Ortodoxia este taina Intruparii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului

Ortodoxia este taina Intruparii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului Mareste imaginea.

Ortodoxia este taina Intruparii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului - Un interviu cu Parintele Arhidiacon Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ica jr.

de la Facultatea de Teologie Ortodoxa "Andrei Saguna" din Sibiu

Ortodoxia este taina Intruparii lui Dumnezeu si a dumnezeirii omului. Comunitate dogmatica, liturgica si duhovniceasca in care spiritualitatea fireasca este martiriul, Biserica Ortodoxa este Biserica Sinoadelor si a Parintilor. Ortodoxia nu reprezinta un tezaur pasiv, apartinand trecutului, ea este si veche, este si tanara, este si a traditiei, si a viitorului eshatologic. Marturisirea Ortodoxiei este conditionata de acceptarea adevarului dogmatic al Intruparii, iar Intruparea este marturisita si celebrata prin cultul adresat sfintelor icoane. Duminica Ortodoxiei consfinteste acest triumf al credintei in Dumnezeu cel intrupat si al cinstirii icoanelor.

- Preacucernice Parinte Profesor, odata cu anul 843, cand s-a restabilit cultul icoanelor, prima duminica din Postul Mare a fost numita Duminica Ortodoxiei. Cum s-a ajuns la aceasta hotarare?

- Ceea ce trebuie sa stim si ceea ce ne spun si cercetarile istorice este faptul ca nu a fost de la inceput asa. In prima faza, prima duminica din Postul Mare a fost socotita si inchinata cinstirii profetilor, lucru care era intr-un fel firesc pentru crestinii deja intrati in perioada postului, imediat dupa duminica izgonirii lui Adam din Rai, refacand intr-un fel in plan interior calatoria umanitatii dupa caderea in pacat spre Invierea Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel ca, pe drumul acesta al umanitatii cazute, Dumnezeu i-a luminat si i-a condus pe oameni prin intermediul profetilor. Asa se face ca, la origine, prima duminica din Postul Mare a fost inchinata profetilor: lui Moise, Aaron, lui Samuel, tuturor acestor persoane sfinte care i-au calauzit prin Legea divina pe oamenii cazuti in pacat spre descoperirea lui Dumnezeu, anuntand in acelasi timp taina venirii unui Mantuitor si a unui Rascumparator. Acest lucru ni-l spune si imnografia Duminicii, care face aluzie la marturisirea venirii Mantuitorului de catre profeti, marturisire pe care apoi, dupa venirea Mantuitorului Iisus Hristos, a propovaduit-o si o propovaduieste Biserica prin icoane. Astfel ca este o legatura stransa intre profeti ca vestitori ai tainei Intruparii si Biserica, care isi marturiseste credinta in Intrupare, in realitatea Intruparii prin alcatuirea, realizarea si prin cinstirea sfintelor icoane. Duminica Ortodoxiei are semnificatia, si valenta, si reamintirea unui eveniment important din istoria Bisericii bizantine, si anume gestul din 11 martie anul 843, atunci cand Biserica a reusit sa depaseasca cel de-al doilea iconoclasm, cum este numit. Iconoclasmul a fost criza care a zdruncinat societatea crestina a Bizantului timp de 120 de ani. Nici o alta erezie din istorie nu a framantat Biserica si nu a produs atatea tensiuni si persecutii cum a fost iconoclasmul, care a avut doua faze. O prima faza o reprezinta inceputul anului 700 pana la anul 787, care s-a incheiat cu Sinodul VII Ecumenic, dar, dupa alte cateva decenii, iconoclasmul a revenit din cauza imparatilor de la putere. Astfel se face ca tocmai la anul 843 lucrurile au intrat pe un fagas si societatea bizantina intr-un fel s-a stabilizat.

- Cum au contribuit cele doua imparatese ale Bizantului la biruinta ortodocsilor?

- Este interesant faptul ca si Sinodul VII Ecumenic din anul 787 a fost prezidat de catre o imparateasa, de catre imparateasa Irina, si restaurarea sau triumful icoanelor echivalat cu triumful Ortodoxiei a fost prezidat tot de o imparateasa, pe nume Teodora. Poate acest lucru s-a intamplat si datorita sensibilitatii femeilor spre arta, spre frumos si sublim in legatura cu imaginea si frumusetea icoanei. A fost asadar un triumf, o stare cu acte de pocainta, cat si de bucurie si de triumf bisericesc si duhovnicesc.

Chipul lui Iisus Hristos - punct de impacare intre Imperiu si Biserica

- Preacucernice Parinte Profesor, cum s-a transformat acest triumf local intr-o sarbatoare a intregii Ortodoxii?

- Cu o seara inainte, toti credinciosii ortodocsi s-au adunat la biserica din afara zidurilor cetatii, la Vlaherne, biserica inchinata Maicii Domnului, au savarsit acolo priveghere de toata noaptea, apoi spre dimineata au plecat in procesiune, strabatand toata capitala bizantina, cu prapuri, cu icoane, cu cantari, cu imnuri duhovnicesti, dupa care au ajuns la Sfanta Sofia, care era in posesia iconoclastilor, a celor care erau impotriva icoanelor. Aici, cu noul patriarh Metodie au intrat, practic, ortodocsii, dupa mai bine de 100 de ani, in posesia celei mai mari si mai frumoase catedrale din lumea rasariteana. A avut astfel un gest de reinnoire, de reimpacare si de reconciliere a Imperiului si a Bisericii, intre monahi, popor si ierarhie, care s-au impacat acum in jurul Ortodoxiei si in jurul icoanelor. Icoana si chipul lui Iisus Hristos au devenit punctul de impacare si Ortodoxia a devenit din nou liantul societatii bizantine. A fost un eveniment atat de important pentru lumea bizantina, desi initial a fost doar o sarbatoare locala, un triumf local, incat credinciosii au simtit nevoia sa-l permanentizeze in fiecare an, raspandindu-se apoi in toate localitatile din Imperiu, intrand pe urma si in componenta Triodului. Asa se face ca toti ortodocsii praznuiesc astazi aceasta sarbatoare care are la origine un eveniment istoric si duhovnicesc. Asa se face ca triumful icoanelor a fost in acelasi timp triumful Ortodoxiei, si nu numai al unei Ortodoxii teoretice, dogmatice, ci al unei Ortodoxii cultice, liturgice, duhovnicesti.

