Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului

Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului Mareste imaginea.

Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului

1. Introducere

In cadrul formarii spirituale, omul primeste in folosinta mai multe unelte ce-i inlesnesc parcursul sau spre mantuire, care este adevaratul sens al vietii umane. Viata umana nu se limiteaza doar la existenta sa imanenta, materiala, sensibila, ci ea are si o dimensiune transcendenta, identificata de catre filosoful Mircea Eliade cu omul ca „homo religiosus”, avand in caracteristicile sale ontologice inclinatia catre divin, catre o realitate dincolo de empiricul in care s-a nascut, admitand existenta unui Demiurg, a unui Creator. Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul trebuie sa parcurga in existenta sa dinamica chip - asemanare; el este chip al lui Dumnezeu numai in masura in care se apropie de asemanarea cu Acesta. Pentru a-si atinge acest deziderat, omul trebuie sa tina cont in viata sa de o educatie religioasa si de un program duhovnicesc bine stabilit, care sa-l fereasca de ispitele lumii si sa-i ofere o orientare in tot ceea ce administreaza, spre a fi ferit de caderi. In acest scop, Biserica, prin Evanghelia si Traditia ei, a randuit omului toate mijloacele necesare spre a se implini.

Nazuinta omului credincios este aceea de a se uni cu Dumnezeu, de a-si sfinti existenta, de a deveni dumnezeu dupa har. Daca in starea primordiala, omul avea o relatie directa cu Dumnezeu, dupa cadere aceasta relatie s-a alterat. De aceea am ales in lucrarea mea sa vorbesc despre rugaciunea lui Iisus (a inimii, sau a mintii, sau neincetata) sub aspect pedagogic, incercand sa evidentiez principalele puncte de sprijin care trebuie strabatute spre a practica o rugaciune curata si de a realiza o comuniune cat mai deplina cu Dumnezeu.

Omului, in afara cultului public, i se cere si un cult personal. Mai mult decat atat, i se cere in special rugaciunea neincetata. Observam aceasta in indemnul Sfantului Apostol Pavel de a ne ruga neincetat . Daca dupa cadere comunicarea cu Dumnezeu a avut de suferit, acum omul are posibilitatea restabilirii acestui dialog prin rugaciune, prin isihie, care, coroborate, conduc catre rugaciunea adevarata ce-l insoteste pe om pretutindeni.

Rugaciunea inimii este printre cele mai scurte rugaciuni ale Bisericii, insa profunzimea ei o situeaza intre cele mai complicate, ea cerand omului aport neincetat, permanent. Ea a venit ca rod al miscarii isihaste si a incercat sa introduca in viata omului rugaciunea ca mijloc inerent de acces spre mantuire.

In lucrare voi urmari prezentarea rugaciunii in general, cateva considerente privind perioada isihasta, ca apoi sa evidentiez aspecte principale ale rugaciunii lui Iisus.

2. Rugaciunea ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu

Dumnezeu, in marea Sa milostivire, isi revarsa neincetat harul Sau asupra oamenilor, insa nu ii sileste pe acestia sa il primeasca. El respecta libertatea omului si asteapta, in marea Lui milostivire, ca acestia sa Il ceara. Rugaciunea este cea prin care omul poate cere acest har care este deja prezent in el.

Prin rugaciune omul intra in legatura personala cu Dumnezeu, aflat in el prin harul Sau, se preda lucrarii mantuitoare a harului si participa la aceasta mantuire a sa in Hristos prin Duhul Sfant. Apropiindu-se astfel de Dumnezeu, tinta sa este sa sporeasca in apropierea de El, pentru ca astfel nu poate ramane mai departe decat insasi inima sa , in afara celui care ii este mai launtric decat toate cele dinlauntrul lui. Prin rugaciune, omul se aseaza in fata lui Dumnezeu, vorbeste cu el si se uneste cu el. In rugaciune, de asemenea, omul recunoaste ca la baza tuturor puterilor si a miscarilor din lume precum si a puterilor si lucrarilor sale, este puterea lui Dumnezeu.

