Aaron si Melchisedec - Cele doua preotii

Aaron si Melchisedec - Cele doua preotii Mareste imaginea.


Aaron si Melchisedec - Cele doua preotii

 

Consideratii introductive

 

Avva Daniel, unul din marii parinti ai Pate­ricului a povestit despre un alt mare batran din partile de jos ale Egiptului ca acesta, in simplitatea lui, zicea ca Melchisedec este Fiu al lui Dum­nezeu. I s-a dat, asadar, despre el de veste fericitului Chiril, patriarhul Alexandriei, care a trimis sa i-l aduca indata. Stiind ca batranul este mare facator de minuni si ca, daca-l va ruga, Dumnezeu ii va dezvalui lui taina - caci credea astfel, numai din ignoranta - a pus la cale un siretlic. I-a zis deci urmatoarele: "Asculta, avvo: ma aflu intr-o mare incurcatura. Un gand imi spune ca Melchisedec ar fi Fiul lui Dumnezeu; vine apoi alt gand care-mi spune ca nu este adevarat, ci el ar fi fost doar un om, preot al Dumnezeului celui Preainalt, cum zice Scriptura. Fiind chinuit in acest fel de ceva vreme, m-am gandit sa te chem sa te rogi tu ca Dumnezeu sa-ti dezvaluie taina aceasta pentru mine!".

 

Batranul, fiind curat cu inima si plin de credinta in puterea rugaciunii, i-a raspuns: "Lasa-ma trei zile. Il voi intreba pe Dum­nezeu si-ti voi dezvalui taina". A plecat batranul si a inceput sa se roage cu toata puterea credintei sale. Dupa trei zile vine la marele patriarh si spune ca Melchisedec a fost un om. "Cum ai aflat aceasta, avvo?". El i-a raspuns: "Dumnezeu mi-a aratat pe toti patriarhii Legii celei Vechi. I-a trecut prin fata mea pe fiecare, de la Adam si pana la Melchisedec, si m-a incredintat ca acesta a fost doar om". Chiril s-a bucurat mult pentru batran si i-a multumit adanc, iar batranul s-a intors la ale sale. De acum insa el propovaduia cu toata taria ca Melchisedec n-a fost decat un simplu om.

 

In secolul al II-lea o secta gnostica, iudeo-crestina, a fost numita chiar "a melchisedechienilor" deoarece ei credeau ca Fiul lui Dumnezeu a aparut in istorie pentru prima data nu in Iisus Hristos, ci inca din Vechiul Testa­ment sub chipul lui Mechisedec.

 

Batranul din Pateric era cu siguranta sub influenta vreunui membru al acestei secte care, dupa cum se vede, nu era inca stinsa pe la inceputul secolului al V-lea. De inspiratie probabil eseniana, secta incerca, evident, sa-si supraliciteze pozitia intemeind-o pe un pe un personaj care i se parea mai prestigios decat Aaron. Disputa trebuie sa se fi purtat probabil, in acesti termeni: daca Melchisedec a fost un sim­plu om, cum sustineau carturarii de la Ierusalim, preotia lui nu putea prevala asupra celei a lui Aaron, instituita de insasi Yahve; daca a fost Fiul lui Dumnezeu, cum invata secta in cauza, atunci era posibila intemeierea unui nou legamant cu poporul ales si diferit de acela reprezentat de arhi­ereii de la Templu.

 

Interpretarea melchisedechienilor pare a se fi intemeiat pe un argument care apare si la autorul Epistolei catre evrei, care zice: "Melchisedec aces­ta, dupa insemnarea numelui sau, este intai, imparat al neprihanirii, apoi si, imparat al Salemului, adica, imparat al pacii; fara tata, fara mama, fara spita de neam, neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii, dar care a fost asemanat cu Fiul lui Dumnezeu." (Evr. VII, 1-2).

 

Prin expresia "a fost asemanat" autorul nostru atesta aceasta apropiere pe care o faceau, proba­bil, membrii sectei respective si din care se vede ca iudaismul insusi se afla in cautare doctrinara in vederea unei innoiri sub presiunea ocupatiei romane, dar si sub aceea exercitata inevitabil de aparitia noii religii a lui Iisus din Nazaret, care reusise sa impuna in constiinta contemporanilor notiunea de "Fiu al lui Dumnezeu".

 

Autorii crestini nu puteau valida insa o atare interpretare, care asimila pe Fiul lui Dumnezeu cu Melchisedec, caci un astfel de Melchisedec n-ar mai fi avut nici o legatura cu religia Logosului intrupat in Iisus, fiul Mariei. Autorul epistolei catre evrei preia, totusi, problema lui Melchisedec, dar nu in termenii sectei respective, ci cu apli­care fara echivoc la Iisus Hristos si prin prisma psalmului CX.

 

In felul aces­ta dezbaterea in cauza nu mai este una intre doua secte iudaice rivale, cea oficiala de la Templu, care dorea pastrarea vechiului legamant, si cea izolata in pustiul de la Qumran, care dorea un nou legamant. In epistola catre evrei ea devine o disputa intre crestinismul autentic si oficialii de la Ierusalim, cum fusese, de altfel, si in timpul vietii lui Iisus insusi.

 

In acest context adevarata problema n-a mai constituit-o intrebarea daca Melchisedec a fost un simplu om sau a fost insusi Fiul lui Dumnezei, ci de ce a fost numit Iisus Hristos preot "dupa randuiala lui Melchisedec", iar nu dupa aceea a lui Aaron (Evr. VII, 11).

 

Controversa pare a se fi dus in termenii urmatori:daca adevarata preotie este cea care descinde din Aaron, cum afirmau cu incrancenare iudeii, orice tentativa de a-L prezenta pe Iisus Hristos ca mare arhiereu, cum voiau crestinii, este vana, deoarece omul din Nazaret nu s-a nascut din semintia lui Levi, ci din aceea lui Iuda, deci fara nici o legatura cu neamul preotilor Vechiului legamant; daca, dimpotriva, Iisus este marele arhiereu al Noului legamant, cum afirmau cu toata con­vingerea crestinii, atunci El descinde dintr-o alta preotie si aceasta este preotia lui Melchisedec.

 

Temeiul cel mai puternic al acestei invataturi este psalmul CX, pe care insusi Mantuitorul l-a invocat la un moment dat in dis­puta sa cu fariseii si care spune urmatoarele: "Domnul a zis Domnului meu: Sezi de-a dreapta Mea, pana voi pune pe vrajmasii Tai asternut pi­cioarelor Tale. Domnul a jurat si nu-i va parea rau: Tu esti preot in veac, dupa randuiala lui Melchisedec" (Psalmul CX , 1,4). Mantuitorul a invocat prima parte (vezi Matei XXII, 41- 46); autorul epistolei catre evrei pe cea de a doua (vezi Evrei V, 6, 10; 20; VII, 11, 17).

 

Desi astazi nimeni nu mai constesta ruptura dintre Iisus Hristos si preotia mozaica, o anumita ceata persista inca in jurul acestei probleme. Este vorba de dificultatile pe care le implica o definire precisa a preotiei crestine in contextul eforturilor celor trei mari confesiuni de a ajunge la un acord in aceasta problema. in discutiile ecumenice de astazi problema se pune inca in termenii marii dispute occidentale din secolul al XVI-lea din­tre catolici si protestanti, adica in termenii alternativei dintre preotia spe­ciala, harica sau de succesiune apostolica si preotia generala sau a laicilor, a comunitatii largi a credinciosilor.

 

Nevoita sa faca fata acestei probleme in dezbaterea ecumenica contemporana, teologia ortodoxa a preluat ca de obicei termenii in care o pun occidentalii si incearca s-o rezolve folosind impotriva exagerarilor catolice argumentale protestante, iar impotriva ero­rilor protestante argumentele catolice.

 

In ciuda vastitatii problemei, studiul de fata reprezinta o incercare de a descrie problema raporturilor dintre cele doua preotii in alti termeni decat cei traditionali si a incerca o solutie prin prisma vechii antiteze dintre preotia lui Aaron si cea a lui Melchisedec, an­titeza preluata de teologia patristica din textul epistolei catre evrei. inainte de a trece la o evaluare mai adanca a acestei antiteze, sa vedem cum se pune astazi problema raportului dintre preotia speciala si preotia genrala.