- Care este rolul acestei Duminici in pregatirea noastra spre luminatul praznic al Invierii?

- Duminica Ortodoxiei ne atrage atentia ca urcusul nostru duhovnicesc este conditionat de credinta. Adam l-a pierdut pe Dumnezeu prin faptul ca si-a pierdut credinta in Dumnezeu, a ascultat de diavol si s-a apropiat de materie, iar noi, ca sa gasim calea spre Dumnezeu, avem nevoie de credinta, dar nu orice fel de credinta, ci credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Noi, ca si crestini, care mergem spre Dumnezeu si pe calea postului ca sa fim alaturi de El in taina Crucii si Invierii Lui, nu putem sa facem acest pelerinaj fara icoana Lui. Acest drum fara calauza credintei este cu neputinta. Biserica Ortodoxa insista, astfel, pe un fapt: daca Duminica Crucii este in mijlocul postului, primele duminici sunt duminici dogmatice, asa cum spune foarte frumos parintele Makarios Simonopetritul, Duminica icoanelor si Duminica Sfantului Grigorie Palama, a luminii necreate, iar ultimele duminici, dupa Duminica Crucii, sunt duminici ale ascetilor, Duminica Sfantului Ioan Scararul si Duminica Sfintei Maria Egipteanca. Sunt, deci, doua conditii: sa cunosti invatatura ortodoxa, care este concretizata in icoane si in lumina si energia necreata a lui Dumnezeu. Insa nu poti fi ortodox daca nu iti asumi si spiritualitatea ortodoxa, deci dogmatica ortodoxa concentrata in icoana si in lumina necreata trebuie si cinstita, si traita, asa cum ne-a aratat Sfantul Ioan Scararul sau Cuvioasa Maria Egipteanca. Acest lucru ne invata si Postul Mare, daca il privim in toata desfasurarea lui. In centru e Crucea, dar, pana la aceasta, Biserica ne propune meditatia si adancirea tainei si credintei, iar dupa aceasta, accentul cade pe pregatirea ascetica si duhovniceasca.

Icoana Ortodoxa - un concentrat al credintei

- Parinte Profesor cum se ajunge la marturisirea lui Dumnezeu prin limbajul icoanei?

- Asa cum am vazut, praznuirea Duminicii Ortodoxiei nu este numai un eveniment istoric, ci are si o semnificatie duhovniceasca, pentru ca marturisirea Ortodoxiei este conditionata de acceptarea adevarului dogmatic al Intruparii, iar Intruparea este marturisita si celebrata prin cultul adresat sfintelor icoane. Nu exista Ortodoxie fara Intrupare si nu exista Intrupare reala fara icoana. Deci lucrurile acestea le-au stiut dintotdeauna, mai intai bizantinii si apoi toti ortodocsii. Icoana este o condensare a credintei, un concentrat al credintei ortodoxe. In icoana lui Iisus Hristos se concentreaza marturisirea atat dogmatica, cat si liturgica si duhovniceasca a tainei Intruparii lui Dumnezeu. Asa cum afirma Parintele Profesor Dumitru Staniloae, in Biserica ne impartasim si avem trei realitati: a cuvantului centrat pe Evanghelie, a prezentei Trupului si Sangelui Mantuitorului - Euharistia si a imaginii, a icoanelor care impodobesc atat iconostasul, cat si intregii pereti ai bisericii. Icoana nu exprima numai un frumos, o estetica a frumosului in Ortodoxie, cat mai ales un adevar dogmatic, liturgic si duhovnicesc. Sa nu uitam ca in spatele auririi, al culorilor stau rugaciunea, meditatia si postul. Inainte de a pune culoare, calugarii sau alti pictori se pregatesc intens. Astfel ca icoana exprima si o anumita stare pe care credinciosul trebuie sa o aiba. Iar asa cum spunea si Serghei Bulgakov, existenta icoanelor arata ca Dumnezeu poate fi reprezentat in om, care inca de la creatie este dupa chipul (eikon in limba greaca) lui Dumnezeu. Trebuie sa afirmam ca este greu de conceput ca sensul si limbajul icoanelor ar putea fi intelese in afara cadrului lor natural, care este acela al Bisericii Ortodoxe si al Liturghiei sale. Icoana este parte integranta, componenta a slujirii liturgice, pentru ca ceea ce textele sfinte si imnografia exprima in cuvinte, icoanele arata prin reprezentare si culoare.

