Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie sa se lupte monahii?

• « Inapoi
• Inainte »

Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie sa se lupte monahii si, mai ales, incepatorii? Cum anume le pot birui?

- As indrazni sa spun ca pentru multi veniti la manastire cea mai grea ispita este nestatornicia. Acesti diavoli cotropitori doresc sa te smulga de pe pozitie. In planul de lupta duhovniceasca, cel dintai lucru este sa-ti determini precis pozitia. Si tu, venit in viata monahala, esti pe cea mai inalta culme, in cel mai de varf cuvant al Sfintei Scripturi, in acel: "Vrei sa fii desavarsit?" Asa o numeste Sfantul Vasile cel Mare. Aceasta dorinta si incadrare monahala este cea mai nesuferita de diavolii din toata crestinatatea. La manastire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos, de a se rastigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea si infrangerea marelui dusman, orgoliul, si se pazeste si se incearca sincer spre marea nadajduitoare a mantuirii, smerita smerenie si vei simti adevarata libertate dorind sa iubesti cu adevarat pe toti. Adica sa primesti umilinta, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, sulita si moartea pentru El. Asa iti vei usura patimile grozave si vei fi candva si undeva un mic mantuitor, lucrand atat la mantuirea ta, cat si la a altora. Diavolii nestatorniciei nu vor putea birui pe unii ca acestia, care, ispititi, mai mult se vor incununa.

O alta patima foarte primejdioasa, care se strecoara atat de usor si pare a se motiva mereu si isi face loc imediat intre toti este vorbirea de rau. Sunt convins ca cei mai multi care isi pierd sufletele si le pierd pentru aceasta neinfranare impatimita a limbii. Nu stii sa vindeci, dar stii sa deschizi, ca orice ucigas, rana! Suprema porunca - iubirea - este propovaduita, intarita si traita de Mantuitorul, ca o arvuna a luminii si frumusetii Imparatiei cerurilor. "Ca iubire si mila este intreg crestinismul!" Dar aceasta nemuritoare iubire este urmarita de rautatea - mica sau mare - a vorbirii de rau, viermele neadormit care iti roade tainic inima si zilele mantuirii tale.

Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate calugar sau crestine, si iubeste tare pe Hristos, Care te asteapta in inima fratelui tau pe care il sagetezi mereu.

Patima vorbirii de rau destrama unitatea manastireasca si societatea crestina si se face vinovat de moarte cel ce ataca ce a intemeiat Hristos pe cea mai trainica temelie - Iubirea si Credinta. "Un barbat sfant, spune in Patericul vechi, a vazut pe oarecine pacatuind si, lacrimand cu amar, a zis: Acesta a gresit astazi, iar eu voi gresi maine, negresit. Apoi acesta se va pocai cu adevarat, iar eu nu ma voi pocai niciodata!" Desi l-a vazut chiar pacatuind, s-a osandit pe sine, iar pe acela l-a vazut indreptat. De aceea zic ca gandirea, soptirea si vorbirea de rau sunt patimi care aduc mari neajunsuri intregii obsti crestinesti. Toate patimile sunt primejdioase si de toate trebuie scapat, pentru ca oricare din ele ar fi ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt si viata este una si se duce repede. Deci sa nu ne mai ingrijim de altceva decat de "plans peste plans si smerenie peste smerenie, ca sa imblanzim pe Iisus Hristos, Stapanul nostru".

Cu toata strajuirea Pazeste-ti inima mai mult ca orice, ca dintru aceasta tasneste viata (Pilde 4, 23).

• « Inapoi
• Inainte »