Parintele Staniloae afirma ca rugaciunea presupune o sinergie intre om si Dumnezeu si nu doar o cerere a lucrarii lui Dumnezeu. Exista asfel o oferire a omului lui Dumnezeu, de a-i sluji Lui, rugaciunea devenind astfel o jertfa a fiintei sale adusa lui Dumnezeu pe care o exprima prin cuvinte, „o jertfa cuvantatoare” , prin care insusi trupul se pune in slujba lui Dumnezeu. In rugaciune, omul cheama direct pe Dumnezeu, dechizandu-si fiinta de bunavoie, se ridica peste subiectivitatea sa si intra in dialog cu Dumnezeu pe care il simte mai aproape decat ca pe El de care ne vorbeste cineva; Il simte ca pe un Tu, cu care intra in legatura directa. Omul are nevoie sa se simta ca un „tu” a lui Dumnezeu prin cuvantul Lui, pentru ca Dumnezeu sa devina un „Tu” al sau in rugaciune caci: „Numai celui ce imi spune „tu” ii pot spune si eu „tu”, sau sa intru in familiaritatea ce mi-o ofera, cerandu-i cu incredere ceva”. Relatia de eu – Tu dintre om si Dumnezeu poate deveni si relatie de Eu – tu intre Dumnezeu si om, legatura dintre om si Dumnezeu fiind atat de stransa, de intima, de o interioritate reciproca, fiecare fiind in acelasi timp dator si primitor de iubire, desigur Dumnezeu fiind primul izvor al acestui schimb, intrand astfel in „spirala miscarii nesfarsit suitoare in comunicarea dintre om si Dumnezeu”.

In adevarata rugaciune, omul simte ca Dumnezeu a asteptat rugaciunea sa si ca ii raspunde la ea, umplandu-l de bucurie, de liniste. Adevarata rugaciune inseamna „o atiutudine constanta, o stare de spirit care modeleaza in mod liturgic intreaga noastra fiinta, facand din viata noastra o liturghie, o rugaciune, o doxologie, o taina de comuniune vesnica cu Dumnezeu .

Pentru ca sa fie ascultata insa, rugaciunea trebuie facuta asa cum se cuvine, fiind nevoie de credinta si nu in ultimul rand starea de pocainta care este esentiala. De asemenea, rugaciunea are mai multe trepte, fiecare corespunzand uneia dintre treptele urcusului duhovinesc pe care se afla omul – ea fiind esentiala pe tot parcursul urcusului omului . Rugaciunea se cunoaste dupa obiectul ei si dupa concentrarea mai mult sau mai putin desavarsita sau dupa starea de liniste a sufletului care se roaga, afima parintele Staniloae. Viata crestina e legata in mod deosebit de rugaciune, ea fiind inaltarea sufletului la Dumnezeu, fiind facuta „in Duhul”, dar „in numele Fiului, Iisus”, care este singurul drum catre Tatal .

Rugaciunea, afirma Paul Evdokimov, comporta o stare preliminara a efortului, deoarece dusmanii ei incearca sa o impiedice, pe langa rezistenta fireasca care vine uneori din trandavie si greutatea sufletului. „Rugaciunea isi are propria-i lupta; ea nu este sraina de acea constrangere care pune stapanire pe imparatie. Fiecare rugaciune isi duce propria-i cruce, prin stradanie ea invinge stradania, pentru a tasni, la sfarsit, libera si usoara” .

Sfintii Parinti socotesc absolut esentiala pentru rugaciune starea de pocainta. Prin ea omul poate ajunge la adevarata rugaciune, cand, cunoscandu-si pacatul si neputinta, sufletul sau se da lui Dumnezeu, sfantul Evagrie spunand ca „simtirea rugaciunii este adunarea cugetului, impreunata cu evlavia, cu strapungerea inimii, cu durerea sufletului, cu marturisirea greselilor, cu suspine nevazute” .