 

Dezbaterea contemporana

 

Teologia catolica sustine, cum se stie, ca­racterul cu totul deosebit al preotiei de hirotonie considerand-o ca o stare cu totul speciala in cadrul Bisericii, adica deosebita in mod radical de preotia generala pe care o are poporul lui Dumnezeu, adica fiecare credin­cios laic. Este o preotie al carei temei nu deriva din consimtamantul comu­nitatii, cum cred protestantii, ci din puterea lui Hristos insusi, putere trans­misa apostolilor si prin ei episcopilor de peste veacuri prin succesiune directa.

 

Cu alte cuvinte, si aceasta precizare este foarte importanta, teolo­gia catolica considera preotia sacramentala ca fiind o realitate in sine, inde­pendenta de acordul comunitatii, capabila sa aduca jertfa euharistica chiar in absenta comunitatii, indreptatita sa reprezinte comunitatea inaintea lui Dumnezeu si putand-o inlocui din acest punct de vedere.

 

Descrisa in acest fel, preotia catolica este o stare in sine, distincta ontologic de restul comu­nitatii, avand un caracter special, o substanta proprie, ceea ce asigura membrilor ierarhiei catolice o putere absoluta asupra comunitatii in toate problemele religioase. Cele mai recente temeiuri ale acestei viziuni sunt, desigur, decretele Conciliului II Vatican.

 

Documentul Lumen gentium spune urmatoarele: "Preotia comuna a credinciosilor si preotia ministeriala sau ierarhica desi diferenta dintre ele este de esenta si nu numai de grad (s.n.), sunt, totusi, randuite una pentru alta, caci si una si cealalta participa in modul sau specific (s.n.) la preotia unica a lui Christos. Prin puterea sacra de care se bucura, preotul hirotonit formeaza si conduce poporul sacerdotal, celebreaza jertfa euharistica in persona Christi si o ofera lui Dumnezeu in numele intregului popor (s.n.); iar credinciosii in puterea preotiei lor regale, participa la jertfa euharistica si isi exercita preotia prin primirea sacramentelor, prin rugaciune si multu­mire, prin marturia unei vieti sfinte, prin abnegatie si dragoste activa".

 

Textul este fundamental pentru viziunea catolica in aceasta problema. Con­form acestui text preotia sacramentala, ierarhica se distinge ontologic de preotia generala a comunitatii, caci diferenta este de esenta si nu numai de grad; in schimb poporul participa la jertfa euharistica si la misterul vietii ecleziale doar pasiv, primind sacramentele, prin rugaciune si multumire. In ciuda precizarii ca dragostea poporului ar fi una activa, este evident ca modul sau specific de a participa este cat se poate de pasiv, cu atat mai mult cu cat ierarhia aduce sfanta jertfa in numele intregului popor.

 

Aceasta viziune este intarita si de alte texte: "Mai mult, spune docu­mentul Sacrosanctum Concilium, rugaciunile adresate lui Dumnezeu prin preotul care prezideaza adunarea in persona Christi sunt spuse in numele intregului popor sfant si al celor de fata".

 

Dar cel mai important din punctul de vedere al sublinierii deosebirii ontologice dintre cele doua preotii este urmatorul fragment: "Din Traditia atestata mai ales in ceremoniile liturgic si in obiceiurile Bisericii atat din Rasarit cat si din Apus rezulta clar ca impunerea mainilor si cuvintele con­sacrarii confera harul Duhului Sfant si imprima un caracter sacru, astfel incat episcopii, in mod eminent si vizibil, tin locul lui Christos - invatator, Pastor si Mare Preot si actineaza in persona Christi - in numele si ca reprezentanti ai Lui".

 

Afirmarea caracterului sacru imprimat de actul hirotoniei este o reluare a decretului emis deja de Conciliul de la Trident, sesiunea 23, capitolul 4 despre caracterul nesters imprimat preotiei sacra­mentale si fundamenteaza pe seama ierarhiei o adevarata ruptura ontolo­gica in raport cu restul comunitatii. In baza acestui caracter imprimat preotiei sacramentale, ierarhia catolica poate afirma nestingherita ca actio­neaza in persona Christi, ca tine locul lui Christos.

 

Expresia in persona Christi sugereaza ca ierarhia sacramentala, spre deosebire de poporul lui Dumnezeu, detine deplinatatea preotiei lui Hristos. Acest lucru este, de astfel, afirmat cat se poate de clar in acelasi document despre Biserica: "Pontiful roman, in virtutea misiunii sale de Vicar al lui Christos si Pastor al intregii Biserici, se spune in documentul Lumen gentium, are in Biserica puterea deplina, suprema si universala (s.n.), pe care o poate exercita intotdeauna in mod liber. Colegiul episcopi-lor, care succede in magisteriu si in conducerea pastorala Colegiului Apostolilor, sau, mai exact, in care corpul apostolic se perpetueaza neintre­rupt, este, de asemenea, impreuna cu Capul sau, Pontiful roman, si nicio­data fara acest Cap, subiectul supremei si deplinei puteri asupra intregii Biserici".

 

"Prin urmare, insista acelasi document, fiecare episcop re­prezinta (s.n.) Biserica sa si toti impreuna cu Papa reprezinta (s.n.) Biserica intreaga in legatura pacii, a dragostei si a unitatii".

In posesia unei aseme­nea deplinatati ontologice, beneficiind in asemenea masura de substanta eclezialitatii, este normal ca ierarhia catolica sa creada ca reprezinta intrea­ga Biserica, ca rugaciunile pe care ea le adreseaza lui Dumnezeu sunt spuse in numele intregului popor sfant si al celor de fata, cu alte cuvinte in locul poporului si chiar al celor prezenti, ca poate aduce sfanta jertfa "chiar si atunci cand nu poate fi prezent nici un credincios (s.n.)".

 

Dar cea mai importanta consecinta a acestei "deplinatati" ecleziale afirmata de teologia catolica pe seama ierarhiei sacramentale este dezva­luita in afirmatia din Lumen gentium potrivit careia "prin puterea sacra de care se bucura, preotul hirotonit formeaza (s.n.) si conduce poporul sacerdotal, celebreaza jertfa euharistica in persona Christi si o ofera lui Dumnezeu in numele intregului popor".

 

Expresia "formeaza si conduce poporul sacerdotal", denota subordonarea totala a preotiei generale fata de preotia sacramentala. Mai mult, sugereaza ca preotia generala capata substanta abia prin actul exercitarii puterii preotiei sacramentale, ca poporul lui Dumnezeu exista numai in masura in care voieste ierarhia sa existe.

 

"Ierarhia Bisericii, spune teologul catolic B. De Margerie, naste spi­ritual laicatul, instruindu-l in vederea botezului sau a fidelitatii perfecte fata de promisiunile botezului. Asa cum (Dumnezeu) Tatal il naste pe Fiul din eternitate, comunicandu-I viata Sa divina, tot astfel si Biserica (adica ierarhia, n.n.) renaste pe oameni comunicandu-le viata divina si supranatu­rala a harului. Biserica isi naste fiii nu in afara ei, cum fac mamele paman­testi, ci-i incorporeaza dupa cum Tatal il naste pe Fiul Sau comunicandu-I propria-I natura divina si locuind in El asa cum acest Fiul unic ramane vesnic intors catre sanul Tatalui".

 

In felul acesta teologia catolica statueaza fara echivoc dependenta ontologica totala a preotiei generale de preotia sacramentala, adica exact ceea ce contesta cu o neobosita vehementa preotestantismul inca de la in­ceputurile Reformei.

 

Dar nu numai protestantii sunt deranjati de o aseme­nea consecinta; sunt deranjati deopotriva si teologii ortodocsi deoarece consecinta ultima a afirmarii deplinatatii puterii sacerdotale a ierarhiei ca­tolice nu este doar aceea a subordonarii totale a preotiei generale, ci a Bi­sericii insasi.

 

Dupa teologii catolici Biserica insasi nu capata substanta, nu devine cu adevarat reala decat in masura in care isi exercita puterea ie­rarhia sacramentala. Cu alte cuvinte, ierarhia este mai presus chiar decat Biserica insasi. Acest lucru este de altfel afirmat fara echivoc in momentul in care aceeasi teologie catolica sustine raspicat ca deciziile papale sunt ire-formabile, fiind luate ex sese, iar nu ex consensu eccesiae. Afirmarea deplinatatii puterii sacerdotale este inteleasa in catolicism ca o deplinatate ecleziala in baza careia ierarhia poate substitui poporul, ecclesia, in relatia cu Dumnezeu, in actul sacramental al aducerii jertfei euharistice. Poporul sau preotia generala este astfel o realitate ecleziala cu totul contingenta, prezenta lui nefiind absolut necesara in timpul celui mai important act liturgic si eclezial.

