Venirea a doua a Domnului - Imparatia de o mie de ani


Venirea a doua a Domnului - Imparatia de o mie de ani

Parusia lui Hristos si "sfarsitul" lumii. - Eshatologia crestina cuprinde invatatura despre ultimele momente din istoria mantuirii ; moartea fizica a omului si judecata particulara ; venirea a doua a Domnului Hristos si semnele ei premergatoare; invierea mortilor si judecata obsteasca ; eliberarea firii din robia stricaciunii si innoirea ei; trecerea pentru vesnicie a celor buni in fericirea raiului si a celor rai in chinurile iadului.

In cadrul acestei invataturi, morala crestina apreciaza faptele omenesti atat in raport cu folosul lor pentru viata pamanteasca (Matei V, 5, 25-26), cat mai ales in functie de folosul lor pentru viata viitoare {Matei X, 42, XXV, 31-46). Biserica invata ca viata pamanteasca a credinciosilor este un preludiu si o premisa a celei ceresti, ca orice gand, vorba si fapta isi vor primi dreapta rasplata in viata viitoare; ca moartea fizica a omului este doar o despartire vremelnica a sufletului de trup si ca, prin invierea mortilor si prefacerea viilor, la a doua venire a lui Hristos, toti credinciosi vor intra intr-o stare noua, neschimbatoare si fara de sfarsit.

In preocuparile eshatologice ale crestinului, intra astfel mai intai grija pentru sfarsitul apropiat al vietii sale pamantesti: decesul fizic, pe care Sfanta Scriptura il considera pedeapsa si urmare a pacatului stramosesc (Rom. V, 12) si poarta de intrare in viata cea vesnica (Ioan XII, 24 ; I Cor. XV, 36). De aceea Biserica povatuieste pe credinciosi ca, mai inainte de a se preocupa de venirea a doua a Domnului si de-judecata de apoi, sa se ingrijeasca de cel mai apropiat moment eshatologic: cel individual, care este totodata si cel mai important moment de rascruce din viata fiecaruia, si anume de despartirea sufletului de trup (II Cor. V, 1-10). Ea indeamna pe credinciosi sa se pregateasca din vreme pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza indata dupa moarte.

In cartile Vechiului Testament, se gasesc putine invataturi despre starea sufletelor dupa moarte. Evreii de odinioara credeau ca Dumnezeu rasplateste binele si raul chiar aici pe pamant si isi inchipuiau ca, in timp ce trupurile celor repauzati se contopesc cu pamantul din care au fost alcatuite, sufletele se coboara pentru totdeauna in "seol", loc de singuratate, tristete si resemnare.

Eshatologia Noului Testament este, in schimb, mai clara si plina de nadejde. Sfantul Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune : "Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe cea care va sa fie", iar in II Corinteni V, 1-10, declara : "Stim ca, de se va strica aceasta locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri... Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine ori rau". De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa Epistola soborniceasca, scrie : "Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea".

Sfanta Scriptura se ocupa de problemele referitoare la mantuirea omului si lasa pe plan cu totul secundar interesul fata de evenimentele cosmice si fata de starea viitoare a universului. In cartile biblice, gasim doar in mod intamplator aluzii la legile care guverneaza lumea materiala. Cum insa viata omului nu poate fi despartita de cadrul cosmic in care ea se desfasoara dintru inceput si care o va insoti de-a pururi, Sfanta Scriptura nu ignora faptul ca intre om si natura inconjuratoare exista, "de la inceput, o legatura de solidaritate fizica si morala.

Astfel, Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre urmarile pacatului stramosesc, afirma ca, din pricina neascultarii primilor oameni, "toata faptura a fost supusa desertaciunii" si ca si ea "impreuna suspina si este pana acum ca in dureri de nastere, spre nadejdea ca va fi izbavita de robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 18-25, comp. Facere III, 17-18).

A spune ca lumea este "supusa desertaciunii", nu inseamna insa a afirma ca ea este netrebnica si vrednica de dispret. Dupa cum se stie, Biserica a osandit, in epoca veche, pe gnostici si pe manihei, care sustineau ca lumea este rea si ca va fi nimicita complet de Dumnezeu. Biserica a osandit, cu aceeasi asprime, in evul mediu, pe cei ce sustineau ca s-ar fi apropiat sfarsitul lumii si ca credinciosii ar trebui sa-si paraseasca munca, spre a se pregati, prin rugaciune si priveghere, pentru venirea a doua a Domnului si judecata universala.

