Despre dragoste XV

• « Inapoi
• Inainte »

81. De vrei sa fii cu patrundere si cu dreapta masura si sa nu slujesti patimii inchipuirii de sine, cauta totdeauna sa cunosti ce ascund lucrurile bun pentru cunostinta ta. Si afland foarte multe si felurite cunostinte ascunse de tine, te vei mira de nestiinta ta si-ti vei infrana cugetul. Iar cunoscandu-te pe tine, vei intelege multe mari si minunate lucruri. Fiindca socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti in a sti.

82. Numai acesta vrea cu dinadinsul sa se mantuiasca, care nu se impotriveste leacurilor doftoricesti. Iar acestea sunt durerile si intristarile aduse de diferitele lovituri. Cel ce se impotriveste insa, nu stie ce negustorie se face aici, nici cu ce castig va iesi de aici.

83. Slava desarta si iubirea de argint se nasc una pe alta. Caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa se imbogateasca; iar cei ce s-au imbogatit doresc sa fie slaviti. Dar aceasta se intampla la mireni. Caci monahul tocmai cand e sarac sufera mai mult de slava desarta, iar cand are argint il ascunde, rusinandu-se ca are un lucru nepotrivit cu schima.

84. Propriu slavei desarte a monahului este ca se intemeiaza pe virtute si pe cele ce urmeaza acesteia. Propriu mandriei lui este ca se faleste cu biruintele sale morale, punandu-le pe seama sa, nu pe a lui Dumnezeu, iar pe altii ii dispretuieste. Iar propriu slavei desarte si mandriei mireanului este ca se faleste cu frumusetea, cu bogatia, cu puterea si chibzuinta lui.

85. Izbanzile mirenilor sunt decaderile monahilor; iar izbanzile monahilor sunt decaderile mirenilor. De pilda izbanzile mirenilor sunt bogatia, slava, puterea, desfatarea, bunastarea trupeasca, belsugul de prunci si cele asemenea, la care ajungand iubitorul de lume impotriva voii, le socoteste o mare decadere, fiind adeseori chiar in primejdie sa se spanzure, cum s-au si spanzurat unii.

86.  Mancarile s-au facut pentru doua pricini: pentru hrana si  pentru tamaduire.  Prin   urmare   cei   ce   se impartasesc de ele in afara de aceste pricini, se vor osandi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta.  Si  in toate   lucrurile  reaua folosire este pacat.

87.   Smerita cugetare este o rugaciune neintrerupta, impreunata cu lacrimi si cu durere. Caci aceasta, chemand pururea pe Dumnezeu intr-ajutor, nu lasa pe om sa se increada nebuneste in puterea si intelepciunea proprie, nici sa se ridice peste altii, lucruri care sunt boale infricosate ale patimii mandriei.

88. Altceva este a lupta impotriva gandului simplu, ca sa nu starneasca patima; si altceva este a lupta impotriva gandului patimas, ca sa nu se produca consimtirea. Dar nici unul din aceste doua feluri de lupta nu lasa gandurile sa zaboveasca in suflet.

89. Supararea este impletita cu amintirea raului. Prin urmare cand mintea va oglindi fata fratelui cu suparare, vadit este ca-si aminteste raul de la el. "Iar caile celor ce tin minte raul duc spre moarte,"    fiindca "tot cel ce tine minte raul e nelegiuit".

90. Daca iti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare, despartind, prin rugaciune, supararea de amintirea raului ce ti l-a facut. Iar devenind iubitor de oameni, vei sterge cu totul patima din suflet. Daca insa altul tine minte raul de la tine, fii indatoritor si smerit fata de el si stai cu dragoste in preajma lui si-l vei izbavi de patima lui.

91. Supararea celui ce te pizmuieste o vei alina prin osteneala. Caci el isi socoteste pricina de nenorocire ceea ce pizmuieste la tine. De aceea nu poti sa-l alini altfel, decat ascunzand-o aceasta de la el. Daca aceasta le foloseste multora, iar pe acela il intristeaza, pe care parte o vei nesocoti? E de trebuinta, desigur, sa fii de folos celor multi, dar, dupa putere, nici pe acela sa nu-l nesocotesti. Sa nu te lasi inraurit de rautatea patimii lui. Caci nu te razbuni pe patima, ci pe patimas. Drept aceea socoteste-l intru smerenie pe acela mai presus de tine si in toata vremea, in tot locul si lucrul da-i lui mai multa cinste. Iar pizma ta o poti alina, daca te bucuri impreuna cu cel pizmuit de cele ce se bucura el si te intristezi impreuna cu acela de cele ce se intristeaza el, implinind cuvantul Apostolului: "Bucurati-va cu cei ce se bucura si plangeti cu cei ce plang".

92. Mintea noastra este la mijloc intre doua fiinte, care isi lucreaza fiecare cele proprii, una virtutea, cealalta rautatea; adica intre inger si drac. Dar ea are libertatea si puterea sa urmeze sau sa se impotriveasca cui vrea.

93. Sfintele Puteri ne indeamna spre cele bune, iar semintele naturale si hotararea cea buna ne ajuta. La randul lor atacurile (momelile) dracilor sunt ajutate de patimi si de hotararea cea rea.

94. Mintea curata primeste uneori invatatura de la Dumnezeu insusi, care vine in ea. Alteori ii insufla cele bune Sfintele Puteri. Si iarasi alteori, firea lucrurilor contemplate.

95. Mintea care s-a invrednicit de cunostinta trebuie sa pastreze intelesurile lucrurilor nepatimase, vederile duhovnicesti (contemplatiile) limpezi si starea rugaciunii netulburata. Dar nu poate sa le apere pe acestea necontenit de izbucnirile trupului, umplandu-se de fum prin mestesugirile dracilor.

96. Nu ne maniem pentru toate cate ne intristam. Caci sunt mai multe cele ce ne pricinuiesc intristare, decat cele ce ne pricinuie manie. De pilda s-a spart vasul acesta, s-a pierdut lucrul acela, a murit cutare. Pentru unele ca acestea numai ne intristam. Pentru celelalte insa ne si intristam si ne si maniem, dovedindu-ne lipsiti de inteleptiune.

97. Primind mintea chipurile lucrurilor, isi schimba forma dupa fiecare chip; iar privindu-le duhovniceste, se modifica in chip felurit dupa fiecare vedere. Ajungand insa in Dumnezeu, devine cu totul fara chip, si fara forma. Caci contempland pe Cel uniform devine uniforma si intreaga luminoasa.

98. Suflet desavarsit este acela a carui putere patimitoare pasionala inclina cu totul spre Dumnezeu.

99. Mintea desavarsita este aceea care prin credinta adevarata a supracunoscut in chip supranestiut pe Cel supranecunoscut si contempla trasaturile universale ale fapturilor Lui si a primit de la Dumnezeu cunostinta cuprinzatoare a Providentei si a Judecatii aratata in ele; se intelege, atata cat e cu putinta oamenilor.

100. Timpul se imparte in trei. Credinta se intinde impreuna cu toate trei partile; nadejdea, cu una dintre ele; iar dragostea, cu doua. Atat credinta cat si nadejdea sunt pana la o vreme; dar iubirea, supraunindu-se pentru veacuri nemarginite cu Cel supranemarginit, ramane pururea, crescand mereu mai sus de ea. De aceea "mai mare decat toate este dragostea".

• « Inapoi
• Inainte »