TEMPLUL DUHULUI SFANT IN INIMA SFINTILOR

• « Inapoi
• Inainte »

2. TEMPLUL DUHULUI SFANT IN INIMA SFINTILOR

Duminica tuturor Sfintilor, intaia dupa Pogorarea Duhului Sfant, este sarbatoarea bucuriei lui

Dumnezeu pentru rodul harului Sau pe pamant prin Jertfa Mantuitorului Iisus Hristos. Inca din Vechiul Testament se aduce aminte de acest eveniment: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului. Fie slava Domnului in veci! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale" (Ps. 103, 31-32). Sfintii sunt slava lui Dumnezeu pe pamant. La inceputul zidirii, Dumnezeu si-a aratat puterea Sa de Ziditor a toate, dar slava Sa ca putere de a atrage si-a aratat-o prin zidirea omului, in care s-a odihnit Duhul Sfant, care era in oameni izvor de viata vesnica prin bogatia de daruri si de roade ale Duhului, dupa cum aminteste Sfanta Scriptura: "Si Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,5). Odihna lui Dumnezeu in inimi era viata oamenilor. Daca vrajmasul lui Dumnezeu, Lucifer, a amagit o parte din ingeri, pentru ca acestia primeau prin el "Lumina" dumnezeiasca, "pana cand s-a aflat nedreptate in el" (Iez. 28,15), si a fost nu pedepsit, ci doar despartit ca "intuneric" de "Lumina" prin marturisirea Sfantului Arhanghel Mihail: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?", astfel, el i-a amagit si pe oameni, ca cei ce impartaseau "Viata si Lumina" din Cuvantul lui Dumnezeu (Ioan 1,14). De aceea, defaimarea Numelui lui Dumnezeu, prin care Lucifer i-a dus pe oameni la "sminteala" (Mt.18,7), l-a facut vrednic de blestem (Evrei 6,6-8), deoarece a nimicit si calea de intoarcere a ingerilor intunericului la Dumnezeu prin pocainta, vazand chipul si asemanarea lui Dumnezeu in oameni. El s-a facut, apoi, "ucigas de oameni" (Ioan 8-44), intrucat i-a facut pe acestia sa devina "vrajmasi" cu Dumnezeu, Care avea sa se arate in Hristos (Facere 3,15).

Mantuirea oamenilor din desertaciunea vietii lor pe pamant si din vrajmasia lor cu Dumnezeu, a fost o lucrare a lui Dumnezeu cu "sudoarea fruntii" Sale asupra inimii lor, din care, ca dintr-un pamant rau, cresteau "spinii si palamida" patimilor. Caci prin sminteala, vrajmasul facuse din creatie un repros la adresa Creatorului, datorita faptelor moarte din viata lor scurta si a mortii lor fara inviere. Intruparea Fiului lui Dumnezeu a fost ca semanarea bobului de grau, a semintei bune, in lume, care ingropandu-se in pamant aduce rod: "Precum se pogoara ploaia si zapada din cer si nu se mai intorc pana nu adapa pamantul si-l fac de rasare si rodeste si da samanta semanatorului si paine spre mancare, asa va fi Cuvantul Meu care iese din gura Mea; el nu se intoarce catre Mine fara sa dea rod, ci el face voia Mea si isi indeplineste rostul lui (Isaia 55,10-11). Aceste cuvinte profetice fac sa se inteleaga bucuria lui Dumnezeu, care "iubeste pana la gelozie duhul Sau care locuieste in oameni cand prin Mantuitorul Hristos Duhul Sau cel Sfant s-a odihnit din nou peste fapturile Sale de pe pamant. Pacea lui Dumnezeu este testamentul Mantuitorului in sufletele credincioase ale Sfintilor, in care prin Invierea Sa El a "certat vanturile si marea si s-a facut liniste mare" (Mt.8,26).

"Botezul cu Duh Sfant si cu foc" (Lc.3,16) a insemnat "mutarea" pascala a oamenilor in viata lui Hristos de pe pamant, catre care i-au indemnat ingerii pe ucenici la Inaltarea Domnului cu cuvintele: "Ce stati privind la cer? Acest Iisus care s-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (F.Ap. 1,11). In evlavia poporului a ramas de aici convingerea, ca e pacat ca oamenii sa priveasca la cer, cand "adevarul" mantuirii a rasarit din pamant (Ps. 84,12) prin ascultarea Mantuitorului Hristos, care a spus: "Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine" (Ioan 6,44). Aceste cuvinte sunt subliniate in importanta lor si de afirmatia Sfintilor Apostoli ca "puterile intunericului stapanesc prin vazduhuri" (Ef. 6,12), cautand prin inaltare de sine sa ia locul lui Dumnezeu in sufletele oamenilor. Cincizecimea arata ca omul a fost zidit de Dumnezeu nu pentru "spinii si palamida" patimilor, ci pentru bogatia darurilor Duhului Sfant (Gal. 5,22) din slujirea lui Hristos si pentru "comoara" Invierii din viata lui Hristos: "Cel ce izbaveste din stricaciune viata ta" (Ps. 102,4); "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129.8); "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe caile dreptatii pentru numele Lui" (Ps. 22,23).