3. Perioada isihasta - aspecte generale

O data cu aparitia monahismului, in interiorul acestuia s-a promovat o miscare continua de interiorizare, de liniste interioara ce-l impinge pe om spre comuniunea permanenta cu Dumnezeu, comuniune la care suntem chemati sa participam continuu prin indemnul la rugaciune al Sfantului Apostol Pavel din Epistola I catre Tesaloniceni: „Rugati-va neincetat!” . Din aceasta dorinta de isihie, de liniste interioara a luat nastere curentul isihast, un curent existent de la inceputurile monahismului, insa sistematizat in secolul IV de Evagrie Ponticul si in secolul VII de Ioan Scararul . Insa prin isihasm trebuie percepute mai multe aspecte, care desemneaza de fapt trei realitati distincte: curentul si sistemul de spiritualitate contemplativa axata pe unirea cu Dumnezeu si pe rugaciune propriu monahului rasaritean, metoda psihosomatica de rugaciune difuzata la Athos in sec. XIII-XIV si sinteza filozofico-teologica elaborata de Sfantul Grigorie Palama ca raspuns la contestatiile ivite in secolul XIV (controversa cu Varlaam) . Observam astfel ca miscarea isihasta nu a aparut pentru prima data in secolul al XIV-lea, ci a existat in cadrul Bisericii din primele secole crestine. De-a lungul istoriei, in cadrul curentului isihast s-au incadrat mai multi Sfinti Parinti precum Ignatie Teoforul, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul, Talasie Libanul, Ioan Scararul, Simeon Noul Teolog si Grigorie Palama. Sfantul Grigorie Palama nu este initiatorul miscarii isihaste, ci doar exponentul acesteia . Multi reduc isihasmul la asa zisa metoda a rugaciunii mintii in inima, insa trebuie aratat ca isihasmul are rol de a reinvia viata crestina intensa si integrala. Puterea isihasmului trebuie vazuta in suflarea de duh aprins in inimile crestine. Isihasmul este mistica ortodoxa crestina, este viata crestina integrala, devenind astfel chip de Liturghie .

Metoda sfintei rugaciuni si atentii ( μεφοδοςτεςιεραςπροσεουψεςκαιπροσοψες) sau isihasmulafirma ca pentru inaltarea catre lumina spirituala sunt necesare asceza si rugaciunea, ele completandu-se una pe cealalta precum trupul se completeaza cu sufletul . Metoda delimiteaza trei feluri de rugaciune si de atentie. Prin aceste feluri, omul se poate inalta daca le foloseste la timp potrivit sau poate cobori daca le intrebuinteaza cu nesocotinta sau la vreme nepotrivita; numai al treilea fel duce la desavarsire, aceasta din urma fiind metoda insasi. In cazul primului fel se poate vorbi de o contemplatie imaginativa bazata pe fantezie pe care diavolul o dirijeaza cel mai bine si il indeparteaza pe crestin de la rugaciunea curata (rugaciunea curata din acest caz o putem identifica cu rugaciunea omului curatit de patimi si de orice reprezentare rea si necurata). Al doilea fel de rugaciune se identifica cu lupta launtrica cu gandurile ce renasc in suflet si atrag spre portile senzatiilor, marea ispita fiind in acest caz lipsa de discernamant privind gandurile curate si cele necurate (in acest caz este absolut necesara trezvia, care il tine pe om treaz in fata atacurilor diavolesti). Al treilea fel de rugaciune, cunoscuta si sub numele de isihasta, este apogeul rugaciunii, tinta spre care tind toti cei care se angajeaza in viata hristica, insa sunt foarte putini care ajung acolo. Aceasta a treia rugaciune incepe prin purificarea radicala a inimii, dat fiind faptul ca numai din inima cu totul curata se pot ridica rugaciunile adevarate.

Toata atentia trebuie concentrata in purificarea fundamentala a inimii, fara de care nu este cu putinta rugaciunea mintii ( indepartand din inima si din minte toate cugetele, trezvia ii aduce omului pacea si linistea gtndurilor si a tuturor simturilor, pe aceasta Sfintii Parinti numind-o isihie, in adancul careia omul primeste cunoasterea si vederea luminii dumnezeiesti). Omul aspira la comuniunea cu Dumnezeu care duce la dobandirea mantuirii. Aceasta comuniune are loc, dupa cum spune si mitropolitul Hierotheos, in adancurile inimii unde se intalneste Dumnezeu cu omul, unde omul afla sensul fiintarii sale. Pentru acest lucru insa inima omului trebuie sa fie curata, pura. Aceasta puritate presupune integritate morala, imunitate la atacul gandurilor, dragoste si compasiune pentru cei suferinzi. A avea inima curata, arata Sfantul Macarie Egipteanul, inseamna a nu judeca pe nimeni: „nici pe desfranata, nici pe pacatosi, nici pe cei fara randuiala”, ci a-i privi pe toti „cu gand nevinovat si cu ochi curat”. Asfel, pentru cel cu inima curata trebuie sa devina un fapt obisnuit acela de a nu defaima pe nimeni, de a nu osandi sau de a nu uri pe cineva sau daca vedem pe cineva cu un ochi, sa nu il judecam in inima noastra, ci sa-l privim ca pe un om sanatos; pe cel ciung sa-l privim ca si cand nu ar fi ciung, pe cel schiop ca si cand ar merge drept, sa ii compatimim pe cei pe care ii vedem pacatosi si bolnavi si sa avem indurare si compasiune fata de ei .

Aceeasi impartire in trei moduri de rugaciune o surprinde si arhim. Sofronie Saharov, sistematizand traditia patristica. Cel dintai mod de rugaciune se caracterizeaza prin Φαντασια ( inchipuire, imaginaţie), al doilea prin inţelegerea cu mintea (νοησις), iar al treilea prin afundarea sau contemplarea lui Dumnezeu (θεωριατουΘεου). Pe deplin corect este cel de-al treilea, insa si primele doua au validitatea lor pana la un moment dat .

4. Rugaciunea inimii - rugaciunea neincetata

Rugaciunea inimii a capatat contur desavarsit si a fost cunoscuta intr-un mediu mult mai larg in secolul al XIV-lea, datorita controversei dintre calugarii isihaşti, in frunte cu Sfantul Grigorie Palama si scolastica apuseana, straina trairii rasaritene şi reprezentata de calugarul Varlaam din Calabria. In Triadele sale impotriva lui Varlaam, Sfantul Grigorie Palama a fixat invatatura, care ulterior va deveni traditionala, definitorie pentru Rasaritul ortodox, privind necesitatea şi valoareaacestei rugaciuni pentru desavarşirea crestina. Sf. Grigorie Palama considera rugaciunea neincetata nu ca o chestiune intelectuala (cum o considera Varlaam), ci ca o stare harismatica de intensa traire .

Rugaciunea inimii este rugaciunea savarsita de minte in inima, rugaciune care ajuta sa se intareasca in inima gandul permanent la Iisus Hristos. Insa mintea noastra umana nu este in stare singura sa biruie inchipuirile fanteziste si ideile care navalesc din aceasta contemplatie imaginativa. Astfel, in dorinta de inaltare a rugaciunii curate, este necesara invocarea numelui lui Iisus sau amintirea Acestuia. Numele acesta rostit continuu inauntrul sufletului, pastrat in inima, are darul de a distruge ispitele diavolesti si de a iradia lumina divina . Intentia acestei rugaciuni este de a aduna mintea in inima, ca de acolo sa se inalte neintrerupt prin rostirea rugaciunii scurte a numelui lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”. Pentru ca aceasta adunare a mintii in inima sa fie posibila a fost elaborata o metda care a avut mai multe variante. Astfel, s-a vorbit despre metoda Sf. Ioan Gura de Aur, a Sf. Simeon Noul Teolog, a lui Nichifor Monahul, a lui Grigorie Sinaitul si, bineinteles, a Sf. Grigorie Palama .

Am amintit mai sus ca rugaciunea inimii primeste o aureola liturgica, devenind chip liturgic, identificat cu metoda isihasta. Cele trei feluri de rugaciune pe care le-am identificat le putem pune in paralel cu trei urcusuri, al mintii, al inimii si al Duhului, adica corespondenta Proscomidiei, a Punerii Inainte si a Euharistiei. Astfel, rugaciunea mintii sau a inimii este intruparea Cuvantului hristic in prescura mintii, in care Hristos face jertfa curatirii si a iertarii de pacate . Observam astfel formarea, in jurul numelui lui Iisus, a unei adevarate liturghii, o liturghie ce are menirea de a misca mintea spre rugaciune. Prezenta Mantuitorului in suflet are darul de a izgoni ultimele resturi de idei si de a spori flacara rugaciunii, devenind astfel un har care se adauga puterilor omenesti si colaboreaza cu ele in rugaciunea insotita de trezvie. Insa, pentru a se ajunge la contemplatie, rugaciunea lui Iisus trebuie rostita fara incetare, adica repetata la infinit pentru a-si arata roadele miraculoase. Repetarea nesfarsita arugaciunii urmareste pastrarea prezentei harice a lui Hristos in noi, ducand astfel la mentinerea sufletului in prezenta lui Dumnezeu .

In ce priveste modul de rugaciune pe care il putem aplica in cazul rugaciunii lui Iisus, aceasta se poate face prin monologare rostita (psalmodia), prin monologare in gand (meditatie) sau in stadiul cel mai inalt in care ea curge de la sine (Duhul Sfant se roaga atunci pentru noi). Oricare forma de rugaciune am alege-o, rugaciunea inimii are rolul, dupa Sf. Ioan Scararul, de a vedea in „vazduhul inimii” o lumina infinita pe care o vedem cu ochii mintii .

Rugaciunea lui Iisus este rugaciunea desavarsita. Ea se rosteste intr-o stare de permanenta denigrare a sinelui, fiind insotita de pocainta nestirbita a sufletului si de participarea trupului, care se poate impartasi si el de harul dumnezeiesc. Importanta isihasmului si a rugaciunii neincetate, a lui Iisus a fost evocata chiar la un sinod constantinopolitan. In cadrul aceluiasi curent, au fost evidentiate metodele specifice de concentrare a mintii si a impreunarii sale cu inima, a pozitiei trupului in timpul rugaciunii, a infranarii simturilor, a invataturilor cu privire la faptul ca harul dumnezeiesc, pe care omul il primeste in inima, este necreat, precum si faptul ca lumina de pe Tabor (despre care vorbeste Sf. Grigorie Palama) este infinit mai presus de cunoasterea umana, dar nu mai prejos de gtndire. Astfel, folosul rugaciunii lui Iisus s-a concretizat si in traditia acesteia, inscrisa chiar in lucrarile unui sinod al Bisericii Ortodoxe din Constantinopol .

Coroborand toate elementele de pana acum, putem sintetiza ca rugaciunea mintala, asa cum este conceputa si practicata din secolul al XIV-lea, consta in gasirea „locului inimii”, repetarea rugaciunii lui Iisus si contemplarea luminii taborice (expresia Sf. Grigorie Palama). In permanenta, in cadrul rugaciunii inimii trebuie avuta in vedere structura psihosomatica a omului, adica corelationarea dintre activitatea psihologica si activitatea fiziologica, in acest sens fiind necesara cunoasterea principalelor functii ale organismului uman pentru a fii puse in armonie cu pregatirea spirituala a fiecaruia (in special sistemul respirator si cel circulator, care au o legatura directa cu practica isihasta a rugaciunii mintale) . De aceea, in practica rugaciunii lui Iisus, exista metode care promoveaza o angrenare a intregului organism, in scopul de a se ajunge la o stare de curatire menatala ce poate conduce la desavarsire (ca in cazul celei de-a treia forma de rostire a rugaciunii, cea in care rugaciunea curge de la sine).

In cazul rugaciunii lui Iisus putem vorbi de rugaciune adevarata, fiindca ea este o lucrare perpetua produsa de har in inima si inradacinata in suflet, devenind un izvor de bucurie sfanta care atrage spre sine mintea si o scoate de sub inchipuirile multiple siprofane ; aceasta bucurie duhovniceasca se revarsa si asupra trupului, lucrand in trup , insa nedizolvandu-se in acesta .

Nicodim Aghioritul surprinde, in cazul coborarii mintii in inima pe care rugaciunea lui Iisus o urmareste, faptul ca omul are o inclinatie ontologica ca energia spiritului sau (organul reprezentativ fiind encefalul) sa se intoarca in inima, acolo unde este esenta si puterea mintii.Mintea introdusa in inima contempla mintal omul launtric in mod integral. mintea orientata spre inima are puterea de a-si pastra orice gand aparut curat, nevatamat de atacurile gandurilor patimase. Caci Duhul Sfant aflat in inima este ca un „sfesnic al cunostintei” ce lumineaza in noi . Sf. Marcu Ascetul, vorbind de conlucrarea dintre minte si inima, spune: „Mintea trebuie sa vegheze asupra inimii si sa strabata tot mai inauntru si sa se apropie numai de Dumnezeu, fara sa se scarbeasca de ostenelile trezviei si ale staruintei” .

Putem aminti aici si cele trei miscari ale spiritului despre care vorbeste Sf. Dionisie Areopagitul. Prima miscare reprezinta o iesire din sine catre un obiect exterior, cea de-a doua o reintoarcere in sine, iar cea de-a treia surprinde o adancire circulara in Divinitatea prezenta deja in suflet . Tot Nichifor Crainic spune ca mintea noastra, discursul nostru interior si vointa (cele trei parti ale sufletului), aplicate asupra cuvintelor rugaciunii, se unifica in aceeasi incordare . Este evident ca rugaciunea inimii ne indeamna catre o unificare a noastra spre a ne indrepta viata catre unirea cu Hristos si de a cunoaste Imparatia lui Dumnezeu, despre care Mantuitorul le-a vorbit apostolilor pana la Inaltare, intr-un mod launtric, daruindu-ne astfel posibilitatea mantuirii. Insa rugaciunea, in general, si rugaciunea inimii, in special, nu reprezinta decat parti componente ale arsenalului spiritual de care omul are nevoie in a-si atinge scopul, acela de a-si gasi adevarata sa existenta. Iar singura existenta desavarsita poate fi castigata numai in primirea lui Hristos ca si coordonator al vietii; practic, nu noi trebuie sa fim stapani pe existenta noastra pamanteasca, ci Hristos trebuie sa ne calauzeasca ca astfel sa primim cu bucurie viata in Hristos si dobandirea Imparatiei Cerurilor.

Bibliografie
Izvoare
1. Sfanta Scriptura sau Biblia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1983
2. Ica Diac. Prof. Dr. Ioan Jr., Birzu, Ierom. Asistent Vasile, Suport de curs, Despre isihasm, pentru anul III, semestrul II, Sibiu
3. Filocalia, volumul I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2008
Carti
1. Cabasila, Nicolae, Sf., Despre viata in Hristos, Editura
2. Crainic, Nichifor, Cursurile de mistica, Editura Deisis, Sibiu, 2010
3. Evdokimov Paul, Rugaciunea in Biserica de Rasarit, Iasi, 1996
4. Gheorghe, Ierom. Ghelasie, Trairea mistica a Liturghiei, Editura Platytera, Bucuresti, 2009
5. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucuresti, 2001
6. Mantzaridis, Georgios, Morala crestina, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006
7. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica si mistica Bisericii ortodoxe, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2003
8. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2006
9. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, Editura Scripta, Bucuresti, 1993
10. Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia ortodoxa, Editura Invierea, Timisoara, 1998

Tuturoi Cristian

Despre autor

Cristian Tuturoi Cristian Tuturoi

Colaborator
8 articole postate
Publica din 16 Noiembrie 2011

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5650

Voteaza:

Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE