Biserica, spatiu al comuniunii

Fundamente ale eclesiologiei comuniunii la Parintele Staniloae

Eclesiologia, indiscutabil este una dintre temele fundamentale ale teologiei ortodoxe a secolului trecut, reprezinta, de cateva decenii bune, punctul major al preocuparilor in spatiul dialogului dintre Biserici. Aceasta dinamica eclesiologica, determinata in mare masura si de dinamica ecumenica, a permis aprofundarea unui aspect major al eclesiologiei ortodoxe, si anume, acela al comuniunii.

Eclesiologia comuniunii nu seamana intru nimic unui bloc monolitic, ea cuprinzand in sine abordari diferite care, intr-un anume fel, se completeaza si se clarifica reciproc. In studiul de fata voi incerca tocmai situarea viziunii eclesiologice a Parintelui Staniloae in contextul mai larg al comuniunii. Astfel, voi incerca sa prezint mai intai fundamentele pe care isi construieste edificiul sau eclesiologic si sa-mi indrept atentia asupra catorva trasaturi caracteristice ale acestei teologii a Bisericii. In partea a doua a studiului, voi analiza conceptul sau de "sobornicitate deschisa", nu in ideea de a-l propune dinamicii ecumenice, ci mai mult in perspectiva propunerii intelegerii acestei notiuni ca intelegere a comuniunii ortodoxe.

Cadrul general odata fixat, cateva remarce se impun. In primul rand, Parintele Staniloae nu poate fi catalogat ca un eclesiolog prin excelenta, insa este un teolog complet care dezvolta o teologie eclesiala profund ortodoxa, prezentand un sistem coerent si organic despre Biserica si comuniunea instituita in cadrul ei. In al doilea rand, Staniloae este cel care repune in circulatie, in teologia romaneasca a secolului trecut, conceptul de comu-

niune, mai ales in legatura cu spiritualitatea ortodoxa. Fapt cu profunde consecinte eclesiologice si care genereaza a treia remarca: in viziunea Parintelui, principiul comuniunii este definitoriu pentru viata Bisericii in toate aspectele ei. Si aici intelegem Biserica atat in structura sa sacramentala, cat si in relatia ei cu lumea in general. In al patrulea rand, in teologia Bisericii dezvoltata de Staniloae, notiunea de comuniune si cea de persoana sunt corelative, una neputand exista fara cealalta. Teologia comuniunii se fundamenteaza pe teologia persoanei. Persoana se dezvolta si implineste numai in comuniune cu semenii si cu Dumnezeu in trupul tainic al lui Hristos, adica Biserica, in care se realizeaza iconomia Sfintei Treimi.

Pe langa aceste perspective preliminare generale, adaug inca o remarca cu privire la studiul de fata. Mai intai, trebuie sa marturisesc ca voi ignora voit, in randurile de mai jos, aspectul liturgico-sacramental al comuniunii, limitandu-ma la evidentierea intemeierii trinitare si antropologice a principiului comuniunii, in orizontul demersului eclesiologic al lui Staniloae. Eclesiologia ortodoxa este o eclesiologie a comuniunii deoarece este fundamentala in comuniunea treimica. Comuniunea eclesiala reflecta comuniunea de viata trinitara, Biserica fiind structurata dupa chipul Sfintei Treimi. Acelasi lucru este valabil si pentru persoana umana creata dupa chipul lui Dumnezeu, caci relatia existenta in sanul Sfintei Treimi constituie atat modelul eclesiologiei, cat si cel al antropologiei.
I. Biserica - trup al lui Hristos si Cincizecime continua

a. Comuniunea in Hristos
Biserica este una pentru ca Hristos este unul, pentru ca Hristos este capul Bisericii iar Biserica este trupul lui Hristos. In "capul Hristos" se deschide orizontul infinitatii lui Dumnezeu si prin El trupul Bisericii primeste putere de viata si de iubire unificatoare din aceasta infinitate. Relatia aceasta a fiecarui credincios cu Hristos in cadrul trupului Sau face posibila comuniunea intre credinciosi. Unitatea este vazuta astfel de Parintele Staniloae in legatura directa cu constitutia Bisericii ca trup extins in lume al lui Hristos.

Insa pozitia lui Hristos in cadrul Bisericii nu consta numai in calitatea Sa de cap al Bisericii, ci si pentru ca El este modelul prin excelenta al omului. Sursele pozitiei speciale ale lui Hristos in Biserica se gasesc deci in calitatea Sa de cap, de factor care uneste pe credinciosi in Sine ca pe un trup si in calitatea Sa de model si de izvor de putere. Cat priveste pe Sfantul Duh, Acesta "n-a asumat natura umana ca pe un chip al sau, deci nici nu poate fi cugetat ca un model al omului".

Hristocentric, in teologia Sfantului Maxim Marturisitorul (mai ales in prima parte a creatiei sale teologice), Parintele Staniloae vede temelia unitatii Bisericii in "prezenta aceluiasi trup jertfit si inviat si ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeiesti in toate madularele Bisericii".

Comuniunea in care culmineaza toata istoria mantuirii este realizata intr-o maniera unica in Hristos. "Caci intr-Insul au fost facute toate... si intr-Insul sunt asezate... caci in El a binevoit Dumnezeu sa impace toate cu Sine" (Col. 1, 16-20). Credinciosii, inaintand spre unitate, inainteaza in Hristos, deoarece, "simtind unitatea, il simt pe Hristos, caci El este izvorul, principiul, temelia unitatii". Nu putem avea aceasta unitate decat prin inradacinarea in Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu devenit accesibil noua prin intrupare, pentru ca pe toti sa ne adune in El. Nu exista viata si bucurie adevarate decat in comuniunea cu Hristos si in Hristos, adica in Biserica. Cel care traieste in Hristos se simte el insusi inradacinat in Hristos si unit cu ceilalti, se simte el insusi in "adancul fiintei sale, in temelia ei, dar prin aceasta in temelia comuna cu a celorlalti, adica in Logosul dumnezeiesc". Si cine nu se simte unit cu ceilalti in Hristos, "nu este nici el insusi in Hristos".

