INVIEREA MANTUITORULUI SI ARATARILE SALE

• « Inapoi
• Inainte »

IV. SENSUL DUHOVNICESC AL SFINTEI SCRIPTURI IN PERIOADA PENTICOSTARULUI

1. INVIEREA MANTUITORULUI SI ARATARILE SALE

a) Scularea Mantuitorului din morti si invierea Sfintilor Apostoli prin aratarile Sale.

Intrarea cu Sfintele Daruri la inceputul Liturghiei credinciosilor si punerea lor pe Sfanta Masa semnifica punerea Mantuitorului in mormant, dar mai ales intrarea in slava Sa, exprimata prin intonarea concomitent a imnului: "Ca pe imparatul tuturor primind...". Mormantul devine locul sfintirii si slavei Sale. Primirea mortii era forma suprema a ascultarii ca om si iubirea pana la Jertfa ca Dumnezeu, caci moartea Lui era numai calea Invierii: "A inviat rupand legaturile mortii, caci nu era cu putinta sa fie tinut de ea" (F.Ap. 2,24). In acelasi timp a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu, voia Lui ca "adevar" (Ioan 17,17) in insasi viata Sa de "ascultare" si "semanare" a celor ceresti in lume. Jertfa spre Inviere a fost insotita de evenimente cosmice: intunecarea soarelui, cutremurul, si mai ales "ruperea catapetesmei Templului" pentru a fi vazute toate cele din Sfanta Sfintelor, ceea ce insemna, de fapt, deschiderea ochilor ucenicilor ca sa vada "prin catapeteasma Trupului Sau" (Evrei 10,20) viata Sa si comorile ei. Astfel, daca pe Tabor era numai "vederea" (Marcu 9,1) Luminii, la Inviere are loc "partasia" la Lumina lui Hristos, deoarece avusese loc curatirea si iertarea pacatelor prin Jertfa Sa, prin El insusi: "Slava pe care Mi-ai dat-o ("slava ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar", Ioan 1,14), le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22); "Dupa ce a savarsit prin Sine insusi curatirea pacatelor noastre, a stat de-a dreapta slavei, intru cele prea inalte" (Evrei 1,3). Astfel, mai intai are loc comuniunea ca "partasie" la slava lui Hristos, apoi unitatea ca taina a nuntii cu Hristos si a slavei Sale, ca incandescenta duhovniceasca.

Fagaduintele lui Dumnezeu prin prooroci insemnau calea acestui "Mire" pana dincolo de moarte: "Te-am iubit cu iubire vesnica" (Ier. 31,3); "Te voi logodi cu Mine pe veci; si te voi logodi Mie dupa dreptate si bunacuviinta intru bunatate si dragoste. Si te voi logodi Mie intru credinciosie, ca sa cunosti ca Eu sunt Domnul" (Osea 2,21-22); "Ma voi bucura sa le fac bine si-i voi sadi tare in pamantul acesta din toata inima Mea si din tot sufletul Meu (Ier. 32,41). El nu mai sparge ca David fruntea lui Goliat ci atinge statuia cu capul de aur la picioarele ei de lut (Daniel 2,31 33). Prin Jertfa si "adevarul" Sau, El "sapa la radacina pomului" (Lc. 13,8) si "asteapta roade, intrucat: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31); "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea va privi din ceruri" (Ps. 84,12). In acest sens numele Arhanghelului "Gabriel" semnifica "adancul" ca smerenie si taria nebiruita a lui Dumnezeu. Din cauza comorilor ce se aduna in cer care duc inimile sus, intrucat: "Unde va fi comoara ta acolo va fi si "inima ta" (Mt. 6,21), Nimeni nu poate sluji la doi domni" (Mt. 6 24); "S-au desfacut izvoarele adancului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului" (Facere 7,11). Astfel, are loc schimbarea ponderii de la "Jertfa" la "Euharistie" de la Prohod la "Imn de biruinta"; de la "epitaf la "epitalam"; de la "Cuvant" la "Adevar" prin Patimile si Jertfa sfintitoare: "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este Adevarul" (Ioan 17,17); "Eu pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfinti intru Adevar" (Ioan 17, 9)

Trecerea de la "Tabor" la "Inviere" este drumul de la "coplesire" la "partasie", umplere prin patrundere si "scriere in inimi", deoarece: "Pe cel ce vine de sus, nimenea nu-L crede (Ioan 3, 11-3, 32), chiar daca prin acest lucru El "copleseste". Iar bl porunci e ucenicilor sa nu spuna nimanui ceva despre evenimentele de pe Tabor, "pana cand se va scula Fiul Omului din morti,, (Mt 17,9). Sfantul Apostol Pavel, care n-a voit vreodata sa copleseasca pe cineva cu inaltarea sa pana la al treilea cer, ci dorea cu ardoare calea sfintitoare in "adevar" a lui Hristos si stia ca Ilie si Moise care s-au aratat pe Tabor s-au inaltat cu parere de rau din nou la cer, ca nu pot fi partasi la ranele lui Hristos pe cruce, intuieste cu profunda inspiratie aceasta lucrare dumnezeiasca de umplere prin "patrundere"si "scriere in inimi", impotriva oricarei coplesiri de sus: "De-as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea nimic nu sunt" (1 Cor 13 2). Caci stiintele pot cunoaste doar "atotputernicia" lui Dumnezeu, dar nu si dragostea si puterea Invierii, ca o "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44) vietii lui Hristos, dar vadita ca "adevar" la evenimentul Invierii Sale. Dumnezeu blestemase pamantul ca lucrul "atotputerniciei" si darului Sau pentru oameni, si anume, de dragul lor, adica din dragostea Sa jertfelnica pentru ei, pe care pacatul stramosesc nu a putut s-o schimbe sau micsoreze, si pentru darul "adevarului" Sau pentru ei, ca dragoste jertfelnica si mantuitoare in Hristos.

Invierea ca "adevar" al vietii Sale, dovedit prin Jertfa Sa, era calea lamuririi aurului ca prin foc (Apoc.3,18), incepand cu lupta Sa cea buna (2 Tim.4,7), sederea in "Lumina", si, desigur, impartasirea ei ca "semanare" inca din timpul vietii Sale, cand "taria" Sa de sedere in ascultare, ca cel ce nu era "legat" sau "rob" al vreunui pacat, era in lupta cu "viclenia" si violenta din lume. Stand in mormant prin Jertfa Sa, El era in lupta cu "boldul mortii" (1 Cor. 15,56) de pe pamant, de deasupra, pe care nu-l rasadise Tatal Sau (Mt. 15,13). Jertfa Sa devine biruinta spre "sfintire" si taina de nunta a Bisericii: "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile sfintilor Tai" (Ps. 109,3). Mormantul Sau devine "Altarul" locasului sfant, prin care ucenicii Sai descurajati si infricosati, ramasi "orfani" (Ioan 14,18), erau de fapt "sfintiti" (Ioan 17,17), "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), ca preoti slujitori ai "Cuvantului vietii lui Hristos" (F.Ap. 5,20). Nu mai era posibila ascultarea lor de Cuvant fara sfintirea Lui ca "adevar": "De Ma iubeste cineva va pazi Cuvantul Meu!" (Ioan 14,23). Nu e posibila schimbarea vietii, intoarcerea sufletului, fara biruinta asupra mortii de pe pamant, nu doar prin Invierea Sa, ci in primul rand pe "calea" Sa, pe care El biruise lumea cu moartea ei ca necunoastere a lui Dumnezeu, ca lipsa a Luminii inca inainte de Jertfa, nu doar prin Biblie, ci prin radacinile ei din Jertfa lui Hristos.

Prin lucrarea data de Tatal, Mantuitorul a dovedit ca a lasat slava Sa ca Dumnezeu pentru a sluji pana la slava celor ce urmeaza Lui, deoarece Dumnezeu nu cauta "partizani", ci "fii" plini de slava in Hristos, care au "haine de nunta" (Mt. 22,12). El nu i-a pregatit pentru minuni, ci pentru scrierea numelui lor in "Cartea Vietii" (Lc. 10,20), care este Invierea ascunsa in viata Sa ca o comoara, ca cea mai mare minune, si in acelasi timp El era comoara in vase de lut: "Dumnezeu care a zis: straluceasca in intuneric lumina, El a stralucit in inimile noastre, ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos. Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu, si nu de la noi" (2 Cor.4,6-7). Puterea Imparatiei Sale este bucuria ca "Lumina care nu se pune sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt. 5,15). Hristos este "stapanul bucuriei" (Mt. 25,21), de aceea stapanirea Sa este binecuvantata.

"Scularea" Sa din morti este ca "trezirea" de pe corabie la strigatele ucenicilor dupa ajutor, pentru a certa "vanturile" din minte si "valurile" din inimile lor si a da acea "liniste mare" (Mt. 8,26), ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7) si ca implinire a cuvantului: "Intristarea voastra se va preface in bucurie, si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi. Atunci nu Ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,22-23). Pana atunci Petru, Iacob, Ioan, Toma, Filip intrebasera cu toata sinceritatea. Numai Iuda cu viclenia lui, ca si cea a fariseilor, nu intreba, intocmai ca si Lucifer, acel "Iuda", al intunericului, care ii "para pe oameni ziua si noaptea in fata Tronului" (Apoc. 13,10), ca ar iubi calea mortii din lume, iar nu calea Invierii, pana ce propovaduirea Apostolilor in numele lui Hristos si semnele de alungare a demonilor prin oameni, au facut ca el sa cada din cer "ca un fulger" (Lc. 10,18). Din adunarea ucenicilor, Iuda a iesit, iar aceia nu au intrat. In spatele crucii lui Hristos au amutit toate vanturile si valurile, pentru ca prin ea s-a descoperit "Fata lui Dumnezeu" in Hristos, ca "stralucire a slavei Sale" (2 Cor.4,6).

Din cauza smintelii omul pierduse pe Dumnezeu, "comoara" vietii de care a fost "jefuit" (Lc. 10,30). Dumnezeu a aflat prin Hristos "oaia pierduta" (Lc. 15,6), adica pe omul "pierdut de la mana Sa" (Mt. 18,11), deoarece "oaia pierduta", a fost calauzita sa afle pe Dumnezeu ca pe "drahma pierduta" (Lc. 15,9) si "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44). In paradis oamenii nu au cerut niciodata sa mearga la cer, caci se pogorau la "Pomul Vietii" lucrand si pazind Edenul plin de reperele acestei adanciri, "coborari" ca de la Ierusalim la Ierihon, de la minte la inima, da la "pomul cunostintei" la "Pomul Vietii", ca o adancire, ca un botez. Binecuvantarea data lor a fost mai intai pentru aceasta "crestere" prin "coborare", adancire, ca o Taina a Imparatiei lui Dumnezeu, la care toate celelalte se adaugau (Mt. 6,33). Daca Adam cel dintai avea ca "Evanghelie" Edenul, in care se pogora la "Pomul Vietii", astfel Hristos ca "Adam cel de-al doilea" are si "Evanghelia", fiind "duh facator de viata" (1 Cor. 15,45), putere a invierii oamenilor, calauziti la "auzirea glasului Fiului lui Dumnezeu" (Ioan 5,27).

Mantuitorul s-a descoperit prin Inviere ca acel "Pom al Vietii" a carui cale isi are repere in Evanghelie, asa cum pentru Adam cel dintai "reperele" erau in gradina Edenului, de la care a fost scos din cauza pacatului stramosesc al mortii si anume "ca nu cumva sa nu mai moara in veci" (Facere 3,22) cu trupul fara invierea cu duhul: "Dupa cum in Adam toti mor, tot astfel in Hristos vor invia toti" (1 Cor. 15,22). Adam nu stia ca din cauza calcarii Cuvantului a murit cu duhul, deoarece luase in el fiinta, ceea ce nu sadise Dumnezeu: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal" (1 Ioan 2,15,16). Fara invierea cu duhul nu pot fi omorate faptele trupului. De aceea pe cei ramasi "abia vii" (Lc. 10,30), Mantuitorul ii muta pascal in El insusi prin Jertfa Sa: "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19). "Stralucirile Sfintilor Sai" (Ps. 109,3) inseamna plinatatea inimii lor ca o incandescenta duhovniceasca, ca "sfesnice" ale Luminii, spre deosebire de "facliile" (Ioan 5,14) mici ale proorocilor, dar care erau "aprinse si luminau" (2 Petru 1,19) calea spre "Lumina" lui Hristos.

Sfintii nu doar nu pacatuiesc, ci au "Lumina vietii" (Ioan 8,12) in Hristos, care i-a dezlegat din legaturi pentru Lumina Sa: "Domnul dezleaga pe cei ferecati in obezi" (Ps. 145,7); "Sa patrunda inaintea Ta suspinul celor ferecati" (Ps. 78,11; 101,21); "Scoate din temnita sufletul meu ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 140,7); "Atunci veti cunoaste adevarul, si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "El va izbavi de toate faradelegile" (Ps. 129,8). Mantuirea nu este o "vitejie", ci prin jertfa lepadarii de sine bineplacuta lui Dumnezeu, ea nu este decat primirea darului si harului platite cu sangele Mielului ca rascumparare, cu grija de a nu le preface in "drepturi" personale dupa pilda fecioarelor neintelepte, ca si cum ar fi mai important sa se ocupe cineva cu alungarea intunericului in loc sa lumineze stand in "Lumina" (Ef. 6,14). Mai bine este a aprinde o lumina decat a se plange de intuneric.

Scoaterea din legaturi este "pe aripi de vultur" (Iesire 19,4) si a avut loc, dupa ce prin Jertfa i-a asezat pe spatele Sau, ca "Cel ce umple de bunatati inima ta, incat se vor innoi tineretile tale ca ale vulturului" (Ps. 102,5). Aureola Sfintilor nu arata pe nimeni deasupra, sau in lume, ci in Hristos, ca adancul lui Dumnezeu din lume, in Hristos ca "rug aprins" (Iesire 3,2), ca semn ca omul nu mai e "in seama mintii lui" (Rom. 1,28), ci in "plinatatea inimii care covarseste toata mintea" (Fil.4,7). Prin Hristos cerul se arata nu in lume, sau pe pamant, ci in mormant, izvorul vietii: "Mantuire ai lucrat in mijlocul pamantului, Hristoase Dumnezeule!".

In sensul cuvintelor Sale, Mantuitorul nu a stat in mormant mai mult de trei zile. "Putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin si Ma veti vedea" (Ioan 16,16) in sensul ca "adancul" il aveau acum: "Iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra" (Ioan 16,22). Nu a stat in mormant mai mult, pentru ca ucenicii Sai sa nu-si piarda asemanarea cu El castigata prin toata lucrarea Sa, de la indemnul pescuirii "mai la adanc" (Lc. 5,4), pana la porunca: "Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei si veti afla" (Ioan 21,6); "Nu va lasa Domnul toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor, ca sa nu-si tinda dreptii intru faradelegi mainile lor" (Ps. 127,7). In ziua cea dintai dupa Sabat, la miezul noptii, Mantuitorul s-a ridicat din morti, iesind ca un Mire slavit din camara Sa, fara ca strajerii sa simta. Carturarii si fariseii cerusera pecetluirea si paza mormantului, ceea ce Pilat nu mai auzise niciodata, insa a ingaduit. Daca ar fi stiut de aceasta paza, femeile mironosite nu ar fi avut curajul sa vina la mormant. Ele stiau doar de piatra de pe usa mormantului. Insa, pentru ele, cerul deschide mormantul ca izvor al vietii. ingerii le intreaba: "De ce-L cautati pe Cel viu intre morti?" (Lc.24,5), unde El nu putea ramane, deoarece "este viu" nu pentru ca a inviat, ci a inviat pentru ca "moartea nu-L poate tine" (F.Ap. 2,24), asa cum nu L-a putut birui mai intai pe pamant stapanitorul lumii cu intunericul lui. Astfel, Invierea Sa este de fapt "scularea Sa din morti" (Lc.24,6), si "ridicarea pacatului lumii ca Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29), pentru "comoara" vietii Sale.

"Cunostinta ingamfa, dragostea zideste" (1 Cor.8,1), va arata Sfantul Apostol Pavel prapastia dintre "stiinta" si "Jertfa". Caci stiinta nu are cunostinta de "pacatul lumii", care l-a facut pe om sa piarda pe Dumnezeu, si astfel nu vede nevoia ridicarii acestuia. Dar, ea nu stie mai ales de "slava lui Dumnezeu" pentru om: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3,23). Astfel, Jertfa lui Hristos este mila lui Dumnezeu, preamarita ca "Euharistie": "Pe tine te laudam ...". Caci prin Jertfa oamenii au cunoscut "ale Sale", au aflat "adevarul". Ei inteleg astfel, de ce Mantuitorul s-a ferit de un dialog cu inteleptii elini la intrarea Sa in Ierusalim pe "asinul" ascultarii Sale, pe care asezase pe ucenicii Sai ca pe cei Jefuiti de talhari" (Lc. 10,30): "Bobul de grau de nu va muri, ramane singur" (Ioan 12,24); "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26).

Asa intelegeau Sfintii Apostoli Jertfa Mantuitorului Hristos ca ridicare a pacatului lumii, fata de stiinta tuturor tainelor din lume (1 Cor.13,2; Col.2,3), aratand cat de incapabila este lumea cu stiinta ei sa cunoasca pe Dumnezeu si lucrarea lui Hristos: "Cuvantul Crucii este nebunie pentru cei pieritori, dar pentru noi este puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,18); "Hristos cel rastignit este pentru iudei sminteala, pentru pagani nebunie..." (1 Cor.1,23). Crucea este "Intelepciunea lui Dumnezeu", pe care lumea o vede ca "nebunia propovaduirii Crucii" (1 Cor. 1,21). Ca "Intelepciune a lui Dumnezeu", Jertfa este "intelepciunea tainica si ascunsa, pe care nici una din stapanirile lumii nu a cunoscut-o, caci daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei" (1 Cor.2,7-8). Pentru Sfantul Apostol Pavel, Jertfa arata "Lumina" din viata lui Hristos, care a fost trimis de Dumnezeu "In latura si-n umbra mortii" (Isaia 9,1) din lume, si care a biruit prin Cruce, aratand "adevarul" prin inviere ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,19) si Caruia, de aceea, ca Stapan al universului, I s-a "dat toata puterea in cer si pe pamant" (Mt. 28,18; Fil. 2,10; 1 Petru 3,22). Iar scularea Sa din morti prin Inviere este temelia Bisericii si a Sfintei Scripturi. Scularea din morti implinea asteptarile rugaciunilor staruitoare de strigare (Ps. 140,1), ca atunci cand corabia era cuprinsa de valuri din cauza vanturilor si El "dormea", iar ei s-au mirat: "Cine este Acesta ca si vanturile si valurile Il asculta!" (Mt. 8,27).

Eliberarea era nu de asuprirea stapanirilor lumesti, cum era si cea romana de atunci, pe care au biruit-o nu iudeii, ci cel mai mic dintre ei, Sfantul Apostol Pavel, care s-a smerit in Hristos cu ajutorul lui Dumnezeu, care ajutase odinioara pentru pocainta si pe David. Era o eliberare din robia patimilor, pentru a sluji ca "robi" de bucuria Domnului slavei: "Si vei pune Numele Iisus, caci El va izbavi pe poporul Sau de pacatele sale" (Mt. 1,21). Cu slava bucuriei lor, El "stapaneste in mijlocul vrajmasilor Sai, cu toiagul stapanirii" (Ps. 109,2) dat din Sion de Tatal Sau, Care-L taiase ca pe un "vitel ingrasat" (Lc. 15,23), pentru ca fiul pierdut sa poata fi chemat la ospatul cu darurile Duhului Sfant, "Vistierul bunatatilor". Nu mai putea conta vreo asuprire din lume: "Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7). Numai "viclenia" celui rau mai putea fi pericolul de a scoate pe oameni din mana lui Hristos (Ioan 17,15).

"Scularea din morti" si "aratarile" de dupa Inviere sunt puterea "tariei" Lui si "stapanire" a Imparatiei Sale ca Domn al bucuriei, izvor de "talanti" pentru slugile Sale, ca "avere" a Sa, pe care o da lor. El nu asteapta "triumfuri", caci lumea e biruita de El (Ioan 16,33). De aceea, El nu asteapta "vitejii", cum nu i-a cerut nici lui Petru la prinderea Sa (Lc. 22,50). El nu accepta folosirea smereniei Lui pentru "victorii" impotriva vrajmasilor, asa cum s-a dovedit atunci cand oastea lui Israil voia sa aduca din Silo "Cortul lui Dumnezeu Cel ce se odihneste pe Heruvimi" (I Regi 4,4) pe campul de lupta cu filistenii. El asteapta "partasia" la Lumina Sa, in smerenia "ascultarii" Sale, "Care si-a legat de vita de vie asinul Sau" (Facere 49,11), pe care ii aseaza pe cei ce urmeaza Lui, ca cei "cazuti intre talhari" (Lc. 10,30); care biruieste "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), deoarece "Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5). Aceasta ar fi partasia celor care nu se rusineaza de El la biruinta smereniei Lui prin Cruce, dar care, astfel, s-a dovedit "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), "tarie" (Ps. 28,11) prin ascultare, cum este preamarit in imnul: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte". Stapanirea Sa in mijlocul vrajmasilor Sai (Ps. 109,3) este nebiruita. In aceasta stapanire i-a mutat pe cei ce urmeaza Lui vindecand neputintele lor: "Nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-L voiesc pe acela il savarsesc" (Rom. 7,19); "Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia? Multumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom.7,24-25); "El ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului iubirii Sale" (Col. 1,13). Partasia la calea si biruinta Lui este tarie: "Cel ce crede, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5,24). Aceasta lucrare de trecere pascala este partasia la scularea Sa din morti ca inviere: "Cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi, vor invia" (Ioan 5,25).

Prin Fiul Sau, Dumnezeu a vadit moartea de deasupra cu intunericul ei de pe pamant ca fiind, "latura si umbra mortii", si in care Evanghelia Sa este "Lumina", care straluceste, si pe care moartea ca intrare in pamant nu o poate tine: "intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5). Cand spune: "indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33), Mantuitorul spune, de asemenea "supuneti-va stapanirilor" (Mt. 21,21; Rom. 13,1; 1Petru 2,13) in urmarea Sa, ca si El Insusi, in Care nici stapanirea romana nu a putut gasi nici o vina, pentru ca ele sunt biruite de Lumina dumnezeiasca. El a zidit Biserica pe piatra marturisirii Sale, pe care "portile iadului" din lume nu o pot birui. Caci "supunerea stapanirilor" nu inseamna asemanarea cu ele, intre care deosebirea este ca dintre "miel" si "lup": "Va trimit cape niste oi in mijlocul lupilor" (Ioan 10,23), nu in gura lor, si nici spre asemanarea cu ei, ci ca "Lumina lumii" si ca cele "trei masuri de faina care dospesc tot aluatul" (Mt. 13,33), toata framantatura. Sfanta Scriptura cere "supunere" fata de stapaniri tocmai pentru a putea sluji lui Dumnezeu, dar nu pentru a "sluji" stapanirilor: "Dati cezarului ce e al cezarului si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu" (Mt. 21,21).

Antagonismul dintre Hristos si lume a fost dezamorsat nu prin nimicirea trupului, ca in conceptia filosofica antica straina de descoperirea dumnezeiasca, deoarece nimicirea trupului nu indreapta sufletul. Revelatia a aratat in Hristos calea prin lucrarea harului dumnezeiesc si pocainta spre indreptare si asemanarea cu Hristos. Este vorba de o "intoarcere", schimbare a cugetului, "metanoia", conversie fara de care, nici nimicirea trupului nu poate face "cugetul bun": "Botezul va mantuieste nu ca stergere a necuratiei trupului, ci ca deschidere a cugetului bun catre Dumnezeu, prin Invierea lui Iisus Hristos" (1 Petru 4,21); "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps.22,3). Calauzirea a avut loc prin "Duhul Sau cel bun" (Ps. 142,10) in Hristos, care spunea ucenicilor Sai: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud," (Mt. 13,16) ca o lauda indirecta la adresa Sfantului Ioan Botezatorul, care i-a chemat la pocainta si la botezul cu apa. Incandescenta sufletului ca "nastere din duh" (Ioan 3,5), face ca trupul sa fie mort pentru pacat ca o "azima" (1Cor. 5,8), asemanator cu trapul Mantuitorului, despre care Sfantul Chirii al Alexandriei scrie ca era in "stare permanenta de jertfa", ca o jertfa vie, sfanta; bineplacuta lui Dumnezeu, ca o slujire cuvantatoare" (Rom. 12,1).

Puterea de robie a patimilor a fost biruita prin lucrarea lui Hristos si cunoasterea lui Dumnezeu prin ea (Ioan 17,2), ca implinire a profetiei: "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,8). Caci a fost nimicit pacatul stramosesc, sursa tuturor pacatelor, prin "Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29), care inviind, "a ridicat pacatul lumii" ce venise asupra Sa si-L omorase. Puterea "adevarului" prin Invierea lui Hristos este arma lui Dumnezeu (Ef. 6,14) cea mai puternica, prin care se implinea profetia: "Duhul Domnului peste Mine care M-a uns sa dau robilor slobozire'' (Isaia 61,1-2). Adevarul "elibereaza" (Ioan 8,32), dar mai ales "incinge mijlocul" si "aprinde faclia" (Lc. 12,35), dand "inima curata si buna" (Ps. 50,11), si "duh stapanitor" (Ps. 50,13); darama zidurile egoismului din inima care duceau la inaltare de sine cu mintea, si "ridica iarasi zidurile daramate ale Ierusalimului" (Ps. 50,19), simbol al mintii, care are nevoie de luminare, de adunare, asa cum recita slujitorii Bisericii la punerea Sfintelor Daruri pe Sfanta Masa, ca simbol al punerii Mantuitorului in mormant si intrarea Sa in slava prin Inviere, dar mai ales prin sfintirea vietii Sale ca "adevar", "cale", "aur lamurit in foc" si prin aceasta "stalp de foc", in intunericul din lume: "Mai infrumusetat decat raiul si mai luminat decat orice camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, mormantul Tau, izvorul vietii noastre".

Intelepciunea antica, mai ales filosofia stoica, socotea ca omul se poate indrepta singur apeland la virtuti; pe de alta parte, carturarii si fariseii credeau ca se pot lupta singuri cu pacatul incriminat in Lege, ajungand doar "camp de oase uscate" (Iez.37,5-6). Istoria lumii consemneaza astfel de "ridicari" si "caderi" ale omenirii, sugerate prin vestita teorie a "ciclurilor recurente", a "muncii lui Sisif, sau a mersului sarpelui. Zadarnicia si desertaciunea lumii sunt consemnate si in cartile lui Solomon, si in literatura laica de inspiratie indiana, cum sunt versurile: "Sa am un cer senin pe-ntinsele ape / Care-n dureri adanci / Se-nalta la maluri /S-ar atarna de stanci / Cu brate de valuri / Se-nalta, dar recad / Si murmur-intr-una / Cand pe paduri de brad / Aluneca luna".

Sfantul Apostol Pavel spune ca: "Dumnezeu i-a inchis pe toti (iudei si pagani) in neascultare, ca sa-i miluiasca pe toti" (Rom 11,32), asa cum arata Dumnezeu prin profeti: "Asa zice Domnul, a carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert mereu si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am creat... Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia. Si cei care il jeleau vor izbucni in cantari de multumire. Pace, pace celor de aproape si de departe, zice Domnul, si Eu il voi tamadui" (Isaia 57,15-16;!8-19).

In acest sens, Sfantul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeu nu ne-a randuit spre manie, ci spre dobandirea mantuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos" (1 Tes.5,9). Lucrarea savarsita de Mantuitorul implinea intocmai profetia: "Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns... sa mangai pe cei intristati; celor ce jelesc Sionul sa le pun pe cap cununa in loc de cenusa; untdelemn de bucurie in loc de vesminte de doliu; slava in loc de deznadejde. Ei vor fi numiti stejari ai dreptatii, rasad al Domnului spre slavirea Lui" (Isaia 61,1-3). Sfantul Apostol Pavel da marturie despre dezlegarea dilemei omului in lucrarea lui Dumnezeu prin Hristos, in care "toate fagaduintele Sale sunt in El da, si prin El, amin" (2 Cor. 1,20).

Numai harul ca bucurie poate aduna sufletul omului si sufletele intre ele ca taina a Bisericii, ca "nunta a Fiului de imparat" (Mt. 22,2). Din ipostaza de "abia vii" dupa jefuirea de catre talhari (Lc. 10,30), ucenicii asezati pe "asinul" ascultarii lui Hristos, au devenit "vii" prin "aratarile" Mantuitorului inviat. Ei "nu mai intreaba nimic" (Ioan 16,23) din cauza plinatatii inimii, care "covarseste mintea" (Fil. 4,7) si isi dau seama ca Mantuitorul nu le-a cerut sa scrie ceva, caci calitatea lor de "martori" incepea odata cu Botezul lor cu Duhul Sfant la Cincizecime si "desavarsirea lor la lucrul slujirii" (Ef. 4,12). Cea mai mare minune era viata lui Htristos pe care L-au urmat, fara a sti ceva de "cresterea" lor in El (Rom. 8,30). Acest lucru le-a dat puterea propovaduirii, asa cum arata imnul: "Veniti toate neamurile, cunoasteti puterea tainei celei infricosate, ca Hristos s-a sculat, incepatura celor adormiti; Cel mai intai nascut decat faptura si Ziditorul tuturor celor facute firea cea stricata a neamului nostru intru Sine-si o a innoit. Nu vei mai stapani de acum moarte, ca Stapanul lui Hristos puterea ta o a stricat".

Mironositele se bucurau la Inviere pentru faptul, ca il revedeau pe Mantuitorul, dar ucenicii erau "martori" ai vietii Sale, care i-a dus pe ei la inviere, dupa cuvantul Sau: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (Ioan 14,6). Astfel, Invierea este pentru Mantuitorul nu o minune, ci "adevarul" vietii Sale, care pune in Lumina viata Sa, prin catapeteasma trupului Sau, prin deschiderea ochilor oamenilor spre a vedea cele din Sfanta Sfintelor; spre a vedea, adica, "cele sfinte si vrednice de crezare ale lui David" (Isaia 55,3; cf.F.Ap. 13,44). De aceea, ei marturisesc: "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2 Cor.5,16). Viata Sa devine piatra din capul unghiului (Mt. 21,42; cf.Ps. 117,22-23) pentru tot universul. Pentru aceasta "marturie'" ii cauta Mantuitorul pe ucenicii Sai, ca pe o "avere" (Maleahi 3,17) a Sa, iar "aratarile" Sale inseamna pentru ei invierea lor cu duhul si de fapt "cunoasterea lui Dumnezeu", care le aducea "viata vesnica" (Ioan 17,3). invierea ucenicilor este ca o "nastere din duh", "nastere de la Dumnezeu" (Ioan 1,12-13) ca un "botez" prin afundarea in mormantul lui Hristos. "Aratarile" Sale femeilor mironosite si celor doi ucenici spre Emaus au insemnat doar pregatirea ucenicilor pentru "vederea" Sa.

Prin marturia lor despre Inviere femeile mironosite sunt pomenite in a treia Duminica dupa Pasti, cand slujirea lor este comparata cu cea a celor sapte diaconi alesi ca sa slujeasca la mese, pentru ca Apostolii sa se poata ocupa cu "slujirea Cuvantului" (F.Ap. 6,4) prin marturia lor despre viata lui Hristos ca "Inviere" si "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), ca slujire propriu-zisa a "preotiei" in Hristos. O alta marturie a Invierii pentru Sfintii Apostoli este cea a ucenicilor Luca si Cleopa, care, descurajati, cu inima infranta, se indepartau de Ierusalim, plecand spre Emaus unde locuiau, in drumul lor li s-a alaturat Mantuitorul aducand marturii din Sfanta Scriptura pentru cele intamplate la Ierusalim, unde patimile Sale erau doar calea intrarii in slava Sa. Dar, oricat de arzatoare erau marturiile Sfintei Scripturi, ei au fost patrunsi de adevarul acestor marturii doar prin "aratarea" Sa la frangerea painii. Fericiti, ei se intorc plini de bucurie la Ierusalim, dar Apostolii nu i-au crezut nici pe ei. Marturia lor este pomenita in Evanghelia celei de-a treia zi a Sfintelor Pasti. Pedagogia "aratarilor" Sale prin martori, avea ca scop mustrarea necredintei, caci pentru a crede ceea ce li se arata, era mai usor atunci cand erau mustrati pentru necredinta in cele spuse de altii. Este in firea omeneasca pornirea de a da o "replica" la acuzatii, pentru a rezista la un eveniment coplesitor. Astfel, lui Petru, dupa ce ii vesteste dinainte lepadarea de El, Mantuitorul ii spune in continuare: "Dar tu oarecand intorcandu-te, intareste pe frati tai!" (Lc. 22,32) Asa avea sa intareasca Petru pe Toma in credinta, care tocmai de aceea a si venit sa astepte cu ceilalti ucenici a doua "aratare" a Mantuitorului.

Atunci Mantuitorul se arata ucenicilor adunati de frica iudeilor, stand cu usile incuiate. El intra la ei prin usile incuiate, de fapt simbol al inimilor lor infricosate. Dumnezeu poate tamadui inimi infricosate, cum s-a vazut si la gadareni. Numai inimile celor plini de nesimtire nu le poate sensibiliza. Ele nu se rusinau de Hristos, si de fapt acelea nu-L pot vedea fara sa moara: paznicii mormantului "s-au facut ca niste morti" (Mt. 28,4), pe cand ucenicii lui Hristos se umplu de bucurie, inviaza: "Veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos..." (Maleahi 3,18); "Doamne, desparte-ma de oamenii acestei lumi care-si iau partea lor in viata, ca s-a umplut pantecele lor de bunatatile Tale... Iar eu intru dreptate ma voi arata Fetii Tale, ma voi satura cand se va arata slava Ta" (Ps. 16,14-15), cu "preacinstitul si de mare cuviinta Numele Tau".

Cand ingerii au rasturnat piatra, ostasii care credeau ca atunci inviase Hristos, "s-au facut ca niste morti", ca cei ce nu pot sta in fata "Luminii" si se ascund, asa cum s-au ascuns oamenii la pacatul stramosesc, cand ii cauta Dumnezeu, si pe care Dumnezeu, de fapt, doar ii striga, pentru a nu muri vazand "Fata" Sa. Adam se ascunsese pentru ca era golit de Duhul Sfant si se umpluse de teama ca va muri la vederea Fetii lui Dumnezeu, care mai inainte il umplea de bucurie negraita. Profetia "Voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109,1), vrajmasi care urmau sa apara in urma "sederii Sale de-a dreapta lui Dumnezeu in ascultare", insemna, de fapt, fuga acelora de la Fata lui Dumnezeu ca sa nu moara la Invierea Sa. "Pe vrajmasii Sai batandu-i cu nevederea", insemna de fapt neputinta lor de a vedea Fata lui Dumnezeu in Hristos inviat si fuga lor de la Fata lui Dumnezeu ca sa scape, asa cum fuge intunericul la aratarea luminii: "De certarea Ta vor fugi; de glasul tunetului Tau se vor infricosa: se suie munti si se coboara vai la locul ce Tu le-ai randuit" (Ps. 103,8-9). Invierea Mantuitorului face ca acel glas al Sau care nu se auzea prin piete (Mt. 12,19) si tacerea Sa in fata celor ce il prigoneau (Ps. 37,13) sa devina "tunet" (Ps. 103,8).

Astfel celor ce urmeaza lui Hristos, Dumnezeu le da "tara din care scoate pe toti vrajmasii" (Iesire 23,27; Deut. 6,19; Ps. 20,8) lor. Numai cei ce au urmat Mantuitorului puteau sa se umple de bucurie la invierea Sa, ca o inviere a lor personala: "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,3). De aceea, inainte de a primi Sfanta impartasanie credinciosii se roaga: "Intru stralucirile Sfintilor Tai cum voi intra eu, pacatosul? Ca de voi intra in camara Ta, haina ma vadeste ca nu este de nunta, si voi fi legat si lepadat de ingeri". Nascatoarea de Dumnezeu este invocata sa ajute pentru partasia la filantropia divina in Hristos: "Roaga-l sa ne deschida milostivirile cele iubitoare de oameni ale bunatatii Sale!". In acelasi sens este invocata si mijlocirea Sfintilor ingeri: "Inconjoara-ne pe noi cu Sfintii Tai ingeri, ca prin mijlocirea lor fiind paziti si povatuiti, sa ajungem la cunostinta slavei Tale". Partasia la slava Sa mantuitoare prin inviere este aratata de Mantuitorul in sensul profund al chemarii ucenicilor la urmarea Sa: "Parinte, voiesc ca acolo unde sunt Eu, sa fii impreuna cu Mine si aceia pe care mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea, pe care mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii" (Ioan 17,24); Aceasta este si dorinta profunda a celor ce-L cauta pe Dumnezeu ca pe o "comoara": "Ca sa vad puterea Ta si slava Ta, cum Te-am vazut in locasul Tau cel sfant" (Ps. 62,3), caci tocmai de aceasta "comoara" oamenii au fost jefuiti; "Ca a prigonit vrajmasul sufletul meu; a impilat la pamant viata mea; m-a facut sa locuiesc la intuneric ca mortii cei din veac; mahnit e duhul meu in mine si inima a incremenit inlauntrul meu" (Ps. 142,3-4). "Alergarea" pentru a afla aceasta "slava" ca o comoara a inimii si-a ales-o Sfantul Pavel cand spunea: "Alerg ca sa-L cunosc pe Domnul Hristos si puterea Invierii Lui", ceea ce insemna aflarea "comorii ascunse in tarina" vietii lui Hristos: "Pana vom ajunge toti la unitatea credintei si la cunostinta Fiului lui Dumnezeu" (Ef. 4,13) ca implinire a nuntii pe care "Imparatul cel mare" a facut-o Fiului Sau (Mt. 22,2). Nu exista imparatia lui Dumnezeu fara nunta "Fiului" de imparat mare.

Asa a fost aceasta Imparatie de la inceput, si asa este restaurata in Hristos: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi" (Apoc. 2,15). in Imparatia Sa este mantuirea, la care se refera cererea rugaciunii Tatal Nostru: "Vie imparatia Ta!". "Calea" Imparatiei este Hristos: "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 40,9). Nunta facuta de Imparatul cel Mare Fiului Sau a fost nu intruparea, care era doar "trimitere in lume" (Ioan 10,36), ci sfintirea intruparii prin Jertfa, ca aratare a "aurului lamurit in foc" pentru "cele ale noastre" (Lc. 16,12), "dintru ale Sale". Cu puterea slavei Lui: "Multi vor veni de la Rasarit si Apus" (Mt. 8,11). "Sfintirea" prin Jertfa este aceea, ca El fiind omorat, intra in slava. Armele celui puternic prin care tinea inchisi in intunericul mortii pe oameni, s-au sfaramat: "Cine scoate sabia, de sabie va pieri" (Mt.26,52), numai pentru ca se loveste de cel atacat, care este "tarie": "El m-a izbavit de latul vanatorului: latul s-a rupt, iar noi am zburat" (Ps. 123,7), nu au atacat. Oul de Pasti, prin ciocnire agresiva, simbolizand Jertfa Mantuitorului, da la iveala "viata primordiala" din el. "Calea" Lui este slavita si arata puterea cu care-si creste pe cei ce urmeaza Lui, cum ii creste si acopera, asa "cum isi acopera gaina puii ei sub aripi" (Mt. 23,37); "Cum va prada casa puternicului aceluia, de nu-l va lega mai intaii" (Mt. 12,29); "Armele pe care se bazase el s-au sfaramat" (Lc. 11,22). Invierea incununeaza lucrarea Lui si umple de slava viata Lui, asa cum profetise Mantuitorul la intrarea in Ierusalim, cand a fost somat sa opreasca aclamatiile multimii: "Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga" (Lc. 19,40). Invierea confirma viata Lui insemnand faptul, ca viata este mai importanta decat "confirmarea" ei: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (Ioan 14,6); "Acum stapanitorul lumii (care prin agresiunea lui este biruit) se va arunca afara" (Ioan 12,31). Invierea inseamna pentru Hristos conferirea din Sion a "toiagului stapanirii" Sale (Ps. 109,2), pentru care se roaga Biserica: "Binecuvantata este Imparatia..."; "Ca sub stapanirea Ta, totdeauna fiind paziti...".

"Sederea de-a dreapta" in ascultare era calea preamaririi lui Hristos intru "tarie" neclatinata, ca o "piatra" (Isaia 28,16) asezata in Sion (Mt. 21,44). Este o "tarie" a slavei lui Dumnezeu, de care vrajmasii fug, fara ca Dumnezeu sa le fie vrajmas, fara a insemna vreo violenta. Petru a vazut aceasta "tarie" si s-a ferit apoi de orice violenta in urmarea lui Hristos, intelegand lucrarea lui Dumnezeu (Ps. 76,10), ca si la iesirea din Egipt: "Dreapta Ta s-a preamarit intru tarie; mana Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei protivnici...". (Iesire 15,16-7) "Cu adevarat mare este taina crestinatatii, Dumnezeu s-a aratat in trup, s-a indreptat in Duhul" (1 Tim. 3,16), caci pentru "scriere in inimi" (Ier. 31,33., El patrunde inimile si le umple, si nu le mai apasa cu frica, precum in Lege: "Fiul Omului a venit nu ca sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Mt. 20,28). Aceasta "slava" fusese prefigurata ca "susur lin" la Horeb lui Ilie, spre deosebire de "uragan, foc, cutremur" (4 Regi 19, 1113) si a fost intuita de proorocul David: "Noaptea in inima mea gandeam si se framanta duhul meu, zicand: Oare in veci ma va lepada Domnul si nu va mai binevoi in mine? Oare pana in sfarsit ma va lipsi de mila Lui din neam in neam? Oare va cauta sa se milostiveasca Dumnezeu, sau va inchide in mainile Lui indurarile Sale? Si eu am zis: Acum am inceput sa inteleg: aceasta este schimbarea dreptei Celui Preainalt" (Ps. 76,6-10). Aceasta intuitie a lui David, este ca o profetie adeverita la inviere. De aceea este pomenita la slujba Sfintei Invieri. in starea primordiala oamenii erau pusi sa stea de-a dreapta in Lumina prin ascultare, fara nici o lupta cu "pomul cunostintei". In fata "tariei" Luminii lui Hristos vor cadea toate stapanirile lumesti, asa cum "a cazut capul de aur al statuii cu picioarele de lut, dupa ce au fost atinse de o piatra mica de dupa un munte" (Daniel 2,31-33). Iar aceasta "piatra" avea sa devina "muntele cel mai inalt al casei Domnului" (Miheia 4,1), in sensul umplerii inimilor asezate cel mai sus dupa ce au prins radacini in jos (Is.3 7,31).

• « Inapoi
• Inainte »