 

Cu totul alta este situatia in protestantism. Aparent si luteranii, de exemplu, recunosc o distinctie intre sacerdotium si ministerium. "Chiar afirmand ideea preotiei generale ca sacerdotium, luteranii recunos ca, de la inceput, acesta n-a fost exercitat efectiv ca ministerium decat de anumite persoane. Ei sunt de acord ca epistolele pastorale ale Sfantului Pavel ne arata nu numai realitatea unei hirotonii, ordinatio, ci si temeiul ei mai profund. Hirotonia a fost necesara, dupa luterani, din cauza sarcinii de a pastra" si transmite traditia apostolica.

 

Marturia apostolica primara a trebuit in mod necesar sa devina traditia apostolica, astfel inca actul predarii cuvantului apostolic cuprinde o responsabilitate speciala, la care se cere un mandat special, o supraveghere speciala (episcope), un oficiu specific. De aici se impune concluzia si recunoasterea clara ca Bisericii i-a fost instituit un oficiu prin cuvantul de trimitere al lui Hristos, oficiu caruia i-au fost incredintate, in chip special, pastrarea si predarea marturiei apostolice".

 

Cu toate acestea insa, protestantii, spre deosebire de catolici, cred in realitate intr-o preotie relationala, cu alte cuvinte lipsita de substanta pro­prie in raport cu preotia generala. Preotia exercitata de un pastor, sustin ei, nu are un suport ontologic distinct de acela al comunitatii. Ea exista numai cu acordul comunitatii, numai in interiorul comunitatii si in dependenta totala de comunitate, numai in relatie cu membrii care alcatuiesc aceasta comunitate si numai in functie de ei.

 

"Cand e vorba sa prezinte raportul dintre preotia generala a credinciosilor si necesitatea, totusi, a unui oficiu preotesc special, protestantii o fac prin celebrele lor notiuni de sacerdotium si ministerium. Ei impart Preotia crestina (asa cum fac si cu Biserica ) intr-o Preotie vazuta si una nevazuta. Preotia reala dar nevazuta, nemanifestata vizibil, este dupa ei cea a tuturor crestinilor si se numeste sacerdotium. Sacerdotium este deci autentica si deplina Preotie. Sacerdotium este o noua nastere pnevmatica, el creste din cuvant, apa si Duh. Ministerium-ul nu este decat punerea in aplicare, investirea publica, exercitarea efectiva a sacerdotium-ului. Dupa protestanti, toti crestinii au sacerdotium, toti sunt sacerdoti, adica preoti in sensul cel mai deplin si real al cuvantului. Intrucat insa practic este imposibil sa exercite toti, efectiv, preotia in comunitate, s-a dovedit absolut necesara mandatarea sau investirea de catre comunitate, jure humano si nu juro divino a anumitor persoane cu aceasta slujire preoteasca".

 

Consecinta acestei viziuni este ca preotia sacramentala sau ministe­rium-ul nu mai este o realitate in sine, ca in catolicism, ci o simpla functie asumata de o persoana numai cu acordul si consensul comunitatii. Raportul dintre cele doua preotii, a ierarhiei si a laicilor capata astfel cu totul alte valente in teologia protestanta.

 

"In intelegerea si prezentarea acestui raport, luteranii (spre exemplu) pleaca totdeauna neschimbat de la respingerea ho­tarata a conceptiei care a facut din prezbiterat o clasa preoteasca inchisa, care stapaneste secretele lui Dumnezeu, excluzand pe credinciosi si care, datorita hirotoniei, ocupa un loc cu totul special, subliniat si mai mult de celibat (...). Ceea ce vor ei sa sublinieze si este deosebit de important si din punct de vedere ortodox este faptul ca harul special al Preotiei nu este ceva pe care-l poseda un om, ca un oficiu preotesc nu exista in sine si in legatura cu o singura persoana, ci totdeauna ca functie pentru altii. Ideea aceasta luterana este, de fapt, perfect ortodoxa; pentru ca si teologia ortodoxa sustine raspicat ca nu exista nici o hirotonie in abstracto, ci numai in le­gatura stricta cu o comunitate precisa, determinata esential de acea comu­nitate. Numai in catolicism a fost posibila hirotonia in abstracto".

 

In protestantism, spre deosebire de ceea ce afirma teologia catolica, nu ierarhia sacramentala sau ministeriumu-ul creeaza Biserica sau comuni­tatea poporului lui Dumnezeu, ci poporul lui Dumnezeu sau preotia gene­rala creeaza preotia speciala sau sacerdotium-ul. Preotia speciala nu are fiinta in afara comunitatii. Ea exista numai in functie de vointa comunitatii, numai in relatie cu ea.

 

"Este imposibil sa separam oficiul de comunitate, spune teologul protestant H. Sasse, caci oficiul nu sta deasupra comunitatii, ci totdeauna in ea". In aceste conditii nu mai este posibila o reprezentare a poporului in absenta poporului si o consumare a jertfei euharistice in cadrul unei mise private.

 

Referindu-se la acest mod catolic de a vedea lucrurile, un alt teolog protestant, W. Stahlin, o considera o reprezentare depasita. "Vechea interpretare, spune el, era reprezentarea exclusiva, adica o repre­zentare care era o inlocuire (a poporului) pentru propria lucrare si viata", in consecinta, el propune conceptul unei reprezentari inclusive, caci vechea eroare consta in separarea "intre o reprezentare exclusiva si una inclusiva (eine exklusive und eine inklusive Stellvertretung).

 

In ciuda acestei reconsiderari a realitatii Bisericii, a pozitivitatii inte­grarii preotiei sacramentale sau a ministerium-xxhii in comunitatea ecleziala pentru a nu-i mai permite sa activeze juridic si liturgic in afara si deasupra comunitatii, teologia protestanta ajunge la consecinte extreme, inaccepta­bile pentru un ortodox. Este vorba de hirotonirea femeilor si, mai recent, a homosexualilor.

 

Reformatorii nu s-au multumit sa readuca preotia sacra­mentala in limitele Bisericii, s-o subordoneze Bisericii in intelesul biblic si patristic al acestui concept, ci au redus-o la comunitatea laicilor. Au redus, cu alte cuvinte, preotia sacramentala la preotia generala, facand-o depen­denta ontologic de aceasta. in aceste conditii orice membru al comunitatii, in baza preotiei generale, poate exercita oficiul preotesc, ministerium-ul, chiar si femeile.

 

Teologul german W. Pannenberg considera ca "excluderea femeilor de la oficiul hirotonit al Bisericii, pe temeiuri depasite, nu se mai potriveste astazi". El aduce si un argument suplimentar in acest sens spu­nand ca femeia-preot "nu reprezinta numai pe barbatul pamantesc Iisus din Nazaret, ci pe Hristos cel inaltat, in al carui trup au fost anulate opozitia dintre sexe si contradictiile de pozitie sociala, de neam sau de rasa".

 

Cat priveste recenta hotarare a unor Biserici protestante de a admite preoti homosexuali, ea rezulta din vointa comunitatilor respective de a fi repre­zentate in cadrul oficiului de asemenea oameni. Caci oficiul protestant, ministerium-ul, nu reprezinta vointa transcendenta a lui Hristos, ci vointa comunitatii bisericesti, a sufragiului eclezial.

 

Este evident ca cele doua mari confesiuni crestine trateaza problema raportului dintre cele doua preotii, cea speciala sau sacramentala si cea generala sau a laicilor, intr-o maniera extremista, reducand fie preotia laicilor la cea a ierarhiei de succesiune, cum fac catolicii, fie pe aceea de hirotonie la preotia generala a comunitatii, cum fac protestantii.

 

Teologia ortodoxa nu poate admite asemenea consecinte, caci viata ei liturgica si canonica se bazeaza pe un echilibru clar al celor doua preotii. Cum pozitia ortodoxa cu privire la preotia sacramentala este cunoscuta, mai interesante sunt consideratiile cu privire la preotia laicilor.