Caci, aceasta unitate inseamna unitate in Dumnezeu, comuniune perfecta a Persoanelor divine, iar Biserica fiind umpluta de iubirea Sfintei Treimi este, in acelasi timp, unitatea iubitoare intre membrii sai. "In Biserica se implineste dorinta lui Hristos de a ne avea uniti cu Sine in iubire si se implineste vointa de a avea in El iubirea intregii umanitati fata de Tatal, de a avea ratiunile intregii creatii reintoarse in El, actualizata". El vrea ca toti sa fim una (Ioan 17, 21), una in dragostea cu El si cu Tatal si una in iubirea dintre noi. Unde este Hristos, acolo este unitatea, caci unde este Hristos, acolo este iubirea care vrea sa ne cuprinda pe toti in El pentru a-i prezenta Tatalui. "Hristos e calea spre comuniunea cu Dumnezeu, (...) calea spre comuniunea deplina cu semenii nostri. Prin intruparea Sa ca om, Hristos ne-a facut accesibila comuniunea cu Sine ca Dumnezeu in forma umana culminanta, mai bine zis cu intreaga Sfanta Treime (...). In Iisus-Omul, aflat la capatul final al umanului, universul insusi si-a descoperit intregul lui sens si destin, ca transparent al lui Dumnezeu".

Iar pentru ca Trupul lui Hristos este umplut de Duhul Sfant care iradiaza din El ca o energie unificatoare si datatoare de viata si sfintenie, al doilea fundament al Bisericii este Sfantul Duh, caci Hristos si Duhul sunt o dualitate nedespartita care produce, sustine si promoveaza unitatea Bisericii.

b. Transparenta Duhului Sfant - sursa unei noi realitati a comuniunii

Bazandu-se pe o puternica ancorare in teologia trinitara, Staniloae cultiva o eclesiologie pnevmatologica emblematica pentru teologia ortodoxa. Pentru el, Sfantul Duh este creatorul comuniunii dintre noi pentru ca El este comuniunea neconfundata a Sfintei Treimi. In teologia lui Staniloae, Sfantul Duh face posibila o relatie personala in Dumnezeu, la fel cum face posibila o asemenea relatie si intre oameni: "El este a treia Persoana in care primele doua se intalnesc in iubirea deplina dincolo de orice separatie".

Sfantul Duh transforma creatia in Biserica, facand creatura transparenta pentru Dumnezeu. Duhul introduce in profunzimile fiintei umane energia divina care ne unifica in Fiul si ne face partasi la relatia Fiului cu Tatal. Datorita Lui, revelatia lui Hristos devine efectiva in oameni, prin credinta. Iar aceasta credinta se naste in mai multi si sunt umpluti de elanul de a o transmite. Iata de ce, afirma Staniloae, Duhul coboara sub forma limbilor de foc. Biserica continua prin El pentru ca prin El continua transmiterea credintei de la om la om, de la o generatie la alta, printr-un "limbaj de foc".

Alte doua observatii au contribuit la dezvoltarea acestei reflectii teologice despre eclesiologia pnevmatologica a lui Staniloae. Prima se refera la conceperea Duhului Sfant ca "loc" sau "mijloc" al comuniunii. Pornind
de la invatatura capadociana despre prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Biserica si in fiecare madular in parte, Parintele nostru ajunge la concluzia ca putem afirma ca "toti credinciosii sunt prezenti in El". Staniloae vede deci Sfantul Duh fie ca un "loc" spiritual unde toti suntem adunati, fie ca o punte, un pod care face posibila unirea. Gasim aici influenta Sfantului Vasile cel Mare, dar si o apropiere de filosofia lui Martin Buber.

Ultimul vorbea de un fel de "sfera" in care doua persoane realizeaza actul lor comu-nicational. Acest act nu este, dupa ganditorul evreu, ceva sentimental, ci are in el ceva "ontic" iar acest element ontic nu se poate gasi in cele doua existente, ci intre ele. Insa, subliniaza Staniloae, pe acest "loc" nu-l putem concepe ca pe unul static, ci ca pe unul "fluid, vivificator in care traiesc si se misca spiritual toti cei ce fac parte din Biserica". In cadrul Bisericii, Duhul constituie, de fapt, "mijlocul" comunional intre credinciosi, liant si punte care-i aduna in unitate.

Se ridica firesc intrebarea de ce sau in ce mod acest "mediu" reprezinta un spatiu relational viu, in permanenta miscare. Astfel, ajungem la cea de-a doua observatie, referitoare la gandirea pnevmatologica a lui Staniloae, in legatura cu aspectul personalist al "mediului" de comuniune. Duhul Sfant este "intre" o persoana si cealalta ca o realitate vie si le aduna in Sine si pe una si pe cealalta. Dar, in viziunea lui Staniloae, ceea ce primeaza este faptul ca Duhul Sfant nu este ceva impersonal, ci tocmai persoana. Si nu oricare persoana, ci Persoana divina datatoare de viata si de comuniune. De fapt, in aceasta intelegere, Staniloae gaseste insusi fundamentul comuniunii. Duhul ca persoana face ca acest "mediu" de intalnire sa fie un spatiu personal in care se realizeaza comuniunea vie si dinamica autodepasirii continue. Comuniunea vie este realizata de Duhul Sfant tocmai pentru ca El este realitatea, viata unei noi comuniuni, sursa vietii pentru persoanele umane ce se intalnesc in El.

Adaugam o ultima precizare: am vrut sa subliniem de asemenea ca viziunea pnevmatica a lui Staniloae ii permite depasirea nu numai a opozitiei hristologie-pnevmatologie, ci si a unei anumite conceptii inguste despre comuniunea realizata de Duhul Sfant. Dupa el, Sfantul Duh nu este duhul unui individualism care traieste la periferia realitatii in ceva iluzoriu, ci Duhul comuniunii, al realitatii depline. Aceasta ii permite sa afirme ca, acolo unde este Duhul, acolo gasim dinamica spre universal si sobornicesc.

Reprezentand relatia vie intre Tatal si Fiul, Sfantul Duh fundamenteaza comuniunea vie intre credinciosi si intre credinciosi si Dumnezeu si de aceea, afirma Parintele Staniloae, El are rolul sau deosebit in intemeierea si sustinerea Bisericii ca unitate de comuniune, ca unitate in diversitate. El nu anuleaza unitatea, la fel cum nu anuleaza nici diversitatea, fiind creator si sustinator al unitatii in diversitate.

La fel cum in Treime Duhul arata pe Tatal si pe Fiul uniti si in acelasi timp distincti, la fel ne consacra ca persoane distincte "constituindu-ne in Biserica, unindu-ne prin bucuria unei totale comuniuni". Prin Duh suntem uniti in Hristos si orientati catre Tatal si astfel formam Biserica.

Dupa Staniloae, Dumnezeu "mentine lumea prin Duhul Sau, lucreaza in ea si, prin intermediul tainei Bisericii, o conduce catre telos-ul sau, catre implinirea sa. Prin Duh se realizeaza mantuirea si indumnezeirea lumii. Prin Duh oamenii primesc Revelatia de la Dumnezeu si Dumnezeu, prin ei, poate lucra. in apele vii care curg din Sfantul Duh, Biserica isi uda radacinile, iar membrii iau forta, credinta, progresul in sfintenie. Prin Duhul Sfant se actualizeaza si se extinde comuniunea celor care pun in Hristos toata credinta lor".

Sfantul Duh este Persoana care face din om un rug aprins, Care ne umple de lumina lui Hristos cu conditia sa ne regasim cu adevarat in El. Sfantul Duh a dat nastere in mod vazut Bisericii si tot El este Cel care mentine Biserica descoperind credinciosilor prezenta mantuitoare a lui Hristos.

c. Comuniunea celor doua iconomii, a lui Hristos si a Duhului

De fapt, remarcam ca un fir rosu in toata opera lui Staniloae distinctia radicala intre opera lui Hristos si a Duhului Sfant, viziunea sa energetica permitandu-i depasirea unui anume dualism ce poate fi observat cu usurinta la cea mai mare parte a contemporanilor sai.

Voi incerca sa scot in relief tocmai relatia hristologie-pnevmatologie in teologia Bisericii dezvoltata de Staniloae, deoarece aceasta articulatie este fundamentala in intelegerea unei eclesiologii a comuniunii. O data pentru ca o separare a lucrarii lui Hristos de cea a Duhului face imposibila koino-nia in cadrul Bisericii. Intre iconomia lui Hristos si cea a Duhului exista o comuniune deplina, o relationare ontologica. Duhul ne aduna ca trup in Hristos, iar Hristos a luat firea noastra si ne da Duhul Sau. In al doilea rand, conceperea lui Hristos ca singur fundament al unitatii si a Duhului ca singur Hristos ar putea fi asociat cu natura, iar Duhul cu principiul personal.

In persoana lui Hristos a fost realizata comuniunea vesnica si totala a umanului Dumnezeu, dar, in acelasi timp, totala transparenta si induhovni-cire a trupului lui Hristos face posibila iradierea Sfantului Duh in fiintele umane si astfel ia nastere Biserica.

Staniloae concepe Biserica ca ultimul act al operei mantuitoare incepute la intrupare, ca act de extindere a operei realizate prin Fiul in toti oamenii, fapt care incepe la Rusalii, odata cu pogorarea Duhului Sfant. Toti cei care cred, primesc Cuvantul ca ipostas fundamental prin trupul Sau extins in noi. Staniloae distinge intre instituirea virtuala a Bisericii de catre Hristos in trupul Sau prin intrupare, Rastignire, inviere si inaltare si actul de trecere, de extindere al acestei opere a mantuirii realizata de Hristos in toti oamenii (ceea ce el numeste instituirea actuala, si care incepe, cum am spus, odata cu evenimentul Cincizecimii). Toata aceasta opera de mantuire are un caracter dinamic, iar fara Biserica, afirma Staniloae, "opera de mantuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza".

Staniloae insista permanent asupra faptului ca nu putem disocia, intr-o corecta teologie a Bisericii hristologia si pnevmatologia. Sfantul Duh vine ca purtator al infinitatii iubirii Tatalui fata de Fiul si aceasta infinitate ne imbratiseaza si pe noi prin Fiul si ni "se comunica si noua prin transparenta Fiului": "Astfel, Duhul ce ni Se comunica din Hristos ca persoana face in acelasi timp deplin evident pe Hristos ca persoana si ne face comunicabila, cu mult mai accentuat, puterea lui Hristos insusi. Acum Duhul Sfant ne patrunde cu prezenta Lui integrala, datorita faptului ca trupul omenesc al Domnului, inel din umanitatea noastra, s-a facut deplin transparent pentru infinitatea dumnezeiasca indreptata spre noi". Logica dezvoltata de Staniloae se bazeaza pe un act comunional caci, "pe masura ce Hristos isi facea tot mai clar ipostasul Sau, Se facea tot mai clar si Duhul ca ipos-tas". In timpul vietii pamantesti a lui Hristos, Duhul nu era pe deplin revelat ca Dumnezeu si din aceasta cauza nici Hristos nu Se revela deplin ca persoana divina. Dupa inaltare, prin deplina revelare a Duhului, este cunoscut in mod sporit si Hristos ca Dumnezeu.

In aceasta ordine de idei, putem concluziona ca prin pogorarea Duhului la Rusalii se intemeiaza concret Biserica pentru ca atunci lucrarea lui Dumnezeu nu se mai exercita din afara oamenilor, ci inauntrul lor, Hristos coborand "pentru prima data in inimi" si unind pe oameni cu Sine. Prin experierea puterii Duhului devenim constienti de unitatea noastra cu Hristos si intre noi, ca trup al lui Hristos.

Biserica ia fiinta si se mentine in Hristos prin Duhul Sfant, Care se pogoara la Rusalii si ramane pururea in ea, dar si lucreaza in ea cand este prin rugaciune. Ramanerea aceasta a lui Hristos si a Duhului in Biserica nu poate avea caracter static pentru ca Hristos si Duhul sunt persoane, iar persoanele sunt intr-o dinamica relationala continua. Vedem deci ca pentru Staniloae dinamica comunionala este constitutiva si pentru actiunea "ad extra" a Persoanelor divine. Hristos si Duhul vin incontinuu si raman dinamic in Biserica pentru a mentine comuniunea mereu vie si sa sporeasca incontinuu comuniunea instaurata la Rusalii.