Cu alte cuvinte sau in alta ordine de idei Crestinismul se intelege ca fiind relatia omului cu Dumnezeu. Aceasta relatie are caracter istoric, prin urmare problema omului si a lui Dumnezeu se studiaza, se intelege in sens teandric-istoric. De asemenea, religia crestina, care este revelata, este cautarea omului de catre Dumnezeu. Aceasta cautare e lunga, ea are origini in creatie, cand omul a fost creat dupa „chipul” si asemanarea lui Dumnezeu si pana la cuvintele Evangheliei: „si cuvantul trup s-a facut”. Prin icoana, ca reprezentare a lui Dumnezeu intrupa, Biserica Ortodoxa marturiseste despre asumarea firii omenesti in ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu si deci despre mantuirea firii noastre. Icoana „izvoraste astfel din invatatura despre mantuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, intruparea lui Iisus Hristos: „Odinioara Dumnezeu, cel netrupesc si fara forma, nu se reprezinta nicidecum in icoana. Dar acum, dupa ce s-a aratat in trup si cu oamenii a petrecut, infatisez in icoana ceea ce este vazut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfantul Ioan Damaschinul. (Cuv. I Despre icoane)

Dar, inainte de a intra mai profund in aceasta problema, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, fata de interdictia mozaica a chipului cioplit, o pretioasa precizare a deosebirii intre idol si simbol. El a fost facut pentru prima data in istorie de catre Parintii Bisericii in timpul marilor controverse iconoclaste. Prin ea a putut fi impacata in constiinta crestina, contradictia aparenta din Vechiul Testament intre interdictia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) si porunca de a se turna doi heruvimi in cortul sfant( Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un sarpe de arama ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9). Iata un citat clasic a Sfantul Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negatia (inchinari la idoli), opreste a se asemana Dumnezeu cu o faptura din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu altceva dintre celelalte, care este una cu construirea de idoli; afirmatia vrea sa ridice pe Israel pe o cale simbolica, prin anumite clipuri si forme la contemplarea si slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este si chipul (paradigma) intregului cort o manifestare vazuta a slujirii in duh, desemnata prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”.Acest text face o diferentiere clara intre idol si simbol. Idolul fixeaza spiritul inchinatorului la lumea creata, simbolul priveste la inaltarea mintii omenesti dincolo de el, la contemplare si inchinare spirituala a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci in functie de o alta realitate pe care o simbolizeaza. El este o scara care ajuta spiritul sa urce la realitatea simbolizata. Este vazut deci in functie de transcendenta. Idolul nu inalta spiritul la o transcendenta, ci il coboara in creatie, il reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Marturisitorul zice: „Sensul idolilor si al inclinarii lor de catre cei rataciti, ramanand la ceea ce se vede si neputand indica mai mult. indreapta mintea omului la pieire si la materia neinsufletita”. De aceea Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere in idoli, ci sunt pietre si demoni.”. Tocmai pentru faptul ca idolii simbolizeaza forte imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifica aceste forte, iar cultul lor e legat de mituri animand si el acele patimi in oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. In schimb simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, de pilda: „Sa faci doi heruvimi din aur,. sa fie aripile intinse pe deasupra. „Acolo Ma voi intalnii cu tine” iata deci imagini asezate pe Chivotul Legamantului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice.

Prin simbolurile sale, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile si o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos. Icoana nu mai este nici idol, care identifica natura sau diferitele ei forte cu Dumnezeu, nici simbol care atesta prezenta lui Dumnezeu dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu insusi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, dar vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezente harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugravit la ceea este in original. Invatatura Bisericii despre icoana se bazeaza pe fundamentul ei hristologic, intruparea lui Iisus Hristos da sens icoanei, iar aparand icoana, ea a avut constiinta ca apara temeiurile credintei.

Pentru iconoclasti icoana veritabila este aceea identica cu prototipul, ajungand la concluzia ca singura icoana a lui Iisus Hristos - Euharistia. Pentru Biserica Sfintele Daruri nu sunt o icoana tocmai pentru faptul ca sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac in imaginea, ci in „prea curat Trup si scump Sange” a lui Iisus Hristos. Notiunea de „icoana” presupune deosebirea esentiala dintre imagine si prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemanare a prototipului, dar se deosebeste prin natura de acesta. Daca nu se accepta aceasta distinctie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclasti nu poate fi icoana, decat aceea care poate reprezenta cele doua naturi ale lui Iisus Hristos, umana si divina. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face insa o distinctie clara intre naturi pe de o parte si persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezinta nici natura umana, nici cea divina, ci persoana, spune Teodor Studitul a unei Persoane divine intrupate, in cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leaga de prototip pentru ca ii reprezinta persoana si ii poarta numele. Dar se face distinctia neta: „In Sfanta Treime, Iisus Hristos se deosebeste de persoana Sa. In icoane, El se deosebeste de propria Sa reprezentare prin natura” ne spune Teodor Studitul. De la interzicerea picturii, reprezentarii lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Impotriva lui Leon al III - lea, care a dat un Edict in sensul acesta, Sfantul Ioan Damaschin arata sensul acestei interziceri: „Daca pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fara sa le pictezi si pe cele ale sfintilor, este limpede ca ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfintilor”. El percepe legatura intima ce exista intre venerarea icoanelor si cea a sfintilor. Refuzand venerarea sfintilor se sfarseste logic prin a se respinge venerarea moastelor, si in general, a tot ceea ce este material.

