai multe. Dar iata ca sarpele l-a inselat.

Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfarsit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfarsit lumea, fiindca Dumnezeu a mai gasit in vremea aceea pe cineva cu care putea sa aiba un dialog, Noe, si prin Noe a salvat omenirea si restul zidirii de la pierzania totala.

Dupa Potop vedeti in Scripturi cum omul se salbaticise total de la Dumnezeu. Cititi in primele Carti, si in Cartea Judecatorilor, in ce hal de salbaticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie sa citim in nici o Carte a Scripturii ca sa vedem imprejurul nostru, astazi, in ce hal de salbaticie am ajuns. Dar sa luam treapta cu treapta, toata secventa istorica.

In starea de dupa despartirea aceasta din prima perioada a istoriei pamantului - Potopul, incheierea acelei primi lumi - omul a ramas despartit de Dumnezeu, invitregit de soarta lui si de destinul lui. Dar omul ramane ce 1-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu si asemanarea (potential asemanare, dar chipul nu s-a distrus in om). Si-acest chip striga catre ale sale; daca vreti, in termeni politici moderni, "isi cauta drepturile." Acest chip al lui Dumnezeu isi cauta originea si destinul. Si omul, de-a lungul istoriei, cauta pe Dumnezeul lui si isi  cauta tinta lui.

Rezultatul acestei cautari este puzderia de religii care acopera intregul pamant, de la cele mai primitive, cele  mai vadit dracesti, pana la cele mai subtiri, toate care contin pe de-o parte un adanc de intelepciune, care reprezinta pe om ca "chip al lui Dumnezeu" ce-si cauta originea si destinul, si pe de alta tot felul de devieri care reprezinta inraurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care cauta sa-si afirme divinitatea proprie si cauta sa subjuge pe om poftelor acelor duhuri.

Amintiti-va ca unul din Psalmi zice ca "Toti Dumnezeii neamurilor sunt draci," adica duhuri necurate, Si tot omul cauta pe Dumnezeul adevarat, si tot omul in cautarea lui rataceste pe undeva, fiindca duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai intelepte si mai capabile decat bietul om, care alaltaieri sau rasalaltaieri s-a trezit din vecinica lui nefiinta, si astazi vietuieste pe pamant: de trei ani, de douazeci de ani, de saizeci de ani - dar ce sunt saizeci de ani de cunoastere a vietii in fata a ceea ce este Viata, adica Dumnezeul cel Vecinie? Si asa, toate religiile reprezinta un adevar, si toate sunt o deviere de la acel Adevar pe care il cauta omul.

In aceasta tanjire si - hai sa zicem - nevointa a omului, Dumnezeu il intampina, in masura in care omul este "accesibil" lui Dumnezeu, daca gaseste Dumnezeu pe cineva cu care "poate vorbi." Ca, in general, Dumnezeu "nu are cu cine vorbi" in lumea noastra. Toti ne-am departat, toti ratacim, toti, zice si Sfantul Pavel, cauta ale sale, si nu ale lui Dumnezeu. Ei, Dumnezeu gaseste un Noe, mai tarziu gaseste pe Avraam. In generatia aceea gaseste doua suflete, pe Melhisedec - enigma aceasta de om, care preinchipuie cinul preotesc unde avea sa vina Hristos, Messia, Mantuitorul - si pe Avraam. Pe Melhisedec il lasam de-o parte din discutia noastra; el nu are mostenire in istoria aceasta, el arata altceva, altceva-ul pe care toti il cautam, adica vecinicia.

In Avraam afla Dumnezeu un om in care gaseste un ecou si din care poate sa scoata un neam ales, adica un neam unde din cand in cand Dumnezeu gaseste pe cate unul: ii numim Proroci, adica oameni induhovniciti care au putut sa prinda ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare in masura lui, in masura experientei lui, format (sau deformat intr-o masura) si de cultura duhovniceasca in care era el in momentul acela, dar si de capacitatea lui de a primi insuflare de la Duhul cel adevarat al lui Dumnezeu. Si Dumnezeu gaseste oameni apropiati Lui, incepand cu Avraam si cei doi fii (adica fiul si nepotul), dupa aceea pe Moisi, dupa patru sute de ani, si asa mai departe. Prin toti acestia, incepand cu Moisi, ne vorbeste Dumnezeu despre El si despre noi, despre destinul nostru, si incearca sa intampine aceasta cautare adamica, sau poate avraamica: " Cine este Dumnezeu cel adevarat? "

