Despre dragoste V

• « Inapoi
• Inainte »

81. Temerea de Dumnezeu este indoita. Una se naste in noi din amenintarile chinurilor. Aceasta face sa se nasca in noi pe rand: infranarea. rabdarea, nadejdea in Dumnezeu si nepatimirea. din care rasare dragostea. Iar cealalta e impreunata cu dragostea. Ea sustine pururea in suflet sfiala evlaviei, ca nu cumva, pentru indrazneala dragostei, sa ajunga la nesocotirea lui Dumnezeu.

82. Prima temere este scoasa afara de dragostea desavarsita a sufletului, care a dobadit-o si care nu se mai teme de chinuri. A doua temere este impreunata pururea, cum s-a spus, cu dragostea. Celei dintai temeri i se potriveste cuvantul: "De frica Domnului se abate tot omul de la rau" sau: "inceputul intelepciunii este frica Domnului". " Celei de-a doua, cuvantul: "Frica Domnului cea curata ramane in veacul veacului"; ' sau: "Nimic nu le lipseste celor ce se tem de El".

83. "Omorati madularele voastre cele de pe pamant: curvia, necuratia. patima, pofta cea rea. lacomia" si celelalte. "Pamant" a numit cugetul trupului; "curvie" pacatul cu fapta: "necuratie" a numit invoirea: "patima" gandul cel patimas; "pofta cea rea" primirea simpla a gandului de pofta; "lacomie" a numit materia care naste si face sa creasca patima. Toate acestea a poruncit dumnezeiescul Apostol sa le omoram, ca pe ni ste madulare ale cugetului trupesc.

84. Mai intai amintirea aduce gandul simplu in minte; acesta zabovind, se starneste patima. Aceasta, la randul ei, nefiind scoasa afara, incovoaie mintea la invoire; intamplandu-se aceasta, se ajunge, in sfarsit, la pacatul cu fapta. Prea inteleptul Apostol, scriind catre cei din neamuri porunceste asadar ca mai intai sa despartim rezultatul pacatului, apoi, pasind pe rand spre inceput, sa sfarsim cu pricina pacatului. Iar pricina este, cum s-a zis mai inainte, lacomia, care naste si face sa creasca patima. Si socot ca aici este aratata lacomia pantecului, care este maica si doica curviei. Caci lacomia nu este rea numai cand se indreapta spre avutie, ci si cand se indreapta spre mancari, precum si infranarea nu e buna numai cand se retine de la mancari, ci si cand se retine de la avutie.

85. Precum pasarea, cand incepe sa zboare avand piciorul legale trasa la pamant de sfoara, asa si mintea care n-a dobandit inca nepatimirea daca vrea sa zboare spre cunostinta celor ceresti, e trasa la pamant de patimi.

86. Cand mintea s-a eliberat desavarsit de patimi inainteaza fara sa se intoarca indarat in contemplarea lucrurilor, facandu-si calatoria spre cunostinta Sf. Treimi .

87. Daca mintea e curata cand primeste intelesurile lucrurilor, acestea o starnesc spre contemplarea duhovniceasca a lor. Dar daca din trandavie s-a facut necurata, ramane simplu la intelesuri, cand e vorba de alte lucruri; iar cand e vorba de oameni, le preface in ganduri spurcate si viclene.

88. Cand ai ajuns ca niciodata in vremea rugaciunii sa nu-ti mai tulbure mintea vreo idee din cele ale lumii, sa stii ca nu le mai afli in afara de hotarele nepatimirii.

89. Cand sufletul incepe sa-si simta sanatatea proprie, incepe sa vada si nalucirile din visuri ca niste lucruri desarte ce nu mai tulbura.

90. Precum ochiul sensibil e atras de frumusetea celor vazute, la fel mintea curata e atrasa de cunostinta celor nevazute. Iar nevazute socotesc pe cele netrupesti.

91. Mare lucru este sa nu fii cuprins de patima fata de lucruri. Dar cu mult mai mare este sa ramai fara patima si fata de nalucirile lor. Caci razboiul dracilor impotriva noastra prin ganduri e mai cumplit ca razboiul cel prin lucruri.

92. Cel ce a dobandit virtutile si s-a imbogatit in cunostinta, privind de aici inainte lucrurile in chip natural, pe toate le face si le spune dupa dreapta judecata, nealunecand nicidecum de la aceasta. Caci dupa cum intrebuintam lucrurile cu dreapta judecata sau fara judecata, devenim virtuosi sau rai.

93. Semnul celei mai depline nepatimiri sta in aceea ca totdeauna se urca la inima numai intelesurile simple ale lucrurilor, fie in vremea de veghe a trupului, fie in vreme de somn.

94. Prin implinirea poruncilor, mintea se dezbraca de patimi; prin contemplarea duhovniceasca a celor vazute, se dezbraca si de intelesurile patimase ale lucrurilor. in sfarsit, prin cunoasterea celor nevazute, leapada si contemplarea celor vazute. Iar de aceasta se dezbraca prin cunostinta Sfintei Treimi.

95. Precum soarele, rasarind si luminand lumea, se arata si pe sine si arata si lucrurile luminate de El, tot asa si Soarele dreptatii, rasarind mintii curate, se arata si pe sine, dar arata si ratiunile tuturor celor ce au fost facute sau vor fi facute de El.

96. Nu cunoastem pe Dumnezeu din fiinta Lui, ci din maretia faptelor si din purtarea de grija ce-o are pentru cele ce sunt. Caci prin acestea intelegem, ca prin niste oglinzi, nemarginita bunatate, intelepciune si putere a Lui.

97. Mintea curata petrece sau in intelesurile simple ale lucrurilor omenesti, sau in contemplarea naturala a celor vazute, sau in cea a celor nevazute, sau in lumina Sfintei Treimi.

98. Mintea, petrecand in contemplarea celor vazute, sau cerceteaza ratiunile naturale ale lor, sau pe cele indicate prin ele, sau cauta insasi Cauza lor.

99. Petrecand insa in contemplarea celor nevazute, cauta ratiunile naturale ale lor si Cauza facerii lor, precum si cele ce urmeaza din acestea. De asemenea Providenta si Judecata aratata in ele.

100. In sfarsit, ridicandu-se mintea in Dumnezeu cauta mai intai, arzand de dor, ratiunile privitoare la fiinta Lui dar nu afla ceea ce este El insusi caci acesta e un lucru cu neputinta si oprit intregii firi create, deopotriva; ci se mangaie cu cele dimprejurul Lui, adica cu cele privitoare la vesnicia, la nesfarsirea si la nehotarnicia Lui, la bunatatea, la intelepciunea si la puterea creatoare, providentiatoare si judecatoare a celor ce sunt. Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfarsirea. Iar a nu cunoaste din El nimic inseamna a cunoaste ca e mai presus de minte, cum au spus cuvantatorii de Dumnezeu Grigorie si Dionisie.

• « Inapoi
• Inainte »