Pentru ortodoxie, mantuirea este legata tocmai de materie, fiindca ea este realizata prin unirea ipostatica dintre Dumnezeu si trupul omenesc. Sfantul Ioan Damaschin raspunde in acest sens: „Nu ador materie, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit sa locuiasca in materie si Care, prin cele materiale, mi-a dus mantuirea”. Pentru Sfantul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urata Domnului: „Nu este urata de Dumnezeu, o, cugetator al desertaciunii, ci este chiar foarte iubita”. Fiindca, altfel, cum ar fi facut ceea ce I-a fost urat sa faca? Caci nimic nu are atat de primordial omul intre insusirile Lui, ca putinta de a fi infatisat in chip. Iar ceea ce nu poate fi infatisat in chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin desartele tale cuvinte, ce deduci ca este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunatate, a iubit sa se faca om adevarat in toate?. Si cum se va crede ca si-a luat trup din Sfanta Fecioara Maria – Nascatoarea de Dumnezeu, daca nu se zugraveste in icoana la fel ca noi?.

Daca nu se infatiseaza in icoana, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit. Si ca urmare, Rascumparatorul nu a dat mortii pretul pentru noi. nici n-a infrant pentru sine imparatia mortii. Nu a omorat moartea in trup, nu om a inviat in Iisus Hristos cei ce am murit in Adam. Departeaza-te, deci, de la ratacire, de voiesti, omule, si cunoaste ca Iisus Hristos, facandu-se om adevarat, a fost vestit de cuvantatorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte si zugravit. Pentru ca cele ce cuvantul le infatiseaza istoriei prin auz, acelea pictura tacand le arata prin imitare”. Sfantul Teodor Studitul vede implicata in negarea icoanei, negarea intregii opere de mantuire a lui Iisus Hristos, a patimii, mortii etc. El constata paralelismul intre cuvantul despre Iisus Hristos si icoana Lui. Caci si cuvantul zugraveste in mintea ascultatorilor un chip al lui Iisus Hristos. A nega lui Iisus Hristos putinta de a fi zugravit in icoana, inseamna a nega toate insusirile Lui trupesti, deci a cadea in dochetism. Nicaieri nu se spune ca Iisus Hristos a fost fara chip. Icoana aceasta arata ca a avut chip, a luat chip de rob, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. In inima iconoclasmului si a tuturor ereziilor tipice. Parintii au descoperit „reductia si chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a indumnezeirii.

Asadar, se cuvine ca noi sa avem mare credinta in mila cea nemarginita a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, prin rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si cu ajutorul acestor sfinte icoane sa ne vindece, sa ne miluiasca, sa ne poarte de grija si sa ne mantuiasca sufletele noastre, daca mai credem in asa ceva!.

Prin Ortodoxie, Europa isi castiga vechea traditie culturala si spirituala

- Traditia spiritualitatii ortodoxe romanesti se dovedeste a fi fost de-a lungul veacurilor vie si neintrerupta. Vorbiti-ne despre legatura aceasta a spiritualitatii ortodoxe cu poporul roman.


- Din punct de vedere istoric, lucrul chiar asa a stat, geneza poporului roman a coincis cu increstinarea poporului roman, iar increstinarea poporului roman a luat forma aceasta speciala a atasamentului fata de Ortodoxie, care este un unicat in interiorul popoarelor europene. Suntem practic singurul popor latin care am ales si ne-am identificat in forma rasariteana de crestinism. Acest lucru a fost plans de catre unii intelectuali si sociologi romani, care au afirmat ca Ortodoxia ne-a tinut in spatiul asiatic, ca din cauza Ortodoxiei am fost legati de Fanar si de Moscova si nu am devenit un chip european. Ei sustin ca am fi fost mai europeni daca am fi fost romano-catolici sau protestanti. Nimic mai fals, pentru ca Bizantul face parte din vechea Europa. Lumea occidentala a aparut tarziu in istoria spirituala a continentului european. Cea mai veche forma de crestinism si de sinteza culturala a fost intre Roma, Grecia si iudaism, iar ea a apartinut Bizantului. Din Bizant au plecat si manuscrisele lui Aristotel si Platon, care au facut mai apoi Renasterea si Umanismul in Occident. Astfel ca lamentatiile care s-au facut si se mai fac, ca Ortodoxia ne-a scos afara, sunt total nefondate.

Iar acum, prin intrarea popoarelor ortodoxe in Uniunea Europeana, Europa isi castiga de fapt vechiul ei plaman, vechea ei traditie culturala, la fel de venerabila si respectabila, si are nevoie de traditia ortodoxa, pentru ca simte ca aceasta, si poate mai ales Ortodoxia romaneasca, este la punctul acesta de contact intre latinitate si Orient, facand posibila medierea aceasta dintre cele doua emisfere, orientala si occidentala, ale umanitatii. Astfel ca Ortodoxia romaneasca are o pozitie unica, pe care poate sa o exploateze si sa o arate. Nu trebuie sa deplangem acest lucru, ci, mai degraba, ar trebui sa ne felicitam pentru ca romanii au avut capacitatea aceasta de a primi semnale diferite. Am fost la fel de deschisi fata de traditia rasariteana, dar in acelasi timp deschisi si fata de cultura occidentala, fata de valori, ratiune, arta. Am fost in stare sa facem toate aceste sinteze unice in felul lor si asta arata ca geniul romanesc ar putea sa mai aiba de spus multe lucruri umanitatii.

- Preacucernice Parinte Profesor, care este rolul Ortodoxiei astazi in Uniunea Europeana?

- Rolul Ortodoxiei este acela de a da marturie in diferite forme de crestinism care s-au format de-a lungul timpului, de a da marturie despre crestinismul apostolic, despre crestinismul patristic, filocalic, asa cum s-a concretizat el in cultul, in spiritualitatea ortodoxa si in teologia Sfintilor Parinti, in experienta eclesiala ortodoxa pana la urma. Pentru ca omul european, si pana la urma omul din toate timpurile, va avea nevoie de acest mod specific de intelegere a relatiei dintre Dumnezeu si om, pe care il vehiculeaza atat Liturghia ortodoxa, cat si spiritualitatea ortodoxa, unice in felul lor. Noi pur si simplu trebuie sa dam marturie si sa explicam oamenilor pe limbajul lor acest crestinism al inceputurilor, pe care lumea il asteapta si de care are nevoie.

Dezvoltand si extinzand sensul, motivul si scopul Sfintei Liturghii, putem observa ca Biserica a sugerat si propus de la bun inceput, ceea ce a devenit oarecum o fixatie si o obsesie a lumii contemporane – fenomenul globalizarii – abordata sub aspectul de idee a comuniunii, de alcatuire, constituire si coagulare a diversitatii in unitate, adica intr-un spirit unitar. Asa incat, mesajul universal crestin are drept fundament persoana umana, comunitatile, neamurile si popoarele, fiind axat si centrat pe ideea globalizarii: „Mergand, invatati toate neamurile.” (Matei 28, 19), „. Eu sunt Pastorul Cel Bun. mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sa le aduc; si ele vor auzi glasul Meu si vor fi o turma si un pastor.” (Ioan 10, 16).

Universalitatea se construieste si se consolideaza in interiorul lumii, deodata la nivelul personal si colectiv – comunitar, adica atat la nivelul persoanelor cat si la nivelul ansamblului celor credinciosi si al institutiei Bisericii. Harul Sfantului Duh – Care il face pe crestin participant la universalitatea Mantuitorului Iisus Hristos, salasluieste si lucreaza in Biserica. Universalitatea crestina se realizeaza in mod launtric, in spiritul omului si a istoriei, prin stradanie si jertfa de sine .

Fiinta umana devine universala si traieste universalitatea nu doar spatial ci si temporal, interesata fiind si rugandu-se pentru intreaga lume si pentru intreaga creatie – care a fost binecuvantata de Dumnezeu Creatorul, Stapanul si Proniatorul. Aceasta universalitate crestina este nu numai o unificare a lumii, ci si un drum catre o astfel de lume, spre Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai elocvent si mai relevant in ideea unitatii si a universalitatii decat chiar mesajul liturgic, in cadrul careia ne rugam: „Pentru pacea a toata lumea, pentru bunastarea sfintelor lui Dumnezeu biserici si pentru unirea tuturor.” ; „Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim” ; „Beti dintru Acesta toti, Acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, Care, pentru voi si pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor” ; „Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Iisus Hristos Dumnezeu sa o dam” . – Toate aceste citate fac trimitere catre unitatea eclesiologica, liturgica si euharistica a persoanei, a comunitatii, a neamului si a popoarelor Care-L preamaresc ca Domn si Stapan pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos. „Veniti toti credinciosii sa ne inchinam sfintei Invierii lui Iisus Hristos, ca, iata a venit prin cruce bucurie la toata lumea” ; „Pace lumii Tale daruieste, bisericilor Tale, preotilor si la tot poporul Tau” ; iar la Slujba Vecerniei se reafirma universalitatea caci „vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gati-o inaintea fetei tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor” .

Prin urmare, unitatea crestina este realizarea pe pamant a ceea ce se continua si se desavarseste in cer. Iar aceasta realitate cereasca este prefigurata de Biserica Lui Hristos care este „tipul si icoana intregii lumi”, dupa cum afirma Sfantul Maxim Marturisitorul. In relatie cu universalitatea crestina, globalizarea in sens profan pare a fi o traducere a acestei universalitati ce caracterizeaza Biserica crestina, implinita si desavarsita fiind in Domnul Iisus Hristos. Perceptia ori intelegerea despre globalizare se dovedeste a fi insa contradictorie. Fenomen complex si variat, pentru unii este considerata ca o posibilitate de prosperitate si dezvoltare economica, unificata intr-un sistem mondial, si cu raspandirea unui model unic de gandire si actiune. Pentru altii insa, este un fenomen promovat de noua ordine mondiala care duce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, al carui punct culminant este relativizarea si anihilarea omului ca persoana. Omul contemporan trebuie sa stie ca societatea mondiala nu se construieste prin asimilarea si omogenizarea oamenilor, ci prin inaltarea lor la demnitatea persoanei, descoperindu-si chipul in Dumnezeu, facand astfel posibila o deschidere reala si autentica intre oameni.

Pana acum , Europa s-a intemeiat pe interese economico-financiare si politice. A incercat, asadar, sa multumeasca nevoile primare ale „omului contemporan”, dar tensiunile, conflictele si crizele n-au disparut. Faimoasa „piramida a lui Maslow” ne arata ca acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, intr-adevar, important dar incomplet si insuficient. Ar urma apoi nivelul secund - cel intelectual – si el necesar. Europa raspunde (chiar daca imperfect si nedesavarsit) acestui nivel, inclusiv prin circulatia ideilor si cu ajutorul mijloacelor mass-media. Are insa, nevoie imperioasa sa-si creeze (si) nivelul superior, adica cel metafizic si spiritual – duhovnicesc, ce are misiunea esentiala de a le identifica si ilumina pe cele inferioare. Fara acesta, „teocentrismul” si „prosopocentrismul” pe care il propune si il recomanda Crestinismul ramane fara ecou, iar victima este insasi persoana umana. Fara acesta, omul se vede determinat si constrans obedientei si slugarniciei nedemne, fata de o societate impersonala sau in contrapozitie cu aceasta .

De aceea, omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate bine conturata, care sa-i evidentieze si sa-i remarce intreaga sa valoare. Fiindca el creeaza Europa si nu invers. Si o alcatuieste pentru sine, pentru cei dragi si pentru generatiile viitoare. Este necesar sa aiba un aport si o contributie substantiala la unificarea si la consolidarea familiei umane, fie ea si europeana, deoarece Crestinismul este, prin excelenta, religia unitatii, a fratietatii si a iubirii in Iisus Hristos Domnul. O Europa fara Iisus Hristos poate fi o inselare si o accentuata dezamagire, dupa cum a fost si comunismul. Desigur, o Europa cu Iisus Hristos ar fi o „utopie”. adevarata si fericita!.

In contextul actual european, Biserica isi defineste tot mai evident rolul de spatiu si dimensiune coagulanta, prin iubirea si comuniunea in Domnul nostru Iisus Hristos. Modelul unitatii crestine transpare din scopul si dorinta Bisericii de a constitui comuniunea deplina, care nu este absorbire, ci comuniune in adevar si in dragoste. Aceasta cale nu are alternativa: este calea Bisericii. Aceasta imagine a Bisericii care cuprinde credinciosii din atatea locuri, vremuri si neamuri, uniti fiind prin credinta in Iisus Hristos, trebuie sa devina un factor catalizator pentru unitatea Europei, a popoarelor ei.

Gandind Biserica drept un spatiu dublu deschis, catre Dumnezeu si catre poporul Sau (ce alcatuieste „Noul Ierusalim” sau „Ierusalimul Ceresc” adica Imparatia lui Dumnezeu, „care nu este din lumea aceasta”), am putea remarca si evidentia o dubla orientare in actul slujirii: slujind intai pe Dumnezeu si apoi pe om in fata lui Dumnezeu. Inteleasa in acest fel, Biserica nu este o institutie in sensul laic al cuvantului. „Ea depoziteaza ceva care scapa lumii si are o cu totul alta calitate, motiv pentru care Biserica, in ipostaza ei publica, trebuie sa aiba acel gen de articulare care s-o aduca in fata, de fiecare data cand lumea isi pierde reperul dintr-un motiv sau altul. Biserica trebuie sa lumineze calea, sa limpezeasca multele confuzii, sa calauzeasca pe cei rataciti si sa opuna tuturor ratacirilor, reperul nealterat al valorilor crestinatatii. Pentru a face toate acestea, ce sunt tot atatea aspecte esentiale ale misiunii sale, Biserica are nevoie nu mai putin de o viziune calificata, adica in stare sa inteleaga pe cei care nu o (mai) inteleg.”

Asa stand lucrurile, vom afirma si sublinia faptul ca Biserica nu este o realitate inchisa si nici inchistata in ea insasi: ea este trimisa in lume si este deschisa catre lume. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita, si care isi extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si rasariteana a continentului, dezvaluie o provocare pe care crestinii din Rasarit si din Apus sunt chemati sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in recunoasterea si marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptatii si solidaritatii, pacii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei si apararii ecoteologice a creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatia culturala creata de si in Crestinism.

In alta ordine de idei suntem datori sa retinem adevarul ca Biserica Ortodoxa este, inainte de toate, o Biserica sacramentala si liturgica. Cultul constituie centrul vietii bisericesti si cea mai sigura expresie a credintei sale (lex orandi lex credenti est). Liturghia, Euharistia Ortodoxa este bogata si profund biblica in continutul ei (98 de referiri la Vechiul Testament si 124 de trimiteri la Noul Testament). Aceasta explica (si) adevarul ce sustine ca Liturghia Ortodoxa a fost schimbata ori modificata foarte putin de-a lungul timpului. Pe langa faptul ca ea reprezinta interpretarea si experienta comuna a tainei lui Hristos si a Bisericii Sale, Liturghia Ortodoxa este, in acelasi timp, si o traditie vie, care uneste in aceeasi credinta o mare diversitate, de generatii si de biserici etnice si locale. Drept urmare, Biserica Ortodoxa nu poate fi inteleasa fara Liturghia sa. Intaietatea si prioritatea acordata Sfintei Liturghii ca lex credenti (norma credintei) si ca lex orandi (randuiala cultului), fata de autoritatea juridica arbitrara sau fata de parerile teologice individuale si personale, constituie trasatura specifica a mentalitatii si conceptiei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii, care cuprinde caracterul ei sacramental si comunitar.

Toate ecteniile si cererile utilizate in Sfanta Liturghie sunt la plural, chiar si atunci cand rugaciunile sunt rostite numai de catre preot, intrucat acestea sunt ale intregii comunitati, sau pentru intreaga comunitate. Forma, felul dialogic intre una si mai multe voci exprima integralitatea unitatii Bisericii, diversitatea adunata in comuniune, evitand atat uniformitatea, cat si individualismul, aceasta comuniune fiind caracterizata prin dialog, daruire reciproca si fraternitate armonioasa.

Ortodoxia, ca fiind mostenitoarea traditiei patristice ce este patrunsa de marile taine ale dogmelor trinitare si hristologice, are o structura spirituala proprie, preocupata fiind indeosebi, de realitatile vietii duhovnicesti si de raporturile ei inter si intra-umane. Viata Sfintei Treimi – Cea de viata datatoare, indreptata fiind catre lume prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat in launtrul existentei create a lumii o viata noua, o realitate superioara, de continut dumnezeiesc si anume: comuniunea. Ideea comuniunii este indreptata si spre interior, dar si spre exterior. In ceea ce priveste aspectul exterior al comuniunii, el se regaseste in una din insusirile si atributele Bisericii, asa dupa cum arata Simbolul de Credinta niceoconstantinopolitan, adica: sobornicitatea, care alcatuieste si configureaza sufletul, trupul si specificul Ortodoxiei. Acest termen folosit astazi doar de Biserica, reprezinta si reda in mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica soborniceasca (catolica si ecumenica in adevaratul si profundul sens al cuvantului) este acea biserica care aduna, uneste si traieste in comuniune.

In concluzie, vom sustine ca acest model al comuniunii liturgice a Bisericii noastre, ce educa in fond si in forma alcatuind si formand din punct de vedere duhovnicesc, structura unui neam precum si caracterul unui popor, are capacitatea si putinta sa devina o premiza specifica a noastra, de o valoare incontestabila, o solutie catre compatibilizarea si armonizarea popoarelor europene, in ideea unei comuniuni intemeiate si fundamentate pe unitate in diversitate!.

- In alta ordine de idei, astazi vedem ca multi dintre occidentali descopera Ortodoxia, dovedind astfel ca ea este o credinta vie. Cum vedeti si ce ar trebui sa semnifice pentru noi, cei botezati in credinta ortodoxa, intoarcerea unor occidentali spre Ortodoxie?

- Este un fenomen imbucurator si care ne arata ca oamenii sunt intr-o continua cautare a Adevarului si a mantuirii. Sunt numeroase cazurile in Occident de trecere la Ortodoxie, descoperind credinta adevarata fara nici o imbracaminte a traditiilor, obiceiurilor, asa cum o avem noi. In Occident, din lipsa acestora, cei care descopera Ortodoxia o descopera direct, si descopera credinta in Mantuitorul Iisus Hristos, pe Maica Domnului, credinta in sfinti si sfintele icoane fara traditiile si obiceiurile pe care le avem noi, ca tara ortodoxa. Este pana la urma un indemn de a privi mai atent la bogatia noastra si de a ne-o insusi si valorifica. Este interesant faptul ca, iata, occidentalii trec la Ortodoxie prin descoperirea ei, iar romanii nostri trec la alte dominatiuni trecatoare din alte parti ale lumii si Europei. Prin aceste intoarceri ale occidentalilor se arata ca Ortodoxia are ceva de spus si detine o bogatie impresionanta, o credinta vie in Mantuitorul nostru Iisus Hristos si ca ea nu este numai o credinta a persoanelor in varsta, "a babelor" cum se spune, a celor care se gandesc la sfarsitul vietii lor, ci ea se adreseaza tuturor culturilor si varstelor.

- Parinte Profesor, ati spus ca Ortodoxia este vie si mereu aproape de oameni, de suflet si societatea noastra este o societate vie, cu tineri de la care se asteapta mult. Ce ofera Ortodoxia tanarului de azi?

- Are multe de oferit si de aratat, si de indrumat tinerilor nostri. Ma gandesc la amploarea, avantul si prezenta tinerilor imediat dupa Revolutie in biserici, pentru ca acolo se exprimau si se simteau ei insisi. Astazi exista o oarecare deruta in sanul adolescentilor. Este acum o provocare la adresa Bisericii, prin preotii sai, prin studentii la Teologie, prin profesorii de religie, care cauta forme noi de a se apropia de sufletul generatiei de azi, supusa unor ispite mult mai complexe si mai rafinate decat erau in alte vremuri. Dar Biserica nu trebuie sa intre in panica, ca nu are de ce, are mesajul Invierii, al predicii Domnului nostru Iisus Hristos, al libertatii si iertarii, iar frumusetea lui duhovniceasca se adreseaza tuturor. Astfel ca Ortodoxia este si veche, este si tanara, si a traditiei, si a viitorului eshatologic, si are si va putea sa gaseasca si calea spre noua generatie, care nu este poate chiar atat de pierduta cum spun unii.

Drept urmare, tanarul crestin ortodox trebuie sa intre intr-un mod cat mai constient in Uniunea Europeana, insotit fiind de anumite certitudini si atitudini, care ii vor delimita in continuare prezenta si statutul sau in ea si, in general, in noua realitate si mentalitate europeana. De la el se cere sa aiba o constiinta clara a diferentei foarte pronuntata dintre civilizatia rasariteana, ortodoxa si cea occidental-apuseana. Civilizatia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) si ortodoxia crestina, adica civilizatia vechii Uniuni Europene, comuna atat Apusului cat si Rasaritului din primul mileniu, este o civilizatie theonoma si theocentrica. Toate manifestarile crestinului ortodox poarta amprenta tineretii spirituale si a luptei omului spre desavarsirea existentei sale lui dumnezeiescul Har necreat, izvorator si lucrator de indumnezeire. Scopul civilizatiei crestin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori imbunatatirea etica a omului, mai ales a tanarului ci depasirea faptului de a fi o creatura zidita, prin schimbarea omului in dumnezeu – om, dupa Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun si virtuos, dintr-o perspectiva umanista si umanizanta, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.