Aceasta cultura, incepand cu Avraam, in care Dumnezeu cultiva in om linia profetica, adica linia omului, o cultura in care Dumnezeu poate sa-si formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, aceasta cultura culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care in lucrarea lui Dumnezeu (si in puterea lui Dumnezeu) reprezinta o unicitate istorica: Maica Domnului. Nu numai ca Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin in acest suflet ("avea cu cine sa vorbeasca"), dar ea a ramas Fecioara: mai presus de orice consideratie trupeasca, feciorelnica in daruirea ei lui Dumnezeu. Inteleg fecioria ei mai ales in sensul acesta, ca niciodata in acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, inainte de Dumnezeu. Intai Dumnezeu, adica prima porunca a lui Hristos, "Si sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata mintea ta, din toata vartutea ta." Asta este cu precadere cine este Maica Domnului!

As spune asa - vorbesc acuma omeneste, dupa intelegerea mea - ca Dumnezeu, stiind de acest suflet, l-a pus in trup de femeie, si femeie fiind, dintru aceasta a putut El insusi sa isi ia trup, asa cum stim, si venind insusi Dumnezeu in istoria omului pentru prima oara (dar intr-un anume sens si ultima oara), avem pe insusi Dumnezeu Care ne vorbeste. De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeste mai cu osebire prin alesii Lui. Dar totusi, ca in Psalmul 118, "Spus-au mie calcatorii de lege cuvinte intunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne." Acuma, nu numai "calcatori de lege," dar si proroci si sfinti ai lui Dumnezeu au zis multe si insuflate, dar alta este totusi cand insusi Dumnezeu graieste despre El insusi.

Multi s-au smintit in zilele noastre de diferenta dintre Vechiul si Noul Legamant. Multi zic: Parca alt Dumnezeu vorbeste in Vechiul, decat in Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeste in masura in care putea sa vorbeasca - pe de-o parte, cat a putut "prinde" din Dumnezeu blandul Moisi (bland, dar nu uitati totusi cum era legea lui Moisi!), si cat a putut vorbi prin ceilalti Proroci; dar si inca un lucru, cat a putut omenirea sa primeasca,vreo doua mii de ani de la Avraam pana la venirea Domnului. Si Dumnezeu cultiva macar in poporul ales o cultura in care poate veni El, ca sa graiasca lucruri de neinchipuit omului. De neinchipuit, de exemplu, ce? Ca Dumnezeu este Unul, este efortul intregului Vechi Testament impotriva multiplicitatii de dumnezei ce se prezentau toti omului. Dar, pe de alta parte, acest Dumnezeu intrupat ne zice ca este Fiul unui Tata, si incepem sa vedem o a doua Persoana. Si in ultima Lui cuvantare, in foisor, vorbeste despre trimiterea Duhului Sfant, "Carele din Tatal purcede" - a treia Persoana. O revelatie a unui Dumnezeu Unul, dar in trei Persoane: ce om ar putea sa-si inchipuie asa ceva? Pana si astazi multi spun ca este o trasnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai stiu eu ce...

Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca sa constientizeze aceasta noua revelatie si sa se nasca cuvantul acesta, "Treime," adica un Dumnezeu in Trei Persoane. Si multe lucruri au trebuit constientizate de-a lungul istoriei: paisprezece veacuri pana la Grigorie Palama, pentru ca omul sa constientizeze ca in Dumnezeu sunt doua aspecte: esenta lui Dumnezeu, ceea ce este El in El, insusi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem neziditi, noi nu suntem fiinta din sine precum este Dumnezeu). Si energia, prin care Dumnezeu Se manifesta si Se daruieste total omului, si prin aceste energii omul se poate indumnezei mai mult decat isi inchipuia insusi Adam care cauta sa i se deschida ochii si sa vada ce vede Dumnezeu. Ca omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea si lucrarea lui Dumnezeu ca har, pana la identitate totala cu Dumnezeu. Totala, dar nu in esenta. Noi ramanem fapturi, dar viata care va fi in om in vecinicie este viata a insusi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viata insasi este dumnezeiasca, viata insasi este mai nainte de veci, deci fara de inceput si fara de sfarsit, si de aceasta viata se va impartasi deplin omul in desavarsirea lui, la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va deveni toate intru toti. Si-acuma am ajuns, cu Hristos si cu intruparea, in ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legamant, o noua epoca a istoriei. Si ce se intampla in acest Nou Legamant?

Deja Apostolii anuntau ca "lupi cumpliti" vor veni sa sfasie turma lui Hristos. Si au venit, si au sfasiat-o, si au bantuit. Acuma nu paganismul, ca paganismul reprezinta omul in necunostinta lui, si oarecum intr-o anume nevinovatie ce isi cauta originea si Dumnezeul si soarta; acuma ereziile reprezinta omul, care se arata refractar revelatiei dumnezeiesti, care acuma cunoaste si respinge si leapada adevarul. Vedeti ca, in sensul acesta erezia este mult mai cumplita, mult mai vinovata decat vechile paganisme. Si aceste erezii au fost prevazute si de Dumnezeu, si oarecum si in prorociile din Vechiul Legamant, si de Apostoli; si ereziile acestea vor bantui pana cand rautatea isi va atinge strafundurile care sunt prorocite in Cartile Scripturii noastre.

Bineinteles ca tragedie cumplita, dar in care vedem ca Dumnezeu este Cel ce tine haturile destinului istoriei, de exemplu cand zice Mantuitorul, in prorociile despre sfarsitul lumii: "Iara cand aceasta Evanghelie" - adica bunavestire a imparatiei - "se va propovadui tuturor neamurilor, spre marturie lor" - adica putere de a se mantui si ele - "atunci va veni sfarsitul."

Zice Mantuitorul: "Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie, dar sfarsitul nu va fi inca; ca acestea trebuie sa vina." Deci atunci cand Dumnezeu isi va termina lucrarea de mantuire adamica, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va fi la fel cum a fiast in zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decat probabil, lucrarea vrajilor care se faceau in vremea aceea; daca vreti, o amintire a acestui Potop in mitologie este mitul ucenicului vrajitori care a dezlantuit apele si nu a stiut cum sa le stavileasca).

Dumnezeu a stavilit acel Potop pana cand ultimul, Noe, a intrat in chivot si a inchis chepengul, si-atunci s-au dezlantuit rautatile omului. Asa cred ca va fi si sfarsitul. Are aerul ca rautatea biruie, ca ne navalesc si ne inghit toate puterile intunericului, precum a zis Hristos in Ghethsimani: "Ci acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului." Dar eu am inceput sa inteleg: de nu ar fi zis Cuvantul lui Dumnezeu acest cuvant, ca "acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului," pana astazi nu ar putea sa-I faca nimica. A fost un cuvant de ingaduinta, prin care dupa aceea s-au putut dezlantui sa-L aresteze, sa-L judece pe nedrept, sa-L osandeasca mortii pe nedrept, sa-L rastigneasca, sa-L batjocoreasca, si El - ca un neputincios. De ce? Fiindca eu sunt neputincios!

Ca un vinovat - de ce? Fiindca eu sunt vinovat! Ca un pacatos - de ce? Fiindca eu sunt pacatos! A luat asupra Lui toate ale mele. "N-a putut" sa Se pogoare de pe Cruce cand l-au provocat. De ce? Fiindca eu n-as putea sa ma pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta si de la stanga Lui; si Si-a asumat acest "canon" al pocaintei, care este al meu, pana cand prin Cruce - asa cum zice Liturghia Sfantului Vasilie - S-a "pogorat in iad ca sa plineasca cu Sine toate." Si facand aceasta, "a dezlegat durerile mortii."

Asadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne graieste, Dumnezeu Care ne arata care este sensul zidirii, ce gand a avut Dumnezeu cand a zis "Sa facem om in chipul nostru si in a noastra asemanare," care este originea omului si care este destinul omului. Si aceasta descoperire dumnezeiasca este ceea ce numim - fie sub forma ei apostolica, fie sub forma ei de-acum - Biserica. Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu - hai sa zicem ca in Rai: "Adame, unde esti?" - Adam, in loc sa raspunda cum a raspuns el in Rai, sa poata raspunde: "Iata eu!"; acolo unde, la glasul chemarii lui Dumnezeu, omul se prezinta inaintea lui Dumnezeu (si zic: se prezinta asa cum este!), si unde primeste de la Dumnezeu aceasta descoperire, si incepe, cu dumnezeiasca insuflare, calatoria lui dintru aceasta nefiinta, in care suntem inca, intru fiinta.

 

Viata aceasta care in terminologia Noului Testament se numeste pocainta nu este nimic altceva decat dinamica cautarii veciniciei, raspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, si acest "Iata eu!", cand Adam, in loc sa se mai ascunda dupa copaci fiindca este pacatos, vine la Dumnezeu asa cum este. La fel cum facem noi in taina marturisirii, ne aratam precum suntem, si zic: Fara "frunze de smochin" (Dumnezeu ne acopera cu imbracaminte mai adevarata decat frunzele! noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinta, Dumnezeu este Cel ce ne imputerniceste in calatoria aceasta dintre nefiinta intru fiinta. Revenirea intru fiinta" aceasta este: pocainta, dinamica spre viata vecinica. Ea presupune dreapta intelegere, pana cand Dumnezeu va fi grait insusi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu sa iasa adevarata revelatie. Nici religiile pagane, dar nici Prorocii nu au putut sa daruiasca omului limpezimea acestei calatorii, adevarul, prin care omul sa poata ajunge la adevaratul sau destin.

 

Dreapta intelegere a acestui adevar, pentru care Dumnezeu a trebuit sa Se pogoare prin intrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit sa-si asume Lui "canonul" nostru al mortii pentru pacat, jertfa pe Cruce, pogorarea in iad, invierea a treia zi, inaltarea la ceruri, sederea de-a dreapta si cea de-a doua si infricosata venire - ca si tot ceea ce emana de aici, se numeste Ortodoxie. Dreapta intelegere, dreapta proslavire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In invalmasagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament si venirea Domnului, ortodoxia era reprezentata de un Avel care se ucide de fratele lui; de Sith, care inlocuieste pe Avel, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salveaza ce poate salva din lumea veche, de Avraam si de Melhisedec, de Moisi si de Proroci, si de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea raspunsului adamic; si toata cultura de la Moisi pana la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slavire.

In toata harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau cateva glasuri si era un popor si o cultura care, de bine de rau, se tineau de Dumnezeu cel Adevarat. In Noul Legamant, adica perioada istorica de dupa Legamantul lui Hristos, Dumnezeul intrupat, ortodoxia este exprimata, asa cum se invata si in teologie, in diferite dogme ce trebuie intelese totusi nu in litera, in slova moarta, ci in duh si in adevar, cum a zis Mantuitorul Samarinencii; o intelegere care-i ingaduie omului sa urmeze calea cea adevarata ce duce la mantuire.

 

Ce este mantuirea? Mantuirea in veacul acesta este dinamica. Mantuirea se manifesta prin faptul ca, din aproape in aproape, mai multa dreapta intelegere intra in inimile noastre, mai multa lumina ne cuprinde, lumina ce se manifesta in faptele vietii noastre. Care fapte? Pai adevaratii oameni nu suntem noi; antropologia noastra, bineinteles, e Hristos Omul, dar dupa El sunt Sfintii. Sfantul nu este un om programat candva mai nainte de catre Dumnezeu, ca sa-1 puna pe un piedestal inalt si sa-1 proslaveasca. Sfantul este un mim care din aproape in aproape si-a savarsit drept calatoria aceasta, cu din ce in ce mai putine alunecusuri, pana cand viata lui a devenit asa cum ne prezicea Hristos: "Cel ce crede in Mine, faptele care Eu le fac le va face si el," minuni, invieri din morti, cuvant prorocesc, nepatimire - in cele mai cumplite conditii.

Mucenicii care patimeau (si, oarecum, nu patimeau), au putut sa-si asume chinuri de neinchipuit, si nu numai barbati vanjosi si eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut sa sfinteasca pamantul cu sangele lor. De unde puterea aceasta, de unde viata aceasta? Aceasta este ceea ce se numeste mantuire in aspectul ei istoric. Iar mantuirea in aspectul ei final, bineinteles, este sederea de-a dreapta lui Dumnezeu si Tatal impreuna cu Iisus Omul. Dar deocamdata mantuirea in aspectul ei dinamic se manifesta in fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, si nu cel mai pretuit de sfintii istoriei. Cele mai pretuite de sfintii istoriei sunt virtuti ca smerenia, de pilda, care este poarta deschisa dragostei, dragostea fiind cuvantul la care se reduc toate poruncile dumnezeiesti.

Ca Hristos a aratat ca prima porunca este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia porunca o arata atunci cand zice Mantuitorul: "Noua porunca dau voua, ca- sa va iubiti unul pe altul asa cum Eu v-am iubit." Cum ne-a iubit? Ca zice ca daca I-a iubit pe ai Sai, I-a iubit pana in sfarsit, si sfarsitul a fost pe Cruce. Si zice: "Nimeni mai mare dragoste nu are decat cea de a-si da sufletul pentru prietenii sai. Voi sunteti prietenii Mei, daca tineti cuvantul Meu." Si ne-a poruncit aceeasi porunca. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvant: dragoste. Asta este ceea ce pretuiau mai presus de toate sfintii din cistorie. Dar rezultatul acestei vieti este ca a face minuni, de exemplu, cum incepeam sa zic adineaori, nu este un lucru asa de uimitor, este firescul acestei vieti. A putea grai cuvant dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai in sensul de a vesti ce va sa fie, dar acum a vesti cuvant de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieti, este firescul vietii in care se manifesta ceea ce numim noi mantuirea.

Acuma, in perioada Noului Legamant, cu ereziile in care se manifesta omul ce continua sa fie lepadator de Dumnezeu, Ortodoxia ramane ca un fir subtire in contextul acestei omeniri o mostenire a unor sfinti ce au au vrut sa lepede pentru nimic in lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevarul pe care Hristos Dumnezeu cel intrupat ni 1-a aratat. Biserica nici nume de Biserica n-ar trebui sa aiba, daramite titlul de "Ortodoxie," dreapta slavire. Bineinteles ca, daca e Biserica, este Ortodoxie - dreapta slavire sau "dreapta opinie" (ba chiar "dreapta intelegere" este inca o posibila traducere, depinzand de context). Toate acestea nici n-ar trebui sa existe. Ortodoxia nu este altceva, in esenta ei, decat asa cum 1-a gandit Dumnezeu pe om dintru inceput. Dar in cacofonia aceasta duhovniceasca a istoriei, a multilor pretinsi dumnezei, a multelor pretinse inalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bantuit si bantuie pana azi istoria, acest firescintru care Dumnezeu a

 

facut sa se nasca chipul Lui si asemanarea Lui a trebuit sa-si ia si el un titlu, si si-a luat titlul de Dreapta-slavire.

Deci, iubiti frati si surori, asa inteleg eu Ortodoxia. Si m-au intrebat mai multi dintre voi de-a lungul anilor cat am fost aici, cu cati m-am intalnit, ce am inteles eu cand am zis atuncea in '93 ca Ortodoxia este firea omului. Asta inteleg. Este felul in care Dumnezeu a facut pe om, lucru de la care omul s-a despartit prin Adam; si omul isi cauta de-a lungul istoriei adevarata lui fiinta, adevarata lui origine si adevaratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, si daca astazi Ortodoxia este inchegata intr-o Biserica care, intre altele, are un aspect istoric, institutional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se imbraca, poate un fel de a vorbi - toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie "PTT" si inauntru sunt "comori de nedescris." Dar sa ma iertati, si inalt Preasfintite, si teologi, sa nu se mai auda intre noi ca Ortodoxia este o "institutie," fie ea "divino-umana." Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie "PTT": este ceea ce contine.

In aceasta Ortodoxie imi cere titlul de astazi sa vorbesc despre post si iertare ca destin si ca vocatie. Eu imi voi lua "obraznicia" si raspunderea de a defini pur si simplu cei patru termeni - post, iertare, destin si vocatie.

 

De unde voi incepe? Poate sa incepem de la destin si de la vocatie, fiindca de mai multe ori am spus ca omul isi cauta destinul lui adevarat si Dumnezeu, vorbind omului, ii arata care-i este destinul. Destinul nu este altceva decat ceea ce cauta Adam, si il pacaleste sarpele, implicit, pretinzand ca Dumnezeu vrea sa-l opreasca de la asta, ca "daca vei manca din acela, sa stii ca o sa ti se deschida ochii si vei deveni ca Dumnezeu, si vei cunoaste binele si raul." Si a mancat si, zice Scriptura, "i s-au deschis ochii." Si ce "taine dumnezeiesti" a vazut Adam cand i s-au deschis ochii? Ce lucruri negraite? S-a vazut gol, si s-a rusinat de el insusi si de sotia lui, Eva, si ea de Adam.

 

Asta este dumnezeire, frati si surori? Asta este ce voieste omul? Dar asta, stim cu totii din pacate (din pacatele noastre), este rezultatul pacatului - dezamagire. Dez-amagire - interesant cuvant, si de luat in serios! Cand suntem dezamagiti, sa ne uitam unde eram amagiti, si atuncea durerea dezamagirii va putea deveni un moment al mantuirii noastre, sa nu mai fim amagiti. Deci o putinta de a ne lumina.

Dar sa continuam cu destinul. Destinul adevarat al omului este deci ceea ce toata traditia filocalica, traditia bisericeasca de la Apostoli - ba chiar de la Adam! - numeste indumnezeirea. Daca Dumnezeu a facut pe om "chip si asemanare," apai nu a glumit. Si uitati-va ce are de zis Hap Mariei Egipteanca, cand Sfantul Zosima s-a uimit in ce fel, si prin ce metode Dumnezeu a mai adus inca un suflet la mantuire - si ce mantuire! Ca Zosima daca va uitati atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu si a urmat toate nevointele de inchipuit, si a inventat si el altele prin care sa ajunga mai aproape de Dumnezeu. Si ingerul vine sa-i spuna: "Du-te acolo, Zosima, ca sa vezi ca cel desavarsit are o calatorie mai lunga de facut decat cea pe care ai savarsit-o pana acum!" Deci Zosima era un om desavarsit, iar calatoria ca sa atinga inaltimea Mariei Egipteanca era mai lunga. Si a ramas uimit Zosima. Vedeti ce scrie cartea: a ramas pana la urma ucenicul acestei sfinte.

 

Deci destinul omului este acesta, atata cat putem vedea in istorie. Dupa istorie ce vedem? Pai uitati-va la toti sfintii acestia care sunt niste morti: avem pe pamant moastele lor in bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem "moaste," le cinstim, si pe buna dreptate, ca ele nu ne produc efectele mortii. In cel mai rau caz, nimic: Un os! Dar in general ele prezinta lucruri ce nu se asociaza cu moartea, miresme. Moartea nu este o mireasma, pute - iertati-mi cuvantul, dar asta-i realitatea! Moartea este uracioasa; de la moaste izvorasc miruri inmiresmate cu care ne vindecam de boli. De la aceste "oseminte moarte" izvorasc puteri care invie pe altii din moartea lor, si-i aduc inapoi la viata ca sa-si continue calea pocaintei pana sa se desavarseasca si ei. Deci cand zice Hristos ca "Cei care cred Mie, cele ce fac Eu si ei vor face" uitati-va, ca si dupa moarte!

 

Parintele Paisie Aghioritul spune undeva ca cineva l-a acuzat ca "Voi monahii sunteti pomi sterpi, ca voi nici; macar nu aduceti viata in lumea asta." Si zice: "Ce zici, mai frate? Ca daca vreun monah sterp, cum ii zici, se sfinteste, el si dupa moarte naste: naste din femei sterpe zamisliri, naste din pacatosi sfinti, naste din morti, prin; minunile acestea, invieri, si alte minuni de negrait." Toate acestea nu sunt superstitii, nu sunt mituri, asa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea carei gandiri s-a infiltrat pana in randurile gandirii bisericesti. Adica cum a prorocit Mantuitorul: "Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El credinta pe pamant?" Rugati-va, frati si surori: "Da, sa gasesti, Doamne, in mine sa gasesti credinta!"

Deci acesta este destinul, dupa asa-zisa "moarte" a omului. Vedem ca ceea cer face Dumnezeu, daca cu credinta cerem de la Dumnezeu ceva si ni se implineste rugaciunea, putem cere si Maicii Domnului! Uite un om ca noi, ca sa zicem asa, uite Sfantul Nicolae, uite Sfintii Apostoli - orisicare dintre Sfinti iti poate face ce face si Dumnezeu. Si in viata asta, intr-o masura, ei au aratat aceste semne, dar mai ales dupa moarte acesti sfintii se comporta ca Dumnezeu. De ce? indumnezeirea omului! Acesta este destinul, si aceasta este ce inseamna Dreapta Slavire.

Dreapta Slavire - ca sa luam o explicatie "negativa" din Crezul Sfantului Athanasie - "Cel ce nu crede asa, in afara de multe incurcaturi in viata aceasta (iertati-ma, parafrazez in cuvintele mele, nu va pot cita exact); "in afara de multe tulburari si incurcaturi in viata aceasta, risca si pierzania vecinica." Deci luand pozitiv cuvantul acesta, dreapta slavire, ortodoxia, "cel ce crede asa," in afara de reusita duhovniceasca in viata aceasta, dupa asa-zisa "moarte" devine si mai mult ca Dumnezeu. Pana cand? Pana la trambita cea de pe urma, cand insasi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor invia si vom fi cu trup cu tot ca Hristos cel de dupa Inviere, impreuna cu Hristos, de-a dreapta Tatalui. Deci destin: acesta este destinul nostru.

Vocatie. Ce este vocatia? Tradus in romaneste, vocatiei putem sa-i zicem chemare. Vocatie este un cuvant pe care l-am importat in limba noastra din apusenistica (original din latina), voce, vocatie. Este chemare, chemarea catre om: "Adame unde esti?", cu sensul ca: "Hai, vino, primeste de la Mine acuma duhul mantuirii," cum ar zice Dumnezeu, "si in duh de pocainta reia-ti drumul pana la indumnezeirea pe care o pofteste.

 

Deci vocatia omului este chemarea lui Dumnezeu spre indumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheama pe om spre a-si implini destinul: pe pamant, in masura pamanteasca, iar dupa asa-zisa "moarte," vecinicia, destinul in vecinicie, deci fericita imparatie impreuna cu Dumnezeu, in vecii vecilor.

Atuncea, in contextul acesta, ce este postul? Si ce este iertarea? incep cu iertarea. Cand l-a intrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintai, cea mai importanta in Lege, Hristos a spus: "Sa iubesti pe Dumnezeu." Aceasta-i prima porunca. Si fara sa i se ceara, Hristos S-a grabit sa-i citeze din Vechea Lege o a doua porunca, care zice ca este in chipul celei dintai: "Si iubeste-ti aproapele ca insuti pe tine" Este Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, care a pus cele doua porunci impreuna. Ele se contin in doua Carti separate. In A Doua Lege, in cele zece porunci, prima porunca intr-adevar este: "Auzi Israil, Dumnezeul tau un Dumnezeu este, si sa iubesti pe Dumnezeul tau," asa cum a zis si Mantuitorul. A doua porunca este in Levitic, unde spune intr-un cu totul alt context: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." Sau, in zicala romaneasca, "Ce tie nu-ti place, altuia nu face." Dar Hristos le-a pus pe acelasi plan, ca prima si a doua porunca.

Ce se intampla in aceasta iubire? Hristos zice: "Cel ce pazeste cuvantul Meu este cel care Ma iubeste." Deci daca Adam nu a pazit cuvantul dumnezeiesc in Rai, inseamna ca intr-o masura a cazut de la dragostea de Dumnezeu, a incalcat iubirea lui Dumnezeu. Cred ca nu este om pe pamant care sa nu stie cat de dureroasa este o iubire tradata, o iubire ranita. In masura in care ai iubit pe cineva si acel cineva ti-a fost nevrednic iubirii tale, stii cat de dureros este.

Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui - departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: "Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai." Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, "ofensat de transgresiunea lui: Adam." Dumnezeu moare; de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. "Pamant esti si in pamant te vei intoarce."

Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si "canonul" de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad - dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!

Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: "Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit." Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: "De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?" Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. "Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce... Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!"

Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: "Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!" Si mi-a venit cuvantul acesta: "De ce nu te lasi aparata tu de adevar, de Adevarul insusi?" Si i-a "picat fisa," si a stiut de atuncea ce sa faca.

Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un "cine." Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: "Eu sunt Adevarul si Calea si Viata."

In acest context al iubirii, iubire ranita de incalcare, daca cineva moare incalcand dragostea, ce se intampla cu el? Cel care iubeste nu rabda ca omul sa moara. Ce inseamna toate cele pe care le intreprinde Dumnezeu in intruparea Lui? Ce altceva, decat iertarea?

Dragostea iarta celui pacatos. Si acuma va spun ca iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integranta a iubirii. Daca de cateva ori m-am dus la duhovnicul meu cand am facut vreo boroboata si am cerut iertare, mi-a spus: "Parinte Rafail, esti iertat inainte sa ceri; dar daca esti asa, noi cum putem sa traim cu tine".

Iertarea este data inainte sa o cerem. "Dumnezeu este dragoste," zice Apostolul. Putem sa zicem: "Dumnezeu este iertare." Iertarea este deja data, noi trebuie sa ne-o insusim, trebuie sa ne ridicam la vrednicia acestei iertari, si atuncea vom vedea cum iertarea face parte integranta din Iubire. Asa trebuie sa devenim si noi.

In sensul acesta iertarea se poate intelege ca vocatie a omului, adica sa invatam sa devenim precum este Dumnezeul nostru, sa invatam sa impartasim aproapelui nostru ceea ce si noi dorim sa primim de la Dumnezeu, ba si de la aproapele. Sau, cum ne spunea staretul intr-o cuvantare in Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertarii: "Noi ca oameni nu putem sa nu pacatuim unul impotriva celuilalt, dar datoria noastra este sa ne iertam unii pe altii si sa ne reluam, sa continuam, calatoria pocaintei si a mantuirii.'

Postul. Ce este postul? Postul, ca orice infranare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vietii biologice, este parte dintr-o nevointa omeneasca prin care micsoram putin partasia noastra cu materia, cu biologia. E o taina in om, unde, imputinandu-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frau duhului sa-si exprime ale sale.

Daca vreti, in expresia Sfantului Pavel, "trupul ravneste impotriva duhului si duhul ravneste impotriva trupului." Si poate toti, sau multi dintre noi cunoastem si asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, cand, daca mancam, parca "stricam" ceva care misca in duhul nostru, in inimile noastre. Daca mai avem prea multa partasie cu ale pamantului, parca se risipeste ceva mai pretios.

Aceasta constientizare poate sa mearga foarte departe, pana la acele nevointe precum le canta Troparele pentru sfinti cuviosi, "nevointe mai presus de fire." Dar deocamdata nevointe pe masura puterii noastre firesti, desi postul, nu este post in sensul adevarat al cuvantului - cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mantuitorul, patruzeci de zile nemancand nimic. Si au postit si Parintii nostri din scoala filocalica, ca sa-i zicem asa, de cand cu Antonie cel Mare, ba poate si inainte. Au postit si patruzeci si, zic in Patericul Egiptean, si saizeci de zile (si au socotit ca totusi patruzeci de zile este masura omului cum a aratat-o Hristos, Dumnezeu cel intrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.

Este, putem zice, un regim, o dieta. Vedeti ca postul, ca orice infranare, tine de dragoste Dragostea cere o nevointa. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevointa. Cate fete tinere astazi nu tin regim ca sa-si pastreze silueta? In masura si in legile dragostei de care esti cuprins este si masura si legile infranarii sau nevointei cu care o sa te nevoiesti.

Noi ravnim catre cele ale vietii vecinice, dar trecem prin nevointe asemanatoare; ne nevoim nu ca sa ne pastram silueta, nu pentru aceleasi motive ca tinerele care vor sa isi castige pe cineva in viata aceasta, un sot, ci in primul rand, fiindca un trup prea greoi nu prea se da rugaciunii. Si chiar pentru motive de sanatate am putea sa tinem acest post, fiindca sanatatea este folositoare pentru viata noastra duhovniceasca. Si-n al doilea rand, dar cu mai multa importanta, pentru a lasa mai mult liber-frau duhului sa se manifeste.

Deci imi vine sa zic asa: A nu se intelege ca postul si iertarea sunt destin si vocatie a omului in Ortodoxie. Postul este o nevointa, un mijloc ca toate nevointele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocatia omului este dragostea, care si este destinul omului, in masura si in sensul in care, cum zice Apostolul, "Dumnezeu este dragoste." Si-aceasta dragoste este legea vietii si legea veciniciei.

Parintele Rafail Noica



23 Aprilie 2014

Vizualizari: 9094

Voteaza:

Postul si iertarea, destin si vocatie a omului in ortodoxie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.