Hristos si Duhul lucreaza impreuna pentru a face din noi fii ai lui Dumnezeu. Datorita acestui fapt nu putem afirma nici ca Hristos realizeaza o unitate de natura, nici ca Duhul ne face distincti ca persoane in aceasta unitate, intr-un studiu din 1967, Staniloae combate teza lui Vladimir Lossky dupa care Hristos realizeaza Biserica numai ca unitate, iar Duhul numai ca diversitate. Parintele Staniloae corecteaza aceasta teorie in sensul ca respinge unilateralitatea sensurilor ei, nuantandu-i demersul. El spune ca in nici un caz nu ne putem imagina Duhul ca fiind cauza de separare, iar Hristos ca singurul care este cauza unitatii in Biserica. Duhul nu este numai principiu al diversitatii, pentru ca, spune Parintele Staniloae, este El insusi putere de unificare, de unificare in comuniune si astfel factor de constituire a trupului tainic al lui Hristos, al Bisericii. La fel, Hristos nu este principiu al unei unitati indistincte in Biserica deoarece nu este numai natura umana, ci si persoana ca principiu distinctiv si relationeaza cu alte persoane.

Prin Hristos si prin Duhul se realizeaza Biserica "atat ca unitate, cat si ca diversitate. Ei nu lucreaza separat ci in unire perfecta, avand intre Ei si o unitate de fiinta si o relatie personala".

Staniloae nu poate concepe Biserica in afara Treimii, ca o Biserica exclusiv hristologica sau exclusiv pnevmatologica. Adevarata Biserica este pentru el atat hristologica, cat si pnevmatologica pentru ca, mai intai de toate, in ea se reflecta comuniunea Persoanelor treimice.

II. Biserica - comuniune de persoane in Dumnezeu

In aceasta parte voi incerca sa scot in evidenta raportul dintre Dumnezeul treimic si omul creat dupa chipul Sau si consecintele eclesiologice deduse de aici de Parintele Staniloae.

Cu certitudine ca viziunea trinitara a omului dezvoltata de Parintele Staniloae constituie un aport deosebit la teologia trinitara si antropologica a secolului trecut. Modelul si sursa intregii comuniuni este Dumnezeu in Treime: "relatiile trinitare sunt un model al relatiilor dintre oameni si Biserica", dar si "o putere care produce si adanceste aceste relatii, care se manifesta in ele".

Chipul lui Dumnezeu in om reprezinta fundamentul participarii sale prin har la viata trinitara si permite iradierea acestei vieti trinitare prin intermediul omului in lume: "Revelarea Treimii, prilejuita de intruparea si activitatea pe pamant a Fiului, nu e decat o atragere a noastra dupa har sau prin Duhul Sfant in relatie filiala a Fiului cu Tatal. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra in comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi".

Aceasta viata trinitara la care omul se face participant prin har deschide orizontul unor vesnice si infinite relatii interpersonale. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul cauta absolutul sau mai bine-zis relationarea sa

cu absolutul, iar inchiderea acestuia intr-un spatiu finit il handicapeaza. Caci insasi calitatea de chip al lui Dumnezeu se mentine si se dezvolta prin comuniune cu Dumnezeu, modelul sau absolut: " Ce am vazut si ce am auzit, va vestim si voua, ca si voi sa aveti comuniune (koinonia) cu noi. Iar comuniunea (koinonia) noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos " (Iloanl, 13).

Intai de toate deci fiinta eclesiala este legata de misterul treimic. Chipul dumnezeiesc din om inseamna chipul Sfintei Treimi si el se descopera in comuniunea umana: "Misterul sau chipul dumnezeiesc al persoanei noastre si al celorlalte persoane se dezvaluie si se actualizeaza in comuniune, in comuniunea cu semenii se dezvaluie cel mai mult insa si misterul prezentei divine interpersonale. Caci numai din iubirea intre Persoanele divine iradiaza forta iubirii noastre interpersonale. Comuniunea interper-sonala e un chip al comuniunii treimice si o participare la ea".

In teologia lui Staniloae, comuniunea noastra cu Dumnezeu este fundamentata pe caracterul comunitar al chipului Lui in noi care tinde spre asemanare si pe functiile active ale energiilor dumnezeiesti, iar comuniunea dintre noi este data de participarea comuna la viata Sfintei Treimi prin intermediul energiilor divine ce ne comunica aceasta viata, dar si de natura noastra comuna.

Legatura de comuniune, inscrisa in natura umana prin creatie in virtutea chipului lui Dumnezeu din om, este "restabilita in cei ce se unesc prin credinta in Hristos, intrucat acestia devin trup al Lui". In aceasta perspectiva marturisirea lui Pavel este relevanta: " Credincios este Dumnezeu prin care ati fost chemati la comuniunea (koinonia) cu Fiul Sau Iisus Hristos, Domnul nostru" (I Cor 1, 9). Deci oamenii devin efectiv partasi la viata de comuniune a Sfintei Treimi prin Cel ce S-a facut asemenea noua, prin Cel ce Si-a asumat intreaga fire omeneasca si prin Care Duhul Sfant s-a extins in toti oamenii: "prin Fiul oamenii sunt atrasi in Viata Sfintei Treimi ca comuniune, devenind ei insisi comuniune. Prin Fiul se extinde dragostea intra-treimica intre oameni sau sunt ridicati ei la ea". Acolo unde nu exista comuniune cu Hristos, nu putem vorbi de fiinta umana autentica, de fiinta eclesiala. Pentru ca nu exista comuniune deplina si vesnica decat cu persoana lui Hristos si ca "numai in Iisus-Hristos gasim Duhul unei inepuizabile comuniuni intre oameni, gasim Biserica".

Misterul trinitar este modelul si fundamentul misterului antropologic si devine implicit modelul si fundamentul misterului eclesiologic: " Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu m-ai trimis. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem. Eu intru ei si Tu intru Mine pentru ca ei sa ajunga la unitatea desavarsita si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17, 21-23).

Pentru Staniloae, cautarea unitatii crestine este echivalenta cautarii unei intelegeri eclesiologice comune. Unitatea crestina reprezinta pentru el Biserica in care toti crestinii doresc sa fie in comuniune. Prin urmare, toti cei care lucreaza pentru unitate trebuie sa inteleaga mai intai care este constitutia Bisericii pentru ca ea sa corespunda pe de o parte planului mantuirii, iar pe de alta parte sa fie expresia celei mai "largi si mai libere, dar, in acelasi timp, si celei mai stranse fratietati crestine".

Marturisind o traditie pururi vie si bogata in posibilitatile de exprimare, Parintele Staniloae defineste Biserica ca o comuniune a iubirii perfecte, reprezentand "unirea tuturor celor care exista, sau, mai bine-zis, este destinata sa cuprinda in sine toate cele care exista: Dumnezeu si creatie. Biserica este imanentul si are in ea transcendentul, comuniunea trinitara a Persoanelor umpluta de o iubire nesfarsita pentru lume". Distingem, deci, in aceasta asertiune, constitutia teandrica si comunitara a Bisericii, icoana a Sfintei Treimi. Viata Bisericii e plina de transubiectivitatea transcendenta divina, devenita intima ei prin faptul ca e viata in Duhul cel deofiinta cu Fiul si nedespartit de El. Iar aceasta comuniune deplina intre Hristos si Sfantul Duh care constituie Biserica si sustine viata crestina din Biserica isi are bineinteles modelul perihorezei eterne sau in comuniunea existenta in sanul Sfintei Treimi.

Invingand egoismul, credinciosii se unesc in iubirea reciproca dupa comuniunea iubitoare infinita a Sfintei Treimi. Starea de indumnezeire este o stare de "comuniune maxima" iar drumul spre ea un "efort spre comuniune" care intaresc atat responsabilitatea in cadrul comuniunii, cat si libertatea in fata pasiunilor egocentrice.

Numai o Biserica plina de Treime, numai o Biserica - icoana a comuniunii iubitoare trinitare -, poate fi semnul unei comuniuni depline si distincte in acelasi timp. Caci numai in comuniunea vesnica si deplina a Sfintei Treimi ne este data comuniunea distincta dintre noi si posibilitatea sa ne impartasim de aceasta infinitate. "In Treimea ca unitate totala de persoane neconfundate este asigurat deplin caracterul persoanei". In viata Dumnezeului treimic se inscrie istoria fiecarei persoane umane distincte si comunitare.

In acelasi timp revelata si mai presus de orice intelegere, Sfanta Treime constituie "baza, rezerva infinita, puterea si modelul pentru comuniunea noastra progresiva eterna, dar ne indeamna la o continua gandire si crestere spirituala, ajutandu-ne sa depasim continuu orice treapta atinsa a comuniunii noastre personale cu Dumnezeu si intre noi si sa facem eforturi pentru o intelegere tot mai aprofundata a misterului comuniunii supreme".

a. Dragostea si intelegerea ca puteri de comuniune

Opera de mantuire realizata de Hristos, este implinita subiectiv sub forma Bisericii (Ekklisia tou Theou), care este tocmai comuniunea cu Dumnezeu si intre noi, comuniunea dupa chipul Sfintei Treimi. "Se nastea acum o realitate noua in lume (...) Biserica se nastea dintr-o putere noua din cer, din puterea infinita a iubirii dumnezeiesti, pe care o va purta cu ea sau din care va sorbi fara sa o epuizeze si o va comunica lumii in toate timpurile, mereu improspatata (...) Se infiinta o comunitate umana care avea ca fundament si ca purtator al ei pe Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, prin care se comunica lumii iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu; lua fiinta o realitate a unei comuniuni care nu-si va epuiza puterile, pentru ca le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al ipostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta cerul pe pamant, pe Cuvantul intrupat, salasluit in ea cu puterea Lui continuu indumnezeitoare si unificatoare".

In traditia Parintilor capadocieni, Staniloae este convins de noutatea absoluta a evenimentului Cincizecimii care da nastere unui nou mod de gandire, koinonia eclesiala hranind comuniunea dintre oameni. Aceasta unitate de gandire depaseste toate diferentele de exprimare care existau atunci intre ei si din acest punct de vedere Biserica poate fi inteleasa, in continuitate patristica, ca fiind in antagonism cu turnul Babei. Amestecarii limbilor si divizarii umane le corespunde reunificarea umanitatii in Biserica, in universalitatea sa duhovniceasca.

Interesant pentru analiza noastra este sa vedem de ce natura, sau mai bine-zis ce fel de reunificare a produs aceasta noua comuniune. Staniloae subliniaza ca noua realitate nu aduce in nici un caz o aliniere la nivelul gandirii: "Aceasta intelegere comuna a celor care intra in Biserica nu inseamna insa uniformitate in toate. Mentinerea deosebirii limbilor tuturor celor care au primit aceeasi intelegere este un simbol al acestei unitati in varietate". Aceeasi unitate in diversitate este exprimata prin multitudinea si diversitatea harismelor care provin din acelasi Duh Sfant. Hristos si Duhul nu anuleaza in nici un chip diversitatea creatiei.

Odata cu acest nou mod comun de gandire distingem si primatul dragostei in cadrul comuniunii. "in Biserica sufla Duhul iubirii dintre Tatal si Fiul care aduce si sadeste in oameni iubirea filiala fata de Tatal si simtirea iubirii Tatalui fata de Fiul si, prin El, fata de cei uniti cu El in trupul Bisericii. Suflul acestei iubiri, aduse in noi prin Duhul, a creat lumea si suflul ei o reface ca Biserica". Iubirea ca forta de comuniune este si ea raportata la noutatea absoluta a evenimentului constituirii Bisericii: "Purtata in Hristos, comunitatea celor uniti cu El traieste in caldura dragostei si in lumina Lui, in lumina dragostei Lui fata de credinciosii din El si a lor fata de El si intreolalta. E o viata in alt plan, in planul vietii nesfarsite si atotlu-minoase dumnezeiesti".