 

Teofilact spune in acest sens urmatoarele: "Fiecare crestin, care se boteaza, este si prooroc, pen­tru ca a vazut prin credinta cele ce omul trupesc nu le-a vazut si a auzit cele ce urechea trupeasca nu le-a auzit; el este si preot, pentru ca este dator a se aduce pe sine jertfa vie, sfanta si bineplacuta lui Dumnezeu, precum zice insusi Pavel; el este, in fine, si imparat, pentru ca are sa se faca in cealalta viata mostenitor al imparatiei si ca in viata aceasta imparateste si stapaneste peste cugetele cele rele si e mai presus de toata lumea si decat toate lucru­rile lumii".

 

Referindu-se la aceasta problema, Sfantul Ioan Gura de Aur spune acelasi lucru: "Si tu devii prin botez si imparat si preot si prooroc. imparat devii aruncand jos toate faptele cele rele si jertfind pacatele; preot, aducandu-te pe tine inaintea lui Dumnezeu si jertfindu-ti trupul si pe tine insuti; si prooroc devii afland cele viitoare, devenind entuziasmat si insu­flat de Dumnezeu si pecetluit. Caci, precum pe ostasi se pune pecetea, adica semnul regimului din care fac parte, tot asa si Duhul inseamna pe cei credinciosi".

 

Cei doi mari parinti ai Bisericii nu fac decat sa reia in substanta ceea ce afirmase Sfantul Petru in celebrul fragment din prima sa epistola: "Voi sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant. Preaiubitilor, va sfatuiesc cape niste straini si calatori (prin lumea aceasta) sa va feriti de poftele firii pamantesti care se razboiesc cu sufle­tul" (I Petru II, 9, 11; a se vedea si Apoc. I, 6; XX, 6).

 

In Ortodoxie insa, preotia laica, imparateasca, nu este conceputa ca o turma pasiva in raport cu ierarhia sacramentala, ca in catolicism. Obiceiul de a lasa poporului rolul de a alege pe cei vrednici pentru preotie, ca si solicitarea pe care arhiereul o adreseaza aceluiasi popor la hirotonia unui diacon sau preot sau chiar a unui arhiereu de a confirma daca acela este cu adevarat vrednic de treapta la care a fost inaltat nu face decat sa continue obiceiul apostolilor insisi de a cere confirmarea laicilor: a se vedea in acest sens detaliile alegerii celor sapte diaconi si mai inainte a alegerii apostolu­lui Matia insusi (Fapte VI, 1-6; I, 15-26).

 

Calcand pe urmele Sfintilor Apostoli, Sfantul Ciprian al Cartaginei spune ca poporul are puterea fie de a alege preotii vrednici, fie de a recuza pe cei nevrednici si de a contesta o alegere facuta fara stirea sa. "Am hotarat, spune el, sa nu fac nimic fara sfatul vostru si fara aprobarea poporului. Cand ma voi intoarce, vom jude­ca toti impreuna".

 

Alegerea pentru ocuparea treptelor in cadrul preotiei sacramentale se facea in primele veacuri si se face si astazi in formele echi­valente plebe praesente, cum spunea Ciprian, adica in prezenta poporului lui Dumnezeu.

 

Dar dovada cea mai elocventa cu privire la statutul activ al preotiei laice in raport cu preotia de hirotonie este faimosul fragment din Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848, unde se atrage catolicilor atentia ca "la noi n-au putut niciodata nici patriarhi, nici sinoade sa introduca lucruri noi, pentru ca aparatorul religiei este insusi corpul Bisericii, adica Poporul insusi, care vrea ca religia sa fie vesnic neschimbata si la fel cu a Parintilor sai, cum au experimentat in fapta si multi dintre Papii de dupa schisma si dintre Patriarhii latinizati, care n-au izbutit nimic, pe cand in Biserica apuseana, cum au facut in diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie usor, fie prin constrangere".

 

Recunoscand acest statut activ al poporu­lui chiar si in probleme de credinta si canoane, patriarhii orientali nu faceau decat sa continue si pe aceasta linie cele stabilite de insisi Sfintii Apostoli, care la protosinodul de la Ierusalim din anul 49 sau 50 au luat mare decizie a separarii de iudaism impreuna cu toti laicii aflati de fata (Fapte XV, 22-23). Cele doua preotii, cea a apostolilor si cea a laicilor, s-au aflat totdeauna solidare in apararea adevarului de-a lungul sinuoasei istorii a Ortodoxiei in Orient. Ele formeaza impreuna Biserica si numai impreuna reusesc in orice timp sa pastreze adevarul revelat.

 

Dincolo insa de aceste afirmatii care pastreaza in echilibru cele doua preotii, problema raportului dintre ele ramane intr-o ceata impenetrabila in absenta unor temeiuri mai adanci care sa stabileasca de o maniera indu­bitabila atat relatia reciproca in care se afla, cat si raportul fiecareia dintre ele cu Biserica in general.

 

O preotie exclusiv laica, imparateasca, cum vor protestantii, conduce la consecinta unei Biserici invizibile, dezorganizate, pulverizate in tot felul de comunitati care de care mai exotica si mai lipsita de substanta. Pe de alta parte, o preotie exclusiv sacramentala, cum o afir­ma catolicismul, conduce la consecinta unei Biserici profund institutionale, in care totul depinde de ierarhie.

 

Daca a existat o cauza mai profunda a aparitiei Reformei, a Iluminismului, a laicizarii si secularizarii societatii occidentale, aceasta a fost cu siguranta aceea a preeminentei totale a ierar­hiei asupra poporului lui Dumnezeu, cu consecinta demobilizarii interesu­lui acestuia pentru problematica crestina. Iata de ce se impune o re­intoarcere la radacinile biblice si patristice ale problemei.

Pentru ca un raspuns bun intr-o problema depinde adesea de reformularea mai adanca, mai pertinenta a problemei insasi. in cele ce urmeaza voi incerca sa ofer un inceput de raspuns, abordand problema din perspectiva relatiei dintre cele doua preotii: cea a lui Aaron si cea a lui Melchisedec.

  

Avraam si Melchisedec

 

Pentru a intelege semnificatia corecta a preo­tiei lui Melchisedec este necesara in prealabil o buna definire a preotiei lui Aaron. Principala misiune a lui Aaron a fost aceea de a aduce jertfe la cor­tul intalnirii pentru pacatele sale si ale poporului (Lev. VIII, 1-2; IX, 1-24). inaintea sa insa adusesera jertfe marii patriarhi ai poporului evreu ca Iacov (Gen. XXVIII, 18; XXXI, 13), Avraam (Gen. XII, 7; XIII, 4; XXI, 33), toti acestia fiind precedati, la randul lor, de o traditie urcand adanc in timp prin Noe (Gen. VIII, 20-22) pana la Abel (Gen. IV, 4).

 

Aaron aducea jertfe la cortul marturiei in numele intregului popor israelit. inainte de vremurile mozaice insa toti capii de familie aveau dreptul de a aduce jertfe lui Dumnezeu ca semn al credintei, al fidelitatii lor si al familiilor lor fata de Yahve. In conditiile in care Yahve a decretat ca toti israelitii vor fi "o im­paratie de preoti, un neam sfant" (Exod XIX, 6), care a fost ratiunea deose­birii lui Aaron de restul poporului evreu? Ce raport poate fi intre preotia lui Aaron si aceea a intregului popor israelit? Dar mai ales, ce raport poate fi intre preotia lui Aaron si cea a lui Avraam de jertfitor al fiului sau Isaac? Deriva preotia lui Aaron din aceea a marelui patriarh Avraam?

 

Desi i se nascuse abia la batranete si ca intaiul sau nascut si ca singu­rul sau mostenitor, lui Avraam i se cere sa-l sacrifice pe Isaac ca dovada a fidelitatii sale fata de Yahve. Avraam nu ezita si este gata sa-si sacrifice singurul sau fiu pe altarul Dumnezeului celui Preainalt. Convins de fideli­tatea robului sau, Yahve ii permite lui Avraam sa-i substituie lui Isaac un berbec pe care-1 primeste ca pe o jertfa bineplacuta, asa cum primise cu mult inainte si jertfa lui Noe, ca si pe aceea a lui Abel (Gen XXII, 2-14; IV, 4; VIII, 21).

 

De atunci fiecare intainascut a fost considerat ca apartinand lui Yahve si ca trebuind rascumparat printr-o jertfa asemenea celei aduse de Avraam in locul fiului sau. Datina devenise o traditie puternica in vre­murile exodului, caci Moise primeste de la Dumnezeu porunca fara echi­voc: "Pune-mi deoparte ca sfant pe orice intai nascut, pe orice intai nascut dintre copiii lui Israel, atat dintre oameni, cat si dintre dobitoace. Cand te va duce Domnul in tara canaanitilor, cum ajurat tie si parintilor tai, si cand ti-o va da, sa inchini Domnului pe orice intainascut, chiar pe orice intainascut din vitele pe care le vei avea: orice parte barbateasca este a Domnului. Sa rascumperi cu un miel pe orice intainascut al maga­ritei..., sa rascumperi, de asemenea, pe orice intainascut de parte barba­teasca dintre fiii tai" (Exod XIII, 2,11-13; XXII, 29-31).

 

Problema evreilor a fost insa tocmai aceea a fidelitatii lor fata de Yahve. Obiceiul de a jertfi zeului pe primul nascut era larg raspandit intre semiti, in special la moabiti si la fenicieni, inca din vremea lui Avraam si il regasim la mult timp dupa statornicirea evreilor in Canaan. Celebrul exemplu a fost acela al regelui moabit care, infrant in lupta de regele israelit Ioram, "a luat pe fiul sau intainascut, care trebuia sa domneasca in locul lui, si l-a adus ca ardere de tot pe zid" (IV Regi III, 27).

 

Or, toc­mai pentru a preintampina un ritual asa barbar evreii primesc o porunca limpede: "Sa nu dai pe nici unul din copiii tai ca sa fie adusa jertfa lui Moloh si sa nu pangaresti numele Dumnezeului tau. Eu sunt Domnul" (Lev. XVIII, 21). "Daca un om din copiii lui Israel sau dintre strainii care locuiesc in Israel da lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela sa fie pe­depsit cu moartea " (Lev. XX, 2). "Sa nu fie nimeni la tine care sa-si treaca pe fiul sau pe fiica lui prin foc..., caci oricine face aceste lucruri este o uraciune inaintea Domnului" (Deut. XVIII, 10).

 

Anterior momentului Moise israelitii aduceau jertfele lor fiecare unde voia, adica pe camp, in tarine etc. Ispita idolatriei datorata convietuirii cu popoare idolatre era insa prea mare si multi s-au abatut de la credinta stra­mosului lor Avraam si au inceput sa jertfeasca idolilor locali.

Pentru a pre­intampina acest flagel Dumnezeu centralizeaza cultul, obligandu-i pe toti sa aduca jertfele lor la "cortul intalnirii", la preotii instituiti special in acest scop. "Domnul a vorbit lui Moise si a zis: Vorbeste lui Aaron si fiilor lui si tuturor copiilor lui Israel si spune-le: iata, cea poruncit Domnul.

 

Daca cineva din casa lui Israel junghie in tabara sau afara din tabara un bou, un miel sau o capra, si nu-l aduce la usa cortului intalnirii, ca sa-l aduca dar Domnului inaintea cortului Domnului, sangele acesta va fi pus in socoteala omului aceluia... si omul acela va fi nimicit din mijlocul poporu­lui sau.

 

De aceea, copiii lui Israel, in loc sa-si junghie jertfele pe camp, tre­buie sa le aduca la preot, inaintea Domnului, la usa cortului intalnirii, si sa le aduca Domnului ca jertfe de multumire. Peotul sa le stropeasca san­gele pe altarul Domnului, la usa cortului intalnirii, si sa arda grasimea care va fi un miros placut Domnului. Sa nu-si mai aduca jertfele lor la idolii cu care curvesc. Aceasta va fi o lege vesnica pentru ei si pentru urmasii lor" (Lev. XVII, 1-7). "Cine aduce jertfe altor dumnezei decat Domnului singur, sa fie nimicit cu desavarsire " (Exod XXII, 20).

 

Preotia aaronita a fost, asadar, o masura menita sa puna capat idola­triei. Aducandu-ti jertfele la "cortul intalnirii", la preotii lui Aaron, israelitii le aduceau din oficiu numai lui Yahve si derapajul lor spre "alti dumnezei" era astfel oprit. Principalul rol al preotiei aaronite a fost deci acela de a directiona corect si exclusiv jertfele spre adevaratul Dumnezeu, spre Yahve cel care a eliberat poporul evreu din robia egipteana pentru a-l conduce in tara fagaduita lui Avraam si urmasilor sai.

 

Aceasta inseamna ca preotia aaronita nu a fost o preotie propriu-zisa, una de drept, ci doar una de cir­cumstanta: poporul era mult prea inclinat spre idolatrie spre a mai putea fi lasat sa aduca jertfele liber, cum le adusesera stramosii sai, marii patriarhi. Revolta lui Core din semintia lui Levi si a lui Datan si Abiram din semintia lui Ruben exprima nemultumirea unor capi de familie care, pana atunci, adusesera neingraditi de nimeni jertfele cuvenite si deodata se vedeau in­graditi in a practica acest obicei stravechi: "Ei s-au adunat impotriva lui Moise si a lui Aaron si le-au zis: Destul! Caci toata adunarea, toti sunt sfinti, si Domnul este in mijlocul lor. Pentru ce va ridicati voi mai presus de adunarea Domnului? " (Num. XVI, 3).

 

Revolta lor era cu atat mai intemeiata cu cat insusi Domnul declarase intreaga adunare a lui Israel ca sfanta, imparateasca (Exod XIX, 6). Dar ei nu intelegeau ratiunile profunde ale con­centrarii cultului la cortul intalnirii si a alegerii lui Aaron pentru a orienta corect marele proces de aducere a jertfelor. De aceea pedeapsa lor a fost una exemplara menita sa intareasca si mai mult interdictia de a mai aduce jertfe individual, dar mai ales altor dumnezei decat lui Yahve. (A se vedea in acelasi context si episodul cu regele Ozia din II Cronici XXVI, 16-23).

 

Asadar, preotia aaronita a fost una defacto, nu o preotie propriu-zisa. Ea a fost una exemplara, una model, pentru a zagazui idolatria. Puterea ei nu a fost una intrinseca, adica prin functionarea ei propriu-zisa, ci s-a bazat numai pe decizia lui Yahve, care a fost doar o masura strategica, dar provi­zorie la scara istoriei, impotriva unui flagel imposibil de stavilit altfel.

 

Caracterul de provizorat devine foarte evident in momentul in care profetii anunta in vremurile mesianice un nou legamant, in care preotia aaronita va deveni inutila, deoarece nimeni nu va mai avea nevoie sa fie invatat cu privire la identitatea adevaratului Dumnezeu. Este vorba de faimoasa pro­fetie a lui Ieremia despre zilele cand " nici unul (din israeliti) nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele lui zicand: Cunoaste pe Domnul. Caci, zice Domnul, toti ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare; le voi ierta nelegiuirea si nu-mi voi mai aduce aminte de pacatul lor" (Ier. XXXI, 34).

 

Profetia fusese facuta deja de Isaia, dar nu atat de expli­cit: "Bucura-te, stearpo, care nu mai nasti! Izbucneste in strigate de veselie, tu, care nu mai ai durerile nasterii! Caci fiii celei lasate de barbat vor fi mai multi decat fiii celei maritate, zice Domnul (...). Toti fiii tai vor fi ucenici ai Domnului si mare va fi propasirea fiilor tai" (Isaia LIV 1, 13). "Va veni un Rascumparator pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor intoarce de la pacatele lor, zice Domnul. Si iata, legamantul meu cu ei, zice Domnul: Duhul meu, care se odihneste peste tine, si cuvintele mele, pe care le-am pus in gura ta, nu se vor mai departa din gura ta, nici din gura copii­lor tai, nici din gura copiilor copiilor tai, de acum si pana-n veac " (Isaia LIX, 20-21).

 

Tenta antiidolatra a Noului legamant este si mai evidenta la Habacuc: "La ce ar putea folosi un chip cioplit, pe care-l ciopleste lucratorul? Le ce ar putea folosi un chip turnat, care invata pe oameni minciuni pentru ca lucratorul care l-a facut sa-si puna increderea in el, pe cand el faureste numai niste idoli muti? Vai de cel ce zice lemnului: Scoala-te, si unei pietre mute: Trezeste-te. Poate ea sa dea invatatura? Iata ca este impodobita cu aur si argint, dar in ea nu este un duh care s-o insufleteasca. Domnul este insa in templul lui cel sfant. Tot pamantul sa taca inaintea lui!. Caci pamantul va fi plin de cunostinta slavei Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera" (Avac. II, 18-20, 14). Ce inseamna aceasta cunoas­tere generalizata care va cuprinde intregul Israel? Va insemna cunoasterea zadarniciei inchinarii la idoli, intelegerea faptului ca Dumnezeu nu poate fi confundat cu vreuna din creaturi, caci El este Cel ce le-a creat pe toate: "Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi parasi, ca sa vada toti si sa stie sa priceapa si sa inteleaga ca mana Domnului a facut aceste lucruri si Sfantul lui Israel le-a zidit" (Isaia XLI, 17, 20; vezi si XLIV, 1-18; Iez. XI, 17-21).

