Hristos in Gradina Ghetsimani

Hristos in Gradina Ghetsimani Mareste imaginea.

Hristos in Gradina Ghetsimani

Indata ce sfarsi rugaciunea sacerdotala, asa cum arata Sfantul Ioan, Domnul trecu impreuna cu ucenicii Sai dincolo de paraul Cedrilor si intra in Gradina Ghetsimani, asezata la poalele Muntelui Maslinilor. Aici, pe Muntele Maslinilor, unde Se retragea dupa predicile din timpul zilei, Isi petrecuse Iisus ultimele Sale nopti insotit de ucenici. Acum, in aceasta din urma noapte, El Se opreste in gradina, pregatindu-Se de lupta suprema.

Pascal observa ca Adam l-a pierdut pe om intr-o gradina, sedus de ispita placerii, iar Hristos il va mantui tot intr-o gradina, acceptand de buna voie sa Se impovareze cu durerea, consecinta a pacatului primului om. Ca in toate imprejurarile hotaratoare din viata Sa, Iisus Se afla in mijlocul naturii, pe care a venit sa o izbaveasca de stricaciune o data cu rascumpararea omului. Un detaliu semnificativ: la picioarele Muntelui Maslinilor se afla valea Cedronului, identica cu aceea numita in Biblie Iosafat, unde, dupa traditie, va avea loc Judecata neamurilor. Tot acolo unde Dumnezeul intrupat va invinge ispita si teama de moarte va da seama omenirea pentru toate caderile ei, increzatoare totusi in indurarea fara de margini a Aceluia Care a fost "ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat" (Evrei 4, 15).

Ajuns in gradina, Iisus le-a spus ucenicilor: "Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga" (Matei 26, 36), apoi, luandu-i cu Sine numai pe Petru si pe fiii lui Zevedeu, S-a retras cu ei mai departe. Fata de cei mai apropiati dintre apostoli, Domnul nu Se sfieste sa-Si arate tulburarea: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte", le marturiseste El (26,38). Niciodata nu a fost Iisus asa de abatut si nu a facut o asemenea destainuire. El nu spune insa ca este infricosat, sau tulburat, ci doar intristat, cuvant care suna totusi ciudat in gura Sa. Dupa bucuria cereasca ce razbatea din ultima cuvantare si mai ales din rugaciunea sacerdotala, aceste cuvinte ar putea surprinde.

Cu cateva clipe in urma, vorbise Dumnezeul Care Se pregatea sa Se reintoarca in sanul Tatalui, insa acum graieste omul care da frau liber gandurilor privitoare la moarte si la tot ceea ce implica aceasta. Peste toate certitudinile se asterne un vaI, deoarece in acel moment ipostasul divin ingaduie o umbrire temporara si partiala a dumnezeirii, spre a lasa deplina libertate firii umane, chemata sa iasa biruitoare din lupta pe care va trebui sa o dea. In acea clipa de restriste, omenitatea din Hristos capata un fel de intaietate si astfel se explica zbuciumul Sau. Tristetea care il copleseste este desigur pricinuita de gandul ca oamenii, pentru care Se pregateste sa Se jertfeasca, Il vor ucide, crezand ca fac o fapta placuta lui Dumnezeu, ca pana si unul din apostoli Il va da pe mainile calailor Sai, ca ... Dar cine ar putea cunoaste si cuprinde noianul de amaraciune care apasa in acel ceas sufletul Cuvantului intrupat?

Celor trei ucenici, Iisus le spune: "Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine" (26, 38). Pare ca asteapta de la ei un sprijin, ca nadajduieste ca acestia sa-I stea alaturi si sa-L intareasca, unindu-se cu El in rugaciune in clipa cand va da lupta hotaratoare in vederea rascumpararii omului. Acelora pe care i-a numit "prieteni" le cere pentru prima data sa-L ajute. Si totusi, ei nu vor putea veghea impreuna cu Domnul lor ...

La Luca, indemnul este si mai limpede: "Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita" (Luca 22, 40). Cu putin inainte, le vestise ca satana l-a cerut sa-i cearna ca pe grau, prevenindu-i astfel ca, in ceasul de grea cumpana, si asupra lor aveau sa se exercite cumplite presiuni. De aceea ii povatuieste sa se roage, spre a indeparta asaltul fortelor demonice si a se pazi de ispita. Apoi Iisus Se indeparta de cei trei "ca la o aruncatura de piatra", dupa marturia lui Luca, si, ingenunchind, incepu sa Se roage.

 

Din descrierea celor trei sinoptici reiese ca Domnul traieste la Ghetsimani cel mai greu ceas din viata Sa, mai greu poate chiar decat acela de pe Golgota, deoarece acum EI accepta de buna voie moaliea si chinurile ce vor veni. Ce va urma a doua zi va fi doar consecinta hotararii din aceasta noapte.

Amanuntele consemnate de evanghelisti pun in lumina lupta purtata de Iisus, care angajeaza intreaga Sa fiinta.

Atat Marcu cat si Matei arata ca "a cazut cu fata la pamant" (14, 35; 26, 39), Luca spune ca "sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant (22, 44), iar Sfantul Pavel aduce marturia - primita, desigur, de la ceilalti apostoli - ca Iisus "a adus, cu strigat si cu lacrimi, cereri si rugaciuni catre Cel ce putea sa-L mantuiasca din moarte" (Evr. 5, 7).

Toate aceste destainuiri sunt de natura sa ne cutremure si sa ne faca sa intuim - pe cat este posibil - tensiunea si zbuciumul in care S-a aflat Hristos in acel ceas, cand Se lupta cu cea mai infricosatoare ispita.

Matei arata ca, prabusit la pamant, EI Se ruga: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta!" (26, 39). La Marcu, Iisus Se adreseaza Tatalui cu apelativul Avva. In limba aramaica, acest cuvant, avand o pronuntata nuanta de duiosie, inseamna "tata", fiind rostit numai de copiii mici. Pare strigatul unui prunc care, incoltit de primejdie, cere ajutorul parintelui sau. Pentru o farama de clipa, pare ca Hristos a uitat cat de nerabdator astepta sa primeasca botezul mortii (Luca 12, 50), El, care spusese ca grauntele de grau trebuie sa moara spre a aduce roada si ca Tatal Il iubeste pentm ca Isi ofera in dar propria viata (Ioan 10, 17). Toate aceste afirmatii raman acum in umbra: Iisus Se lasa pentru o clipa coplesit de greutatea poverii.

Aceasta sovaiala, cauzata de intaietatea dobandita de omenitatea din fiinta Sa, este insa indata depasita, caci El adauga: "Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39). Apoi, sculandu-Se, Iisus Se duce la cei trei, pe care ii gasi "adormiti de intristare", spune Luca (22, 45), incercand parca sa-i dezvinovateasca. Fara indoiala, apostolii trebuie sa fi fost istoviti dupa cele petrecute in cenaclu, cand sensibilitatea si atentia le fusesera solicitate la maximum. Rezistenta lor cedase, din pricina emotiilor si a incordarii nervoase. Totusi, sa nu se uite - dupa cum remarca Bruckberger - ca ei primisera investitura sacerdotala chiar in acea noapte si se impartasisera pentru prima oara cu anticipatie cu Sfantul Trup si Sfant Sangele Domnului. Si totusi, ei nu au fost in stare sa vegheze impreuna cu El in aceasta clipa de restriste. Nici chiar Ioan, ucenicul pe care il iubea Iisus, nu a putut sa-I daruiasca un singur ceas Lui, care ne-a daruit tuturor vesnicia! Hristos ar fi dorit pare-se ca, prin mijlocirca apostolilor, intreaga omenire sa fie unita cu EI in rugaciune, dar acestia nu au raspuns la chemarea Sa. Cuvintele lui Iisus rostite catre Petru: "Simone, dormi? N-ai avut tarie ca sa veghezi un ceas?" (Marcu 14,37) rasuna peste veacuri ca o mustrare dureroasa care ii vizeaza pe toti oamenii. Pascal spune ca Hristos ii mantuieste pe ucenici, in timp ce ei dorm. EI sufera singur si ne izbaveste singur, caci mantuirea este dar facut omului de Fiul Tatalui.

Mahnit si ingrijorat de slabiciunea apostolilor, Iisus repeta indemnul: "Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita", adaugand: "Caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios" (14, 38). Tot Pascal observa ca si in acel ceas El Se gandeste la mantuire a apostolilor, si nu la propria Sa viata. Ii dojeneste, deoarece Se teme pentru ei, prevenindu-i ca sunt panditi de ispite. Lasandu-i apoi iarasi singuri, Domnul incepe din nou sa Se roage: "Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta" (Matei 26, 42). Atunci se ivi, se pare, in gerii care, asa cum marturiseste Sfantul Luca, venise spre a-L intari (Luca 22,43). Trimisul ceresc Ii aduce binecuvantarea Tatalui si Ii da puteri noi spre a duce lupta la bun sfarsit. Lumea puterilor netrupesti Il sprijina pe Hristos in lupta pornita impotriva duhurilor intunericului.

Si dupa aceasta a doua rugaciune Iisus revine la ucenici, pe care ii gaseste tot dormind - "Caci ochii lor erau ingreuiati" (Matei 26, 43). De data aceasta El nu-i mai trezeste, ci Se duce si Se roaga a treia oara, "acelasi cuvant zicand" (26, 44). Pascal observa ca Hristos Se roaga o data ca Tatal sa indepalieze paharul si de doua ori arata ca il primeste, plecandu-Se la voia Parintelui ceresc.

Dupa a treia rugaciune, Se apropie din nou de ucenici si le spune:

"Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor" (26, 45). Clipa de slabiciune a trecut si Hristos paseste senin spre moartea pe care Si-a dorit-o. Totusi, daca nu ar fi avut ora de zbucium de la Ghetsimani, daca nu ar fi trecut prin acea teribila agonie, resimtita atat in cugetul cat si in trupul Sau, moartea nu ar fi fost definitiv biruita.

Nici un om nu a privegheat impreuma cu Iisus in aceasta noapte, dar, de atunci incoace, alaturi de fiecare om care sufera si se lupta cu moartea si cu ispita va fi Hristos, ajutandu-I sa treaca dincolo de hotarul vremelniciei. Cel ce crede in Hristos nu va mai avea de infruntat niciodata singur moartea.

Este insa necesar sa staruim mai mult asupra pricinilor care au provocat zbuciumul Mantuitomlui, spre a patrunde, pe cat acest lucru este cu putinta, in ceea ce Pascal a numit "taina lui Iisus", incercand sa destramam misterul ce va ramane totusi nedezlegat pana la sfarsitul veacurilor.

Se pare ca Hristos a experiat atunci spaima mortii, tot atat de intens pe cat traia si apropierea fiintiala de Tatal. Spre a-l izbavi pe om de moarte, El trebuia sa treaca prin toata gama de suferinte determinate de frica provocata de moarte si de necunoscut. Este de presupus ca ceea ce Il descumpanea nu era numai perspectiva chinurilor fizice pe care avea sa le indure, ci mai ales gandul la disolutia temporara a personalitatii Sale. El stia, fireste, ca, chiar si numai pentru un interval foarte scurt, trupul Sau, desfacut de suflet, va zacea in mormant, in timp ce sufletul va cobori in iad, printre cei morti.

In legatura cu coborarea la iad, Sfantul Ioan Damaschin subliniaza ca, in timp ce trupul se afla in mormant, desi sufletul era despartit de trup, ipostasul Cuvantului nu parasise nici trupul si nici sufletul, ramanand unit atat de unul cat si de celalalt. Asadar, chiar daca spatial sufletul a fost despartit de trup, ambele elemente au continuat sa fie nemijlocit legate de ipostas, adica de centrul divin care asigura mentinerea unitatii personalitatii lui Hristos.

Poate ca Iisus, cunoscand apropiata sfasiere a propriei Sale fiinte, dislocarea chiar si numai temporara a personalitatii Sale, Se cutremura la gandul unei experiente atat de dureroase, care pentru umanitatea Lui reprezenta totusi o teribila necunoscuta. Dumnezeul stia ca Se va reintoarce la Tatal, dar omul tremura dinaintea golului ce se deschidea in fata Sa. De aceea, ar fi dorit sa evite parasirea propriului trup in gheara mortii si poate si saIasluirea vremelnica printre cei aflati in chinuri. In toate aceste ganduri si anxietati se manifesta din plin umanitatea, apasata pana la sfarsitul veacurilor de o teama instinctiva in fata mortii. La Iisus, care intuia ca nimeni altul toate fatetele acestei experiente menite sa dezagregheze personalitatea umana, ea capata o intensitate exceptionala.

Ceea ce Il infricosa insa indeosebi pare sa fi fost si teama ca aceasta scindare temporara a personalitatii Sale teandrice ar fi putut slabi legatura dintre El si Tatal. Deoarece acceptase sa Se impovareze cu pacatul universal, sa Se faca "pentru noi pacat" (Il COL 5, 21) El, care era fara pacat, Hristos Se infiora poate si la gandul ca pacatul asumat ar fi putut sa se interpuna intre El si Tatal, constituind un vaI menit sa-I acopere fata Tatalui si sa slabeasca, chiar numai vremelnic, comuniunea treimica.

Inzestrat cu clarviziunea divina, Hristos putea ca nimeni altul sa scruteze adancimea pacatului, pe care acceptase sa-I poarte. Desi strain de pacat, Iisus Se solidarizeaza cu omenirea, in calitatea Sa de Arhiereu, si ca atare Se simte responsabil inaintea Tatalui de pacatul universal, pe care il descopera in multiplele sale forme, resimtind totodata fata de acesta repulsie si groaza.

Ceea ce a sporit poate chinurile Domnului in acele clipe a fost gandul- aici apare rara indoiala actiunea perfida a celui rau, despre care Luca spusese ca se indepartase de Iisus "pana la o vreme" (Luca 4, 13), - ca toata aceasta suferinta va fi zadarnica, ea neputand aduce eliberarea omului de pacat. Satana a incercat probabil sa franga puterea lui Hristos si sa-I slabeasca increderea in Tatal si in propria Sa misiune, amintindu-l tradarea lui Iuda, a intregului Sau neam precum si, poate, nenumaratele apostazii si razvratiri impotriva lui Dumnezeu si a Unsului Sau, ce se vor succeda de-a lungul veacurilor.

Mantuitorul va fi vazut atunci, cu ochii mintii, toate izbucnirile de patimi dezlantuite care vor insangera paginile istoriei, precum si repetatele incercari ale omului de a-L infrunta pe Creator si de a-si fauri diferiti idoli, negand cu indarjire existenta adevaratului Dumnezeu. In aceeasi viziune sumbra, va fi intrezarit El civilizatiile ce se vor naste in viitor, cele mai multe purtand pecetea revoltei luciferice, izvorata din iluzia desarta ca omul este stapanul absolut al istoriei si al propriului sau destin.

Duhul intunericului se va mai fi straduit, in acea noapte sinistra, sa strecoare in sufletul lui Iisus teama ca lucrarea si Jertfa Sa vor avea drept urmare doar sporirea necontenita a suferintelor acelora care vor crede in El. Odinioara., pe muntele Carantaniei, el li descoperise lui Iisus o imagine ispititoare a lumii, menita sa-L seduca; acum nascoceste o ispita diametral opusa, dar la fel de primejdioasa: Ii infatiseaza chipul deformat, schilodit al omului robit pacatului. Lumea Ii apare, de asemenea, ca o incercare neizbutita a Ziditorului, incapabila de a reveni la frumusetea si la puritate a initiala.

Atunci, in desert, Hristos fusese ispitit ca, de dragul unor himere ademenitoare, sa-Si afirme vointa proprie, opunandu-Se Tatalui. Acum este pandit de ispita deznadejdii, de tentatia de a Se lasa prada gandului ca S-a inselat, ca toate stradaniile Sale au fost zadarnice si s-au risipit in gol.

Este tulburator de constatat cum aceste amagiri, egal de primejdioase pentru echilibrul si mantuirea omului, vor continua sa obsedeze alternativ pe oamenii din toate vremurile aflati sub inraurirea celui rau. Prima dintre aceste iluzii daunatoare va pune stapanire pe omul Renasterii si pe variata sa descendenta, pe cand a doua este pe cale sa-i ademeneasca pe contemporanii nostri, obsedati de ideea ca existenta ar fi absurda si convinsi ca atare de zadarnicia tuturor eforturilor. Atat la Ghetsimani, cat si odinioara in pustiu, duhul intunericului se slujise de eterna sa arma, minciuna, in nadejdea ca va putea sa-L rupa pe Iisus de Tatal, sa produca acea scindare a Divinitatii la care nazuise continuu. Dupa cum s-a mai aratat, aceasta speranta a spiritului rau dovedeste ingustimea orizontului sau, faptul ca nu intelegea si nu putea intelege nimic din taina Dumnezeului intrupat si de aceea isi inchipuia ca Il va amagi cu plasmuirile sale inselatoare, ca Il va putea desprinde din comuniunea treimica.

Dincolo insa de indoielile infiltrate de diavol, nu se putea ca Iisus - Care, dupa cuvantul lui Isaia, "a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat" (Isaia 53, 4) - sa nu Se tulbure gandind la incercarile ce ii asteptau pe apostoli, chiar si pe ucenicul tradator. Catherine Emmerich credea ca cea mai amara suferinta I-a fost pricinuita lui Iisus de neputinta in care Se afla de a patrunde in sufletul lui Iuda, de a-l feri de pierzanie. Apostazia lui Israel apasa de asemenea cugetul lui Iisus, care poate Se framanta si la gandul ca venirea Sa grabise caderea poporului ales, punandu-l in situatia de a-L respinge in mod direct pe Fiul Tatalui: "De n-as fi venit si nu le-as fi vorbit, pacat nu ar avea; dar acum n-au cuvant de dezvinovatire pentru pacatul lor" (Ioan 15,22).

Este probabil ca, intr-o farama de clipa, Domnul a intrevazut tot oceanul de suferinta ce se va abate asupra omenirii de-a lungul istoriei, unuare atat a caderilor ei, cat si a interventiei fortelor malefice, care, slujindu-se de oamenii deveniti unelte ale lor, vor aduce in lume dureri si nenorociri, pricinuind si pierderea a numeroase suflete. O asemenea perspectiva sumbra era de natura sa-L deprime adanc pe Cel ce lacrimase dinaintea mormantului lui Lazar. Cu cateva clipe inainte, cand rostea rugaciunea sacerdotala, Iisus intrezarea peste veacuri fericirea pregatita alesilor si de aceea incerca un sentiment de plenitudine. Acum, sub impresia acelei nopti apasatoare, bantuita de duhuri necurate, si a mortii pe care o simte tot mai apropiata, gandurile li devin cernite, iar sensibilitatea Sa se ascute la maximum. El sufera cu intensitate sporita pentru toate incercarile si pentru toate caderile noastre, asa cum numai Fiul lui Dumnezeu, inzestrat cu capacitatea de a resimti ca nimeni altul orice suferinta omeneasca si orice pangarire a chipului divin din om, putea sa o faca. Sa nu se uite ca Iisus S-a identificat cu fiecare om aflat in nevoie si in restriste.

Descoperirile facute atunci cand a vorbit de Judecata din urma aratau limpede ca El participa in mod real la durerea fiecarui om, si poate niciodata nu S-a solidarizat in asa masura cu suferinta noastra ca in acea clipa de zbucium, in care Se simtea strivit de durerea universala, pe care o purta pe firavii Sai umeri.

Paharul pe care Iisus ar fi dorit sa-I indeparteze de la El cuprindea deci o sumedenie de chinuri, mergand de la suferinta fizica pana la experienta dureroasa a apostaziei poporului Sau. In ultima instanta, fireste, nici un muritor nu va putea cunoaste vreodata tot ce Il framanta pe Hristos in acele clipe, precum si ceea cea s-a petrecut in acea dramatica noapte pe planul nevazut al relatiilor dintre Tatal si Fiul. De aceea rugaciunea din Ghetsimani ramane, dupa cum sublinia Pappini, taina divina cea mai de nepatruns din viata Mantuitorului.

Nou aici si nemaiintalnit in cuprinsul Evangheliilor este faptul ca, pentru prima si singura data, Iisus opune vointa Sa vointei Tatalui, dand sa se inteleaga ca vointa Lui ar putea fi diferita de aceea a Parintelui ceresc: "Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39). Dar chiar in clipa cand formuleaza aceasta aparenta opozitie, EI si consimte ca voia Lui sa se identifice cu aceea a Tatalui si, lepadand orice inclinare egoista, Se preda cu totul in mainile Tatalui.

In ceasul de indoiala s-a manifestat, asa cum a aratat Sfantul Ioan Damaschin, vointa umana din Hristos, care, prin ingaduinta celei divine, a capatat atunci intaietatea pentru a putea alege libera moartea.

Sfantul Maxim a subliniat ca vointa omeneasca a lui Iisus - spre deosebire de aceea a urmasilor lui Adam, care, in urma caderii, manifesta o inclinare spre autoafirmare -Isi pastrase totala neatarnare fata de pacat. Aceasta s-a datorat, potrivit celor afirmate de acelasi Sfant Parinte, faptului ca in Hristos nu a existat o vointa gnomica, asa cum de altfel s-a mai aratat, adica o vointa umana condusa de un centru propriu, diferit de ipostasul divin si cauza a alunecarii spre pacat. Lucrul ar fi fost cu neputinta, intrucat ipostasul divin conducea atat vointa divina cat si pe cea umana. Ceea ce nu insemna insa ca vointa omeneasca era in vreun fel constransa de ipostasul divin.

In anumite momente insa, cum a fost cazul si in timpul acestei ultime nopti, vointa divina a trecut in umbra, spre a o lasa pe cea umana sa hotarasca singura. Trebuie de asemenea observat ca, desi Iisus Si-a asumat firea umana asa cum se infatiseaza ea dupa cadere, adica impovarata de o serie de slabiciuni, numite de Sfintii Parinti afecte, cum sunt foamea, durerea fizica, teama de moarte etc., acestea nu s-au prefacut niciodata la El in pacate, deoarece vointa Sa omeneasca nu actiona in mod anarhic, fara a tine seama de ipostasul divin.

La Ghetsimani, teama de moarte si de durerea fizica - sporita fara indoiala si de gandul ca chinurile Sale nu vor cruta nici lui Israel, nici omenirii atatea suferinte - a atins o culme. De aceea atunci a avut loc lupta suprema, din care vointa omeneasca a iesit invingatoare, fara ca totusi Hristos sa ramana impasibil la gandul mortii. Atunci, cum spune asa de frumos Parintele Staniloae, "Iisus s-a cununat in duh cu moartea". Acceptand moartea cu tot ceea ce implica ea si privind-o in fata cu o luciditate pe care nici un om nu o va mai avea vreodata, Hristos a invins-o in mod virtual si ne-a izbavit si pe noi de tiranica ei stapanire. De aceea se poate spune ca la Ghetsimani "moartea a fost inghitita de biruinta" (1 Cor. 15, 54). Biruind ispita, Domnul a intarit natura umana in lupta sa impotriva pacatului si a mortii, caci pentru eliberarea omului de sub aceasta dubla tiranie era necesar ca vointa umana sa fie restaurata. Sfantul Maxim a aratat ca, supunand vointa Sa omeneasca celei divine, Hristos a facut posibil ca vointa umana, viciata prin cadere si orientata catre autoafirmare, sa revina la linia fireasca a evolutiei sale, adica la subordonarea fata de cea divina.

Ceea ce s-a petrecut in acea noapte la Ghetsimani constituie o vesnica pilda ce indica pentru totdeauna calea izbavirii. Nu este insa vorba numai de un exemplu, ci de un real transfer de putere, deoarece biruinta lui Hristos a avut drept urmare intarirea vointei umane si orientarea ei in directia celor dorite de Dumnezeu.

Daca firea divina din Hristos a sprijinit-o pe cea umana in lupta dusa impotriva ispitelor si a gandului mortii, El nu a fost intru totul singur in acel ceas de cumpana, cand toti cei apropiati Il parasisera, caci Sfantul Duh, Care pururea "vine in ajutor slabiciunii noastre" (Rom. 8, 26) a stat desigur alaturi de Fiul. Duhul, Care "Se roaga pentru sfinti" (8, 27), dupa cuvantul Stantul Pavel, si Se intristeaza atunci cand un om pacatuieste (Efes. 4, 30) Se ruga fireste cu suspine negraite ca Fiul sa treaca peste acele clipe, indepartand ispita si supunandu-Se de buna voie Tatalui. Iar Tatal, Care Il iubeste pe Fiul pentru ca Isi daruieste propria viata, a auzit ruga Sa si L-a mantuit "pentru evlavia Sa", dupa cum marturiseste tot apostolul neamurilor (Evr. 5, 7).

Dupa a treia ruga, gasindu-i pe ucenici tot dormind, Iisus le vesteste, dupa cum s-a mai aratat, ca s-a apropiat ceasul ca El sa fie prins, indemnandu-i: "Sculati-va sa mergem, iata s-a apropiat cel ce M-a vandut" (Matei 26, 46). In tot acest episod Mantuitorul dovedeste ca El cunoaste tot ce se va intampla si ca este stapanul propriului Sau destin. Acest lucru apare mai pregnant in Evanghelia Stantului Ioan, care pune in lumina indeosebi dumnezeirea lui Iisus, dar el poate fi constatat si in Evangheliile sinoptice.

Pe cand Domnul mai vorbea, se apropie Iuda, urmat de o multime mare, inarmata "cu sabii si cu ciomege" (26, 47). Erau oamenii aflati in solda Sanhedrinului si trimisi de acesta spre a indeplini arestarea. Sfantul Ioan Evanghelistul mentioneaza si "oaste" alaturi de slujitorii arhiereilor si ai fariseilor (Ioan 18, 3). Este probabil ca sinedristii obtinusera din partea romanilor un mic detasament de soldati, condus de un comandant (18, 12), menit sa-i sprijine pe evrei, la nevoie. Toti acestia venira, dupa cum arata Ioan, "cu felinare si cu faclii si cu arme" (18, 3). Amanuntele date de ucenicul iubit de Iisus au un caracter extrem de concret, fiind impregnate cu un iz de autenticitate, care il descopera, mai mult decat orice savanta exegeza, pe martorul ocular.

Slujitorii purtau faclii pentru a lumina gradina cufundata in intuneric si a-L prinde astfel mai usor pe Cel care banuiau ca va incerca sa Se ascunda. De teama poate ca Iisus va fugi sau ca vreunul dintre ucenici ar putea sa-I ia locul, Iuda le daduse un semn de recunoastere: "Pe care-L voi saruta, Acela este. Prindeti-L si duceti-L cu paza" (Marcu 14,44).

Aceste cuvinte il acuza pe ucenicul tradator mai mult decat orice alta fapta. Ideea de a face din sarut, act menit sa insoteasca deschiderea sufletelor, semnificand o comuniune izvorata din dragoste, un mijloc de identificare a celui vandut a fost fara indoiala zamislita sub influenta demonica. Iuda, care din clipa vanzarii se facuse unealta celui rau, actioneaza probabil si aici sub imboldul diavolului, caci singur cu greu ar fi nascocit un gest atat de perfid, care sa consfinteasca deplina sa instrainare de Hristos. Cuvintele lui, retinute doar de Marcu, il fac si mai odios pe tradator, ca si modul in care I se adreseaza lui Iisus: "Bucura- Te, Invatatorule!" (Matei 26, 49).

Acest fel de a se exprima, insotit de o imbratisare mincinoasa, oglindeste cinismul diabolic, dar, ca si in alte imprejurari, cuvintele lui cuprind o profetie, ignorata chiar de cel ce o facea. Iuda le rosteste ca o suprema ironie. Intentia lui a fost poate de a-L mustra indirect pe Iisus, pentru ca abdicase de la misiunea cu care voia sa-L investeasca poporul, ca respinsese ispita gloriei, care I-ar fi putut aduce bucurii pamantesti. De aceea, in clipa cand ucenicului vanzator i se pare ca totul este pierdut pentru Iisus, Ii arunca in fata indemnul, pe care il crede de natura sa rascoleasca regrete, deoarece subliniaza zadarnicia oricarei actiuni pe care Domnul ar mai putea-o intreprinde. Fara sa-si dea seama insa, Iuda Ii aducea cu adevarat o veste imbucuratoare lui Iisus, caci venirea sa insemna preludiul Patimilor menite sa constituie inceputul proslavirii Sale.

Domnul insa nu Se cutremura de purtarea josnica a ucenicului, ci il intampina senin cu cuvintele: "Prietene, pentru ce ai venit?" (Matei 26, 50). Termenul "prieten", nu are nuanta de afectiune inclusa in cuvantul romanesc, ci reprezinta modul in care era interpelat un necunoscut.

 

In relatarea facuta de Luca apare totusi apostrofarea: "Iuda, cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?" (Luca 22, 48). Este singura data in Evanghelii cand Domnul il cheama pe nume pe ucenicul tradator, si aceasta chemare suna ca o cumplita mustrare. Poate ca, totusi, si in acest ultim ceas, Iisus a mai nadajduit sa-I miste, sa trezeasca in sufletul lui o cainta mantuitoare, care l-ar mai fi putut salva, chiar daca actul de tradare fusese consumat, facand astfel posibila Jertfa Fiului lui Dumnezeu.

Certandu-l pe Iuda pentru ca si-a insotit tradarea cu o sarutare, Mantuitorul subliniaza caracterul profanator al gestului. Este de presupus ca Iuda niciodata nu L-a iubit cu adevarat pe Iisus, caci altminteri nu s-ar fi putut instraina de Domnul sau pana la a folosi sarutul drept semn pentru a-L preda in mainile calailor Sai. Poate de aceea nici nu a inteles el, in toata complexitatea sa, gravitatea actului savarsit, si nici rolul sau odios.

Episodul cu sarutarea lui Iuda lipseste din Evanghelia Sfantului Ioan, care, scriind destul de tarziu dupa sinoptici, l-a omis poate in mod deliberat, adaugand insa o seama de completari esentiale in relatarea scenei arestarii lui Iisus. Domnul iese in intampinare a celor veniti pentru a-L prinde, probabil dupa ce a primit sarutarea lui Iuda, si ii intreaba: "Pe cine cautati?" (Ioan 18, 4). Sfantul Ioan subliniaza ca a pus aceasta intrebare "stiind toate cele ce erau sa vina asupra Lui" (18, 4). La raspunsul acestora: "Pe Iisus Nazarineanul", El marturiseste fara sovaiala: "Eu Sunt" (18, 5).

Auzind aceasta, urmaritorii Sai, asa cum relateaza ucenicul iubit, s-au dat inapoi si au cazut cu fata la pamant. Este de presupus ca Domnul a rostit atat de solemn aceste doua cuvinte si ca din fiinta Sa a iradiat in acel moment o asemenea putere, incat prigonitorii Sai au fost uluiti si s-au prabusit la pamant. Se pare ca au urmat cateva clipe in care acestia nu se incumetau sa se apropie de El; de aceea, obosit de prea mare incordare, Iisus repeta intrebarea, primind din nou acelasi raspuns. Atunci, dorind poate ca acea asteptare chinuitoare sa ia sfarsit, spuse cu oarecare nerabdare: "V-am spus ca Eu sunt" (18, 8) adaugand indata: "Deci, daca Ma cautati pe Mine, lasati pe acestia sa se duca" (18, 8). Prima grija a Sa este deci de a-i ocroti pe apostoli, ingaduindu-le sa se retraga fara a avea nimic de indurat. Pe aceia care nu au avut puterea sa vegheze impreuna cu El Domnul doreste sa-i crute de suferinte.

Intre timp, ostasii impreuna cu cei trimisi de Sanhedrin pun mana pe Iisus si-L prind (Matei 26, 50). Atunci dintre apostoli se auzira glasuri intreband: "Doamne, daca vom lovi cu sabia?" (Luca 22, 49), iar Petru, nu a mai asteptat incuviintarea lui Iisus, trase. sabia, taind urechea lui Malhus, sluga arhiereului. Ucenicii incearca deci sa impiedice arestarea Domnului lor, Petru ripostand potrivit temperamentului sau impulsiv. Ca si odinioara pe drumul Cezareii, apostolul nu accepta ca Acela pe care L-a recunoscut drept Fiul lui Dumnezeu sa sufere moarte muceniceasca. Iisus insa il cearta pentru aceasta, spunandu-i: "Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26, 52).

Luca mentioneaza ca Iisus vindeca indata urechea lui Malhus, in timp ce Ioan isi aminteste inca o replica semnificativa, adresata lui Petru: "Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatal?" (Ioan 18, Il).

Daca putin mai inainte Iisus indraznise sa nadajduiasca ca paharul s-ar putea indeparta de la buzele Sale, acum, cand clipa de sovaiala a trecut si cand voia Sa se pleaca din nou intru totul celei a Parintelui ceresc, nici o impotrivire nu-si mai avea rostul. Desi Se vede tradat si prins, asemenea unui raufacator, Hristos il mustra pe Petru pentru fapta sa necugetata, subliniind ca orice act de violenta se va intoarce, mai devreme sau mai tarziu, impotriva celui ce l-a savarsit: "Toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri". Aceste cuvinte vor fi confirmate de nenumarate ori de-a lungul istoriei, in cuprinsul careia cei ce vor recurge la forta, ucigandu-l pe adversar, vor pieri in acelasi mod. Hristos nu Se poate insa impiedica sa-i certa pe cei veniti sa-L prinda si mai ales pe aceia care urzisera complotul impotriva Sa: "Ca la un talhar ati iesit cu sabii si toiege, ca sa Ma prindeti" (Marcu 14, 48), ii mustra El, si din aceste cuvinte razbate parca mahnirea Sa pentru faptul ca folosesc violenta si forta impotriva Celui venit sa-i invete blandetea si iertarea. "In fiecare zi eram la voi in templu, invatand, si nu M-ati prins" (14, 49), ii infiunta in continuare, scotand la iveala fatarnicia acelora care nu au cutezat sa-L aresteze in mijlocul multimii, incoltindu-L in schimb la miez de noapte, intr-un loc ascuns. Indata insa, tot El talmaceste sensul acestei veniri: "Acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului" (Luca 22, 53). Asadar, doar in acel ceas in care Dumnezeu ingaduise puterilor demonice sa bantuie putea fi prins Fiul Tatalui. Este aici o randuiala infricosatoare, ce scapa capacitatii noastre de intelegere, indreptatind insa credinta in existenta a ceea ce se numeste in popor "ceasul rau". Numai in acea noapte in care duhurile necurate fusesera dezlantuite a putut avea loc arestarea lui Hristos.

Mantuitorul ar fi putut totusi sa Se impotriveasca, sa nu accepte a-i urma pe cei veniti sa-L prinda, asa cum singur arata. "Sau ti se pare - ii spune El lui Petru, spre a-l dojeni - ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie?" (Matei 26, 53-54).

 

In clipa cand Patimile au si inceput, Iisus vrea parca sa sublinieze inca o data ca paseste liber spre moarte si ca de El atarna acceptarea sau respingerea crucii. Misiunea de Mesia suferind pentru care optase in pustiu, invingand ispita demonica, Si-o asuma acum in toata plenitudinea sa.

Nu numai cel rau, dar si ucenicii Sai, insufletiti de cele mai bune intentii, dar neintelegand adevarata menire a lui Iisus, incearca pana in ultimul ceas sa-L abata de pe calea Golgotei. Ispita de a Se izbavi, prin puterea ce Ii era data, va reveni continuu: chiar si in timpul agoniei, Domnul va fi indemnat de iudei sa Se mantuiasca, coborandu-Se de pe cruce. De aceea staruie cu atata insistenta asupra faptului ca nu este victima unui destin neinduplecat, ci stapanul propriei Sale vieti, pe care o ofera pentru rascumpararea omului.

Intre timp, indeplinindu-si misiunea, ostasii si comandantul lor, impreuna cu slujitorii iudeilor, asa cum noteaza cu grija Ioan, Il prind pe Iisus si Il leaga, iar ucenicii, vazand acestea, "Iasandu-L, au fugit toti" (Marcu 14,50). Cat de dureros suna acest verset, identic la Matei si Marcu! Domnul trebuia sa experieze toata gama de dureri ce insotesc viata omului, dintre care sentimentul de parasire din partea celor dragi, atunci cand te afli intr-o mare restriste, constituie poate una din cele mai mari suferinte.

Un episod relatat numai de Marcu si avand savoarea particulara a faptului desprins din realitate este cel privitor la aparitia unui tanar, care continua sa-L urmeze pe Iisus si dupa arestare. Acesta era infasurat intr-un giulgiu, pe trupul gol, si atunci cand slujitorii il apuca voind sa-I prinda, fuge gol, lasand in mana lor cearsaful (Marcu 14, 51-52). Cei mai multi comentatori cred ca il pot identifica in acest tanar chiar pe evanghelistul Marcu, ipoteza care ar putea fi admisa daca s-ar sti ca gradina Ghetsimani apartinea Mariei, mama lui Marcu. Oricum ar fi, este miscator acest tanar, probabil un ucenic - care, spre deosebire de apostoli, nu Il paraseste pe Iisus nici in ultima clipa. Dupa ce si acesta este silit sa fuga, Domnul ramane singur cu cei care Il duceau spre a fi judecat.

 



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 12014

Voteaza:

Hristos in Gradina Ghetsimani 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.