Asa stand lucrurile, Uniunea Europeana se prezinta pentru Ortodoxie ca un teren ce trebuie cercetat cu dorinta de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spatiu de marturie si de marturisire a cuvantului si a modului ori a atitudinii de viata care reprezinta esenta si fundamentul Traditiei Ortodoxe. Lucru la care sunt chemati si tinerii, convocata fiind si scoala de toate nivelurile – unde ei isi desfasoara mare parte din activitate. Bineinteles, misiunea sfanta, se refera in fond, nu la variata conducere a spatiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut in primele secole ale Crestinatatii, intre granitele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate sa constituie misiunea noastra pentru tinerii ortodocsi din Uniunea Europeana a batranului continent, iar aceasta prezenta trebuie sa fie, in primul rand, una liturgica si spirituala, duhovniceasca. Sfanta Liturghie cu intregul nostru cult – la care noi trebuie sa participam intr-un mod angajat si angajant, reprezinta cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmam acest lucru din triumfalism) fiindca ea cuprinde si salveaza dinamic trairea si viata noastra, credinta si modul teologic de existenta al Sfintilor nostri – pe care noi (chiar) tineri fiind, trebuie sa-i urmam.

Traditia ascetica a Sfintilor alcatuieste izvorul civilizatiei noastre, a carei chintesenta este principiul crestin potrivit caruia „Mai fericit este a da decat a lua” (Fapte 20, 35), care, in acest fel, nu impartaseste lacomia, avaritia egoista si isteria individualista, bine stiindu-se ca la varsta tineretii sunt prezente, fiind caracteristice, generozitatea si altruismul. Referindu-ne la Teologia Sacramentala si Liturgica, ajungem la realitatea comuniunii bisericesti parohiale sau la cea a comunitatii monahale, caci mentinerea vitalitatii credinciosilor ortodocsi, fie si tineri, se asigura, diacronic, prin manastire si prin parohia hranita spiritual de manastire, astfel incat fara aceasta interconexiune existentiala si spirituala dintre tanarul credincios si parohie, cuvantul despre marturia ortodoxa nu poate sa fie unul serios si fundamentat. Insasi viata parohiei, ca activare a darurilor si a harismelor duhovnicesti a membrilor ei, exercita cel mai puternic dinamism constituind pastoratia si misiunea cea mai eficienta. Cu ajutorul vietii parohiale se prezinta Ortodoxia asa cum este: ca viata si cale duhovniceasca, care da sens vietii si dezvaluie adevarata ei tinta si destinatie. Fireste, este inutil sa se mai spuna ca acest termen nu urmareste o intalnire parohiala conventionala care inlocuieste cunoscutele intruniri lumesti privind reglementarea nesemnificativelor oportunitati zilnice, cotidiene. Biserica Ortodoxa isi fundamenteaza slujirea sociala fata de aproapele pe spiritualitatea ei, adica pe legatura continua cu sfantul si dumnezeiescul Har cu Energiile Divine necreate, in parametrii ascezei, a misticii si a comuniunii tainice.

In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de tanarul contemporan si de tot poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu. Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Iisus Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”

Una dintre conditiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxa sa desfasoare o misiune eficace pentru timpul si contextul secularizarii este aceea de a fi ea insasi!. Tocmai incercarile de miscare a terenului pe care ea se fundamenteaza, de subminare a autoritatii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum si aici”, propriile noastre interogari lipsite de sens, totodata atentia deturnata de la adevaratele pericole catre aspectele marunte, superficiale si insignifiante ale formei, de asemenea si altele ca acestea, sunt capabile sa creeze disproportia intre pericolul real si fondul bine conturat al credintei, altminteri in stare si in masura – prin forta prezentei si a marturiei duhului crestin in lume (cel scripturistic, patristic si filocalic) – sa faca fata unei asemenea incercari sau provocari. „Pastrarea identitatii misiunii pe care Ortodoxia o desfasoara prin credinciosii ei reprezinta identificarea fiecaruia dintre acestia cu insasi trairea crestina autentica, cea care da viata si forta duhovniceasca pentru implinirea interioara, dar si pentru marturia exterioara a adevarului privind frumusetea si unicitatea trairii in si cu Hristos.”

Prin urmare, nu este greu sa indreptateasca si sa justifice cineva nelinistile, zbaterile si framantarile acelora care cunosc Ortodoxia prin experienta lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci si al ortodocsilor (mai cu seama a tinerilor) in Europa, si nu numai in ea. Pentru ca acest viitor se afla in stransa legatura cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentata in Uniunea Europeana prin noi insine, ca tineri ortodocsi, cu alte cuvinte prin recunoasterea si marturia propriei noastre legaturi pe care o avem cu Traditia Sfintilor Parinti ai Bisericii. Deoarece numai Sfintii sunt purtatori substantiali, autentici si adevarati marturisitori ai Ortodoxiei. Dat fiind faptul ca manastirile si parohiile, ca mijloace de marturie si de marturisire, salveaza in felul cel mai corect modul de existenta, ca predare integrala de sine Harului Divin, manastirea si parohia vor fi, in cele din urma si in europeana noastra diaspora, cristelnita perpetua spre (re)botezarea si (re)nasterea nu doar a celorlalti europeni ai nostri, ci si a ortodocsilor insisi, care, marea majoritate sunt abia iesiti de pe bancile scolii noastre romanesti, deci in mare parte tineri si chiar foarte tineri.

Asadar ei tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marturisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!. Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!. Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!.

- Preacucernice Parinte Profesor, daca ar fi sa mai vorbiti inca ceva despre Ortodoxie in cateva cuvinte, ce ati spune?

- Ortodoxia este taina Intruparii lui Dumnezeu si a dumnezeirii omului, daca ar fi sa dau o definitie scurta. Este credinta care da marturie despre faptul ca Dumnezeu se intrupeaza, dar se intrupeaza ca sa ne ridice pe noi la bogatia harului si la bogatia dumnezeirii Lui. Aceasta face si specificul sau dogmatic, liturgic si duhovnicesc.

In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!.

Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 2563

Voteaza:

Ortodoxia este taina Intruparii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE