SFANTA SCRIPTURA, RODUL JERTFEI SFINTITOARE SI REVELATOARE A MANTUITORULUI IISUS HRISTOS

• « Inapoi
• Inainte »

I. PREMISELE LITURGICE ALE SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA

1. SFANTA SCRIPTURA, RODUL JERTFEI SFINTITOARE SI REVELATOARE A MANTUITORULUI IISUS HRISTOS

Jertfa Mantuitorului a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu ca "adevar" (Ioan 17,17) si "duh de viata facator" (1 Cor. 15,45), mai mult decat Cuvantul scris pe Tablele Legii, care nu s-au putut sacrifica pentru "sfintirea"Lui, ca si Hristos. Sfanta Euharistie a facut trecerea pascala de la lume la Hristos prin deschiderea ochilor celor ce au urmat Lui: sa-L poata vedea pe El, sa-L cunoasca mai mult decat atunci cand L-au cunoscut in trup (2Cor.5,16), si anume ca pe "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,44), si "duhul ceresc" aratat in trup. Prin Jertfa ca sfintire de Sine, Mantuitorul a devenit pentru ucenici "duhul care face viu" (2Cor.3,6) spre deosebire de "litera care omoara", asa cum sugera evenimentul de la "Mara", unde printr-un lemn, apele amare s-au prefacut in ape dulci (Iesire 15,25).

Mai mult decat cea mai buna traducere, Biblia este in viziunea patristica o entitate organica in care se reflecta Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos. Mantuitorul Iisus Hristos, Cuvantul intrupat a lui Dumnezeu, nu a scris El Biblia, iar lucrarea Sa a fost mai mult decat "Biblia", ca si Cuvantul lui Dumnezeu scris. Lucrarea Sa a fost in fapt prelungirea in Biserica a intruparii Sale ca Botez cu Duhul Sfant. Biblia - Cuvantul lui Hristos, a devenit mai intai in Sfintii Apostoli voia lui Dumnezeu "scrisa" in inimile lor, "sfintita" prin Jertfa, prin care Hristos a devenit pentru ei "Domn" in Duhul Sfant (Ioan 16,14): Jertfa sfintitoare a devenit "Euharistie", iar Biblia a devenit "Evanghelie". De aceea, Biblia este cartea care are pe ea semnul Crucii ca si Cuvantul lui Dumnezeu "sfintit", ea devenind, de aceea "Sfanta Scriptura". Este cartea "Mielului injunghiat", pe care numai Jertfa Sa o deschide (Apoc.5,9). Mantuitorul spune: "N-am venit sa stric ("Legea si Proorocii"), ci sa plinesc" (Mt.5,17) iar aceasta "plinire" este in sensul "desfiintarii legii poruncilor si a invataturilor ei" (Ef.2,15).

Mantuitorul Hristos este, astfel, miezul Sfintelor Scripturi, cheia Sfintelor Scripturi. Biblia este "totus Christus", cum se exprima Fericitul Augustin. Legea Veche s-a deschis prin Jertfa Mantuitorului Hristos, devenind, astfel, Biblia crestina si Sfanta Scriptura, intrucat are pe ea semnul Crucii, adica sfintirea Cuvantului lui Dumnezeu ca "adevar" prin Jertfa Mantuitorului Hristos, astfel incat "iconomul pentru Imparatia lui Dumnezeu" sa fie ca "negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52). Vechiul Legamant a devenit Biblia Bisericii (Mt.21,43), dupa ce mai intai a fost deschisa, interpretata in lumina Jertfei sfintitoare a lui Hristos (1 Cor.3,11), a Sfintei Euharistii, care a constituit temelia slujirii in Biserica inaintea Sfintei Scripturi. Inainte de a fi scrisa, Sfanta Scriptura era in inima Apostolilor, plina de Hristos miscat de Duhul Sfant, care ii mangaia pe ei cu Numele lui Hristos de "Domn" (F.Ap.9,31), ca "nume minunat", cum i-a spus Dumnezeu lui Iacob (Facere 32,29).

Sfanta Scriptura a avut in Biserica Euharistia ca temelie a interpretarii ei. Ea este Biblia interpretata de catre Sfintii Parinti in Iisus Hristos ca "temelie" a Bisericii, in care nimeni nu poate pune, alta temelie (lCor.3,11), nici chiar Sfanta Scriptura, deoarece ea este cartea de "zidire" (Rom. 15,4), nu de "intemeiere", cartea inimii Bisericii, pe care nu orice inima o poate citi si intelege, asa cum se arata in parabola Semanatorului (Mt. 13,3-9), pe cand in Biserica Mantuitorul "a scos din piept inimile de piatra si a dat inimi de carne" (Iez.36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). Prin Jertfa Mantuitorului Sfanta Scriptura devine cartea inimii, care se cere a fi inghitita (Apoc.10,9), pentru a nu fi transformata din cartea rugaciunii, in cartea disputelor devoratoare a untdelemnului din candele, caci "Nimenea nu aprinde Lumina si o pune sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt.5,15), iar purtatorii "Luminii" sunt ca "cetatea de pe varf de munte care nu se poate ascunde" (Mt.5,14).

Numai cu Biblia singura nimeni nu poate face mai mult decat famenul etiopian, care a avut nevoie de o calauza in Hristos (F.Ap.8,31). In lumina Sfintei Euharistii Biblia este ajutorai de a identifica pe Hristos ca "intregul" in care partile din Biblie sunt parti componente, dar intregul este mai mult decat suma partilor sale componente. in Hristos Biblia este mai mult decat litera. Prin Jertfa Sa ca "Euharistie", Biserica topeste literele Bibliei, descoperind pe Hristos in spatele lor, intocmai cum Apostolii L-au descoperit pe Dumnezeu prin trupul jertfit a lui Hristos (Evrei 10,20), asa cum intelegea Origen. In Hristos litera Scripturii a devenit vestea cea buna, harul, sub calauzirea Bisericii, asa cum diaconul Filip l-a calauzit pe famenul etiopian. In acest fel, Biblia devine izvor de "rabdare si de mangaiere" si de "speranta" (Rom. 15,4). Biblia este opera Sfantului Duh, care striga din Scripturi, asa dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare.

Astfel, intre Euharistie si Biblie este Biserica zidita pe temelia Apostolilor (Ef.2,20), prin care Hristos cel intrupat insusi i-a facut capabili sa scrie Noul Testament ca lucrare a harului, dar intr-o traditie a harului ca "plinatate". Ei sunt cei care au dat mai departe in dar, ceea ce au primit in dar (Mt. 10,8) in Hristos, Care i-a facut hristofori, teofori, pnevmatofori, insa prin har, nu prin litera. In ei harul este puterea (exousia) de a "scrie" Cuvantul lui Dumnezeu in inimi, ca si Cuvant al lui Dumnezeu, al inimii. Si, astfel, Biblia este mai mult decat o "carte", care, fara Jertfa Mantuitorului in Sfanta Euharistie, poate fi transformata, din "har", din nou in "Lege"; din "paine" in "piatra" (Mt.7,9), asa cum era in Legea Veche, sau intr-o ideologie, contrar poruncii: "In dar sa dati" (Mt.10,8). Ca forma scrisa a Revelatiei Biblia este in constiinta Sfintilor Parinti darul lui Dumnezeu pentru zidire in Biserica lui Dumnezeu, ca cel dintai dar al lui Dumnezeu in Duhul Sfant.

Exista o cale de interpretare a Bibliei, care este cea a "analizei" prin disociere, dar calea originara a interpretarii ei nu este alta decat persoana si lucrarea Mantuitorului Hristos ca si "intregul" care da sens tuturor partilor sale biblice. In Biserica Ortodoxa cea mai buna interpretare a Bibliei o are Anul Liturgic Ortodox, in care toate "partile" dau "intregul", pe Hristos, care prin Biserica, S-a intrupat in tot crestinul, facandu-i pe crestini "hristofori". Prin aceasta Traditie, Sfanta Scriptura da chipul, icoana lui Hristos pentru intruparea in el a tuturor credinciosilor, care declara dupa fiecare slujba a Sfintei Liturghii: "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc", care s-a aratat in trup in Hristos venind de dincolo de moarte, ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) pentru rascumparare.

Numai forma liturgica a Revelatiei inseamna implinirea poruncii: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Forma apostolica a Liturghiei include toate Sfintele Scripturi dupa sensul lor original, care este ajutata in expunerea Revelatiei de "Cinstirea Sfintilor", si a "Icoanelor". Din slava lui Hristos de "har si adevar" (Ioan 1,14) ca "plinatate" din care toti au luat "har peste har" (Ioan 1,16): ei au luat,

pentru ca li s-a dat si numai cu greu au si scris, cunoscand ca litera nu poate cuprinde duhul, decat ca repere, caci numai duhul confera Sfintei Scripturi caracter liturgic, hristologic, revelat, teandric. Ea este Cartea Legii din Sfanta Sfintelor, de la "Tronul harului" (Evrei 4,16), deoarece, ca si Biserica, si anume dupa intemeierea ei, Sfanta Scriptura este rodul Invierii ca trecere prin Jertfa dincolo de catapeteasma trupului lui Hristos, rodul unei "cai noi si vii" (Evrei 10,20). Prin duhul, ea este "adevarul" care "incinge" (Ef.6,14) cu putere, aratand pe Hristos "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), dar mai ales "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), "vitelul ingrasat" (Le. 15,23), taiat pentru ca Duhul Sfant ca "Vistier al bunatatilor", sa-L arate ca "vistierie a toata intelepciunea si stiinta" (Col.2,3). Indreptarea prin Lege si Biblie nu mai poate avea loc, decat in cei care umbla nu dupa trup, ci dupa duh (Rom.8,4).

Sfanta Scriptura este "Cartea Sfintilor" in care s-a intrupat Hristos, aratand "calea vie" (Evrei 10,20) a acestei impartasiri de Hristos. Ingerii au pravalit piatra de pe mormant pentru cei din care Hristos prin punerea Sa in mormant a scos din pieptul lor inimile de piatra si le-a dat inimi rugatoare de carne (Iez.36,26; Zaharia 12,10), in care sa locuiasca Duhul Sfant. De aceea, Mantuitorul este cinstit ca "Semanator" (Mt. 13,3-9) prin intrupare si Botezare; ca "sarpe de arama" (Numeri 21,8-9; Ioan 3,14) pe cruce; si ca "toiag" (Iesire 17,5-6) in mormant, locul sfintirii Sale si centrul locasului de cult ortodox, plin de toate semnificatiile lucrarii lui Dumnezeu prin Hristos. Prin Duhul Sfant ucenicii si-au dat seama ca trebuie sa treaca mai intai cu Hristos "dincolo", pentru a li se deschide ochii asupra celor de "dincoace", unde urmasera pe Hristos, "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), astfel ca Biserica este "apostolica", si nu doar "biblica". Biblia este de la Duhul Sfant, dar ea singura ca "norma normata" a duhului, nu poate impartasi Duhul Sfant. Cand Mantuitorul spunea: "Va voi lua la Mine ca sa fiti, si voi, acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), insemna ca intruparea s-a transpus nu in litera Bibliei, ci in Sfinti si din Sfinti in Biblie (1 Petru 1,15-16). Legea era piatra si litera, dar tinerea ei era o comoara ascunsa, necunoscuta, acoperita cu val, care avea nevoie de "desavarsire" si revelatie pentru "plinatate": era nevoie de forma vie a voii lui Dumnezeu aratata ca o "slava" pentru cei drepti ai Legii, descoperind in ei "comoara ascunsa in vase de lut" (2Cor.4,7). "Dumnezeu n-a voit ca ei sa ajunga la desavarsire fara noi" (Evrei 11,40), spune Sfantul Apostol Pavel, care stia ca Mantuitorul a venit nu sa strice Legea, ci sa o duca la plinatate.

Teologia patristica pune in lumina nu atat temeiurile biblice ale cultului liturgic, care ar insemna evidentierea partii din afara, de la suprafata a Revelatiei, cat in primul rand temeiurile liturgice, cultice apostolice ca profunzimi teandrice ale Sfintei Scripturi, care sunt rezultatul evenimentelor vii, avand in central lor Revelatia prin Jertfa, singura care confera intruparii, deci Evangheliei, sensul ei real, mai profund decat orice nuanta stiintifica, istorica, rationala. "Intelegerea duhovniceasca a Scripturilor intemeiata pe credinta este o traditie statornica a scrisului duhovnicesc rasaritean". Slava Mantuitorului prin Inviere a fost calea primordiala apostolica de primire in dar a evenimentelor mantuirii, si de impartasire a lor (Ioan 1,1), ca o dreapta "preamarire" (ortodoxie), pentru care Hristos a fost si a ramas "Domnul slavei" (lCor.5,7) si "Mirele" slavit al Bisericii (Mt.25,10).

Evenimentele mantuirii au fost aduse apoi ca marturie si sub forma scrisa in Sfintele Scripturi, in lumina Revelatiei prin Jertfa ca sfintire a Cuvantului, caruia i se confera "adevarul", si care de-aceea nu este doar o "carte", chiar daca ar fi denumita si "cartea cartilor", ci este "Sfanta Scriptura". Daca ar fi existat numai Sfanta Scriptura, nu ar mai fi putut fi pusa in lumina ei reala si in profunzimea ei Revelatia prin Jertfa. Intruparea a insemnat "aratare" (Ioan 1,31) prin Botezul cu Duhul Sfant, "semanare" (Mt. 13,3-9) prin lucrare si invatatura pentru cei ce au urmat Mantuitorului la chemarea Sa, dar numai Jertfa a insemnat "cunoastere", "descoperire", "revelatie" (Ioan 17,3). La randul ei, "Revelatia" prin Jertfa a fost mijlocul de a pune in lumina viata Sa, ca rasaritul "Soarelui Dreptatii" (Maleahi 3,20), "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18), "Calea", prin Inviere (Apoc.14,6).

Jertfa include Sfanta Scriptura, dar Sfanta Scriptura nu poate include Revelatia prin Jertfa, deoarece ea este numai forma scrisa, memoriala, exterioara a Revelatiei. Revelatia prin Jertfa include si marturia Sfintei Scripturi, caruia ii confera sensul ei real, profund, liturgic, asa cum coroana unui copac simbolizand Biblia nu poate sta decat pe "radacina" acestuia, ca simbol al lui Hristos, din care rasare mai intai "tulpina" acestuia ca simbol al Bisericii lui Hristos. Sfantul Vasile cel Mare era convins, ca fara actiunea liturgica a Bisericii Sfanta Scriptura ar ramanea litera, care poate duce la "ingamfare" (lCor.8,1), pe cand insa, ea este cartea inimii rugatoare a Bisericii, pe care Pantocratorul o tine in dreptul inimii Sale ca in Sfanta Sfintelor, deoarece s-a sfintit prin Jertfa Sa ca "adevarul" vietii Sale si al oricarui om care crede in El (Ioan 17,20).

Evenimentele lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu prin "har si adevar" (Ioan 1,17), nu prin Lege, sau litera, ci prin prezenta ca duh a Mantuitorului Hristos, au culminat cu evenimentul Pogorarii Duhului Sfant si intemeierea Bisericii, eveniment pe care nu-l putea aduce Sfanta Scriptura, care este numai rezultatul acestui eveniment, si a avut la temelia ei puterea sfintitoare a Revelatiei prin Jertfa si de scriere in inimi a Cuvantului ca "adevar" din constiinta darului primit pentru impartasirea lui in Biserica Duhului Sfant. "Harul si adevarul", care erau o "plinatate" in Hristos prin taina prezentei Sale personale de caldura a dragostei (Ef.3,18-19) si "Lumina" (Mt.5,16) a faptelor, au fost, fantana cu apa vie" (Ier.2,13), din care cei chemati, cu "inima curata si buna" (Lc.8,15) ca sa "vada" si "auda", au luat "har peste har" (Ioan 1,16) ca o botezare, adancire pana la impartasirea Sfantului Duh, pe care Hristos il avea si pe Care L-a trait fara sa-L piarda ca Adam cel dintai si a zidit pe cei ce urmau Lui pana la "botezul cu Duhul Sfant" (Mt. 3, 11).

Intrucat "Cuvantul s-a facut trup" (Ioan 1,14), El nu mai este fara "trup", ci se "intrupeaza" in cei ce urmeaza Lui. Acest drum cu Hristos culmineaza cu constatarea: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), si cu implorarea Mantuitorului catre Tatal: "Sfinteste-i intru adevarul Tau; Cuvantul Tau este adevarul", prin Jertfa Cuvantului intrupat, ca Revelatie a puterii Invierii Sale (Fil.3,10). Prin lucrarea, "asemanarii" (Rom.8,29) Mantuitorul i-a dus pe ei la Dumnezeu, Tatal Sau, ca "Tata" si al lor (Ioan 20,17), ca unora care prin El ca "Fiu", "s-au nascut, nu din carne si sange, ci de la Dumnezeu" (Ioan 1,13). Este pusa, astfel, in lumina deosebirea dintre Hristos si lume, intre care nu este doar o "prapastie", ci "moartea" lui Hristos prin lucrarea vrajmasiei lumii fata de "Lumina" Sa (Ioan 3,20). Impartasind din plinatatea Lui "har peste har", ei au devenit prin darul Duhului Sfant ,fii", plini de har si de adevar, ca si Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,14).

In acest fel se poate vedea ca Biblia nu poate ramane fara Biserica, deoarece Biblia este numai o cale de cautare, dar nu si de aflare a lui Dumnezeu, Care, insa, "s-a aratat in trup" si tocmai de aceea "s-a indreptat in duhul" (lTim.3,16), asa cum este reprezentat in imaginea Pantocratorului in care Biblia din mana stanga, din dreptul inimii Sale, este marturia scrisa a vietii Sale, sfintita ca adevar prin Jertfa Sa, si care nu se poate separa de viata Sa. Sfanta Scriptura da marturie despre "aratarea Sa", insa nu poate arata si "prezenta" Sa, care face sa se auda glasul cuvintelor Lui (Ioan 5,25; Ps.102,21), prin harul care a fost primit in dar in Biserica pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20) a prezentei Sale personale. Este o prezenta tainica, deoarece nu poate fi cunoscuta, decat prin Jertfa Sa ca Revelatie. "Cunoasterea" Lui este totuna cu "invierea" duhovniceasca (Ioan 17,3), a celui ce, pentru Dumnezeu, "mort era si a inviat" (Lc.15,32). Biserica are "calea noua si vie" a lui Hristos (Evrei 10,20) prin cultul ei ca lucrare a Duhului Sfant, Care misca in inimi pe Hristos, si face sa fie auzit glasul cuvintelor Sale (Ioan 5,25). Acest lucru inseamna mult mai mult decat cunostinta cu mintea (I Cor.8,1). Sfintirea prin cult a Cuvantului lui Dumnezeu pune in valoare caracterul liturgic si prin el pe cel teandric al Sfintelor Scripturi, care nu s-au nascut decat din "Liturghia" Marelui Arhiereu, Iisus Hristos, si din Liturghia Bisericii Sfintilor Apostoli, care sfinteste Cuvantul in inimile Sfintilor si deschide Sfintele Scripturi (Apoc.5,9).

Sfanta Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu, grait prin "oameni sfinti" (2Petru 1,21), partasi la "rugul aprins", ca reprezentarea cea mai intuitiva a Numelui lui Dumnezeu: "Eu sunt cel ce sunt" (Iesire 3,14), in ceea ce priveste vesnicia Sa, si "Alfa si Omega" (Apoc.21,6), in ceea ce priveste creatia Sa. Nefiind Revelatia insasi, ci doar forma scrisa a acesteia, Sfanta Scriptura indeamna la luarea aminte: "Cine este cel care vorbeste" (Evrei 12,25), pe care nu L-a cunoscut nimeni vreodata (Mt. 11,27; dar pe care "Fiul L-a facut cunoscut" (Ioan 1,18; 17,6). Daca cineva vazand o Biblie fara o parte de la inceput si fara ultima parte de la Apocalipsa, din cauza citirii ei indelungate si a trecerii din mana in mana, ar putea spune ca imita divinitatea, care este fara inceput si fara sfarsit, astfel acest lucru nu ar fi o afirmatie arbitrara, decat in ceea ce priveste forma exterioara a Sfintei Scripturi. Dar in sanul grauntelor alfabetului ei si a cuvintelor asternute in scris se ascunde ca intr-o "tarina" comoara vietii vesnice din "tarina" vietii lui Hristos (Mt. 13,44).

Aceasta "comoara" a fost descoperita in Mantuitorul Hristos, care a vadit in El toate Scripturile Legii (Ioan 5,39) si intrand cu ele in mormant, s-a aratat ca "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18) pentru cei ce urmeaza Lui si raman in comuniune cu "dragostea cea dintai" (Apoc.2,4), ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Filip.4,7), domnind in inimi ca plinatate a bucuriei. Pentru cei ce se rugau; "Deschide-mi ochii sa vad minunile din Legea Ta" (Ps.118,18), El a intrat in mormant si a iesit cu comorile ei la vedere, deschizand ochii oamenilor, ca unor "orbi din nastere" (Isaia 35,5; Ioan 9,1-41) dupa pacatul stramosesc, ca sa cunoasca pe Dumnezeu, ceea ce echivaleaza cu intrarea in viata vesnica prin Inviere: "Aceasta este viata vesnica sa Te cunoasca pe Tine singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3; 5,24). Invierea este, astfel, "adevarul" (Apoc.5,9) si "temelia" (lCor.3,11) Sfintei Scripturi, care "deschide cartea" cuvintelor Sfintei Scripturi cu cele doua laturi ale lucrarii lui Dumnezeu marturisite in ea: ca "inspiratie" profetica pana la plinirea vremii: "Legea si proorocii au fost pana la Ioan" (Mt. 11,13) si ca "Partasie la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4; 1Ioan 1,1) prin Hristos.

In lumina "adevarului" lui Hristos ca "plinatate a inimii", si de aceea coborare a mintii in inima (Filip 4,7), Sfintele Scripturi sunt izvor de "rabdare si mangaiere" spre intarirea nadejdii (Rom. 15,4), care in Hristos devine o "ancora tare care trece dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,18-19). Plinind Scripturile prin Inviere (Luca 24,26) ca "adevar" al vietii Sale, sau ca si Cuvantul lui Dumnezeu "sfintit" (Ioan 17,17), si conferire a "toata puterea in cer si pe pamant" (Mt.28,18), Mantuitorul are prin Inviere puterea, mai mult decat mai inainte cand "slujea" (Mt.20,28), de a aduce la "Rugul aprins" (Iesire 3,2-14), ca la "izvorul vietii", (Ps.35,9), de care oamenii au fost jefuiti (Lc. 10,30), asa cum i-a intarit pe cei ce plini de descurajare mergeau spre Emaus, si care ziceau apoi: "Cum nu era inima noastra arzand, cand era cu noi pe cale si ne talcuia Scripturile?" (Lc.24,32); "Tu vei aprinde faclia mea, Doamne Dumnezeul meu, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31). Dumnezeu insusi spusese prin prooroci: "Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima infranta. Caci nu vreau sa cert mereu si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhurile si sufletele pe care le-am creat. Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia" (Isaia 57,15-16,18).

In acest fel "pe cei flamanzi i-a umplut de bunatati..." (Lc. 1,53) si i-a "adunat cu bratul sau" (Is.40,11; Ioan 10,16), ducandu-i la "botezul cu Duhul Sfant" (Mt.3,11), asa cum il primise El la Botez, cu revelarea starii Sale de Fiu al lui Dumnezeu dupa trup. El le-a impartasit ucenicilor aceasta stare a plinatatii, a desavarsirii, ca o "slava", pe care o avea El in trup ca "har si adevar" al "Celui nascut din Tatal" (Ioan 1,14) si care avea si puterea de a impartasi, prin slujire, de a "semana" in inimi chipul lui Dumnezeu prin invatatura Sa, ca o "baie" (Ef.5,26) a Cuvantului: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22); "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24). Astfel, oamenii s-au bucurat de ajutor de sus prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care, slujind ca "Duhul cel bun al lui Dumnezeu", i-a "calauzit la pamantul dreptatii" (Ps.142,10), al dreptatii duhului: "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii, pentru Numele Lui" (Ps.22,3).

Daca venea cu slava Sa ca Dumnezeu, nu se putea impartasi, oamenilor, insa, prin intrupare, El s-a desertat de slava Sa, tocmai pentru ca oamenii sa poata impartasi prin continua zidire de sine viata Sa in trup (Rom.8,29), "calea" Sa (Ioan 14,6), ca o "slava" a ascultarii Sale dupa trup, fiind "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14), asa cum nu erau oamenii din lume (Ioan 1,13) dupa ce au pierdut aceasta "slava" prin pacatuire (Rom.3,23) si instrainare de Dumnezeu (Ef.2,12). La Lumina lui Hristos, insa, "isi vor aduce aminte si se vor intoarce la Domnul toate marginile pamantului" (Ps.21,31). Aceasta slava in trup I-a fost data de Tatal, iar El a impartasit-o oamenilor care L-au urmat (Ioan 17,17). Acest lucru l-au simtit oamenii ca pe dragostea, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). Calcand prin sminteala Cuvantul lui Dumnezeu, puterea chipului lui Dumnezeu din ei, oamenii nu puteau vedea cum au murit, daca nu le arata lor Dumnezeu in Hristos. Caci diavolul, care i-a furat prin ispitire spre moarte, nu era decat, furul care nu vine, decat sa fure, sa junghie si sa piarza" (Ioan 10,10), sa semene "ale sale" ca "vrajmasul lui Dumnezeu" (Mt. 13,25). Insasi moartea vorbea prin el cand i-a ispitit pe oameni, caci inima lui era "plina de rapire si viclesug" (Mt.23,25). Profetia "Acela iti va zdrobi capul" (Facere 3,15) insemna ca nimenea nu-l poate vedea (Col.2,15), iar la plinirea vremii a putut fi vazut numai prin "sarpele de arama" ridicat pe Cruce care a vadit sminteala aceluia ca "muscatura de sarpe": "A biruit puterile intunericului si le-a facut de ocara in vazul tuturor" (Col.2,15); "puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" ca "duhuri ale rautatii de sub cer" (Ef.6,12).

Biruinta lui Dumnezeu in Hristos a fost scoaterea oamenilor din "legaturi" prin zidirea casei sufletului lor: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps.141,7). Iar aceasta marturisire a Numelui lui Dumnezeu dupa izbavire este exprimata in Sfanta Liturghie prin cuvintele biruintei lui Hristos (Ioan 16,33): "Cantare de biruinta, cantand, strigand, glas inaltand si graind: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot...". Acest lucru insemna si intrarea lui Hristos, "Fiul Omului", in slava Sa (Lc.24,26). Aceasta "biruinta" si "stapanire" este slava Sa de la Dumnezeu, care "nu si-a luat-o El singur, ci o primeste de la Cel care I-o da" (Evrei 5,4). El nu a cautat slava lumeasca, nici de biruinta asupra raului din lume, ci "s-a lasat in seama Celui ce judeca toate cu dreptate" (1 Petru 2,23), Care L-a trimis in lume "sa stea de-a dreapta Sa, pana ce (nu El, ci) Dumnezeu va pune pe vrajmasii Sai asternut picioarelor Sale" (Ps. 109,1), prin intrarea in slava de la Dumnezeu: "Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa te preamareasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul ca sa dea viata vesnica tuturor acelora, pe care Tu I-ai dat Lui" (Ioan 17,1-2).

In acest fel de biruinta este asezata si Biserica in Hristos ca "intelepciune a lui Dumnezeu, tainica si ascunsa, pe care nici una din stapanirile lumesti nu a cunoscut-o, fapt pentru care au rastignit pe Domnul slavei" (lCor.2,7-8). El a slujit Liturghia acestei "intelepciuni", semanand si sfintind, iar "adevarul" Sau prin Jertfa nu l-a aratat lumii, pe care a vadit-o ca fiind iubitoare de moarte (Isaia 28,15-18) si sub stapanirea mortii. Stand "de-a dreapta" in ascultare, El nu s-a luptat cu stapanirile intunericului, pe care insa Lumina Sa le lumina ca o "arma, care nu este trupeasca, dar puternica sa darame intarituri" (2Cor. 10,3-4), aratand Bisericii calea "sederii de-a dreapta" (Ps. 109,1); a "pescuirii de-a dreapta" (Ioan 21,6); a "ramanerii" in El, ca roada sa aiba dainuire (Ioan 15,16); a "adunarii cu El", spre a nu "risipi" (Mt. 12,30). El a slujit "liturgic" in lume, ca "scriitor", "semanator" si "sfintitor" al voii lui Dumnezeu in inimi. Biruinta si intrarea Sa in stapanire este aratata simbolic in Sfanta Liturghie la iesirea cu Sfintele Daruri si asezarea lor pe Sfanta Masa ca punere in mormant, odata cu cantarea: "Ca pre Imparatul tuturor primind...", pe care o intoneaza Biserica, in timp ce preotii recita: "Mai infrumusetat decat raiul si mai luminat decat orice camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, mormantul Tau, izvorul vietii noastre!". Dar intrarea in slava ca "Stapan al bucuriei" (Mt.25,21) este si "mutarea" celor ce urmeaza Lui acolo unde se afla El: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o" (Ioan 17,24); "Printr-o singura Jertfa a dus la desavarsire vesnica pe cei ce se sfintesc" (Evrei 10,14); "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile sfintilor Tai" (Ps. 109,3). Intrarea in slava prin inviere este implinirea profetiei; "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai" (Ps. 109,2).

De aceea, Biserica, "Trupul lui Hristos" (Ef.1,23), este in primul rand "Mireasa" lui Hristos (Ioan 3,29) cu bucuria prezentei Mirelui ca o "slava". Cel ce nu intra pe "Usa" data de Dumnezeu in Hristos, ramane "afara" fara slava, fara "odihna" (Mt. 11,27), unde nimeni nu-l mai poate scoate din legaturi: "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24); "Ma veti cauta si nu Ma veti gasi si unde Eu sunt, voi nu puteti sa veniti" (Ioan 7,34); "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24), caci, numai "daca Fiul Omului va va dezlega, veti fi liberi cu adevarat" (Ioan 8,36). Prin cunoasterea "adevarului" se daruieste dezlegarea din legaturi (Ioan 8,32), iar "adevarul" nu-l poate da decat Hristos prin Inviere, ca intrare in slava Sa. Numai in El este "harul si adevarul", care, spre deosebire de Legea, care doar pedepsea pacatul, fara a-l vindeca, izbaveste de faradelegi (Ps. 129,7-8).

Cei "nedezlegati" prin partasia la slava Lui nu raman in casa: "Robul nu ramane pe veci in casa" (Ioan 8,35). Chiar daca "robul" este "mai dibaci (cu mintea) decat fiii Luminii", el nu este "fiu", decat al unui veac, nepartas la Inviere si slava (Lc. 16,8). "Furul" (Ioan 10,10) ii vaneaza si stapaneste pe cei dibaci cu mintea, dar fara inima, pe care Mantuitorul nu-i chemase, nu i-a ales ca pe cei "fericiti" (Ps.64,4), ale caror suflete aveau sa se salasluiasca intru "bunatati" (Ps. 24,14): "Ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea (ca si ispititorul sarpe, cel mai dibaci cu mintea, dar cu inima plina de rapire si viclesug - Facere 3,1), si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25). Necrezand in Hristos, ei nu intra sub stapanirea Sa binecuvantata, plina de bucurie si putere de dezlegare (Ps. 129,7-8), iar pe cei ce nu cred in El, Duhul Sfant ii "vadeste de pacat" (Ioan 16,8-9), pentru a se intoarce. Cei ce nu au "haina de nunta" (Mt.22,12) nu pot fi nici "adunati", caci numai plinatatea ca slava aduce unitatea: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22).

Aceasta plinatate a bucuriei ca o "slava", era si puterea iubirii de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi in starea primordiala, ca o "avere" (Maleahi 3,17) a fiintei, ca partasie la "izvorul vietii" (Ps.35,9), cand nu erau: "pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii", care "nu sunt de la Tatal" (Ioan 2,16) si cand Dumnezeu era izvorul bucuriei, ca "rugul aprins" (Iesire 3,2); ca "sanurile Tatalui" (Ioan 1,18); ca "mana lui Dumnezeu" de la care s-a pierdut omul (Mt.18,11); ca "bratul Sau" care aduna (Isaia 40,11). Ramanerea "afara" este singura judecata in Hristos (Ioan 5,27), dar pedeapsa cea mai mare nu este alta, decat "parasirea" (Numeri 14,34), caci parerea de rau va insemna "plangerea si scrasnirea dintilor" (Mt.8,12) la vederea "slavei" celor ce au urmat lui Hristos (Isaia 65,13-14) si la simtirea lipsei "slavei lui Hristos", de care s-au lepadat (Mt. 10,33).

Astfel, in Hristos este darul "plinatatii", prin care cunoasterea lui Dumnezeu este mantuire ca trecere pascala, mutarea in Hristos si simtirea Numelui Sau minunat (Facere 32,29) prin lucrarea Sa sfintitoare. Asa L-au trait Sfintii Apostoli, iar Biserica, L-a trait pe Hristos ca "temelia" (ICor.3,11) Sfintelor Scripturi, drept cale de zidire si de cinstire a purtatorilor Cuvantului lui Dumnezeu intrupat in ei prin Hristos. Caci "iesirea" din temnita este posibila numai odata cu "intrarea" prin Hristos ca "Usa" a mantuirii, prin care cei ce intra, pot iesi la "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant din Hristos, la Adevarul" care "a rasarit din pamant" (Ps.84,12) si care dezleaga din legaturi (Ioan 8,32). Este slava la care au fost dusi ucenicii vazand slava Sa, si care sunt chemati la priveghere ca sa le fie "mijloacele incinse" (Le. 12,35) cu "adevarul", care incinge ca o arma: "Cu spatele Sau te va umbri si sub aripile Lui vei nadajdui; ca o arma te va inconjura adevarul Lui" (Ps.90,4); "imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu" (Ef.6,11); "Stati tari, avand mijlocul vostru incins cu adevarul" (Ef. 6,14), pentru a nu li se lua Hristos ca Mire al slavei. Aducerea aminte de "moartea lui Hristos, pana cand va veni" (ICor.l 1,26) este ajutorul de a nu cadea din nou in umplerea de sine (Apoc.3,17).

Raspunsul la aceste chemari are loc prin aducerea aminte de Jertfa Mantuitorului si savarsirea Sfintei Liturghii, spre pastrarea slavei Mantuitorului prin care credinciosii trec acolo, unde se afla El (Ioan 17,24) ca o inviere si slava a lor. Prin Sfanta Liturghie ca o adevarata doxologie si ortodoxie, iconomii pentru Imparatia lui Dumnezeu sunt ca "negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52), adica din intreaga Sfanta Scriptura, mai intai a Noului si prin ea si din cea a Vechiului Testament (Ef.2,20; 2Petru 1,18-19), calauzind la primirea duhului ceresc al lui Hristos, prin vederea Luminii celei adevarate in incandescenta duhovniceasca a mangaierii Duhului Sfant, prin bucuria Invierii Sale de-a lungul Anului Liturgic Ortodox. Prin lucrarea mangaietoare a Duhului Sfant de "aducere aminte" (Ioan 14,26) de "tot ce a facut si a invatat Iisus" (F.Ap. 1,1), si prin ea de toata lucrarea mantuitoare cu dragostea plina de ravna si de rabdare a lui Dumnezeu Savaot (Isaia 9,6), de la blestemarea pamantului in favoarea omului, pana la trimiterea in lume a Fiului Sau (Ioan 3,16) si Jertfirea Lui ca "taiere a vitelului ingrasat" (Le. 15,23), prin care duce la desavarsire pe cei ce urmeaza lui Hristos. De aceea, la fiecare slujba, Sfanta Liturghie se incheie cu rugaciunea: "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!", caci aceasta este puterea "de a da in dar, ceea ce s-a primit in dar" (Mt.10,8).

Jertfa ca Revelatie a insemnat deschiderea ochilor pentru cunoasterea lui Dumnezeu ca "inviere" duhovniceasca si viata vesnica (Ioan 17,3). Dar lucrarea Mantuitorului pana la actul rascumpararii prin Jertfa a fost aceea de "aratare" prin Botez si de "semanare" prin fapte si invatatura pentru chemarea la credinta prin pocainta, apoi, ca "intrare" prin El ca "Usa" si iesire la "pasune". Intrarea insemna "lepadare de sine" (Marcu 8,34) sau pocainta, pentru bucuria asemanarii cu Hristos. Neintrarea insemna ramanerea afara, sau "pragul de sus" fara ungerea cu sangele Mielului, si expus sabiei ingerului mortii, la iesirea din Egipt; iar in Hristos, ramanerii "afara", "ca vrajmasie", dar mai ales ca "regret" exprimat prin "scrasnirea dintilor" pentru ramanerea la intuneric si vederea celor ce au intrat in camara luminoasa a Mirelui Hristos. Urmarea era: Aruncarea in intunericul cel mai din afara" (Mt.22,13). "Ungerea pragului de sus" insemna atunci credinta ca lepadare de sine, dar si deschiderea adancului pentru iesirea la pustie ca trecere pascala. Lucrarea este a intregii Sfintei Treimi: Tatal trimite pe Fiul pentru ungerea cu sangele Mielului si deschiderea adancului marii ca "toiag", iar "iesirea" la pustie sta sub auspiciile Pogorarii Duhului Sfant ca mutare in Hristos si mangaierea "infierii" (Gal 4,6). Lucrarea treimica de rascumparare o exprima cantarea apostolica: Nadejdea Mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant", ceea ce este semnificat prin semnul crucii la frunte, piept si umeri. Lucrarea Mantuitorului ca deschidere a adancului spre "scapare" rascumparatoare si revelationala este mentionata de momentele principale ale acestei lucrari, de la Botez pana la Intrarea in Ierusalim: "Adancul marii l-a descoperit si pe ai Sai pe uscat i-a trecut"; "Aratatu-s-au ale adancului izvoare, umejunii neimpartasite". Cei ce L-au urmat, sunt mutati acum acolo, unde El era si este, ca Cel ce a primit de la Tatal Sau puterea de a da viata vesnica celor ce urmeaza Lui (Ioan 17,1-2).

Aceste coordonate trinitare si hristologice constituie temelia Sfintei Scripturi. Evenimentele mantuirii au profunzimile lor teandrice, prin care Dumnezeu se descopera ca "Tata" celor ce se aseamana cu Fiul Sau, Hristos, care prin Botez, cerea lui Ioan sa implineasca toata "dreptatea" chipului Duhului Sfant prin slujire rascumparatoare. Sfanta Scriptura a fost numai marturia scrisa a Revelatiei in adancul ei mantuitor, ca Botez cu Duhul Sfant, dar a vorbi despre "adancimile teandrice" ale Cuvantului, inseamna a fi deasupra Sfintei Scripturi, in afara ei, ca si famenul etiopian care avea nevoie de Revelatia acestor "adancimi" in Hristos, cand deosebirea de lume este nu pe deasupra, sau prin dreapta sau stanga, orizontal, ci numai baptismal, ca "adancire" spre asemanare cu Dumnezeu: "Am crezut, de aceea am grait, iar eu m-am smerit foarte si am zis intru uimirea mea: tot omul este mincinos!" (Ps. 115,1). In Hristos voia lui Dumnezeu s-a revelat pe pamant ca si in cer, ca putere a infierii, prin chemare relevanta si catalizatoare, prin puterea "Luminii", despre care pentru Tabor s-a spus: "Vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9,1).

Aceasta "Lumina" a Lui a fost si singura forma a judecatii in lume ca alegere: de-a dreapta: "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26); "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului si va curata pe fiii lui Levi ca pe aur si argint. Si vor aduce Domnului jertfe intru dreptate" (Maleahi 3,2-3); de-a stanga: "Judecata atat este, ca Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit mai mult intunericul, caci faptele lor erau rele; iar intunericul uraste Lumina" (Ioan 3,19-20); "Lumina lumineaza in intuneric, si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5); "El va da pe fata cugetele multor inimi (Lc.2,35); "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc.2,34). Dupa "aratarea" si "semanarea" Sa ca singura judecata in lume, Jertfa Sa este "Revelatia": Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), ceea ce insemna vederea slavei Sale pentru umplerea de slava: "Imparatia lui Dumnezeu este ca o comoara ascunsa in tarina, pe care, cineva cand o afla, mai intai o ascunde, apoi de bucurie merge si vinde toate cate are si cumpara tarina aceea" (Mt. 13,44); "Nimenea nu cunoaste pe Tatal decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Mt. 11,27); "Aceasta e viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine..." (Ioan 17,3); "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17), ca , frati", care mai inainte erau doar "slugi" si apoi "prieteni" (Ioan 15,15).

• « Inapoi
• Inainte »