Noua, ca teologi, ne sunt bine cunoscute, din studiul istoriei bisericesti, cauzele care au prilejuit nasterea ratacirilor eshatologice din primele veacuri ale crestinismului: lipsa de cultura a credinciosilor, violenta persecutiilor din partea statului roman, neputinta maselor de credinciosi de a se elibera de jugul exploatarii sclavagiste si de a scapa de mizerie, dezgustul celor obijduiti de a mai trai intr-o lume impartita samavolnic in liberi si robi, bogati si saraci, satui si flamanzi, dorinta celor deznadajduiti de a afla dreptatea si linistea macar dupa moarte, in imparatia cereasca a lui Iisus Hristos.

Ne sunt cunoscute, desigur, si cauzele care stau la obarsia ratacirilor eshatologice din evul mediu; inapoierea culturala si religioasa a credinciosilor, apasarea nemiloasa a exploatarii feudale, abuzurile savarsite de ierarhia romano-catolica si de inchizitie, desele migratiuni de popoare si razboaiele nesfarsite, care epuizeaza rabdarea celor napastuiti si-i faceau sa doreasca mai degraba nimicirea intregii lumi, decat o viata plina numai de nedreptati si suferinte.

Astfel de rataciri, astazi, pot totusi sa mai tulbure pe alocuri linistea sufleteasca a unor credinciosi si sa-i abata de la indatoririle lor bisericesti; combaterea gresitelor interpretari ale eshatologiei biblice constituie o indatorire pastorala permanenta pentru slujitorii sfintelor noastre altare. In vederea implinirii acestei indatoriri, sunt necesare urmatoarele precizari teologice in legatura cu Sfanta Scriptura:

Este adevarat ca Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre "sfarsitul lumii" (Ps. CII, 26-27; Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu intelege prin acest "sfarsit", in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant. Dimpotriva, prin "sfarsitul lumii", eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei.

Astfel, Mantuitorul vorbeste despre "innoirea lumii" in Matei XIX, 28, iar Sfantul Apostol Petru scrie: "Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea" (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, referindu-se, intr-una din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce va sa fie, spune : "Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut... Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut" (Apoc. XXI, 1-5).

Credinta crestina ca lumea va fi innoita de Dumnezeu sta in stransa legatura, in Sfanta Scriptura, cu invatatura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre invierea mortilor si despre judecata din urma (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes. IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.). Sfanta Scriptura nu ne spune insa cand anume va veni a doua oara Domnul Hristos si cand se va produce "innoirea" lumii si nu ne furnizeaza nici un fel de informatii care sa ne ingaduie a le calcula cu anticipatie sorocul sau data.

Tot ce se spune in Sfanta Scriptura in legatura cu data "sfarsitului" lumii acesteia si a inceputului "lumii viitoare", se rezuma la afirmatia ca aceasta data va coincide, cronologic, cu venirea a doua a lui Hristos, eveniment numit, mai pe scurt, "Parusia Domnului" (cuvantul grecesc "parusie" inseamna: prezenta, sosire).

Profetii Vechiului Testament au scris foarte putin despre Parusia Domnului Hristos (Isaia LXVI, 15-18, Sofonie I, 14-18). Faptul acesta este absolut explicabil, deoarece nu era potrivit sa se vorbeasca in mod amanuntit, despre a doua venire a lui Mesia, inainte de a se fi realizat prima. In Vechiul Testaiment, se vorbeste putin si despre dogma invierii mortilor (Isaia XXVI, 19 ; Ezechiel XXXVII 1-14), in care, cu exceptia saducheilor, credeau toti evreii de pe vremea Mantuitorului (Ioan XI, 24).

In schimb, in Noul Testament se vorbeste in repetate randuri si cu deosebita claritate atat despre venirea a doua a Domnului, cat si despre invierea mortilor. Astfel, Mantuitorul declara solemn ca, dupa ce se va inapoia la Tatal ca sa gateasca loc ucenicilor Sai (Ioan XIV, 3), va veni din nou in lume, pe norii cerului, cu putere si cu slava multa" (Matei XXIV, 30; XXVI, 64; Ioan XIV, 18, 28). De asemenea, pe cand Mantuitorul se inalta la cer, ingerii spun sfintilor Apostoli: "Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer ? Acest Iisus, care s-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum l-ati vazut mergand la cer" (Faptele Apostolilor I, 11). Sfantul Apostol Pavel - vorbind despre Parusia Domnului Hristos si despre invierea mortilor si prefacere" viilor - scrie: " Insusi Domnul ... se va pogori din cer si cei morti vor invia intai ; dupa aceea noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti in nori impreuna cu ei, intru intampinarea Domnului in vazduh, si asa vom fi pururea cu Domnul", (I Tes. IV, 16-17).

Sorocul Parusiei Domnului - de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru judecata din urma - il cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea lui si sa-i mai puna vreo intrebare in legatura cu aceasta problema : "Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire" (Fapte I, 7).

Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13 ; Marcu XIII, 33-37 ; Luca XVII, 24-30 ; Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie : "Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care are in pantece" (I Tes, V, 1-3). La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: "Iar ziua Domnului va veni ca un fur" (II Petru III, 10).

Ceea ce Mantuitorul a voit sa ne descopere cu anticipatie, au fost doar unele indicatii generale cu privire la cateva din semnele premergatoare parusiei Sale: unele din aceste semne sunt anterioare, altele sunt concomitente. Anterioare sunt: predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei XXIV, 14); ivirea de prooroci, taumaturgi si hristosi mincinosi intre crestini (Matei XXIV, 24); inmultirea faradelegii si racirea iubirii fratesti intre credinciosi (Matei XXIV, 10, 12). Semne concomitente sunt : intunecarea soarelui, caderea astrilor, perturbari grave in legile naturii (Matei1 XXIV, 7, 29), aratarea pe cer a "semnului Fiului Omului" (Matei XXIV, 30), adica a Sfintei Cruci.

Sfintii Apostoli - completand, dupa revelatia data lor, aceasta eshatologie "- ne mai descopera cateva alte semne premergatoare Parusiei Domnului, dar si acestea au tot un caracter general : Convertirea la crestinism a poporului evreu (Rom. XI,. 25-26) i lepadarea multora de crestinism (II Tes. II, 3) si activitatea desfasurata in cadrul Bisericii de un personaj religios sinistru - numit "omul pacatului", "fiul pierzarii", "cel fara de lege", "potrivnicul" -, care va savarsi minuni false, se va instala la carma Bisericii si se va da pe sine insusi drept Dumnezeu suprem, cerand credinciosilor adorare (II Tes. II, 3-10 ; of. Matei XXIV, 15).

Unii comentatori au dat acestui personaj numele de "Antihrist" si au incercat sa acrediteze ideea ca el va fi o persoana din afara Bisericii si ostila ei. Dar trebuie precizat ca, dupa I Ioan I, 18, 22 ; I1V, 3 si II Ioan 7, numele de "antihrist!" este dat de Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan dochetilor, cerintienilor si nicolaitilor - eretici" de la finele, veacului apostolic -, adica unor oameni dinauntrul Bisericii, nu din: afara ei.

Alti comentatori identifica acest personaj cu cel descris simbolic de Sfantul, Apostol si Evanghelist Ioan in Apoc. XX, 7-10, dar stilul acestei scrieri biblice este cu totul simbolic si nu ingaduie nicidecum o interpretare, literala.

De fapt, cele cateva texte referitoare la acest personaj nu se preteaza la nici o actualizare si nu se refera la persoane din afara Bisericii sau la evenimente istorice-obisnuite. Din cuprinsul acestor texte, rezulta clar ca atat Mantuitorul (Matei XXIV), cat si Sfantul Apostol Pavel (II Tes. II, 3-10) se refera doar la viata interna a Bisericii si la activitatea religioasa desfasurata intre crestini de unii invatatori mincinosi sau eretici, ori de unii clerici nedemni de chemarea lor. Din felul cum sunt anuntate in textele biblice, rezulta ca toate aceste semne se vor intampla inainte de Parusia Domnului Hristos si de innoirea lumii, dar nici unul dintre ele nu are caracterul unui pronostic precis, sigur si indiscutabil. In toate pericopele biblice cu semnificatie eshatologica, aghiografii se folosesc fie de imagini poetice si de figuri retorice, fie de expresii vagi si de indicatii generale, din care este cu neputinta sa se scoata o invatatura precisa asupra, datei venirii a doua a Domnului Hristos si asupra epocii innoirii finale a lumii.

Intr-adevar, Domnul nostru Iisus Hristos, in marea sa cuvantare profetica si eshatologica aflata in Evangheliile sinoptice (Matei XXIV si XXV; Marcu XIII; Luca XVII, 20-37 si XXI, 5-26), descrie in sens literal numai daramarea Templului, pustiirea Ierusalimului si desfiintarea inevitabila a Statului iudaic de pe vremea Sa de catre armatele romane, in timp ce despre evenimentele, cu mult mai indepartate cronologic, care vor preceda Parusia Sa si "sfarsitul" lumii, vorbeste in figuri profetice si simbolice menite sa sublinieze doar grandoarea lor.

Ceva mai mult : Mantuitorul, in raspunsul la intrebarea Apostolilor cu privire la data daramarii Templului, la data Parusiei Sale si la data "sfarsitului" lumii si a inaugurarii vietii viitoare (Matei XXIV 3; Marcu XIII, 3-4; Luca XVII, 20 si XXI, 7) nu anunta nici macar sorocul catastrofei religioase si nationale a poporului iudeu, desi se serveste de evenimentele din Iudeea dintre anii 68-70 ca de un tip (model, preinchipuire) pentru descrierea evenimentelor generale care vor preceda Parusia Sa. De-.a lungul intregii Sale cuvantari profetice si eshatologice din Evangheliile sinoptice, intentia Mantuitorului este, in mod vadit, aceea de a da Apostolilor cateva sfaturi morale si religioase: "Vedeti, sa nu va amageasca cineva... Luati aminte, sa nu va spaimantati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu va veni sfarsitul... Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri... Drept aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi va veni Fiul Omului" (Matei XXIV, 4, 6, 36, 44), sau : "Privegheati deci, ca nu stiti ziua, nici ceasul in care Fiul Omului va veni" (Matei XXV, 13), si iarasi: "Luati asadar aminte de voi insiva, ca sa nu se ingreuneze inimile voastre de mancare si de bautura peste masura si de grijile lumii si fara veste sa vina asupra voastra ziua aceea. Privegheati, dar, in toata vremea rugandu-va, ca sa va invredniciti sa scapati de toate ce vor sa fie si sa stati inaintea Fiului Omului" (Luca XXI, 34-36).

La fel procedeaza, in activitatea lor misionara si pastorala, si Sfintii Apostoli. Astfel, dupa ce aminteste credinciosilor caracterul inopinat al Parusiei Domnului, Sfantul Apostol Pavel scrie : "Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei ; nu suntem ai noptii, nici ai intunericului. Deci dar sa nu dormim, ca si ceilalti, ci sa priveghem si sa fim treji..., imbracandu-ne cu platosa credintei si a dragostei si cu coiful nadejdii de mantuire" (I Tes. V, 5-8), sau : "Si va rugam, fratilor, cu privire la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si la adunarea noastra cu El, sa nu va clintiti degraba cu mintea, nici sa va spaimantati... Si sa nu va amageasca nimeni in nici un chip" , (II Tes. II, 1-3); "Deci, dar, fratilor, stati bine si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie din cuvantul, fie din epistola noastra" (II Tes. II, 15). La randul sau, Sfantul ...Apostol Petru scrie : "Pentru aceea, iubitilor, asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de Domnul (Hristos) fara vina, fara prihana, in pace. Si indelunga rabdare a "Domnului nostru drept mantuire socotiti-o... Si stiind aceasta de mai inainte, paziti-va, ca nu cumva, lasandu-va dusi de ratacirea celor nelegiuiti, sa cadeti din intarirea voastra" (II Petru III, 14-17).

Confirmarea adevarului ca textele biblice nu permit nici un fel de pronostic asupra datei Parusiei Domnului Hristos si "sfarsitului" lumii vine si din partea istoriei. Curgerea fireasca a vremii si mersul mereu inainte al istoriei au dezmintit, in decursul veacurilor, toate interpretarile gresite si pesimiste ale eshatologiei biblice si se vor dezminti, fara indoiala, si in viitor. Astfel, la jumatatea veacului apostolic, istoria a dat de rusine pe aceia dintre crestinai tesalonicieni care, socotind ca Parusia Domnului Hristos era apropiata, isi parasisera lucrul, tulburau linistea celorlalti credinciosi cu sumbre prevestiri eshatologice si asteptau cu infrigurare, clipa de clipa, sfarsitul lumii. Daca Sfantul Pavel n-ar fi intervenit la vreme si cu toata autoritatea sa de Apostol, lumea greco-romana ar fi rasunat de scandalul unei intregi grupari religioase pauperizate prin fals iluminism eshatologic, dar prestigiul crestinismului ar fi fost grav compromis.

De fapt, absurditatea credintei ca s-ar fi apropiat sorocul Parusiei Domnului Hristos si al "sfarsitului" lumii rezulta limpede din insasi revelatia biblica despre menirea credinciosilor. Cel ce crede cu adevarat in cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, trebuie sa fie absolut sigur, in inima lui, ca lumea aceasta nu se va sfirsi mai inainte de implinirea binecuvantarii - cu caracter si de porunca - pe care Dumnezeu cel atotputernic si atotbun a adresat-o, la creatie, protoparintilor neamului omenesc si tuturor urmasilor acestora, cand le-a spus : "Cresteti si va inmultiti si umpteti pamantul si supuneti-l" (Facere I, 28).

Intr-adevar, Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu a dat oamenilor mai intai porunca si binecuvantarea de "a creste". Cine ar putea sustine ca neamul omenesc a crescut deja pana la masura plinatatii capacitatii sale?

Dumnezeu a mai dat oamenilor, la creatie, porunca si binecuvantarea de "a se inmulti si de a umple pamantul". Cine poate afirma, in cunostinta de cauza, ca neamul omenesc a atins deja sau ca va atinge, intr-un viitor apropiat, gradul maxim al inmultirii sale numerice, ori ca el este in perspectiva apropiata sa umple tot globul ? In acelasi timp Dumnezeu, cand a binecuvantat pe oameni, la creatie, le-a dat si porunca de "a supune pamantul si a stapanii peste pestii marii si peste pasarile cerului, peste toate vietatile ce se misca pe pamant, peste toate ierburile si peste toti pomii" (Facere I, 28-30). Cine poate pretinde, in deplina cunostinta de cauza si cu respect pentru adevar, ca neamul omenesc si-a indeplinit ori ca este pe punctul de a-si indeplini integral o astfel de menire?

Marile si oceanele alcatuiesc, precum se stie, un izvor urias si practic inepuizabil de resurse alimentare si de bogatii dintre cele mai pretioase, care, pana acum, n-au fost puse la dispozitia omului decat intr-o masura cu totul neinsemnata.

Aceste cateva sumare consideratii teologice si rationale ne fac mai intai sa nu intelegem absolut deloc cum ar putea un crestin sa impace invatatura biblica despre intelepciunea, bunatatea si pronia dumnezeiasca, cu ideile pesimiste, negative si catastrofale despre viitorul omenirii si al universului. Ele ne fac, in al doilea rand, sa ne miram cum pot unii credinciosi sa marturiseasca, pe de o parte, dogma despre bunatatea lui Dumnezeu si sa se dedea, pe de alta parte, la interpretari pesimiste asupra eshatologiei biblice.

De aceea, aceste consideratii ne obliga - si aceasta este foarte important pentru indatoririle noastre pastorale si misionare - sa combatem orice actualizari subiective, nestiintifice si tendentioase ale profetiilor biblice cu caracter eshatologic si sa ferim pe credinciosi de influenta lor pagubitoare. De fapt, Sfantul Duh ne-a descoperit pe calea Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, numai ceea ce ne este de trebuinta pentru mantuire, nu stiinta insasi. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie cuprind adevarul religios descoperit de Dumnezeu, iar stiinta pe cel material descoperit prin stradania omului : "intru sudoarea fruntii tale iti vei dobandi hrana" (Facere III, 19). Prin inspiratia biblica, Dumnezeu n-a dat omului, in Sfanta Scriptura, date de stiinta pozitiva, ci invataturi religioase si morale. De aceea Sfanta Scriptura nu poate fi privita - in felul ramano-catolicilor din evul mediu - ca o enciclopedie a tuturor cunostintelor despre lume si viata.

Fiind o carte religioasa, Sfanta Scriptura atinge numai incidental unele probleme stiintifice, iar cand se refera la ele, le priveste nu dupa realitate, ci potrivit stadiului cultural, mentalitatii, limbajului si mediului vremii in care a fost scrisa. Din aceasta cauza, nici un text biblic nu trebuie luat ca baza pentru a contrazice afirmatiile oamenilor de stiinta ca pe planeta noastra vor putea duce o viata interesanta, rodnica si fericita, pe o perioada de mii si de zeci de mii de milioane de ani, un numar din ce in ce mai mare de oameni. Tot astfel, nici una din invataturile de credinta sau hota-rinle Bisericii nu ne da dreptul sa privim cu scepticism speranta oamenilor de stiinta ca omenirea,va sti sa gaseasca, pina la urma, caile care sa-i asigure o dezvoltare multilaterala nelimitata si sa supuna astfel complet natura.

Omenirea nu sta deci pasiva in asteptarea unui "cer nou" si a unui "pamant nou". Dimpotriva, ea se straduieste sa le realizeze, atat cat ii permit puterile, sau macar sa se apropie de pragul infaptuirii lor, pe diferite cai. Astfel, medicina lupta pentru vindecarea bolilor si preintampinarea batranetii. Arta lupta pentru realizarea frumosului. Stiinta lupta pentru cunoasterea tuturor, lucrurilor si energiilor din univers, iar tehnica lupta pentru continua extragere a energiei (materiei si usurarea muncii omului. Toate acestea se cuvine a fi privite de crestini ca marturii ca chiar pe plan" material tindem spre desavarsire, spre o lume noua si superioara, spre ceea ce Revelatia biblica ne sugereaza, pe plan spiritual, prin expresiile "un pamant nou si ura cer nou".

Pesimismul eshatologic al acelora care orbecaie in cautarea de analogii intre unele semne eshatologice descrise simbolic in Sfanta Scriptura si -anumite situatii de moment din istoria bisericeasca sau universala, este deci cu totul nepotrivit pentru epoca noastra. Sa nu uitam ca, daca in primele veacuri se punea mare pret, in crestinism, pe viata ascetica, iar in evul mediu pe pietismul individual si pe viata mistica, in secolul nostru Biserica pretuieste si cultiva cu predilectie virtutile care contribuie: la innobilarea si intarirea vietii sociale : dreptatea, libertatea, egalitatea, munca, pacea, intr-ajutorarea frateasca.

A ne intoarce la forme de pietate potrivite doar pentru epoci trecute, inseamna a incerca intoarcerea vremii, a iesi din fagasul firesc al dezvoltarii istorice si a purta Biserica in dezacord cu progresul firesc al societatii. Prin aceasta, s-ar incerca punerea crestinismului in contrazicere cu insasi menirea lui pentru credinciosi. De-aceea, cei ce cad in asemenea rataciri se elimina singuri atat din disciplina vietii crestine, cat si din normele generale de convietuire sociala.

Imparatia de o mie de ani. - Intre ratacirile cu caracter eshatologic, se numara si credinta unor culte neoprotestante ca intre cele doua momente (considerate-distincte): Parusia Domnului. Hristos si "sfarsitul" lumii, Iisus Hristos va intemeia pe pamant o imparatie de o mie de ani, in care El va domni impreuna cu cei alesi ai Sai.

Originea acestei credinte este foarte veche. Se stie ca credinciosii iudei de odinioara, dupa exilul babilonic, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament, sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si Judecata de apoi. Astfel, intr-o scriere apocrifa atribuita patriarhului Enoh (XVII-XXXVI), se spune ca fericirea -adusa iudeilor de Mesia va dura pe pamant vreme foarte indelungata si ca ea va fi inaugurata printr-o judecata necrutatoare a celorlalte popoare si a nelegiuitilor. In scrierea apocrifa intitulata Testamentul celor doisprezece patriarhi, se spune ca aceasta era de aur pentru poporul iudeu se va inaugura cu invierea celor alesi. In scrierea apocrifa cunoscuta sub numele de Cartea a IV-a a lui Esdra, se spune ca imparatia mesianica fagaduita iudeilor va fi un preludiu pamantesc al fericirii ceresti si ca ea se va incheia cu invierea generala si ca judecata de apoi.

Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. Dupa unii, ea avea sa dureze 40 de ani (cat ratacirea evreilor in pustiul Arabiei); dupa altii, 70 de ani (cat robia babilonica); dupa altii, 400 de ani (cat robia egipteana) ; dupa altii, cat totalul anilor in care poporul evreu a suferit robii, peregrinari, persecutii, molime, foamete, razboaie, lipsuri (400 ani de robie egipteana + 40 de ani de ratacire in pustiul Arabiei + 111 ani de impilari straine in epoca judecatorilor +70 de ani de robie babilonica + 490 de ani de suferinte nationale si religioase de la exilul babilonic pana la pustiirea Ierusalimului de catre ostile romane etc). Pana la urma, intre credinciosii iudei din epoca precrestina a predominat ideea ca aceasta imparatie mesianica va dura o mie de ani si ca ea va incheia cele sase milenii scurse de la facerea lumii, toata durata vietii oamenilor pe pamant fiind conceputa ca o perioada sabatica de sapte mii de ani.

Credinta ca sfarsitul lumii va fi precedat de o era de "o mie de ani" de fericire pamanteasca pentru cei drepti si de mari suferinte si infrangeri pentru cei nedrepti, era raspandita in mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. De la iudei, au imprumutat-o si unii scriitori crestini si Parinti bisericesti din primele veacuri. Sub influenta ei, autorul Epistolei atribuite Sfantului Varnava (XV, 4-9) credea ca istoria omenirii pe pamant va dura sapte mii de ani - care corespund celor "sapte zile" ale creatiei - si ca ultimul mileniu va fi de fericire mesianica. Sub influenta eshatologiei iudaice si mai ales pentru intretinerea nadejdii crestine in vreme de persecutie, au sustinut milenarismul sau hiliasmul episcopul Papias de Ierapole (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, XXXIX, 11-13), Sfantul Iustin Martirul si Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, LXXX-LXXXI), Sfantul Irineu (Adversus Haeresis V, 28, 3), apologetul Tertulian (Adversus Marcionem III, 24), Sfantul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Sulpiciu-Sever, Victorin de Pictavi, Sfantul Ambrozie de Mediolan si altii.

Dar, desi a fost sustinut de atatia scriitori crestini si Parinti bisericesti si cu toate ca n-a fost condamnat de nici o hotarare oficiala a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit sa influenteze gandirea crestina. In Rasarit, el a fost combatut cu hotarare mai intai de catre Origen si apoi de catre episcopul Dionisie al Alexandriei. In Apus, hiliasmul sau milenarismul a fost combatut mai intai de preotul roman Oaius - care, in toiul polemicii, a savarsit greseala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenaristii - si apoi de Fericitul Ieronim si mai cu seama de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintai, un sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei.

Erezia hiliasta sau milenarista, inmormantata pe nesimtite in veacurile IV si V, a reaparut apoi in sanul protestantismului, dupa douasprezece secole. Milenarismul literal a fost predicat, in cadrul Reformei, de catre secta Anabaptistilor si apoi de catre Russelisti si Adventisti, precum si de catre unii comentatori protestanti. Cativa dintre acestia din urma sustin ca, din moment ce Biserica luptatoare nu poate infaptui integral prezicerea din Apoc. XX, 1-10, despre "legarea" diavolului si despre intemeierea imparatiei lui Hristos si a alesilor sai pe pamant, trebuie sa admitem ca Iisus Hristos va veni sa imparateasca intr-adevar cu sfintii pe pamant "timp de o mie de ani", insa doar in sens nevazut, sufletesc, spiritual. Dar nici sub aceasta forma milenarismul n-a devenit acceptabil.

Milenistii (sau Russelistii), Adventistii, reformistii si ceilalti adepti ai ereziei milenariste pretind ca invatatura lor si-ar avea temeiul in pericopa din Apocalipsa XX, 1-10, pe care o interpreteaza in sens cu totul literal, fara nici o legatura cu simbolismul general al acestei scrieri biblice si in dezacord atat cu contextul, cat si cu eshatologia celorlalte carti ale Noului Testament. Ei pretind ca Apocalipsa ar prezice doua invieri din morti: una a dreptilor, la inceputul acestea mii de ani, cand Domnul Hristos va veni a doua oara, si alta a nedreptilor, la sfarsitul acestei mii de ani, cand se va incheia faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu si cand satan si slujitorii sai vor fi aruncati pentru totdeauna in chinurile infricosate ale iadului.

Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul: 1. "Apoi am vazut un inger coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui. 2. Si a prins pe balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ; 3. si l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava vreme. 4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisus si pentru cuvantul lui Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalti morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere. 6. Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani. 7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui. 8. Si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii. 9. Si s-au suit pe fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc din cer si i-a mistuit. 10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, "unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte, in vecii vecilor".

Adeptii milenarismului ignora faptul ca, pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:

a) Toate vedeniile din Apocalipsa sunt descrise in grai simbolic si nu se preteaza la interpretari literale ;

b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri generale, nu cantitati definite;

c) Vedenia din Apocalipsa XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci descrie, simbolic, activitatea misionara a Bisericii crestine de la intemeierea ei pana la Parusia lui Hristos.

De fapt, pericopa din Apocalipsa XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :

1. Vers. 1-3, in care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioada de "o mie de ani";

2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de "o mie de ani" ;

3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute, dupa trecerea acestei "mii de ani".

Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic, fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la intrupare la Parusia lui Hristos.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape principale. La intruparea Fiului lui Dumnezeu si la intemeierea Bisericii crestine, satan si ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor. Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10), puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : "Alligatio diaboli est non permitti exercere totam tentationem quam potest".

Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre oameni.

Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca durata acestei epoci va fi de "o mie de ani" cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4). Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza paimanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune : "Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa temporis plenitudo".

Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul FIristos. Incercarile diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. Inlantuirea diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai. Adevarata interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei "o mie de ani" o epoca nelimitata si foarte lunga ; - in "imparatia" lui Hristos si a alesilor Lui de pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ; - in "legarea diavolului", o limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor; - in "invierea cea dintai", renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ; - in "moartea cea de a doua", condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ; - in "dezlegarea lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani", ultimele incercari ale diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; - in "Gog si Magog", imaginea fortelor raului ; - in "cetatea cea iubita", Biserica crestina sau Trupul tainic al lui Hristos ; - in "tabara sfintilor", totalitatea credinciosilor devotati Evangheliei lui Hristos; - in expresia "preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos",, nobletea spirituala a chemarii crestine si starea de har in oare se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui Dumnezeu, iar - in "imparatia de o mie de ani", toata epoca de la intrupare la Parusia Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu.

Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine "fiarei", adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia, Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de "prima inviere", despre care insusi Mantuitorul spune : "Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care voieste ii inviaza... Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte in viata. Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul Omului este" (Ioan V, 21, 24-27), sau : "Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine, are viata vesnica... Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan VI, 47, 54).

Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele. Asupra acestora, "moartea cea de a doua" si diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba incercarea lui de a-si restabili stapanirea -asupra credinciosilor coincide cu durata istorica a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului. Despre zvarcolirile finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura 1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste expresii echivaleaza cu "catava vreme" din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si practic cu totul neizbutita.

In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura "o mie de ani", adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea, Sfintii Parinti invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca, crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surprind zi de zi stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru vesnicie in chinurile iadului.

Aceasta interpretare se afla in perfecta concordanta cu invatatura eshatologica din celelalte scrieri ale Noului Testament. Sfintii Evanghelisti ne spun ca Mantuitorul a venit in lume ca sa intemeieze in ea "imparatia lui Dumnezeu" sau "imparatia cerurilor" (Matei III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) si ne arata ca aceasta imparatie se realizeaza in si prin Biserica crestina (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus ca intrarea in aceasta imparatie spirituala (Ioan XVIII, 36) se face prin "nasterea cea de a doua", adica prin harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivaleaza cu "prima inviere" din morti {Ioan III, 5 ; V, 25, XI, 24-25). Sfantul Apostol Pavel precizeaza, la randul sau, ca "Imparatia lui Dumnezeu nu-i mancare si bautura", ca s-o intelegem ca pe ceva trupesc, ci "pace, dreptate si bucurie intru Duhul Sfant" (Rom. XIV, 17) si ca ea se infaptuieste, treptat-treptat, in Trupul tainic al lui Hristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiti in ea prin Taina Sfantului Botez s-au facut partasi mortii si invierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); ca pacatosii se afla intr-o stare de moarte morala {Efes. V, 14, Col. II, 13) si ca Biserica se opune fara incetare incercarilor diavolului de a zadarnici mantuirea credinciosilor (II Tes. II, 1 s.u.).

Ideile dogmatice si morale care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt, urmatoarele:

a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut odata cu intemeierea crestinismului ;

b. Imparatia de "o mie de ani" a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in ,care Hristos a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor ;

c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte taine si care se impotrivesc voii diavolului ;

d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra credinciosilor ;

e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale ;

f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va avea nici o putere ;

g. La sfarsitul celor "o mie de ani", adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care este moartea cea de a doua .

h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;

i. Venirea a doua a Domnului va fi urmata de invierea trupurilor celor adormiti, de Judecata de apoi si de starea tuturor in viata ce va sa fie, pe care autorul Apocalipsei le descrie, tot in grai simbolic, in vedeniile din XX 11 - XXI, 5-11.

Parintele N. I. Nicolaescu

13 Iulie 2012

Vizualizari: 13258

Voteaza:

Venirea a doua a Domnului - Imparatia de o mie de ani 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.