Dupa Staniloae, persoana aproapelui este cel mai mare dar care poate sa ne umple de viata, insa ea trebuie sa-si pastreze identitatea si sa se daruiasca ea insasi caci numai daruirea de sine ne poate implini. Prin faptul de a exista pentru ceilalti, omul nu se reduce la stadiul de obiect, caci prin serviciul adus altor persoane el se angajeaza liber si, prin efortul depus pentru a le face fericite, progreseaza el insusi in libertate si in spiritualitate. Omul este prin insasi constitutia sa o fiinta deschisa pentru semeni,

fiind astfel o fiinta dialogica. Staniloae afirma ca nimeni nu se poate imbogati spiritual singur, in izolare. in relatiile dintre oameni exista un schimb sufletesc continuu prin intermediul caruia realizam o imbogatire in comun. Si tocmai iubirea este liantul care tine pe oameni in acest schimb si in aceasta opera de imbogatire comuna.

Iar comuniunea de viata, comuniunea de iubire se realizeaza in Biserica. Aceasta comuniune de viata este experiata prin rugaciune, rugaciune ce este de fapt expresia iubirii dintre membri, dar care sporeste in acelasi timp iubirea si face comuniunea deplina.

b. Misterul comuniunii - uniune si diferenta

Pentru Staniloae, misterul comuniunii interpersonale se caracterizeaza tocmai prin acest paradox: uniune si diferenta. Iubirea dintre persoane realizeaza uniunea dintre ele, dar, in acelasi timp, produce si bucuria uneia fata de alta chiar pentru alteritatea sa si, deci, distinctia dintre ele. Chiar in unirea cu Dumnezeu, acesta ramane intotdeauna distinct, isi pastreaza alteritatea, cel ce crede adancind la maximum singularitatea sa prin comuniunea cu Dumnezeu.

Urmand exemplul teologilor germani H. Miihlen si W. Kasper care au facut din celalalt ca frontiera un argument personalist al existentei lui Dumnezeu, Staniloae precizeaza locul alteritatii in orizontul unitatii: "Nu ma scufund in ceilalti, asa cum nu ma scufund in celalalt, oricat de mare ar fi iubirea intre mine si el, sau intre mine si ei. Caci eu-1 celuilalt imi ramane si un "tu", oricat de mult m-as uni cu el. imi ramane si o "granita" si imi impune si o responsabilitate, oricat de mult m-as scufunda in interiorul lui, sau oricat de mult m-ar umple de el. Iubirea fata de el ramane unita cu sfiala fata de el; oricat as trai in taina lui, ea ramane taina lui. E taina lui in mine". Nici vorba de o scufundare sau de o inghitire a eu-lui in ceilalti, ci mai mult, aceasta alteritate determina un maximum al gradului de comuniune cu ceilalti.

Deci, in orizontul comuniunii persoanelor, fiecare poarta in sine pe celalalt, dar ca persoana distincta. in interioritatea lor, afirma Parintele Staniloae, alteritatea subzista. Putem spune asadar ca realitatea comuniunii

instituita la Cincizecime nu ameninta sau anuleaza alteritatea, ci mai mult, o genereaza. Diferentele se mentin, desi devin interioare, sau se mentin tocmai pentru ca isi sunt reciproc interioare.

Pentru a ajunge sa construim "turnul" perfectei comuniuni de care vorbeste Pastorul lui Herma, trebuie sa respectam diferentele caci unitatea sub forma de comuniune trebuie sa respecte particularitatile. Ea se deschide unei diversitati de situatii concrete, de nuante, subliniind caracterul relational al Bisericii care e una intr-o diversitate ce nu anuleaza sau distruge diversitatea.

Din punct de vedere ortodox, modelul trinitar este fundamentul Bisericii sau persoanei umane in virtutea unei relatii adecvate intre unitate si diversitate. Biserica contine in ea si impartaseste comuniunea Persoanelor divine, unitatea sa decurgand din unitatea lui Dumnezeu, ea adunand in Dumnezeu si cu Dumnezeu.

III. Unitatea comuniunii sau sobornicitatea

In stransa legatura cu cele de mai sus, in viziunea lui Staniloae asupra sobornicitatii, putem spune ca in orizontul sau eclesiologic, conceptul de sobornicitate si cel de comuniune sunt sinonime. Voi aborda aceasta chestiune mai mult dintr-o perspectiva metodologica, fapt ce-mi va permite o dubla insistenta: in primul rand ma voi concentra asupra intelesului si nuantelor pe care acest concept le primeste in eclesiologia lui Staniloae. In al doilea rand, voi incerca sa scot in evidenta conceptia sa originala despre "sobornicitatea deschisa". De fapt, mi se pare ca interesul particular rezida tocmai in aceasta juxtapunere surprinzatoare a "sobornicitatii" si a "deschiderii" (a transparentei - cum obisnuieste adesea s-o denumeasca). In acest sens, voi sublinia doua aspecte care l-au condus pe Parintele Staniloae la formularea acestui concept: mai intai, deschiderea Bisericii catre lume; apoi, complexitatea Revelatiei si puternica sa reactie contra alternativelor unilaterale.

In traditia lui Homiakov, Staniloae intelege sobornicitatea ca sinodali-tate si catolicitate in acelasi timp, pentru el aceasta notiune exprimand pe de o parte "modul sinodal de pastrare a invataturii Bisericii la nivel episcopal",

iar pe de alta parte, "modul general comunitar al practicarii invataturii", in consecinta, putem spune ca Staniloae vede Biserica ca pe un sinod permanent, de sus pana jos, ca pe o comuniune ce presupune complementaritatea membrilor. Distingem deci o anumita echivalenta intre aceasta idee de sinodalitate generala si cea de comuniune in cadrul Bisericii.

Dupa Staniloae, sobornicitatea este expresia intregii vieti interne a Bisericii, o unitate realizata in comuniune, o unitate a persoanelor intr-o diversitate complementara. Stim ca, in perioada cand Staniloae teologhisea despre sobornicitate, la cativa ani dupa Vatican II, majoritatea abordarilor catolice gandeau unitatea numai in termeni de "incorporare", "reintoarcere in staul", "asimilare", "integrare" in unitatea catolica.

La acea epoca, Staniloae manifesta o viziune mult mai dinamica a unitatii, a unei unitati a comuniunii in care membrii Bisericii experiaza unitatea de care se impartasesc ca de un intreg, un intreg care nu desfiinteaza identitatile.

Un aspect mai merita subliniat: munca de conceptualizare a notiunii de sobornicitate il conduce inca de pe atunci, la alternanta pozitiva a vocabularului comuniunii. Iata cum definea Staniloae, in 1967, acest concept: "Sobornicitatea nu este o unitate pur si simplu, ci un anumit fel de unitate. Poate exista unitatea unui intreg in care nu se disting parti constitutive, sau unitatea unui grup tinut la un loc printr-o comanda exterioara, sau o unitate intre entitati alaturate, uniforme. Sobornicitatea se deosebeste de unitatea pur si simplu, fiind un anumit fel de unitate: unitatea de comuniune" .

Aceasta unitate de comuniune este singura unitate conforma demnitatii persoanelor implicate in ea, singura unitate care nu introduce raporturi de subordonare intre persoane, si in care structurile ierarhice nu sunt concepute ca ceva exterior sau superior persoanelor care relationeaza: "in unitatea comuniunii personale sunt unite in egalitate, iar institutia este expresia comuniunii lor".

a. Deschiderea Bisericii catre lume

Un element important care-l conduce pe Staniloae spre edificarea principiului sobornicitatii il reprezinta viziunea sa asupra deschiderii Bisericii

catre lume. in acest sens, putem intelege gandirea eclesiologica a Parintelui Staniloae plecand de la o singura observatie majora: pentru el, toata creatia devine sau este destinata sa devina Biserica prin dinamica izvorata din Hristos. Inspirandu-se din teologia Sfantului Maxim Marturisitorul, el vede lumea intreaga indreptata spre a deveni Biserica, deoarece in creatie sunt prezente ratiunile divine (logoi) ce conduc catre unitatea finala in Hristos si, deci, imprima lumii o anumita dinamica. Staniloae gandeste aceasta dinamica observand trei tendinte sau aspecte ale omenirii in general: miscarea catre o mai mare cunoastere a universului, spre stapanirea cat mai perfecta a creatiei si spre ameliorarea relationarii sociale umane. Dar, subliniaza Parintele, aceasta dinamica continua poate fi inteleasa numai in relatie cu evenimentul intruparii prin care Hristos intra in comuniune cu umanitatea si descopera sensul deplin al creatiei.

Lumea, ca dar al lui Dumnezeu, este un spatiu al dialogului, al comuniunii intre noi si intre noi si Dumnezeu. Efortul de unificare a tuturor in Dumnezeu implica transformarea noastra si transformarea lumii.

Asimilarea progresiva a intregii lumi in unitatea lui Hristos presupune o continuare intre poporul ce este in Biserica cu cel care este in afara ei, caci Dumnezeu lucreaza in toti oamenii. Din aceasta cauza, intelegerea unei Biserici inchise lumii nu este conforma Evangheliei si nici constitutiei insesi a Bisericii care trebuie sa ramana intr-o dinamica comunionala continua fara sa nege dinamica intregii creatii si lucrarea lui Dumnezeu in oameni.

Totusi, Staniloae crede ca numai o Biserica unitara intr-o spiritualitate autentica ar putea reconcilia mai bine existenta Bisericii ca unitate cu deschiderea sa fata de lume, punandu-se in slujba oamenilor prin iubire. Comuniunea adevarata face accesibila contemplarea "profunzimii semenilor si a sensurilor lumii, care e potential infinit, pentru ca semenii si sensurile lumii isi au, prin ratiunile lor in curs de revelare treptata si nesfarsita, radacinile comune in infinitatea si in dragostea nemarginita a lui Dumnezeu cel in Treime".

Din perspectiva eshatologica, vocatia lumii se actualizeaza in Biserica, lumea gaseste in om implinirea sa, iar omul isi gaseste implinirea in comuniunea cu semenii si mai ales in comuniunea cu Persoanele divine, ceea ce constituie Biserica. In acest sens, Biserica poate fi inteleasa ca spatiu al comuniunii pentru intreaga umanitate.

b. Complexitatea Revelatiei si respingerea unilateralitatii sensurilor

In 1971, intr-o analiza a unui document al Comisiei Credinta si Constitutie a CEB, Staniloae deschide portile interpretarii sobornicesti a diversitatii eclesiale. De fapt, ipoteza metodologica dezvoltata se fundamenteaza pe principiul ca diversitatea invataturilor biblice apar mai degraba ca fiind complementare decat contradictorii, tinand seama de diversitatea lucrarilor lui Dumnezeu si de diversitatea raspunsurilor umane la lucrarile lui Dumnezeu. Conform acestui rationament, Scriptura poate fi inteleasa numai daca este privita ca un tot.

Extinzand acest demers la eclesiologie, Staniloae crede ca, daca aceasta recunoastere devine generala, ea poate conduce catre apropierea ecumenica. Multe din diviziunile si ereziile aparute in sanul crestinismului reprezinta fructul unui atasament mai mult sau mai putin arbitrar de un aspect al Revelatiei, prin ignorarea altora tot atat de importante.

In stransa legatura cu aspectul dezvoltat mai sus, Staniloae afirma ca Dumnezeu ca fiinta infinita Se reveleaza prin acte, cuvinte si imagini diferite pentru ca nu-si epuizeaza niciodata misterul fiintei prin aceasta diversitate. Demersul lui Staniloae vizeaza tocmai depasirea unui atasament exclusiv la modurile de revelatie pe care le cunoastem pana astazi ca la realitatea ultima, excluzand unilateral alte moduri posibile de exprimare a lui Dumnezeu, caci, spune Parintele, nici unul din aceste moduri de revelare nu exprima integral pe Dumnezeu. Bineinteles ca nu poate fi in nici un caz vorba de o relativizare a adevarurilor divine deja revelate, ci de constientizare a relativitatii mijloacelor noastre de intelegere a Revelatiei si de exprimare a lui Dumnezeu. Ignorarea acestui fapt conduce catre o traire limitata a prezentei lui Dumnezeu si la o absolutizare a propriei diversitati. in aceasta atasare unilaterala Staniloae vede una din cauzele separarii actuale a crestinilor, caci fiecare, prin modul sau de a trai si de a exprima pe Dumnezeu, considera ca "il traieste si-L exprima pe Dumnezeu in intregime si acest mod al sau este unicul mod de a trai si exprima pe Dumnezeu".

Incercand sa sistematizez aceasta metoda, pot spune ca, in perspectiva lui Staniloae: a) exercitiul sobornicitatii permite identificarea clara a cauzelor spirituale a separarii crestinilor; b) diviziunea (diaresis) reprezinta atasarea unilaterala la anumite aspecte ale Revelatiei; c) Biserica, urmarind paradigma Revelatiei, trebuie vazuta ca o realitate supla, complexa, in care sunt unite aspecte variate, mai mult complementare decat contradictorii.

Ajungem astfel sa ne intrebam care este de fapt miza acestor afirmatii. Eu cred ca tot acest demers al lui Staniloae este orientat catre recunoasterea diversitatii altora ca fiind complementara in drumul nostru spre realizarea unei comuniuni depline, o recunoastere care nu conduce deloc catre o relativizare eclesiala, ci catre o pluralitate legitima.

Spiritul sobornicesc al cuiva implica un anume pluralism, cum ziceam, pentru ca, "intelegand" misterul apofatic al lui Dumnezeu, acesta poate considera intelegerea celuilalt despre aceeasi realitate ca fiindu-i complementara. Astfel el se poate imbogati prin imbratisarea intelegerii celorlalti.

De aici, doua consecinte logice mi se par subliniate in mod particular de catre Staniloae: a) plenitudinea invataturii apostolice poate fi revelata numai prin acest exercitiu al sobornicitatii care implica comunicarea mutuala ca rezultat al unei perpetue tensiuni intre unitate si diversitate; b) sobornicitatea ortodoxa trebuie sa se imbogateasca si cu valorile spirituale actualizate de crestinii de alte traditii, cu alte cuvinte sa fie practicata ca o "so-bornicitate deschisa".

Universalitatea crestina in forma de comuniune (cum defineste adesea Staniloae sobornicitatea) reprezinta tocmai imbratisarea larga a plenitudinii Revelatiei care pastreaza distanta fata de limitarile fiecarui sistem si mentine permanent portile deschise pentru noi posibilitati de exprimare a misterului crestin.

In acelasi timp, Staniloae stie sa citeasca semnele timpului si astfel avanseaza, ca model ecumenic pentru unitate, experienta ortodoxa a unitatii de comuniune care permite posibilitatea de a combina pluralitatea as-

pectelor si adevarata unitate cu o recunoastere mutuala a diversitatii si respectul mutual al libertatii intr-o unitate comuna. In cadrul dinamicii ecumenice, practicarea unei "sobornicitati deschise" ar evita astfel riscul unui relativism doctrinal.

Sobornicitatea reprezinta actul de continut al unitatii Bisericii, bogatia armoniei treimice, unitatea rezultata prin practicarea acestei sobornicitati ne-flind numai rezultatul unui efort uman, ci bineinteles opera Duhului Sfant in care unitatea si diversitatea sunt impacate intr-o tensiune tainica si creatoare.

Trebuie sa recunoastem insa faptul ca, atunci cand vorbeste de unitatea crestina, Staniloae isi incepe discursul cu afirmatia ca Biserica Ortodoxa este singura Biserica in adevaratul sens al cuvantului. Totusi, din analiza facuta, putem trage concluzia ca viziunea Parintelui despre traditia ortodoxa ca traditia Bisericii una, trebuie privita mai mult dintr-o perspectiva inclu-siva si nu exclusiva. Caci, in acelasi timp, el admite ca alte Biserici participa la o anumita intindere a realitatii unicului mister crestin, deoarece, pentru Biserica Ortodoxa, adevarul este inteles in mod sobornicesc, el putand fi vazut "mai deplin de gandirea tuturor armonizata prin iubire".

Concluzii

Parintele Staniloae face sinteza elaborarilor eclesiologice care caracterizeaza gandirea ortodoxa a secolului trecut: Biserica - chip al Treimii, trup al lui Hristos, comuniune a Duhului Sfant etc. Totusi, ceea ce este original in aceste elaborari, este "dinamismul, deschiderea lor, si apelul pe care-l comporta de a nu ramane la simple formule, ci de a se angaja pe dificila si umila cale a aprofundarii personale".

La capatul acestui mic studiu, putem afirma ca modelul si sursa comuniunii eclesiale este, pentru Parintele Staniloae, Dumnezeu in Treime. In viata trinitara se circumscrie intreaga istorie a Bisericii. Eclesiologia lui Staniloae este marcata de Treime, respira Treime, iar comuniunea eclesiala este imprimata de forta relatiilor intratreimice. Eclesiologia comuniunii reflecta, in demersul sau teologic, structura trinitara a Bisericii.

Apoi, trebuie subliniat acest lucru datorita consecintelor profunde pe care le antreneaza, Staniloae gaseste cheia articularii organice a hristologiei si a pnevmatologiei intr-o sanatoasa teologie a Bisericii, fundamentandu-se pe teologia persoanei deplin pnevmatizate a lui Hristos. Biserica este comuniune a credinciosului realizata in Hristos si sustinuta de Duhul Sfant.

Un limbaj al tainei caracterizeaza gandirea lui Staniloae. Ca icoana a Sfintei Treimi, fiinta eclesiala trebuie sa exprime unitatea insasi a Treimii, misterul trinitar constituindu-se astfel in modelul si fundamentul misterului antropologic si al celui eclesiologic. Cadrul comunional al chipului Sfintei Treimi din noi face posibila comuniunea cu semenii si cu Dumnezeul treimic, relationarea eclesiala fiind astfel legata intim de relationarea divina. Parintele Staniloae cultiva o viziune trinitara a omului, adica o viziune a persoanei in comuniune pe care se fondeaza Biserica.

Despre teologia Bisericii dezvoltata de Staniloae n-as zice ca este ecumenica, ci mai degraba soborniceasca in intelesul deplin al acestui cuvant. Gandind unitatea ca inclusa in fiinta Bisericii, Staniloae isi fundamenteaza discursul pe aspectul comunitar al acestei unitati: "Adevarata unitate este o unitate a tuturor crestinilor in adevar. Ea n-are nici un caracter individualist, nici un caracter de subordonare a tuturor unei instante supreme, ci un caracter sobornicesc-comunitar, ca libera unitate in Duhul Sfant".

Drd. Sorin-Constantin Selaru

• Sfintii Atanasie si Chiril, patriarhii Alexandriei
  Publicat in : Vietile sfintilor