Slujirea apostolica a talantilor Mantuitorului Hristos ca daruri ale Duhului Sfant in Biserica

• « Inapoi
• Inainte »

d) Slujirea apostolica a "talantilor" Mantuitorului Hristos ca daruri ale Duhului Sfant in Biserica.

In starea primordiala, omul se pogora de la pomul cunostintei la radacinile pomului vietii pe un drum de "adancire", ca un botez. Cuvantul care era viata urma sa arate pe acest drum si slava Lui ca transfigurare. Caci in Paradis era asezata de Dumnezeu "calea" catre El ca o adevarata "intrupare" a Logosului. Omul "a cazut intre talhari" (Lc. 10,30). Asa prezinta Mantuitorul "sminteala" care a dus pe om la savarsirea pacatului stramosesc. "Talharul" era "cel ce nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea" (Ioan 10,1), ocolind sau stricand "Cuvantul" care "era viata si viata era Lumina oamenilor" (Ioan 1,5). Omul a fost jefuit de averea din casa parinteasca a Cuvantului. Acest lucru insemna ca in loc de "pogorare", adancire, cel cazut intre talhari nu se mai "pogora", ci prin "umplere de sine", ca si cum si-ar fi cerut partea sa de "avere" (Lc. 15,12) (fiinta), cauta sa cuprinda totul, ca o adevarata boala a sufletului sau, care-l duce la pieire: "Ce ar folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Marcu 8,36), intreaba Mantuitorul, Care stia ca: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4). Ca "samarinean milostiv", Mantuitorul unge aceste rani, de a fi ca Dumnezeu impotriva lui Dumnezeu "cu untdelemn si vin" (Lc. 10,34) si-l aseaza pe cel cazut intre talhari pe "asinul" ascultarii Sale de Dumnezeu.

Drumul cu Hristos zideste casa sufletului prin lepadare de sine, adancire, botez cu Duhul Sfant, ca mangaiere in Hristos prin "dreptate, pace, si bucurie" (Rom. 14,17). La aceasta stare, omul ajunge printr-o "rascumparare" prin Jertfa lui Hristos ca o trecere pascala. Prin aceasta trecere, omul capata inapoi "averea" parinteasca din starea primordiala, ca "paine a fiintei". Darurile sunt felurite, dar lucrarea Duhului Sfant este una singura, ducand la unitate in diversitate. Aceste daruri sunt "talanti". "Seceris este mult, seceratori putini. Rugati pe Domnul secerisului sa trimita lucratori la secerisul Sau", spunea Mantuitorul ucenicilor Sai (Mt.9,37-38). Facandu-i pe samarineni sa inseteze dupa apa vietii, Mantuitorul indrepta atentia ucenicilor care adusesera de mancare, asupra valului de oameni care veneau spre ei din cetatea Sihar insetati dupa "apa vie", adusa de femeia samarineanca, de la fantana care era Hristos: "Ridicati ochii vostri si priviti holdele ca sunt albe pentru seceris... Eu v-am trimis sa secerati" (Ioan 4,35-38). Astfel, de la "apa vietii" pentru multimi, Mantuitorul indreapta atentia catre "mancarea" pe care trebuie sa o pregateasca lui Dumnezeu lucratorii viei: "Cine dintre voi avand o sluga la arat sau la pascut turme, ii va zice, cand se intoarce din tarina: Vino indata si sezi la masa? Oare, nu-i va zice: Pregateste-mi ca sa cinez si incingandu-te slujeste-mi pana ce voi manca si voi bea si dupa aceea vei manca si vei bea si tu? Va multumi el oare slugii ca a facut cele poruncite? Cred ca nu! Asa si voi, cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: Slugi nevrednice suntem ca n-am facut decat ceea ce eram datori sa facem " (Lc. 17,7-10).

Parabola de mai sus, se refera la lucrarea lui Dumnezeu de botezare cu Duhul Sfant, lucrare pentru care cei trimisi, "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12) de catre "Stapanul secerisului", trebuie sa-i pregateasca multimile ca pe o "hrana" a Sa si in acelasi timp lucrarea lor este calea de "sporire a credintei", asa cum cerusera (Lc. 17,5), caci darurile sunt date dupa masura vasului credintei pus sub sipotul harului, cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom si ele sunt ca "mana" din cer primita de popor in pustie din care, cine aduna mult, aceluia nu-i prisosea, iar cine aduna putin, aceluia nu-i lipsea (Iesire 16.18). Astfel darurile au ca temelie bucuria Duhului Sfant, ca acea "Lumina" care nu se pune sub "Obrocul" mintii, ci in "Sfesnicul inimii, luminand tuturor celor din casa Bisericii. Asa cum le-a fagaduit la chemare prin minunea "pescuirii prin adancire" (Lc. 5,4), precum si prin "pescuirea de-a dreapta", aratata dupa Inviere, Mantuitorul i-a facut "pescari de oameni" (Lc. 5,10) prin El Insusi ca "undita" lor. Dupa ce le-a dat lor Trupul si Sangele Sau spre mancare si bautura la Cina, s-a inaltat la cer, pentru ca Duhul Sfant sa-L dea lor ca putere de a vana lumea: "Binecuvantat esti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce pe pescari preaintelepti i-ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant; si printr-insii lumea ai vanat, iubitorule de oameni, marire Tie!"

In puterea de stralucire a darului pe fata senina, ca "cetatea de pe varf de munte, care nu se poate ascunde" (Mt. 5,14), este data si puterea care mana la impartasirea darului, dupa cum arata Mantuitorul in parabola "comorii ascunse in tarina" (Mt. 13,44) si a femeii care a aflat drahma pierduta" (Lc. 15,8-10). Caci talantii sunt bucuria adevarului care incinge cu putere, iar punerea lor in lucrare inseamna, atat zidirea proprie de sine, cat si impartasirea darului in sensul zicalei: "Dar din dar se face rai". in plinatatea inimii exprimata pe Tabor prin cuvintele: "Bine este sa fim aici" (Mt. 17,4), era data puterea venirii Imparatiei lui Dumnezeu. "Imparatia lui Dumnezeu vine cu putere" (Marcu 9,1), deoarece talantii sunt ca "tarina care rodeste din sine" (Marcu 4,28), asa cum in starea primordiala "Viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4), izvorand la randul ei din Cuvantul lui Dumnezeu, saditorul chipului Sfintei Treimi. Numai defaimarea Numelui lui Dumnezeu a putut duce la sminteala neascultarii de Cuvant din partea lui Adam, ca acel fiu care si-a cerut de la Parintele sau partea de "avere" ca fiinta, iar Tatal-Dumnezeu, a impartit oamenilor averea fiintei, pana cand avea sa-i invete in Hristos rugaciunea: "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi" (Mt. 6,11), caci omul nu traieste numai cu paine pentru trap (Mt. 4,4).

Parabola talantilor arata aceasta putere a "Stapanului secerisului care a semanat samanta buna in tarina Sa" (Mt. 13,24), de a trimite lucratori la secerisul Sau (Mt. 9,38). Pe acesti "lucratori", El ii cheama sa se deosebeasca de alti "lucratori" ai viei (Mt. 21,33-44), care in vremea Sfantului Ioan Botezatorul au luat in stapanirea lor darul lui Dumnezeu, punand lumina sub obroc, prefacand "darurile" lui Dumnezeu in "drepturi" personale si facand, astfel, ca Lumina din ei sa ajunga acel "intuneric", care este mai rau decat acolo, unde Lumina nu a fost niciodata: "Pe Mine, fantana cu apa vie, M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ier.2,13); "Cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus" (Rom. 10,3). Stapanul bucuriei si al darului ii cheama pe lucratorii Sai la constiinta acestui dar ca "fidelitate", si la lucrarea darului, in sensul de "a aduna impreuna cu el, spre a nu risipi" (Mt. 19,30), ca iconomi pusi peste lucruri "putine", mici, smerite, asa cum erau toate in Hristos, "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,51): "Bine sluga buna si fidela; peste putine ai fost pusa, peste multe te voi pune, intra in bucuria Stapanului tau" (Mt. 25,21,23).

Invierea Mantuitorului a insemnat puterea, "bratul Sau" cu care i-a "adunat pe ucenicii Sai" (Isaia 40,11). Caci ei erau ca cei cazuti intre talhari si jefuiti, carora Mantuitorul ca samarinean milostiv, le-a uns cu untdelemn si cu vin ranile umplerii de sine, ale inaltarii de sine pana intr-atat, incat sa cuprinda lumea toata, in loc de coborare pana la radacinile "Pomului Vietii" in cunoasterea lui Dumnezeu. De pe acest drum al pierzarii prin inaltare de sine, i-a intors Dumnezeu pe oameni de la Turnul Babel, dupa alungarea din paradis, inspre locul fiecaruia ca natiune, ca sa caute pe Dumnezeu (F.Ap. 17,27), carora El avea sa li se arate in pestera Betleemului. Ungerea ranilor (Lc. 10,34), a avut loc in Hristos prin untdelemnul si vinul harului si adevarului Sau si purtarea lor pe "asinul" ascultarii Sale pana la "hanul" Bisericii, in care vrajmasul lui Dumnezeu nu va mai putea sari pe aiurea in loc de "Usa", ca "fur si talhar" (Mt. 16,18). calauzindu-i prin Invierea Sa catre botezul cu Duhul Sfant si dandu-le "talanti". Primitorii talantilor aveau constiinta ca este vorba de o "avere" a Stapanului incredintata lor ca unor iconomi (1 Cor.4,1). Aceasta constiinta ii fereste de a preface in "drepturi" personale "darurile" Stapanului.

Asa cum Ziditorul cel mare il asezase pe Adam in gradina Edenului "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15), mergand prin ascultare catre radacinile vesnice ale "Pomului Vietii", tot astfel i-a asezat pe ucenici in Hristos. Iar prin Hristos, Duhul Sfant i-a asezat pe ucenici in Hristos ca intr-un nou "Eden", pe care ei "sa-L lucreze si sa-L pazeasca". Constiinta ca ei sunt doar "iconomi ai darului lui Dumnezeu" (lCor.4,1), si-a gasit expresia cea mai profunda in talanti, ca o taina a venirii Imparatiei lui Dumnezeu. Cresterea Bisericii prin "inmultirea talantilor", are loc prin "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap. 9,31).

Dar exista si ispita, de a "pune lumina sub obroc" (Mt. 5,15), in loc de "sfesnicul" inimii, asa cum a facut si Lucifer "in ziua in care s-a aflat nedreptate intru el" (Iez.28,15). Prefacerea darurilor in drepturi, "inabusirea dreptatii prin nedreptate" (Rom. 1,18), nimiceste in primul rand puterea rugaciunii, pe cand "darurile se iau cu multumita" (I Tim.4,3-4). Acest lucru l-a facut pe Sfantul Apostol Pavel sa intrebe pe iudeii care n-au primit pe Hristos, socotind "via" Domnului un "drept" al lor: "Ce ai, sa nu fi primit? Si daca ai primit, ce te lauzi, ca si cand nu ai fi primiti" (1 Cor.4,7). Din cauza pretentiilor, care inseamna prefacerea darurilor in drepturi personale, fiul cel mare din parabola, nu se putea ruga asa cum s-a rugat fiul risipitor, care prin rugaciune cu zdrobirea inimii prin "venirea in sine", a dobandit "ospatul cu vitelul ingrasat" (Lc. 15,31), simbol al darurilor Duhului Sfant in Hristos.

Pe de alta parte, darurile pot fi ignorate, tratate cu nepasare, ca cel care "a ascuns talantul in pamant", reprosand la judecata: "Te-am stiut om rau care seceri de unde nu ai semanat si aduni de unde nu ai risipit" (Mt. 25,24). Este vorba de o "inabusire a cugetului", de o "luare a sufletului in desert" (Ps. 23,2), ca "samanta cazuta intre spini" (Mt. 13,7), cu urmarea directa ca "Nu se culeg struguri din spini" (Mt. 7,16): "Grijile vietii si ademenirile bogatiei, inabusa Cuvantul si-L fac neroditor" (Mt. 13,22). In replica, Stapanul darului spune: "Venind as fi luat al Meu cu dobanda" (Mt. 25,27), daca ai fi dat argintul Meu negutatorilor. Caci "ascunderea" a avut loc din cauza "vicleniei" fata de cugetul propriu, care a fost inabusit, precum si din cauza "leneviei" de a-l fi dat "negutatorilor". Deci, "ascunzatorul" a dispus cu vointa sa proprie de lucrul "altuia", punand plinatatea inimii ca darul lui Dumnezeu sub calculele, sub "obrocul" mintii, si astfel, cu mintea i se parea ca are ceva, dar, in inima sa, el nu mai avea nimic si urmarea nu putea fi alta, decat ca "celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Mt. 13,12). Intrucat nici el nu a crescut, nici altora nu a impartasit, si nu a crescut, tocmai pentru ca nu a impartasit, el a intrat sub osanda carturarilor si a fariseilor, care inchideau Imparatii lui Dumnezeu: "Nici voi nu intrati, nici pe altii nu lasati sa intre" (Mt. 23, 13).

In Legea Veche era specific blestemul pentru "tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebagare de seama'' (Ier.48,10), tot astfel cum in Legea harului are valoare sublinierea "Cui i s-a dat mult, mult i se va cere" (Lc. 12,48), in sensul ca exista riscul sa piarda totul, asa cum mana adunata pe a doua zi se strica, facea viermi (Iesire 16,20). Ascunderea talantului insemna nu numai lipsa mantuirii celui care il primise, ci si paguba celor care pierd mantuirea, intrucat darul lui Dumnezeu nu a ajuns la ei. Poate ca de aceea Mantuitorul indeamna pe fecioare sa fie toate intelepte luandu-si untdelemn in candelele lor, iar nu doar jumatate dintre cele zece ca in parabola, care fiind trimise de catre cele intelepte sa caute untdelemn la cei ce vand si sa cumpere, n-au gasit decat cu greu: fie din cauza ca cei ce vindeau au fost prigoniti si omorati, conform profetiei Mantuitorului pentru vremurile din urma, cand oamenii isi vor pune mainile asupra lucratorilor viei si ii vor omori; fie din cauza ca cei ce vindeau erau foarte rari, sau nu aveau untdelemn veritabil, ca vanzatorii din Templu (Ioan 2,15-16), pe care i-a izgonit Mantuitorul.

Cel ce a ascuns talantul a fost socotit "viclean", deoarece il primise de la Stapan cu bucuria "dragostei celei dintai" (Apoc. 2,4), de care apoi s-a lepadat. El nu a avut sinceritatea celui care a zis, ca nu se duce sa lucreze in vie, dar mai apoi s-a dus (Mt. 21,30). "Sluga" care a ascuns talantul avusese slava lui Hristos, dar a trecut din nou la slava lumii si s-a prefacut in vrajmasul lui Hristos, pe Care insa il acuza ca este "om rau". "Viclenia" ca lipsa de sinceritate nu se inscria intre cele doua extreme: cald-rece (Apoc.3,15); grau-neghina, in care opusul celor bune, raul sincer este tolerat de catre Dumnezeu pentru indreptare: "O, de-ai fi cald sau rece" (Apoc.3,15); "Nu smulgeti neghina din grau, lasati-le sa creasca impreuna pana la seceris" (Mt. 13,29-30). "Viclenia" este osandita, fie ca "pleava", care nu mai poate rodi, fie ca "aluat" al carturarilor si fariseilor, iar la profeti drept cauza a neputintei de-a cunoaste pe Dumnezeu: "Ei din cauza vicleniei nu Ma pot cunoaste" (Ier. 9,6), pe care insa, ca, fantana cu apa vie", L-au parasit (Ier.2,13).

Dumnezeu asteapta de la lucratori inima curata si buna, simbolizata prin "pamantul bun" (Mt. 13,8) pentru samanta Sa, apoi aducerea de roade prin rabdare", ceea ce inseamna intocmai "a aduna cu El spre a nu risipi" (Mt. 12,30): "Ii invata ca Unul care avea putere, iar nu ca si carturarii si fariseii" (Mt. 7,29) Acestia stricasera talantul folosindu-l in interesul lor. Ei nu puteau "scrie in inimi" ca Mantuitorul. Ei erau "Biserica neroditoare" ca smochinul lepadat de Dumnezeu (Mt. 21,19). Dimpotriva, ca si Moise, Hristos "a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu", care sunt oamenii (Evrei 3,5-6). Puterea Lui de a "scrie in inimi", datorita "inimii curate si bune" si aducerea de roade prin rabdare, este o implinire a profetiei: "Cel ce se teme de Domnul este ca pomul rasadit la izvoarele apelor care va da rodul sau la vremea sa si toate cate va face vor spori" (Ps. 1,3). El "va spori" intocmai cum il stia Ioan Botezatorul, chiar daca Ioan nu vedea cresterea in adanc, adica "scrierea in inimi", atunci cand spunea: "Lui I se cade sa creasca" (Ioan 3,30).

Proorocii spuneau despre lucrarea Lui: "In mana Lui, lucrul Domnului va propasi" (Isaia 53,10). Ei mai spuneau: "El va paste turma Sa ca un pastor... pe miei ii va strange la sanul Sau" (Isaia 40,11). In staulul oilor El nu sare pe aiurea (Ioan 10,1), ci intra pe usa inimii, daca se deschide (Apoc. 3,20). El aduce roade prin rabdare din comoara cea buna a inimii Sale (Mt. 12,35), iar ca "Semanator", asteapta "ploaia timpurie si tarzie" (Iacob 5,7), dupa cum intelegea si Sfantul Pavel lucrarea lui Hristos: "Eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu este Cel care face sa creasca" (1 Cor.3,6). Semnul Crucii lui Hristos, face ca Biserica, spre deosebire de cea neroditoare de mai inainte, sa aiba "putere" si "intarire" in lucrarea Sa: "Ramaneti in Mine... pentru ca roada voastra sa ramana" (Ioan 15,4,16). Paleta nuantelor din porunca lui Hristos: "In dar ati luat, in dar sa dati!" (Mt. 10,8) este bogata si variata, si acest lucru, atat in ceea ce priveste darul mantuirii in Hristos, cat si "desavarsirea la lucrul slujirii" (Ef. 4,12). Chemarea "Stapanului bucuriei" este ca iconomul darului sa fie "sluga buna si fidela" (Mt. 25,21-23), si anume, ca sluga pusa peste "putinul" smerit al lui Hristos in lume, unde El a fost "grauntele de mustar" (Mt. 13,31), ca "piatra mica" de la picioarele statuii cu capul de aur (Daniel 2,30-35), etc.

Unii vor vrea sa faca dreptate "atotputerniciei "Stapanului darului, nesocotind "putinul" lui Hristos peste care au fost pusi, fapt despre care s-a spus de catre Mantuitorul: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste" (Mt. 12,30). Caci, a face dreptate "atotputerniciei" lui Hristos in lume cu orice pret, nu inseamna decat a nesocoti "Crucea" lui Hristos, "Lumina" Sa sub Cruce; inseamna a se rusina de Crucea Sa (Marcu 8, 38). Toata stiinta poate cunoaste doar atotputernicia lui Dumnezeu din cele zidite, dar nu poate cunoaste si "slava" Lui de a da viata vesnica prin Cuvantul si Duhul Sau cel Sfant. Aceasta slava este la Dumnezeu atat de mare, intrucat ea are ca temelie filantropia Sa dumnezeiasca, taria cu care El tine toate dupa numele Sau de "Atottiitorul": "De as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea, nimic nu sunt" (1 Cor.13,1). Iar cand calcarea slavei Cuvantului a zadarnicit viata creatiei, Dumnezeu a blestemat lucrul "atotputerniciei" Sale pentru a veni in ajutorul dragostei Sale de a mantui. Caci numai prin dragostea Sa ranita adanc se pot intelege cuvintele: "Blestemat este pamantul din cauza ta" (Facere 3,17). Iar in locul paradisului din care l-a scos pe om, a dat in Hristos "duhul cel ceresc" aratat in trup si venit de dincolo de moarte ca "aurul lamurit in foc" al adevarului Cuvantului Sau. Lucrarea Sa cu sudoarea fruntii (Ioan 5,17) asupra inimii omului inclinata catre "spinii si palamida" patimilor a fost incununata cu sangele lui Hristos, care "striga din pamant mai bine decat a lui Abel" (Evrei 12,24).

Mantuitorul a venit pe pamant, nu ca sa judece pe cel rau, ci ca sa scoata pe om din gura aceluia. Intr-adevar, Lucifer s-a facut "ucigas de oameni" (Ioan 8,44), facandu-i prin sminteala vrajmasi cu Dumnezeu, ca sa-i poata stapani spre moarte. El stia ca omul este facut pentru Dumnezeu, si ca el il va putea stapani, daca omul va ramane fara Dumnezeu. Lucifer stia ca omul va trai, daca va asculta de Dumnezeu, dupa cum stia ca va muri, daca nu va asculta. Stia, de asemenea, ca neascultarea il va face pe om asemanator, nu cu Dumnezeu, ci chiar cu demonii. Tocmai neascultarea l-a facut pe om sa-si ia "averea" fiintei in seama lui proprie, rupandu-se de izvorul fiintei, (Ps.35,9) ca o plecare intr-o "tara departata" a umplerii de sine, vrajmasa cu Dumnezeu si tocmai de aceea atat de greu de cautat pentru Dumnezeu, intrucat mai usor e sa ridice la calea Sa pe cei de sub ea, "vaile" deznadejdii, decat sa coboare "dealurile", simbol al stapanirilor lumesti (1 Cor.2,8). in urma acestei "plecari" a omului din casa parinteasca, Lucifer putea gandi, intr-adevar, despre Dumnezeu: "La ce iti va folosi atotputernicia, daca nu-i poti scoate pe oameni din mana mea?". Insa, conform fagaduintei, Dumnezeu a venit la oameni, nu cu "atotputernicia" Sa, ci cu "intruparea" Sa, prin care s-au implinit doua mari adevaruri ale lui Dumnezeu in legatura cu "sarpele": "Samanta femeii iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15).

Dumnezeu isi arata prin Intrupare taria Sa si puterea tariei care mantuieste: "Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18,11) de la mana Sa, pentru ca El a cunoscut lucrarea pierzatoare de suflet a smintelii: "Vai lumii de sminteala, dar mai vai de cel prin care vine sminteala" (Mt. 18,7). Insasi creatia lui Dumnezeu era o lumina pentru intunericul de dincolo de lume al neascultarii, dar Lucifer a cautat blestemul (Evrei 6,7-8), facandu-i cu perfidie pe oameni sa creada ca vor fi "liberi" in afara ascultarii, cand de fapt el i-a "legat", facandu-i sa ramana in seama mintii lor, desi stia bine ca numai "Cuvantul era viata" (Ioan 1,5). De aceea, Lucifer s-a dovedit cauza si stapan al mortii, iar ca "sarpe" a fost blestemat sa nu mai fie inaltat de catre Dumnezeu prin partasia la darurile Duhului Sfant, ci sa ramana la lucrurile pamantesti, sa se "tarasca pe pamant", si aceasta pana cand in Hristos, Dumnezeu avea "sa strice lucrul diavolului" (Evrei 2,14), iar prin Duhul Sfant "lumea sa fie vadita de judecata, pentru ca stapanitorul lumii acesteia a fost judecat", (Ioan 16,11) si aruncat afara din inimile oamenilor, care de acum vor iubi pe Dumnezeu din toata inima lor spre slava si mantuirea lor prin iubirea de aproapele: asa cum au profetit ingerii la Nasterea Domnului: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace intre oameni bunavoire" ( Lc.2,14).

In afara de "ascunderea talantului", in parabola Mantuitorului este subinteleasa si o alta cale de abuz fata de "talanti", si anume folosirea lor in "scopuri personale". Este vorba de umplerea de sine chiar si cu lucrurile lui Dumnezeu, in loc de lepadare de sine, pentru "slava de la oameni" in loc de "slava cea de la Unul Dumnezeu" (Ioan 5,44). Deci, ca si cei ce faceau ostentatie din post, rugaciune si fapte bune, care "isi luau plata lor" (Mt. 6,2), cei ce folosesc talantii in scopuri personale nu slujesc Cuvantului lui Dumnezeu, nu zidesc Biserica, iar la aceeasi judecata din urma li se va spune: "Nu va cunosc, duceti-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea" (Mt. 7,23). Daca ei L-ar fi cunoscut, ar fi vazut ca "Fiul Omului nu a venit sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca" si ca numai acel "putin" al Sau, peste care a pus pe slugile Sale este in masura sa "scrie in inimi voia lui Dumnezeu" si "sa zideasca" in acelasi timp si pe ce) ce slujeste pentru aceasta "scriere". Ei se aseamana, atat de mult cu smochinul verde, dar fara roade din vremea Mantuitorului. Sfantul Apostol arata, ca cel ce lucreaza trebuie sa ia aminte la inima sa proprie, ca sa fie "curata si buna", ca pentru "sluga buna si fidela", care are fagaduinta roadelor prin rabdare: "Cel ce lucreaza, sa ia aminte cum lucreaza", caci diferenta este ca dintre "aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, paie", toate zidite pe aceeasi "temelie", care este numai Hristos (1 Cor.3,11-15).

Dar, spre deosebire de cel ce a ascuns talantul in pamant, unul care ar fi lucrat cu cea mai putina inima, lucrai sau fiind simbolizat prin "paie", are fagaduinta de a se mantui "asa, ca prin foc" (1 Cor.5,15). Invocarea: "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!" din rugaciunea amvonului la incheierea Sfintei Liturghii, isi are semnificatia ei profunda, atat in sensul de a putea impartasi darul lui Dumnezeu, cat si in sensul de a se feri de punerea lui "sub obroc", sau de "neglijarea" acestuia. Semnificatia cuvintelor Domnului: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8), l-a facut pe Sfantul Pavel sa spuna: "Apasa asupra mea nevoia de a propovadui si vai mie de nu voi binevesti" (1 Cor.9,16), cuvinte care arata cat de mare era darul lui Dumnezeu pentru el. Tot el spunea: "Vom secera la vreme de nu vom lenevi" (Gal. 6,9). Insusi Mantuitorul a subliniat ca "Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere" (Lc. 12,48), ca sa nu piarda totul. Astfel, pastrarea darului lui Dumnezeu, a plinatatii inimii, este ca si adunarea manei ceresti "pentru o singura zi", asa cum s-a cerat la calatoria poporului prin pustie, care s-ar fi stricat, daca s-ar fi adunat si pentru a doua zi. Mana este semnul bucuriei duhovnicesti care nu se poate planifica pentru a doua zi, deci nu se poate pune sub "obrocul" mintii, ci se invoca in fiecare zi ca paine a fiintei din scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu in Hristos prin har. Daca succesul prin punerea in lucrare a talantilor, poate duce la ispita "de a bate oile" (Lc. 12,45), astfel neadunarea cu Hristos poate duce la "risipirea averilor Stapanului" (Lc. 16,1-8), cum a fost cazul cu iconomul infidel. "Smochinul" era in Israel simbolul "lucratorilor viei", care insa ajunsese neroditor, umbrind, pe de alta parte, si locul. De aceea, Sfintii Apostoli si urmasii lor, Sfintii Parinti, indeamna la pastrarea inimii curate, care, astfel, poate aduce roade prin rabdare, spre deosebire de Cel ce pune talantul in lucrare, impartaseste darul primit in dar de la "Stapanul bucuriei", dar totodata sporeste si el, si astfel: "Celui ce are i se va mai da si ii va prisosi" (Mt. 13,12). In acelasi sens se exprima si Sfantul Apostol Petru: "Sa va faceti partasi firii celei dumnezeiesti, scapand de stricaciunea poftei celei din lume. Pentru aceea, puneti si din partea voastra toata straduinta si adaugati la credinta voastra fapta buna, iar la fapta buna cunostinta, la cunostinta infranarea, la infranare, rabdarea, la rabdare evlavia, la evlavie iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca dragostea. Caci daca aceste lucruri sunt in voi si tot sporesc, ele nu va vor lasa nici trandavi, nici fara roade in cunoasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea, este slab vazator si orb si a uitat de curatirea pacatelor lui de demult. Pentru aceea, fratilor, siliti-va cu atat mai mult sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra, caci facand acestea, nu veti gresi niciodata" (2 Petru 1,4-10). Acest lucru inseamna ca in "cele ale Sale", ale Stapanului, sunt de fapt "cele ale noastre", daca am fost, fideli in cele straine" (Lc. 16,12), astfel ca, in ceea ce priveste adevarul lui Dumnezeu aratat in Hristos: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci numai pentru adevar" (2 Cor.13,8). Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu este ascuns in virtuti. intr-o istorioara se spune ca un tanar pus de tatal sau sa vanture graul in mijlocul caruia era ascuns un dar de mare pret oferit in schimb, l-ar fi gasit, daca lucrarea ar fi avut loc.

Punerea in lucrare a talantului isi are motivarea in darul dat de Dumnezeu, pentru care El asteapta numai fidelitate si sinceritate: "Tarina cand absoarbe ploaia ce se coboara adeseori asupra ei si rodeste iarba folositoare celor pentru care a fost muncita, primeste binecuvantare de la Dumnezeu; dar daca aduce spini si ciulini se face netrebnica si blestemul ii sta aproape, iar la urma focul o asteapta" (Evrei 6,7-8). Dar, daca arata ca numai vita care nu aduce rod o taie (Ioan 15,2), iar, dintre lucratorii viei, numai "pe cei rai ii va pierde" (Mt. 21,41) cu rau, astfel Stapanul se poarta cu grija cu fiecare: "Asa zice Domnul: Ca atunci cand gasesti must intr-un strugure si zici: Nu-l rupe, ca in acesta se afla o binecuvantare, tot astfel voi face si cu slujitorii Mei: Ma voi feri sa stric tot!" (Isaia 65,8). Aceeasi grija o arata Stapanul viei cu privire la faradelegile de odinioara a lucratorilor le daramati, dar nu de tot, ci stricati numai crestele lor, pentru ca acestea nu sunt ale Domnului" (Ier.5,9-10). Iar in ceea ce priveste lucrarea carturarilor si fariseilor pe care Mantuitorul ii califica nu numai doar ca "smochini neroditori", ci ca "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt", proorocii o considerau "contract cu iadul" (Isaia 28,15-18), ca cei carora "nu le este cu putinta sa se intoarca" (Ps. 54,22), oricat de puternica ar fi fost chemarea lui Dumnezeu prin slugile trimise la ei.

Daca despre darul lui Dumnezeu se poate spune: "Toate asteapta de la Tine sa le dai hrana la buna vreme. Dandu-le Tu lor vor aduna, deschizand Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunatate" (Ps. 103,29), astfel Dumnezeu are intelegere si pentru situatii in care darurile Sale, "talantii", nu pot fi puse decat cu anevoie in lucrare: "Va veni o vreme cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti" (Mt. 9,15). Darul lui Dumnezeu in Hristos este vesnic, in El "Fata lui Dumnezeu" este mereu intoarsa catre oameni, dar "perceperea" darului in diverse situatii ale Istoriei Bisericii este anevoioasa. De aceea, "Stapanul darului", ca cel ce nu-si mai poate lua intruparea inapoi, trimite lucratori in via Sa la diferite ceasuri ale zilei si da "celor de pe urma ca si celor dintai", chiar daca cei dintai "au dus greul zilei si arsita" (Mt. 20,12). Acest lucru se intampla din cauza "postului" celor care cautau darul "Mirelui" Hristos, si pe care Dumnezeu l-a descoperit celor de pe urma ca si celor dintai, asa cum sugereaza evenimentul umblarii lui Hristos pe marea involburata ca pe uscat. Deschizand ucenicilor celor dintai mintea sa inteleaga Scripturile, Hristos singur deschide astfel Sfintele Scripturi ca "Mielul cel junghiat" (Apoc. 5,9), si ii face si pe cei de pe urma sa auda glasul Sau (Ioan 10,16). Dar El se arata celor care, din cauza impotrivirii vanturilor, vasleau din greu (Mt. 14,24), si care nu parasesc corabia ca cei ce "ascund talantul in pamant".

Daca fata de lucratorii rai din vremea Sfantului Ioan Botezatorul, chemarea lui Dumnezeu este aceea, de "a nu bate oile Stapanului" (Lc. 12,45) si de "a nu risipi averile Sale" (Lc. 16,1), precum si de "a nu ascunde talantul in pamant", astfel porunca Sa este: "Lucrati pana voi veni" (Lc. 19,13), si niciodata de a "bate", in loc de "a lucra", spre "a nu risipi in loc de a aduna" (Mt. 12,30) cu Hristos o duce la plinatate. Este o lucrare a harului daruit (Ef.2,8). Parabola talantilor arata aceasta putere a darurilor Duhului Sfant de iradiere si stralucire ca: "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17), iar pe Hristos il arata ca "Stapan" al bucuriei: "Imparatia lui Dumnezeu este ca un om care, plecand departe, si-a chemat slugile sale si le-a dat pe mana avutia sa." (Mt.25,14). Insusirea talantului ca un drept personal poate duce in primul rand la ignorarea sau la ascunderea lui. Sfantul Apostol Pavel indemna pe Timotei sa nu fie nepasator fata de harul care este in el. (1 Tim.4,14) Ascunderea talantului este egala cu o insusire a lui, chiar daca explicatia acestui gest ar fi aceea: "Te-am stiut om rau care seceri de unde n-ai semanat si aduni de unde nu ai risipit!" (Mt. 25,24), pe cand El face sa rodeasca din sine ceea ce a semanat (Marcu 4,26-29).

Raspunsul "Stapanului" la reprosul celui ce ascunsese "talantul" incredintat nu putea ocoli cuvintele grele de: "Sluga vicleana si lenesa!" intrucat nu-i apartinea, sluga trebuia sa dea talantul negutatorilor, de la care Stapanul ar fi luat inapoi cu "dobanda". Ascunderea talantului era semnul inghitirii "Luminii" de catre "intuneric" si pedeapsa era "aruncarea in intunericul cel mai din afara". Chiar si incredintarea talantului unor "negutatori" ar fi adus o rasplata, pe cand "ascunderea" nu insemna altceva, decat, "a nu intra in Imparatie si a nu ajuta nici pe altii sa intre" (Mt. 23,13). In fata incercarilor din lume, el a dat inapoi (Lc. 9,62). Corabia Bisericii poate fi bantuita de vanturi si valuri, cei din corabie vaslind cu greu in aceste conditii, dar Mantuitorul se arata numai celor care raman in corabie si vaslesc, tinand porunca: lucrati pana voi veni!" (Lc. 19,13), ceea ce inseamna, atat a nu ascunde talantul, cat si a nu bate oile, ci a le paste. Dupa inmultirea painilor, El i-a silit pe ucenici sa treaca cu corabia dincolo, pe cand El S-a urcat in munte sa Se roage si de unde ii vedea vaslind cu greu (Mt. 14,24).

Cel mustrat de Mantuitorul pentru ascunderea talantului savarsise o nedreptate si era si vinovat. Cine este cu paguba este si cu pacatul! Fara talant el nu putuse primi transfigurarea trupului ca "haina de nunta" (Mt. 22,12). El nu spunea doar ca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ci spunea chiar ca Dumnezeu este "om rau". Este o replica asemanatoare cu cea a demonilor, care I se adresau: "Ce ai cu noi, Iisuse?", si care cautau sa scoata in evidenta lipsa de inrudire a lui Hristos cu lumea, cand spuneau, ca singurii din Evanghelie: "Te stim cine esti: Sfantul lui Dumnezeu!" (Luca 4, 34). Dar Mantuitorul era "Insusi Dumnezeu care impaca lumea cu Sine" (2 Cor.5,19), aratand ca "neam de-al Lui suntem" (F.Ap. 17,28), iar chemarea Sa era de "a aduna impreuna cu Sine spre a nu risipi". Acest lucra nu avea nimic de a face cu vreo "rautate" a lui Hristos, care scrisese in inimi prin sfintire, care cheama la "dragostea cea dintai" (Apoc. 2,4); "Cumpara de la Mine aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18), fapt pentru care Biserica adreseaza chemarea: "Veniti sa ne inchinam"; "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina..."; ci, in mod sigur cu o "viclenie" a primitorului talantului, care nu a lucrat. Paguba sa era, nu numai pierderea platii, ci mai ales mustrarea de constiinta ca un "vierme neadormit" (Marcu 9,44), dupa cuvintele Sfintei Scripturi: "Ca sagetile Tale s-au infipt in mine, si mana Ta apasa asupra mea!" (Ps. 37,2), deoarece samanta sfintita a Semanatorului cazuse intre "spini", care au "inabusit-o", insemnand ca "grijile vietii si ademenirile bogatiei inabusa Cuvantul si il fac neroditor" (Mt.13,22).

Lucrarea harului dumnezeiesc in Hristos este "scrierea in inimi" a voii lui Dumnezeu, semanand si asteptand "ploaia timpurie si tarzie" (Iacob 5,7) ca si Hristos, pana la "Cantarea de biruinta": "Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergand, mergeau si plangeau, aruncand semintele lor, dar venind, vor veni cu bucurie, ridicand snopii lor" (Ps. 125,5-6). De aceea, chemarea Stapanului catre primitorii talantilor este aceea: "Lucrati pana cand voi veni", si tot El spune ca: "Vita care aduce rod (Tatal) o ingrijeste ca si mai multa roada sa aduca" (Ioan 15,2). In acest sens Mantuitorul mai spune: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi" (Mt. 25,29). "Desavarsirea lor la lucrul slujirii" (Ef.4,12) a avut loc si prin indemnul de a lasa toate: "Dar altul a zis: Iti voi urma, Doamne, dar intai ingaduie-mi ca sa randuiesc cele din casa mea. Iar Iisus a zis catre el: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu" (Lc. 9,61-2). In acelasi sens, Mantuitorul indeamna si la urmarea Sa prin "luarea crucii", pentru a nu se ajunge ca cel ce isi zideste tumul numai pe jumatate (Luca 14, 28-30); sau ca cel ce pleaca la lupta numai cu jumatate din ostile cu care vine impotriva sa adversarul sau (Lc. 14,31-32): "Asadar, oricine dintre voi, care nu se leapada de tot ce are, nu poate sa fie ucenicul Meu" (Luca 14, 33). Numai cel ce se leapada de tot ce are poate primi si impartasi pe Hristos, care a venit nu pentru Sine, ci pentru ai Sai, ca o jertfa a arderii de tot: "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit" (1 Petru 1,18-19).

Pe lucratori El ii sfatuieste uneori sa nu dea "cele sfinte cainilor", sau "margaritarele porcilor" (Mt. 7,6), ca nu cumva acestia, sa se intoarca impotriva lor. Alteori ii avertizeaza sa nu fie ca sluga care bate oile, riscand ca "Stapanul sa o taie de la Sine in ceasul in care nu gandeste" (Mt. 24.50-51), sau ca "iconomul care risipeste averea Stapanului" (Lc. 16,1), intrucat "nu aduna ca si Stapanul" (Mt. 12,30). De aceea, in parabola talantilor, Mantuitorul arata ca vor primi rasplata acei lucratori, care sunt "slugi bune si fidele", puse peste "putin", peste cele smerite ale Sale, asa cum S-a smerit si a-slujit El. Dar cea mai mare nedreptate i se pare Stapanului a fi ascunderea lucrului Sau. Este un act prin care primitorul nu se zideste pe sine si numai i se pare ca are, iar osanda este inevitabila: "Celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i separe ca are" (Mt.25,29).

De asemenea, folosirea talantului primit, in interese personale, pentru glorie proprie, prin care lucratorii pot coplesi, domina, dar nu patrunde la inima si sluji, care la judecata se vor prevala de faptul ca L-au cunoscut pe Mantuitorul, va merita raspunsul Sau. Dar El le va raspunde dupa acea dreptate, care cerea ca lucratorii sa fie "slugi bune si fidele" fata de Stapanul lor: "Niciodata nu v-am cunoscut pe voi! Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea!" (Mt. 7,23), deoarece este vorba de un abuz fata de talantul incredintat, care duce la "stricarea" Cuvantului lui Dumnezeu, asa cum observa Sfantul Apostol Pavel: "Nu suntem ca cei multi care strica Cuvantul lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca de la Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu, in Hristos". (1 Cor.2,17). Darurile ca talanti sporesc din observarea poruncii: "In dar ati luat, in dar sa datii" (Mt. 10,8). Darurile fac din lucratori, martori ai "plinatatii" lui Dumnezeu pentru care a slujit Mantuitorul cand a spus: "Fiul Omului a venit nu ca sai se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Marcu 10,45). El cere slugilor Sale sa puna in lucrare darurile ca talanti, in sensul in care vointa naturala sa nu fie inabusita de vointa gnomica, (Sf. Maxim Marturisitorul), si ca inima sa nu fie luata in desert (Ps.23,4).

Intr-adevar, lucrarea talantilor inseamna venirea in taina a Imparatii lui Dumnezeu, stapanirea lui Hristos, care ca si stapanul din parabola: "A plecat departe ca sa-si ia domnia" (Lc. 19,12). Mantuitorul spusese, ca "Imparatia Sa nu este din lumea aceasta" (Ioan 18,36), dar, paradoxal, in aceasta lume numai El ramane prin inviere, iar lumea "pleaca", fiind vorba de ,fiii veacului acestuia" (Lc. 16,8), care nu sunt fiii Invierii. El ramane in aceasta lume unde toate stapanirile vor fi desfiintate, asa cum arata parabola "grauntelui de mustar" (Mt. 13,31), parabola "aluatului" si parabola "statuii cu capul de aur": "El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale" (1 Cor.15,25; Ps.109,1; Evrei 1,13); Aducand o singura jertfa pentru pacate, a sezut in vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu si asteapta pana ce vrajmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Sale" (Evrei 10,13); "Toate le-a supus sub picioarele Lui. Dar prin faptul ca a supus Lui toate, intelegem ca nimic nu i-a lasat nesupus. Acum inca nu vedem, cum ca toate l-au fost supuse" (Evrei 2,8). Marturisind implinirea profetiei in Hristos: "Stapanire este peste umerii Lui" (Isaia 9,5), Biserica marturiseste binecuvantarea lui Dumnezeu in aceasta stapanire pentru toate neamurile pamantului, atunci cand se roaga: "Ca sub stapanirea Ta, fiind paziti intotdeauna, iti inaltam slava!".

Desavarsind pe slugile Sale la "lucrul slujirii" (Ef. 4,12), Mantuitorul le povatuia: sa se fereasca de mandrie, atunci cand succesul prin lucrare putea duce la sentimentul unor merite proprii, asa cum s-a petrecut cu cei care socoteau ca "sunt bogati si nu au nevoie de nimic", fara sa observe ca sunt "nenorociti si saraci si orbi si goi" si carora de aceea li se adreseaza indemnul de a cumpara "aur lamurit in foc", adica pe Hristos Inviat (Apoc. 3,17-19). Tot astfel, Mantuitorul ii sfatuia pe ucenici si atunci cand s-au intors de la propovaduire, zicand cu bucurie ca "si demonii li se supun in numele Sau": "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Lc. 10,20).

Cu aceasta calauzire, Sfintii Apostoli au aratat o profunda constiinta a "darului" lui Dumnezeu, fiind vorba de darul Duhului Sfant care-i mana la lucrare. "Plinatatea" este calea, prin care ei sunt calauziti de Duhul Sfant ca o mangaiere: "Staruiau in frangerea painii si prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap. 9,31). Biserica se roaga pentru pazirea "plinatatii" ei in Hristos prin Duhul Sfant, pentru ca aceasta este adevarata putere a oricarei misiuni. Iar cand ar lipsi acest dar al plinatatii, Mantuitorul arata calea dobandirii ei din nou prin "post", iar nu prin cautarea "suprematiei", sau prin "litera" Scripturii in loc de duhul ei. Biserica se roaga pentru pastrarea darului plinatatii, ca sa fie ferita de ispita de a-l pune sub obroc, sau de descurajarea "imputinarii de cuget a inimii si de viforul gandurilor" (Ps.54,8).

Prin Hristos, Dumnezeu a atins picioarele de lut ale statuii cu capul de aur, simbol al structurilor lumii cu umplerea ei de sine prin inlaturarea lui Dumnezeu, ca o "piatra mica", prin care "capul de aur" se prabuseste, in timp ce piatra mica se face muntele cel mai inalt, fiind vorba de "muntele" plinatatii inimii, care se zideste prin plecarea capetelor celor credinciosi sub stapanirea lui Hristos. Plinatatea Bisericii este "muntele cel mai mare" al lui Dumnezeu (Miheia 4,1), plinatate a inimii care covarseste mintea, care se roaga prin plecarea capetelor: "Sus sa avem inimile!"; "Avem catre Domnul!" Plinatatea este ca o slava a lui Dumnezeu pe care a impartasit-o Hristos ucenicilor Sai trimisi la lucrare: "Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,22). Pentru ca Sfanta Treime are bucuria comuniunii si a lucrarii: "Ma voi bucura sa le fac bine, si-i voi sadi cu tarie in pamantul acesta, din toata inima Mea si din tot sufletul Meu" (Ier.32,41).

Darul bucuriei pentru plinatate este implorat de Biserica de la Duhul Sfant, pentru ca "litera" sa nu scada "untdelemnul din candele", atunci cand multi "lucratori" vor face din daruri un "drept" al lor in locul "darului" lui Dumnezeu, ca si in vremea Sfantului Ioan Botezatorul. Si astazi este ziditor indemnul Sfantului Apostol Pavel in acest sens: "Duhul sa nu-L stingeti!" (1 Tes.5,19), si indemnul Mantuitorului de pastrare cu intelepciune a untdelemnului in candele (Mt. 25,13). Prin Duhul Sfant "Lumina" ramane in sfesnicul inimii, ca plinatate si desavarsire in conformitate cu "varsta staturii lui Hristos" (Ef. 4,13). Caci asemanarea Apostolilor cu Hristos s-a datorat lucrarii Sale de trei ani si jumatate prin care i-a indreptat si desavarsit, dupa cuvintele Sale: "Lucrul pe care mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4). Asa cum lui Avraam i-a luat tara in care era asezat dupa Turnul Babel, pentru a I se da pe Sine Insusi prin credinta cea mare a acestuia, tot astfel Mantuitorul s-a dat pe Sine Insusi ucenicilor Sai ca un "pamant al fagaduintei" ca o adevarata preotie imparateasca si sacramentala (1 Petru 2,9), careia nu i s-a dat nici o palma de pamant, pentru ca "Domnul este mostenirea ei" (Deut. 18,2), iar ea se afla acolo, unde este Stapanul lor prin lucrarea pascala a Jertfei Sale si prin Botezul cu Duh Sfant la Cincizecime.

Mantuitorul a lasat sa se intuiasca "venirea Imparatiei lui Dumnezeu cu putere" (Marcu 9,1) prin punerea in lucrare a talantilor in parabola "pamantului care rodeste din sine" (Marcu 4,26-29). In aceasta parabola rodirea din sine a pamantului este in legatura cu lucrarea celui ce seamana. Lucratorul la randul sau, este el insusi, acel "pamant al celor vii" (Ps. 141,5), care prin Hristos nu mai este pamant ce se intoarce in pamant; este ca "pomul cel bun care nu poate face roade rele" (Mt. 17,18), intrucat Dumnezeu "a sapat la radacina lui" (Lc. 13,8), atunci cand prin Hristos a inlaturat moartea din adancul fiintei umane: "Si in muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie!" (Isaia 25,7-8). Imaginea pomului care aduce roade (Mt.7,17-19) a fost folosita si de Sfantul Ioan Botezatorul (Mt.3,10). De asemenea, rodirea din sine a pamantului bun este intuita si prin "lumina" care in mod spontan "nu se pune sub obroc ci in sfesnic" (Mt. 5,15,).

In teologia protestanta, "rodirea din sine" este considerata ca inaugurarea unui proces care se desfasoara cu necesitate din interior si ajunge cu timpul la scop. In exegeza patristica, parabola talantilor are multi interpreti. Astfel, Sfantul Justin Martirul pune parabola talantilor in legatura cu parabola semanatorului, prin care, prin talanti este semnificat Cuvantul lui Dumnezeu. Tertulian se refera la aceasta parabola pentru a combate ideea lui Marcion ca Dumnezeul cel bun nu judeca si nu condamna. Clement Alexandrinul spune ca parabola se refera la activitatea misionara de raspandire a cuvantului lui Dumnezeu, iar predicarea Cuvantului este "averea" Stapanului care a fost incredintata Bisericii. In acelasi sens, Origen spune ca "moneda" (pecunia dominica) este Cuvantul care are forma imparateasca a lui Dumnezeu si chipul Logosului. Talantii simbolizeaza Cuvantul lui Dumnezeu care trebuie trait, caci acest lucru inseamna dobanda talantilor: "Daca ascultand Cuvantul, il puneti in practica si lucrati conform cu ceea ce auziti, in felul acesta pregatiti dobanzile Domnului". Origen considera talantii incredintati slugilor drept simboluri ale harismelor dumnezeiesti date pentru folosul credinciosilor. Pentru el, adevarul Cuvantului lui Dumnezeu este ascuns in spatele literei.

Sfantul Irineu de Lyon interpreteaza parabola talantilor in contextul parabolei samarineanului milostiv, spunand ca Domnul a incredintat Duhului Sfant pe om ca pe propriul Sau bun, care cazuse in mainile talharilor. Aceasta incredintare a avut loc dupa alinarea ranilor si adapostirea la han. Dinarii dati lucratorilor de la han, trebuiesc inmultiti si restituiti astfel Domnului. Sfantul Chiril al Alexandriei, spune la randul sau, ca dupa plecarea lui Hristos, averea este incredintata Bisericii, iar lucratorii sunt slugile care desfasoara o activitate apostolica de dobandire a sufletelor pentru Hristos; harisma invataturii practicata de Biserica, trebuie sa-i aduca pe laici la ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu.

La randul sau, Sfantul Ilarie de Pictaviu, care cere ca cititorii sa caute o "intelegere interioara a Scripturilor", caci acolo se afla adevarul lor, interpreteaza alegoric parabola talantilor, prin care intelege un rezumat al etapelor din istoria mantuirii: sluga care a primit cinci talanti, simbolizeaza poporul iudeu care a fructificat Legea; cel care a primit doi talanti, simbolizeaza pe paganii care s-au indreptat prin credinta si marturisirea Tatalui si a Fiului; iar cel care a primit un singur talant si l-a ascuns, reprezinta pe acei iudei, care respingeau intelegerea duhovniceasca a Legii si ascundeau Legea, pentru ca paganii sa n-o poata afla. Este vorba de acei lucratori din poporul iudeu care inteleg Legea numai in sens "trupesc", nu "duhovnicesc" si care nu pot intelege sensul Evangheliei. In felul acesta ei nu folosesc talantul nici pentru ei nici pentru altii, chiar daca socot ca Legea este suficienta pentru mantuire, cu toate ca la plinirea vremii, Legea nu mai putea fi tinuta decat de cei duhovnicesti in Hristos (Rom.8,4).

Sfantul Ioan Hrisostom spune la randul sau, ca parabola talantilor se refera la propovaduire si invatatura: Cel ce a primit harul Cuvantului si al invataturii si nu-l foloseste, il va pierde. Totul este dat spre a sluji folosului aproapelui. Nimeni sa nu spuna ca nu are decat un talant si nu poate face nimic: "Tu nu esti mai sarac decat vaduva; nu esti mai simplu decat Petru si Ioan, care erau nestiutori si fara carte, dar care au transformat ravna lor, facand totul pentru binele comun si fiind facuti partasi celor ceresti. Dumnezeu ne-a dat cuvantul, mainile si picioarele, puterea trupului si inteligenta pentru a fructifica totul in vederea mantuirii si pentru folosul aproapelui". Sfantul Teofilact al Ohridei, spune ca parabola nu se refera numai la cuvant si invatatura, ci si la virtutile morale, in sensul ca fiecare trebuie sa-si dubleze ceea ce a primit, facandu-l folositor celorlalti.

• « Inapoi
• Inainte »