 

Ioil preia profetia si zice: "Asa vorbeste Domnul care a intins cerurile si a intemeiat pamantul si a intocmit duhul omului din el: (...) Voi turna peste David si peste locuitorii Ierusalimului un duh de indurare si de rugaciune si isi vor intoarce privirile spre Mine, pe care l-au strapuns. il vor plange cum plange cineva pe singurul lui fiu si-l vor plange amarnic cum plange cineva pe un i.itainascut" (Zah. XII, 10).

 

Mai mult, Noul legamant nu va mai fi unul exterior, bazat pe jertfe sangeroase de animale si pasari, ci unul interior, al credintei. "Iata, vin zilele, zice Domnul, cand voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un nou legamant. Nu ca legamantul pe care l-am incheiat cu parintii lor in ziua cand i-am apucat de mana si i-am scos din tara Egiptului, legamant pe care l-au incalcat. Ci iata legamantul pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea inauntrul lor si o voi scrie in inima lor si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu. Toti ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare... " (Ier. XXXI, 31-34).

 

Caracterul nesangeros si universal al jertfelor noului legamant este deja anuntat in psalmi: "Daca ai fi voit jertfe, ti-asfi adus. Dar Tie nu-tiplac arderile de tot. Jertfele placute lui Dumnezeu sunt duhul umilit" (Ps. L, 16-17). "Asculta, Israele. Nu voi lua tauri din casa ta, nici tapi din staulele tale, caci ale mele sunt toate dobitoacele. Daca mi-ar fi foame, nu ti-as cere tie, caci a mea este lumea si tot ce cuprinde ea. Oare mananc eu carnea taurilor? Oare beau eu sangele tapilor? Adu ca jertfa Iu!Dumnezeu multumiri si implineste-ti juruintele facute Celui Preainalt" (Ps. XIL, 7-14; textul poate fi inteles mai ales prin contrast cu cel din Levitic XVII, 5, legat de jertfa "de multumire").

 

Profetii anunta tot mai insistent ca adevarata jertlu dorita de Yahve este inima neprihanita si fapiJ cele bune (Isaia I, 10-17; Ier. VI, 20; VII, 21-28). In aceste conditii prectia aaronita, specializata in aducerea jertfelor de animale si pasari de la templu isi pierde ratiunea de a fi, cu atat mai mult cu cat membrii ei nu au inteles sensul mai inalt al acestor jertfe: "Ceata preotilor este ca o ceata de talhari, care sta la panda, savarsind omoruri pe drumul Betleemului; da, se dedau la miselii. De aceea ii voi biciui prin prooroci, ii voi uciie prin cuvintele gurii Mele, si judecatile Mele vor straluci ca lumina! Caci bunatate voiesc, m: jertfe, si cunostinta mai mult decat arderi de tot" (Osea VI, 5-6). (A se vedea si Iez. IX, 16; XI, 1; dar si Mal. I, 10-11).

 

Toate aceastea explica de ce preotia aaronita nu a putut fi o preotie vesnica, ci numai una istorica. Pe scurt, preotia lui Aaron nu se distingea real de preotia generala a poporului ales, ci a fost mentinuta atata vreme cat poporul era inca ispitit de idolatrie, de necunoasterea adevaratu­lui Dumnezeu. Vremurile mesianice aveau sa fie vremuri de generalizare a adevaratei cunoasteri si de curatire a moravurilor. Este argumentul cel mare pe care l-a folosit Sfantul Petru in predica sa pentru a explica evenimentul extraordinar al pogorarii Duhului Sfant si al vorbirii in diferite limbi (Fapte II, 14-21).

 

Cei ce vorbeau in toate limbile vesteau de fapt pe adevaratul Dum­nezeu, adica pe Iisus Hristos, dovedind ca vremurile mesianice anuntate de profeti, cand toti, tineri si batrani, barbati si femei, vor cunoaste adevarul, venisera deja. Preotia generala inlocuia definitiv preotia istorica aaronita, cum aveau sa explice ulterior apostolii (vezi I Petru II, 1 -2, 9-11; I Ioan II, 18, 20-27).

 

Adunarea noilor israeliti, formata din "fiii credintei", adica adu­narea crestina, stie acum fara ezitare care este adevaratul Dumnezeu si care sunt jertfele placute Acestuia (Rom. II, 13-29). Fiii lui Aaron devin inutili, caci iudeii si toata umanitatea, fiecare om fara deosebire, revine la conditia avraamica de "fiu al credintei" care nu are nevoie sa fie invatat de vreun preot al vechiului templu. Jertfele sunt de acum pur interioare si fiecare tre­buie sa aiba grija de templul trupului sau pe altarul caruia aduce lui Dumnezeu jertfa curata a sufletului, a sentimentelor si gandurilor sale (Rom. XII, 1; I Cor. III, 16; VI, 19; I Petru II, 5).

 

Preotia aaronita este astfel definitiv inlocuita de preotia generala a poporului lui Dumnezeu. Alegerea levitilor si a lui Aaron in special inceteaza, caci in vremurile mesianice inaugurate de Iisus Hristos adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si inchinarea catre El o poseda si o aduc pana si pruncii (Matei XXI, 15-16; XVIII, 6).

 

Preotia lui Aaron este inlocuita in Noul legamant de preotia lui Hristos, cea "dupa randuiala lui Melchisedec"! Cu aceasta am ajuns la tema lucrarii noastre. De ce a fost declarata preotia crestina ca fiind nu dupa randuiala lui Aaron, ci dupa aceea a lui Melchisedec? Ce deosebeste preotia crestina de aceea aaronita?

 

In ce sens Melchisedec a fost o prefigurare a lui Hristos? in spiritul celor spuse mai sus preotia lui Aaron a avut rolul de a mentine fidelitatea, credinta ferma fata de Yahve, adevaratul Dumnezeu. Ea a fost, deci, o preotie a credintei, a asteptarii neclintite pentru si in numele intre­gului popor evreu in vederea implinirii fagaduintelor facute de Yahve stramosilor, in special lui Avraam, parintele tuturor celor credinciosi.

 

Aaron intruchipa in modul cel mai inalt preotia avraamica a credintei, a asteptarii fagaduintei. "Cand vei intra in tara pe care ti-o da de mostenire Domnul, Dumnezeul tau, cand o vei stapani si te vei aseza in ea, sa iei cele dintai roade, sa te duci la preotul care va fi in zilele acelea, apoi sa iei cuvan­tul si sa spui inaintea Domnului Dumnezeului tau: Tatal meu era un arameupribeag" (Deut. XXVI, 1, 3, 5). Evreul, chiar ajuns in pamantul fagaduintei, nu trebuia sa uite nici o clipa conditia sa de pribeag prin aceasta lume, asemenea parintelui sau Avraam.

Aceasta fagaduinta nu s-a implinit deplin nici macar in moemntul intrarii evreilor in Canaan, tara in care curge "lapte si miere"; implinirea definitiva avea sa aiba loc abia cu venirea lui Mesia. Acesta este sensul capitolului al Xl-lea al Epistolei catre evrei, care, pe scurt, spune urmatoa­rele: "Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucrurile care inca nu se vedeau, plin de o teama sfanta, afacut el un chi­vot ca sa-si scape casa. Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cand a fost pus la incercare. Prin credinta Moise, cand s-a facut mare, n-a vrut sa fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine sa sufere cu poporul lui Dumnezeu, decat sa se bucure de placerile de o clipa ale pa­catului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogatie decat comorile Egiptului, pentru ca avea ochii pironiti spre rasplatire. Si ce voi mai zice? Caci nu mi-ar ajunge vremea sa vorbesc de Gehedeon, de Bar ac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel, de prooroci. In credinta au murit toti acestia fara sa fi capatat lucrurile fagaduite, ci doar le-au vazut si le-au urat de bine de departe, marturisind ca sunt straini si calatori pe pamant. Toti acestia, macar ca au fost laudati pentru credinta lor, totusi n-au primit ce le fusese fagaduit, pentru ca Dumnezeu avea in vedere ceva mai bun pentru noi, ca sa n-ajunga ei la desavarsire fara noi" (Evrei 4, 7, 17, 24-26, 32, 13, 39-40).

