FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA SI IN ISTORIA BISERICII

• « Inapoi
• Inainte »

2. FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA SI IN ISTORIA BISERICII

Daca in teologia protestanta prin metoda istorico-critica s-a aratat faptul, ca Sfanta Scriptura nu poate constitui un temei "istoric" pentru viata Mantuitorului Hristos, ci numai prin "credinta"; si daca exegeza romano-catolica indeosebi de la Conciliul II Vatican, insista asupra interpretarii "istorico-spirituale" a Sfintei Scripturi, astfel exegeza ortodoxa arata temeiurile liturgice apostolice ale Sfintei Scripturi. In traditia precizata din sec. IV, incepand cu Sfantul Vasile cel Mare se arata, ca temeiul Revelatiei este Jertfa de rascumparare a Mantuitorului Hristos, care pune in lumina intruparea Sa drept "Cale", prin Cuvantul lui Dumnezeu sfintit ca "adevar" (Ioan 1,1). Dar nici metoda istorico-critica, nici cea istoric-spirituala nu pot fi respinse, deoarece si una si cealalta au raspunsul lor in Jertfa Mantuitorului ca "Revelatie" in lumina teologiei patristice. Un mare cunoscator al traditiei liturgice bizantine, respinge ambele cai de cautare a adevarului. Dar ele sunt prezente si in teologia lui Origen, pe care, insa, Sfantul Vasile cel Mare nu le-a respins, ci a ales "filocalic" ceea ce este ziditor, pentru a sublinia ceea ce este esential apostolic in Biserica: Jertfa Mantuitorului.

De aceea, traditia patristica inseamna pastrarea si impartasirea "invierii" prin Invierea lui Hristos ca slava Sa adevarata, si a darului Duhului Sfant ca "mangaiere". Sensul pastrarii ei este acela de "impartasire", ca forma apostolica prin care se poate implini porunca "in dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Traditia patristica este o marturie a faptului, ca spiritualitatea nu poate fi o "dictatura", ci o lucrare a harului. Asa cum nu exista o "dictatura" a Soarelui, ci "caldura" a lui, tot astfel in Sfinti se poate impartasi adancul dragostei lui Hristos (Ef.3,18-19). De aceea, Sfanta Scriptura reprezinta structura interioara a Sfintilor ca si in Hristos. Adaugarea "caldurii" in Sfantul Potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri nu reprezinta un "aditiv", ci conferirea unei calitati, care sa-L poata impartasi pe Hristos ca "dar apostolic". Este acelasi "dar" de care a fost jefuit omul, ca de "averea" sa, si care a fost "ranit" si lasat "abia viu" (Lc. 10,30) in "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), cand el a fost, insa, zidit sa traiasca "nu numai cu paine, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt.4,4).

Traditia este "desavarsirea" apostolica prin lucrarea harului si ferirea, ca si fecioarele intelepte" care si-au luat untdelemnul harului in candelele lor (Mt.25,4; Evrei 12,15), de ispita "dezbinarii", care poate duce la prefacerea "darului" in "drepturi" personale. Traditia patristica este calea dialogului in urma separarilor, cand Bisericile nu se pot uni prin Biblie, pentru ca nu s-au separat din cauza Bibliei. Dar prin Biblie ele pot avea un dialog eficient, pentru a nu se ajunge prin "sola scriptura" la structurile Legii Vechi. Stimuland cercetarea Scripturilor, Reforma protestanta nu putea sa nu duca la descoperirea Cuvantului lui Dumnezeu in Sfinti, deoarece in ei este Hristos, care spunea iudeilor: "Cercetati Scripturile, caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39).

In perioada scolastica, Biserica apuseana a cautat sa asigure "varfurile", pana cand avea sa se dovedeasca, prin asa-numitele "dogme de margine", ca Biserica sta pe "temelia care este Hristos'" (lCor.3,11-12). In opozitie cu acele "varfuri" ale epocii medievale in Apus, Reforma ca "antiteza" nu s-a putut ocupa cu "adancimile" teandrice ale Sfintei Scripturi, conform Revelatiei intruparii prin Jertfa Mantuitorului (2Cor.5,16). Dinspre acele "varfuri", adancimile teandrice puteau fi privite de sus in jos, dar partasia la ele a avut loc prin asemanarea cu Hristos in sens baptismal (Ps.l 15,1-2) si unirea cu Hristos prin Jertfa Sa celebrata ca mangaiere a Duhului Sfant. Sfanta Liturghie reia aceasta Revelatie de fiecare data cand se ajunge la formula: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate", ca implinire a profetiei: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3), ceea ce inseamna o celebrare de fiecare data a Revelatiei, nu o repetare a Jertfei de pe Cruce sub forma sangeroasa. Este in acelasi timp o "deschidere a Sfintelor Scripturi" (Apoc.5,9), pentru ca are loc deschiderea ochilor pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ca o "inviere" (Ioan 17,3).

Teologia ortodoxa a insistat asupra aspectelor biblice ale cultului ortodox numai ca raspuns la acuzatiile protestante ca nu ar fi temeiuri biblice in cultul ortodox 4). Dar, "profunzimile teandrice" ale Sfintei Scripturi sunt puse in lumina in teologia patristica de Jertfa Mantuitorului ca Revelatie. Preluand metoda istorico-critica prin M.J.Lagrange (1855-1938), teologia romano-catolica a intregit-o prin sublinierea, ca "cele istorice trebuie intelese duhovniceste", directie sustinuta de Henri de Lubac si consfintita de Conciliul II Vatican prin Constitutia dogmatica "Dei Verbum" din noiembrie 1965. Dar, in teologia patristica rasariteana aceste "adancimi" provin din Revelatia prin Jertfa Mantuitorului, cum a aratat Sfantul Vasile cel Mare in operele sale si mai ales in Sfanta Liturghie. Caracterul revelational al Sfintei Liturghii este scos in evidenta si de catre teologi romano-catolici, carora traditia patristica le este scumpa.

Daca in protestantism Sfanta Scriptura a fost considerata o masura a traditiilor, astfel teologii protestanti (W. Schneemelcher, G. Ebeling, E. Schlink) vorbesc astazi de faptul, ca prin Reforma noutatea nu a constat intr-o "evaluare" a Sfintei Scripturi, ci in "folosirea ei critica" fata de traditiile medievale denaturate. Dar, tocmai prin punerea in valoare a caracterului liturgic al Sfintei Scripturi in dependenta organica de Jertfa Mantuitorului ca Revelatie, Traditia patristica a pastrat Revelatia in forma ei vie, apostolica, liturgica in cult, si teandrica in teologie, ferind Revelatia de interpretari subiective in ceea ce priveste continutul si esenta ei: ca abuzuri pe de o parte, si folosirea ei critica impotriva abuzurilor, pe de alta parte. In acest fel teologia patristica este marturie in ceea ce priveste continuitatea acestei insusiri "apostolice" a Bisericii, si a faptului ca nu poate fi folosita Sfanta Scriptura in mod critic impotriva unor traditii denaturate, fara a tine seama de "adancimile teandrice" ale Cuvantului lui Dumnezeu, scoase in evidenta prin evaluarea caracterului liturgic al Sfintei Scripturi.

Din punctul de vedere al Istoriei Bisericii Universale se poate observa o schimbare de pondere fata de Biserica Apostolica dinspre "hristologie" in Rasarit, inspre "eclesiologie" in Apus, si de aici inspre "Biblie" in protestantism. Aceste nuantari au determinat separarile intre marile confesiuni, dar Biserica nu se putea separa in mod relevant mai mult, incat sa justifice vreun "pluralism" eclesiologic. Astfel, se poate observa o intoarcere la ponderea apostolica a elementelor sale constitutive: Hristos, Biserica, Biblia: dupa epuizarea "istoricismului biblic" in teologia protestanta, s-a trecut in sec. XIX la un "ecumenism biblic" prin miscarea biblica initiata in Anglia si infiintarea in 1804 a Societatii Biblice Britanice Interconfesionale; de asemenea, din punct de vedere ecleziologic s-a ajuns in sec. XX la initierea "Miscarii Ecumenice", marcand adevarul, ca Biblia nu poate fi inteleasa fara Biserica. Dar astazi se arata in teologie tot mai mult, ca Biserica nu poate fi fara Hristos apostolic, deoarece a fost zidita "pe temelia Apostolilor si Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos" (Ef.2,20; ICor.3,11).

Cauza separarii prin schimbarea de pondere a elementelor fundamentale ale Bisericii Apostolice a fost afectarea "plinatatii" Bisericii in modul cel mai grav prin erezia lui Arie in sec. IV. Nu se poate pastra si nu se poate ajunge la unitatea apostolica a Bisericii fara aceasta "plinatate", deoarece legea apostolica a unitatii este "plinatatea" ca desavarsire in Hristos, de care duceau lipsa credinciosii din Corint cand s-au dezbinat (1 Cor. 1,11-13). Orice "unitate" fara aceasta plinatate nu poate fi decat omeneasca, pe cand autorul "unitatii" prin desavarsire nu poate fi decat Dumnezeu ca si in taina nuntii, posibila numai prin "ceea ce a unit Dumnezeu" (Mt. 19,6), care in Hristos a zidit si Biserica Sa ca o taina de nunta cu Mirele Hristos (Mt. 22,2; Ef. 5,32): "Slava pe care mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Adevarata slujire a unitatii este cresterea spre desavarsirea in Hristos.

Propovaduirea prin har ca lucrare a Duhului Sfant este singura cale a cresterii Bisericii: In toata Iudeea si Galileea si Samaria Biserica avea pace, zidindu-se si umbland in frica de Domnul si sporea prin mangaierea Duhului Sfant" (F. Ap. 9,31), savarsind liturgic Revelatia prin Jertfa Mantuitorului ca "frangere a painii" (F. Ap. 2,42), Care la "Cina de Taina" indemnase pe ucenici: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea!" (Lc. 22,19; 1Cor. 11,25), iar Apostolii au confirmat: "De cate ori mancati din paine si beti din pahar, moartea Domnului o vestiti, pana cand va veni" (ICor. 11,26). Preamarirea lui Hristos prin Jertfa sfintitoare este si mantuirea prin plinatate, a celor ce se impartasesc: "Nimenea nu poate spune: Domn este Iisus, decat in Duhul Sfant" (ICor.12,3), deoarece: "Acela Ma va preamari caci din al Meu va lua si va da voua" (Ioan 16,14). "Cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul, caci nu va vorbi de la sine, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va vesti. Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti. Toate cate le are Tatal ale Mele sunt, de aceea am zis ca din al Meu ia si va vesteste voua" (Ioan 16,13-15). Duhul Sfant il preamareste ca "Domn", asa cum Hristos a aratat chipul Duhului Sfant prin viata Sa de ascultare: "Voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului pe care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi Il cunoasteti ca ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,16-17). Duhul nu da nimic din ale Sale; toate "ale Sale" au fost aratate prin slujirea lui Hristos, in care "a binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9). Dupa cum Hristos a slujit cele ale Duhului, tot astfel Duhul slujeste preamaririi lui Hristos ca "Domn al slavei": "Din al Meu ia si va vesteste voua" (Ioan 16,13-15). Pe temeiul, frangerii painii" urma propovaduirea, ca o slava in Hristos si putere de a da in dar, ceea ce au primit in dar, si dupa cum au primit in dar.

Anul Liturgic Ortodox este marturia apostolica a sensului liturgic, revelational, teandric al Sfintei Scripturi. Daca fiecare Sfanta Liturghie constituie o reluare a Revelatiei prin Jertfa Mantuitorului, astfel Anul Liturgic Ortodox include intreaga Sfanta Scriptura, aratand fundamentul ei liturgic apostolic.

• « Inapoi
• Inainte »