Monahismul romanesc de-a lungul istoriei

• « Inapoi
• Inainte »

Cum vedeti monahismul romanesc de-a lungul istoriei? Care ar fi insusirile, caracteristicile lui proprii?

- Vad monahismul romanesc de-a lungul timpului intr-o regenerare, inviorare, prospetime de neinchipuit.

Scriptura lui Dumnezeu ne umple de sperante, unde monahismul se arata ca cea mai de varf podoaba si unica in toata Istoria bisericeasca. Dumnezeu vorbeste: Vrei sa fii desavarsit? Cine nu lasa tata sau mama, sotie, copii, rang si bogatii pentru Numele Meu acela nu Ma iubeste. Monahismul incearca o jertfa continua pentru Hristos care S-a jertfit pentru noi. Ne-a fagaduit ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor si ne-a intarit: Eu te-am dat ca o cetate intarita (Ieremia 1, 17) si fagaduinta Lui va intari cetatea noastra si va trai cat va trai si Sfanta Scriptura.

Ce nadejde mai putea ca Isaac, jertfit de tatal sau, sa devina tatal unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu?

Ce speranta ca Dumnezeu sa-Si implineasca promisiunile, cand trebuie sa invieze un mort? Dar chiar daca ar trebui sa invieze mii de morti, sa nimiceasca lumea, sa zideasca o alta lume... toate le-ar face, caci la Dumnezeu o singura minune este cu neputinta: aceea de a nu-Si tine cuvantul.

Caci avem cuvantul Lui intarit: Amin, amin, zic voua, tot ce veti cere in numele Meu de la Tatal Meu, se va da voua, adica "avand aceasta nadejde tare de promisiunea si mijlocirea mea, Eu fagaduiesc pe Mine Insumi, Adevarul vesnic, pe Mine, Care urasc minciuna si pedepsesc sperjurul". "Eu voi avea grija de tine, daca Imi vei incredinta Mie toate preocuparile si grijile tale". Domnul s-a facut scaparea mea si Dumnezeu ajutorul nadejdii mele (Psalmi 92,22).

Si daca Dumnezeu nu si-ar fi luat nici un angajament (vorbesc ca un om) in favoarea noastra, singura increderea noastra L-ar fi obligat sa ne ajute si sa ne mantuiasca. Pentru ca increderea noastra L-ar bucura si L-ar onora mult. Pentru ca a nadajduit in Mine il voi mantui, pentru ca a cunoscut numele Meu il voi scapa.

Iata cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasa a cuiva, ci este plecata pe temeiurile cele mai adanci si mai laudate ale Sfintei Scripturi. Secole intregi monahismul a jertfit in taina, a cantat si laudat pe Dumnezeu in chipul cel mai ingeresc, a sfintit pamantul pe unde a trait, a eliberat sufletele, gonind si umilind pe cotropitorii diavoli si a dovedit in chip stralucit ca se poate conforma in toate vointa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neindoios inseamna a castiga un mare grad de sfintenie.

Dumnezeu ne iubeste ca dorim sa I ne daruim total, si inca prin ce dragoste! Cea mai induiosatoare, cea mai generoasa si mai statornica! "A Te iubi si a face sa fii iubit - iata toata marirea si toate mangaierile ce Te doresc!"

Consider, caracterizand, ca trainicia sufletului monahului roman este mai mult pentru ca el nu vine la manastire pentru a respecta numaidecat o regula, ci vine dintr-o mare necesitate sufleteasca de a se mantui. El a vazut pe Hristos si fuge si cauta prin toate mijloacele, fie nevointe, fie jertfe, sa-L prinda (ca acel caine din Pateric, care vede iepurele si fuge -insistent pentru ca-l vede- sa-l prinda; nu un alt caine care fuge pentru ca vede pe primul fugind -acesta se va retrage, pentru ca nu stie de ce fuge).

Regula in sine este considerata la unele confesiuni religioase aproape ca un scop implinit si ramane doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi putin lucru, dar se obisnuieste sa se spuna: "tipic, tipic, si la inima nimic!" Caracteristica monahului roman este ca se aprinde usor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde vesnic si te vrea aprins.

Aceasta tasnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul crestin traitor si evlavios al sufletului poporului nostru roman.

• « Inapoi
• Inainte »