 

In ciuda faptului ca Iosua ii adusese in Canaan, toti marii oameni ai credintei de dinaintea venirii lui Mesia au continuat sa marturiseasca fara echivoc ca erau inca "straini si calatori pe pamant", asemenea stramosului lor Avraam. Canaanul ar fi trebuit sa fie, de fapt, tara odihnei, a implinirii fagaduintelor facute marelui patriarh Avraam, dar necredinta continua a evreilor a facut ca aceasta odihna sa fie amanata. Este tocmai ceea ce argumenteaza autorul epistolei catre evrei cand vorbeste despre odihna pe care Domnul a fagaduit-o israelitilor, dar pe care le-a retras-o, maniat de ne­credinta lor. Citand cuvintele psalmistului: "Juratu-s-a Domnul intru mania sa: "Nu vor intra in odihna mea" (Ps. XCV, 11), autorul epistolei continua: "Deci, fiindca ramane ca sa intre unii in odihna aceasta si pen­tru ca aceia carora li s-a vestit intai vestea cea buna n-au intrat in ea, din pricina neascultarii lor, El hotaraste din nou o zi, " astazi", zicand prin (proorocul) David, dupa atata vreme, cum s-a spus mai sus: " astazi, daca auziti glasul lui, nu va impietriti inimile!". Caci daca le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu dupa aceea de o alta zi. Ramane, dar, o odihna ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindca cine intra in odihna Lui, se odihneste si el de lucrarile lui, cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrarile Sale" (Evr. IV, 5-10).

 

Adevarata patrie, unde-l asteapta pe cel credincios odihna, nu poate fi decat cea mesianica. Autorul epistolei catre evrei arata ca arhiereul legii vechi intra intr-o sfanta a sfintelor care nu era decat o umbra a celor viitoare, adica a imparatiei cerurilor, adevarata patrie a odihnei vesnice. "Dupa perdeaua a doua se afla partea cortului care se cheama sfanta sfin­telor. In partea a doua intra numai marele preot, o data pe an, si nu fara sange care-l aduce pentru sine insusi si pentru pacatele din nestiinta ale poporului. Hristos insa n-a intrat intr-un locas de inchinare facut de mana omeneasca, dupa chipul adevaratului locas de inchinare, ci a intrat chiar in cer, ca sa se infatiseze acum, pentru noi, inaintea lui Dumnezeu " (Evr. IX, 3, 7, 24).

 

Sezand de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal, Hristos-Mesia s-a odihnit El insusi de faptele Sale mantuitoare si odata cu El toti cei ce cred in El. Prin Hristos Dumnezeu insusi se odihneste in Sabatul cel fara sfarsit al zilei a opta si odata cu El umanitatea. Poporul lui Dumnezeu ajunge, in sfarsit, in patria odihnei adevarate si vesnice fagaduita fiilor credintei. in felul acesta Hristos este mai mare decat toti arhiereii Legii vechi, care n-au putut conduce pe nimeni la adevarata odihna, din moment ce nu numai ca nu puteau curata real poporul de pacate, dar ei insisi erau pacatosi si deci nevrednici sa intre in odihna Domnului.

 

Mesia-Hristos, ca singurul cu adevarat neprihanit, se invredniceste de odihna de-a dreapta lui Dumnezeu si de aceea lui i se potriveste cuvantul: "Domnul a zis Domnului meu: Sezi de-a dreapta Mea, pana voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. CX, 1). Autorul epistolei catre evrei sugereaza, asadar, ca, desi Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile sale in ziua a saptea, El a promis, totusi, evreilor odihna pe cand acestia se aflau pribegi in pustia Sinaiului; dar pentru ca acestia si-au mani­festat razvratirea, implinirea promisiunii este amanata pentru vremuri ulte­rioare si consemnata ca atare de psalmistul David.

 

Acesta este rationamen­tul in baza caruia autorul arata ca adevarata odihna a fiilor credintei a sur­venit abia in Iisus Hristos, Marele Arhiereu al Noului legamant, care a ajuns in adevarata sfanta a sfintelor, in patria cereasca a odihnei vesnice (Evr. III, 7-11; IV, 1-10).

 

Aici intervine insa o problema: daca autorul nos­tru si-ar fi urmat pana la capat argumentarea, el ar fi trebuit sa exemplifice rationamentul de mai sus cu textul din versetul 1 al Psalmului CX, repro­dus de insusi Mantuitorul care a invocat acest text la Matei XXII, 41-46. in realitate, autorul epistolei catre evrei invoca doar versetul 4 al aceluiasi psalm, anume cel in care este pomenit misteriosul Melchisedec, cel "fara tata, fara mama, fara spita de neam, neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii, dar care a fost asemanat cu Fiul lui Dumnezeu, care ramane preot in veac!".

 

Daca preotia lui Hristos ar fi ramas in limitele comparatiei cu aceea a lui Aaron, pe care a depasit-o din motivele aratate, s-ar fi putut spune ca preotia lui Aaron a fost cu adevarat o prefigurare, o imagine nedesavarsita a preotiei lui Mesia, tot asa cum cortul insusi a fost o prefigurare a adeva­ratului cort ceresc revelat lui Moise pe muntele Sinai. Si totusi, preotia lui Hristos este "dupa randuiala lui Melchisedec", iar nu dupa aceea a lui Aaron. Care este adevarata explicatie a acestei uimitoare afirmatii? Caci invocarea faptului ca, in laconismul lui, textul biblic nu pomeneste nimic despre originea stramosii si urmasii lui Melchisedec nu poate constitui un argument suficient in calificarea regelui Salemului ca prefigurare a preotiei lui Hristos.

 

Invocarea lui Melchisedec in ascendenta preotiei lui Mesia tre­buie sa se bazeze pe o anticipare imperfecta a functiei, nu a personajului. Dar ce spune Scriptura despre Melchisedec? "Dupa ce Avraam s-a intors de la taierea lui Kedarlaomer si a regilor care erau cu acesta in Valea Save, adica in Campia Regelui, Melchisedec, regele Salemului, a adus paini si vin. El era preot al Dumnezeului cel Preainalt. L-a binecuvantat pe Avraam si i-a zis: Binecuvantat fie Avraam de catre Dumnezeul cel Preainalt, care a zidit cerul si pamantul. Vrednic de binecuvantare este Dumnezeul cel Preainalt, pentru ca i-a dat pe dusmani in mainile tale. Si Avraam i-a daruit o zecime din toate" (Gen. XIV, 17-20).

 

Din textul de mai sus este de retinut faptul extrem de important ca Melchisedec nu jertfeste ceva Dumnezeului celui Preainalt, Caruia ii era preot, ci-i aduce lui Avraampaini si vin! El ii aduce marelui patriarh daruri de paine si vin din orasul pacii, al odihnei, Salem. Salemul apare aici ca un tinut al pacii, al fericirii si stabilitatii, la care Avraam, arameanul pribeag nu poate decat sa viseze. Primind darurile regelui neprihanit, parintele cre­dintei capata o prefigurare a ceea ce aveau sa guste permanent urmasii sai, cand Dumnezeu avea sa-si implineasca promisiunea de a-i conduce in pa­mantul fagaduintei. Painea si vinul din Salem nu erau, de fapt, decat o umbra a celor viitoare, o prefigurare a bogatiilor tarii promise in care aveau sa se odihneasca fiii credintei.

 

O prefigurare similara aveau sa primeasca evreii in pustiul Faram sub forma prepelitelor si a manei cazute din cer, dar mai ales sub aceea a strugurilor, a smochinelor si a rodiilor aduse de tri­misii lui Moise din Canaan (Num. XI, 4-16; XIII, 1-27). Avraam a mul­tumit regelui din orasul odihnei, Salem, pentru darurile primite si i-a dat lui Melcisedec zeciuala din toate, Israelitii din pustiul Faran n-au dovedit aceeasi recunostinta si s-au revoltat impotriva lui Yahve si a celor care adu­sesera daruri din Canaan. Mania lui Dumnezeu s-a aprins si de aceea Canaanu istoric, desi avea sa fie cucerit ulterior, nu avea sa mai fie tara adevaratei odihne pentru evrei, ci doar o implinire provizorie a unei faga­duinte facute candva marelui patriarh Avraam.

 

Evenimentul din pustiul Faran avea sa devina paradigmatic pentru Iisus Hristos. Asemenea lui Moise de odinioara, Iisus anunta apropierea imparatiei cerurilor, a noului Canaan (Matei IV, 17; Marcu I, 14-15) in care, ca si in vechiul, intrarea nu putea fi facuta decat prin forta, prin cucerire (Matei XI, 12, Luca XVI, 16). Si tot asemenea lui Moise (Num. XIII, 1-20), el alege 12 barbati pe care-i trimite sa anunti; vestea cea buna a apropierii imparatiei si sa aduca in lume bogatiile acesteia (Matei X, 1-8; Marcu III, 13-19; VI, 7-13; Luca IX, 1- 6). Si tot asemenea lui Moise (Num. XI, 16) Iisus mai alege, alaturi de cei 12, alti 70 de ucenici ca sa-i ajute pe acestia in conducerea poporului catre imparatie (Luca X, 1-6).

 

Atat cei 12 alesi de Moise, cat si cei alesi de Iisus, poarta titulatura de trimisi, apostoli. Atat cei 70 alesi de Moise, cat si cei 70 alesi de Iisus, poarta numele de batrani. Si intr-un caz si in altul cei 12, ca si ce 70, sunt trimisi in mijlocul poporului sa anunte apropierea pamantului fagaduintei, a noului Canaan, sa faca demonstratia bogatiilor acestei tari a "laptelui si a mierii", sa anute ca pacea, odihna acestui tinut mirific, acestui nou Salem, va inlocui, in sfarsit, pribegia si suferintele de pana atunci. Faptul ca Iisus isi modeleaza actiunea dupa evenimentele din pustiul Faran apare cu si mai multa evidenta in episoadele inmultirii painilor in pustie (Ioan VI, 1-14; vezi ca referinta Numerii XI, 21-22).

 

In aceeasi logxa Iisus ofera apostolilor Sai si prin ei poporului painea si vinul imparatiei (Luca XXII, 17-20; Ioan VI, 30-51). De data acesta, chiar daca nu apare nici o referire in text, modelul urmat aici nu mai este neaparat acela al evenimentelor din pustiul Faran, la granitele tarii Canaan, ci acela al intalnirii dintre Avraam si Melchisedec. Ca si misteriosul per­sonaj din cartea Genezei, Iisus ofera apostolilor paine si vin, darurile imparatiei pacii vesnice (Luca XXII, 16, 18).

 

Din acest motiv Hristos este numit de autorul epistolei catre evrei "preot al bunurilor viitoare": "intr-adevar, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu infatisarea adevarata a lucrurilor, nu poate niciodata, prin aceleasi jertfe, care se aduc neincetat in fiecare an, sa faca desavarsiti pe cei ce se apropie. Hristos a venit ca mare preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare si mai desavarsit, care nu este facut de maini, adica nu este din zidirea aceas­ta " (Evr. X, 1; IX, 11). Iata, deci sensul adanc al expresiei "dupa randuiala lui Melchisedec". Iisus este noul rege al neprihanirii, Cel care aduce daruri de paine si vin din noul Salem, care este, de fapt, imparatia cerurilor, a pacii vesnice (Ioan XIV, 27; XVI, 10).

 

Ce este in aceste conditii preotia crestina, preotia Noului legamant? Prin ce se deosebeste ea de preotia lui Aaron, a Vechiului legamant? Apostolii, ca si prezbiterii asociati lor, nu fac decat sa preia misiunea pe care si-a asumat-o insusi Iisus cand a zis: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru ca m-a uns sa vestesc saracilor Evanghelia, m-a trimis sa tamaduiesc pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc robilor de razboi eliberarea, orbilor capatarea vederii, sa dau drumul celor apasati si sa vestesc anul de indurare al Domnului" (Luca IV, 18). Apostolii vor fi si ei trimisi in lume in istorie sa anunte aceeasi Evanghelie, sa-i ajute pe fiii crdintei sa traverseze noul Iordan (botezul) si sa reverse peste ei bogatiile imparatiei cerurilor (in special tamaduirile de orice fel).

 

"Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cine va crede si se va boteza (cine va crede vestea ce abuna adusa din Noul Canaan si va avea curajul sa traverseze Iordanul cel spiritual care desparte lumea aceas­ta de cea viitoare) va fi mantuit. Cine nu va crede va fi osandit (cum au fost israelitii care s-au rasculat impotriva trimisilor lui Moise care se intorsesera din valea Escol). Iata semnele care-i vor insoti pe cei care vor crede: in numele Meu vor scoate draci, in limbi noi vor grai; vor lua in maini serpi si chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vatama; isi vor pune mainile peste cei bolnavi si acestia se vor face sanatosi" (Marcu XVI, 15-18).

 

Preotia crestina prelungeste in istorie preotia lui Iisus Hristos cea "dupa randuiala lui Melchisedec" facandu-i pe oameni sa guste "Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor", dupa extraordinara expresie a autorului epistolei catre evrei (VI, 5). Preotia crestina nu aduce jertfe lui Dumnezeu pe altare de piatra, cum faceau Aaron si urmasii sai, ci coboara de la Dumnezeu, din imparatia pacii Noului Salem, painea vietii vesnice si vinul cel nou al ospatului de nunta. Canaanul istoric nu era decat umbra noului Canaan, a noului Ierusalim.

Preotia legii vechi n-a facut decat sa intretina vie asteptarea, flacara vie a credintei avraamice, ferita de ispitele idolatriei. Adevarata preotie vesnica a fost prefigurata de Melchi­sedec, de cei trimisi de Moise sa anunte poporului bogatiile pamantului fa­gaduintei de care tocmai se apropiasera, de toti proorocii legii vechi. Abia Hristos insa a deschis cu adevarat poarta imparatiei cerurilor, revarsand peste lume, puterile veacului viitor, painea si vinul ospatului de nunta, odihna cea adevarata si fara de sfarsit a Noului Salem.

 

Consideratii finale

 

Pe acest fond al comparatiei celor doua preotii dis­puta occidentala dintre asa-numita preotie generala, a tuturor, si preotia speciala, sacramentala, a celor hirotoniti si inscrisi in succesiunea apostoli­lor apare ca o problema pusa in termeni cu totul gresiti.

 

Teologia romano-ca-tolica pare fascinata de preotia aaronita, de exclusivismul ei consacrat prin lege, de puterea ei de a reprezenta poporul inaintea lui Dumnezeu fara prezenta poporului insusi. Credinta ca sacerdotul poate savarsi misa, jertfa suprema, in absenta poporului lui Dumnezeu, ca sacerdotul poate intra in supremul sanctuar fara ca nimeni dintre laici sa fie de fata, cum facea si arhiereul Legii vechi cand intra singur o data pe an in sfanta sfintelor, este o paralela prea ispititoare pentru a nu da de gandit celor care vor sa inte­leaga modul de gandire al teologilor acestei confesiuni.

 

Apoi, este tot atat de greu sa nu vezi in pretentia papala la infailibilitatea proclamarilor ex cathedra o reminiscenta a proclamatiei celor zece porunci de catre un Moise coborat de pe varful innegurat si lovit de fulgere al muntelui Sinai, care leveste neindurator idolatria celor ce o practica in vale.

 

Pe de alta parte, ganditorii protestanti nu depasesc nici ei disputa dintre preotia aaronita si aceea a intregului popor, in momentul in care, sfidand realitatea biblica, contesta caracterul cu totul, distinctia oferita de hirotonie celor alesi sa devina apostoli si prezbiteri.

 

Sacerdotii hirotoniti valid nu ofi­ciaza in numele comunitatii, ci revarsa peste comunitate puterile veacului viitor pe care nu le pot obtine de la comunitate, ci le capata de la Dumnezeu spre a le vesti si manifesta in lume.

 

Gandirea teologica ortodoxa trebuie sa iasa din alternativa falsa a disputei occidentale amintite si sa caute sa in­teleaga raportul dintre cele doua preotii prin prisma deosebirii dintre preotia lui Aaron si aceea a lui Melchisedec. Abia atunci va putea aduce ea o lumina in incalcita problematica a autoritatii in Biserica pe care a ridicat-o Reforma si n-a rezolvat-o nici astazi, la aproape patru secole de la izbucnirea ei.

 

pr. lect. dr. Adrian Niculcea

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 9694

Voteaza:

Aaron si Melchisedec - Cele doua preotii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE