Despre dragoste XVIII

• « Inapoi
• Inainte »

41. Cel ce iubeste inca slava desarta, sau e legat de vre­unul din lucrurile materiale, se supara pe oameni pentru cele vremelnice sau tine minte raul, sau are ura fata de ei, sau slujeste gandurilor urate. Dar pentru sufletul iubitor de Dumnezeu toate acestea sunt straine.

42. Cand nu zici si nu faci cu gandul nici un lucru rau, si cand nu tii minte raul de la cel ce te-a pagubit sau te-a barfit, si cand in vremea rugaciunii ai mintea pururea nemateriala si fara forma, sa stii ca ai ajuns la masura nepatimirii si a dragostei desavarsite.

43. Nu mica lupta se cere pentru a te izbavi de slava desarta; si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin rugaciunea deasa. Iar semnul izbavirii sta in a nu mai tine minte raul de la cel ce te-a defaimat sau te defaimeaza.

44. De vrei sa fii drept, da fiecarei parti din tine, adica sufletului si trupului, cele de care sunt vrednice. Partii rationale a sufletului da-i citiri, vederi duhovnicesti si rugaciune; iutimii da-i dragoste duhovniceasca ce se opune urii; partii poftitoare da-i cumpatare si infranare; iar trupului hrana si imbracaminte, atata cat sunt de trebuinta.

45. Mintea lucreaza dupa fire, cand si-a supus patimile si contempla ratiunile lucrurilor, aducandu-le in legatura cu Dumnezeu.

46. Precum se raporteaza sanatatea si boala la trupul animalului si lumina si intunericul la ochi, tot asa se raporteaza virtutea si pacatul la suflet si cunostinta si nestiinta la minte.
In aceste trei sta filosofia crestinului: in porunca, in dogme si in credinta.

47. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunostinta fapturilor; iar credinta la contemplarea Sfintei Treimi.

48. Unii dintre cei ce se nevoiesc resping numai gandurile patimase; altii insa taie si patimile insesi. Gandurile patimase se resping fie prin psalmodiere, fie prin rugaciune, fie prin inaltarea mintii spre cer, sau prin alta oarecare desfacere de lucruri si de loc. Iar patimile le fac, nesocotind acele lucruri fata de care le nutresc.

49. Lucrurile spre care putem nutri vreo patima sunt de pilda acestea: femeia, banii, darurile si cele asemenea. Femeia o poate nesocoti cineva, cand, dupa retragerea din lume, isi vestejeste si trupul cum trebuie, prin infranare. Banii, cand isi convinge cugetul ca in toate sa se multumeasca cu ceea ce are. Iar slava, cand iubeste  lucrarea ascunsa a virtutilor, aratata numai lui Dumnezeu. In privinta celorlalte trebuie facut la fel. Cel ce nesocoteste acestea nu va ajunge niciodata la ura impotriva cuiva.

50. Cel ce s-a lepadat de lucruri, de pilda de femeie si de bani si de celelalte, a facut pe omul din afara monah; dar inca nu si pe cel dinlauntru. Iar cel ce s-a lepadat si de intelesurile (chipurile) patimase ale acestora l-a facut si pe omul dinlauntru, care este mintea. Pe omul din afara il poate face cineva usor monah, numai sa vrea. Dar nu mica e lupta care se cere pentru a face pe omul dinlauntru monah.

51. Cine oare s-a izbavit in acest neam cu totul de intelesurile patimase si s-a invrednicit de rugaciunea curata si nemateriala, ceea ce este semnul monahului dinlauntru?

52. Multe patimi sunt ascunse in sufletele noastre; ele ies la iveala de abia atunci cand se arata lucrurile.

53. Cineva poate sa nu fie tulburat de patimi, cand lipsesc lucrurile, bucurandu-se de-o partiala nepatimire; cand insa se arata lucrurile, indata rapesc patimile mintea.

54. Nu socoti ca ai ajuns la nepatimirea desavarsita, cata vreme lipseste lucrul. Cand se arata insa si te lasa nemiscat atat lucrul cat si amintirea lui de dupa aceea, sa stii ca ai intrat in hotarele ei. Totusi nici atunci sa nu dispretuiesti grija, deoarece numai virtutea prelungita omoara patimile, pe cand cea neglijata le scormoneste iarasi.

55.   Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca-L si imita, dupa putere. Astfel Hristos n-a incetat sa faca bine oamenilor: iar rasplatit cu nerecunostinta si cu hula se purta cu indelunga rabdare; in sfarsit, batut si omorat de ei, rabda neinvinuind pe nimeni.  Aceste  trei  sunt faptele dragostei fata de aproapele, fara de care cel ce zice ca iubeste pe Hristos sau ca va dobandi imparatia Lui, se amageste pe sine: "Caci nu cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra intru imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu".   Si iarasi: "Cel ce ma iubeste pe Mine pazeste poruncile Mele"... si celelalte.

56. Tot scopul poruncilor Mantuitorului  este sa slobozeasca mintea de necumpatare si de ura si sa o duca la dragostea Lui si a aproapelui, din care se naste in mod efectiv lumina sfintei cunostinte.

57.  Daca te-ai invrednicit de putina cunostinta de la Dumnezeu,   nu  nesocoti   dragostea  si   infranarea. Caci acestea curatind partea pasionala (patimitoare) a sufletului, iti gatesc necontenit calea spre cunostinta.

58.   Calea  spre  cunostinta  este  nepatimirea  si smerenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul.

59.  Deoarece "cunostinta  ingamfa, iar iubirea zideste", impreuna dragostea cu cunostinta si vei fi fara trufie si ziditor duhovnicesc, zindu-te atat pe tine, cat si pe toti cei ce se apropie de tine.

60. Dragostea zideste prin aceea ca nu pizmuieste si nu supara pe cei ce ne pizmuiesc; dar nici nu se faleste cu lucrul pizmuit si nu se socoteste pe sine ca a ajuns la tinta. Iar in privinta lucrurilor pe care nu le stie isi marturiseste fara sa roseasca nestiinta. Astfel face mintea fara trufie si o pregateste sa sporeasca necontenit in cunostinta.

• « Inapoi
• Inainte »