Darurile Duhului Sfant nu se pot impartasi, decat in adancimea tainica a vietii lui Hristos, ca o afundare in ea, ca un botez: "Ramasita care va fi scapat din casa lui Iuda va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). Intr-adevar, viata lui Hristos este o radacina mai adanca decat Legea Veche, dupa cum suna si indemnul Sau: "Oricine vine la Mine si aude cuvintele Mele si le face, este asemenea unui om intelept si priceput, care, zidindu-si casa, a sapat, a adancit si i-a pus temelia pe piatra" (Lc. 6,47-48). Viata Mantuitorului ca ascultare si slujire este, de asemenea, ca o fantana pentru botez, ca "sanul lui Dumnezeu" (Ioan 1,18), iar Duhul Sfant, pe care numai El L-a trait pe pamant de la inceputul lumii dupa pacatul lui Adam, este "camasa lui Hristos" si "acoperamantul" Sau (Ps. 90,4;30,20-21) pentru mantuire. Inaltimea bucuriei si adancimea slujirii in Duhul Sfant au fost aratate in profetia: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3), si sunt exprimate intuitiv in versurile colindului: "Tocma-n varful muntilor / La fantana sfintilor".

"Adancimea" slujirii Mantuitorului in Duhul Sfant si "slava" ei, care este ascunsa pentru lume, o puteau vedea cei despre care El a spus: "Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt. 13,16), "De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26), si care aveau sa marturiseasca; "Am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar; si din plinatatea Lui toti am luat har peste har" (Ioan 1,14-16). Mantuitorul vorbeste in Evanghelie despre "marturisirea" de catre credinciosi a vietii Sale in fata lumii, precum si despre "lepadarea" de El in fata oamenilor (Mt. 10,33). El arata ca nu vor fi vrednici de El cei ce iubesc pe cei apropiati ai lor mai mult decat pe Dumnezeu (Lc. 14,26), Care si-a sfintit Numele Sau pana-ntr-atat, incat iubirea de Dumnezeu mai mult decat toate din lume nu mai este o porunca, asa cum se cerea in Lege, ci este o putere a slavei lui Dumnezeu: "Daca voi rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru din cer va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11); "Cel ce are, sa fie ca si cum nu ar avea" (1 Cor.7,29), ca sa primeasca toate ca adaos (Mt. 6,33) din cauza iubirii de Dumnezeu din toata inima. Iubirea de Dumnezeu inseamna marturie adusa pentru viata lui Hristos, care spunea ucenicilor: "Si voi marturisiti (despre Mine), pentru ca dintru inceput sunteti cu Mine" (Ioan 15,27). Ei au crescut cu El pana la "asemanarea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom. 8,29) si-L marturisesc prin aceasta "asemanare", ca unii care, de aceea, au "parte si sorti" la slujirea Lui in Duhul Sfant (F.Ap. 8,21).

Vechiul Testament da marturie despre iubirea de Dumnezeu a dreptilor pana la jertfa, care constituie acei "nori de martori", iar pentru oameni, modele de credinta pentru a avea ochii atintiti la Hristos (Evrei 12,1-2). Caci, vorbind despre unii care se vor lepada de El inaintea oamenilor, Mantuitorul aminteste si de "multi din cei dintai care vor fi pe urma" (Mt. 19,30) la rasplata ostenelilor lor, din cauza ca vor pune marturia adusa pentru Hristos sub obrocul intereselor personale, spre deosebire de "multi din cei de pe urma", care vor aduce marturia lor despre Domnul in smerenie ca "slugi bune si fidele" (Mt. 25,21-24), care "au fost puse peste putin", si care, de aceea, "vor fi intai". Spunand despre sangele Sau: "Care pentru voi (Lc.22,20) si pentru multi se varsa" (Mt. 26,28), Mantuitorul se exprima restrictiv in legatura cu roadele jertfei Sale, dar tot El a spus: "Bobul de grau daca nu moare, ramane singur, dar daca va muri, va aduce rod insutit" (Ioan 12,44). Ca "samanta buna", despre care se face referire la prefacerea Sfintelor Daruri ca Revelatie prin Jertfa: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate", Jertfa Sa a adus rod si acolo unde oamenii nu ar fi putut face nimic: "Cele cu neputinta la oameni, la Dumnezeu toate sunt cu putinta" (Mt. 19,26). Si astfel, prin Mantuitorul, nenumarati credinciosi au iubit pe Dumnezeu mai mult decat lumea, si prin Dumnezeu au iubit lumea mai mult decat orice om din lume, cu "desavarsirea" lor in Iisus Hristos. Prin roadele Duhului Sfant ei au adus marturie despre viata lui Hristos, pentru ca ea sa fie scrisa in inimi si pentru ca Dumnezeu, ca Cel ce "sta la usa si bate" sa-si faca locas in sufletele lor (Apoc.3,20).

Intr-adevar, prin marturia vie a vietii lor in Hristos, Sfintii au sadit in suflete dragostea de Dumnezeu pana la jertfa (Ef. 3,18-19). Cei care in secolul trecut, ani in sir au cautat sa slabeasca credinta adevarata in popor, s-au temut mai mult de "Vietile Sfintilor", decat de Sfanta Scriptura, neingaduind tiparirea vietii Sfintilor. Sfintii sarbatoriti dupa Cincizecime si-au adus in tot chipul jertfa arderii de tot a martiriului, pana la jertfa marturisirii si a trairii in Hristos, indiferent de rangul si pozitia lor sociala: ierarhi, monahi, clerici, credinciosi, voievozi, cum au fost: Sfantul Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir si Cuviosul Dimitrie Basarabov; Sfanta Mucenita Parascheva si Cuvioasa Parascheva cea Noua. Caci, daca despre darul harului, Sfantul Ioan Hrisostom spunea ca este nemasurat, dar ca impartasirea lui are loc dupa credinta fiecaruia, "dupa cat este de mare vasul credintei pus sub sipotul harului", astfel deosebirea dintre "marimea vasului credintei" nu creeaza clase sociale in Hristos, ci toti sunt una. Harul este pentru fiecare ca "mana" daruita poporului ales in pustie, despre care s-a scris ca "celui care adunase mult nu-i prisosea, iar celui care adunase putin nu-i lipsea" (Iesire 16,17-18), pentru ca, darul harului este pentru toti "pacea si bucuria Duhului Sfant" (Rom. 14,17), ca putere a roadelor Duhului si a luarii crucii in Hristos. Odihna si bucuria lui Dumnezeu pentru fapturile Sale de pe pamant, care prin Hristos sunt "o avere a Sa" (Maleahi 3,17), sunt traite prin Biserica in toate neamurile pamantului ca implinire a binecuvantarii fagaduite de Dumnezeu lui Avraam (Facere 12,3). Intrucat sfintii mijlocesc pe Hristos, astfel Hristos trage dupa Sine toate Scripturile (Ioan 5,39), si astfel, Sfintii sunt o carte deschisa a lui Dumnezeu pentru lume. Ei au iesit din lume, adancindu-se in Hristos si numai astfel pot fi "Lumina lumii" (Mt. 5,14). Numele lor sunt inscrise in "Cartea Vietii" (Lc. 10,20), nu a literelor; "a dragostei care zideste", nu "a cunostintei care ingamfa" (1 Cor.8,1).

Un Sfant nu se propune pe sine, ci pune inainte voia lui Dumnezeu, caci i se dedica intru desavarsita ascultare ca lepadare de sine si de lume. Traind in mijlocul oamenilor cu chip omenesc, el este mai intai cetatean al cerurilor, ca ascultator adevarat de Dumnezeu, dupa cum si la Sfanta Liturghie se marturiseste: "Am primit duhul cel ceresc". Un sfant este un pacatos constient in stare de permanenta pocainta. El nu este suprauman, ci acela care traieste adevarul ca existenta liturgica, iar sfintenia nu este altceva, decat setea nestinsa si intensitatea ravnei dupa Dumnezeu. Cand Duhul Sfant umbreste pe om cu prezenta si plinatatea Sa, inima omului se umple de o bucurie si o pace neobisnuita; se incalzeste de o caldura divina, ochii se umplu de lacrimile bucuriei si toata fiinta Sa de un parfum imbatator ca bucuria ucenicilor la Invierea lui Hristos. "Pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7), sunt acele "bunatati" ale Duhului Sfant fagaduite de Dumnezeu in Hristos (Ps. 65,5). Sfantul transmite aceasta bucurie intregii zidiri, iar inima sa devine locas, in care incape toata zidirea insufletita si neinsufletita. El devine acea inima milostiva pe care o descrie Sfantul Isaac Sirul: "Ce este inima milostiva? Este aprinderea inimii pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale, si pentru toata faptura. De aceea, aduce in toata vremea rugaciuni cu lacrimi si pentru necuvantatoare si pentru vrajmasii adevarului si pentru cei care ii vatama, ca si pentru firea taratoarelor din multa sa milostivire care-i misca inima peste masura dupa asemanarea cu Dumnezeu".

Sfintii se simt uniti cu intreaga lume, implorand transfigurarea tuturor, caci "Imparatia lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom.14,17). Ei au "Pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7) si pe care nimic nu o poate tulbura (Ioan 16,22). Sfintii au acea inima, in care lucreaza puterea lui Hristos de a certa in suflet vanturile din minte si valurile din inima omului si de a aduce "liniste mare" (Mt. 8,26), fapt pentru care Sfintii sunt numiti limanul lin al celor inviforati: Asteptand am asteptat pe Domnul cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget a inimii si de viforul gandurilor" (Ps. 54,8). Un traitor in Hristos de la Sfantul Munte scrie urmatoarele: "Intalnind un sfant te umpli de o bucurie negraita simtindu-te ca la un inceput de primavara. Chipul lui straluceste ca soarele si cu razele luminate ale privirii lui te cuprinde si inaripeaza, inaltandu-te la o lume cereasca. In fata lui te simti ca Moise si Ilie in Lumina taborica. In ei se sfintesc neincetat cele doua mari virtuti: pocainta si iubirea. Sfintii sunt nu numai cei care s-au pocait, ci si cei care se pocaiesc mereu. Simti cum tu esti umplerea de sine, iar el "invierea". Ei se gasesc concomitent intre "Vinerea Patimilor" si "Invierea Domnului". In apropierea unui sfant nu te simti strain sau individual, ci intrupat in el si el in tine. Sfintii arata un drum catre Hristos prin adancul din noi. Deci, simti ceva nu supranatural, ci ceva adanc uman, ceva firesc si smerit, care aduce liniste si mangaiere. Lumina care straluceste din el seamana cu prezenta Mantuitorului. Cand vorbesti cu el, simti o liniste fara margini si siguranta. Toate parca se umplu de lumina si intrebarile tale isi gasesc raspuns in tacerea lui. Prin el iubesti pe Hristos, el devine fratele tau. Nu este cineva strain si departat de tine, ci chiar tu insuti, cel mai intim tu insuti. Prin el nu te temi de moarte, prezenta lui deschide loc pentru toti. In fata lui te simti ca intr-o Evanghelie deschisa. El nu teologhiseste, dar este o intreaga teologie. In fata lui te simti ca la judecata. Iubirea lui care nu o meriti, te judeca. Privirea lui devine mustrare. in fata lui intelegi, cum va fi la judecata din urma. Sfarsitul este ca un pom duhovnicesc, din roadele caruia ne hranim, iar cu rugaciunile lui ajuta lumea sa nu se strice si sa nu piara. Lumea fara Sfinti este oarba, caci Sfintii dau sens vietii.

Atatea lucruri care nu s-au intamplat si care se puteau intampla sunt considerate de catre oameni ca ceva de la sine inteles, deci, ca un "drept" al lor. Dar aceste lucruri se inteleg ca venirea Imparatiei lui Dumnezeu in chip nevazut (Lc. 17,20-21). Sfintii stiu sa multumeasca lui Dumnezeu pentru aceste lucruri ca pentru darul Sau in Hristos, prin care, in golful cel involburat, Dumnezeu a revarsat untdelemnul Duhului Sfant. Inima Sfintilor impartaseste milostivirea lui Hristos, atunci cand se roaga pentru lume. Sfantul este omul rugaciunii si acesta il arata iarasi unit cu Hristos. Nimic nu caracterizeaza pe Sfant mai bine, decat faptul ca el este omul rugaciunii, caci rugaciunea e starea de comuniune a omului cu Dumnezeu. Prin rugaciune spiritul omului este orientat spre Dumnezeu si traieste in toata intensitatea bucuria intalnirii cu El. Rugaciunea se naste din iubirea de Dumnezeu si cuprinde in sine toate celelalte virtuti.

O importanta deosebita in viata Sfintilor o are rugaciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!". Aceasta rugaciune hristologica are darul de a permanentiza prezenta lui Hristos in sufletele celor ce se roaga, creand o stare interioara de permanenta rugaciune, necesara lucrarii Sfantului Duh. Dar rugaciunea are si un aspect ecleziologic. Ea intareste in Sfant simtirea prezentei lui Hristos in Biserica. Prin rugaciune el se gaseste in comuniunea rugaciunii Bisericii, iar rugaciunea sa incalzeste viata Bisericii, in care se simte Lumina lina a Sfintei Treimi. Plinatatea dragostei Sfintei Treimi goleste de putere amaraciunea cuvintelor proorocului David: "Ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps. 50,5), dar si cele provocate lui Dumnezeu de pacatul stramosesc, la fel de amare: "Ca pamant esti si in pamant vei merge" (Facere 3,19), deoarece omului i se invedereaza in Hristos tot sensul vietii. Toate starile inimii omului, caldura sufleteasca, adancul lui Dumnezeu, "nadejdea ca o ancora a sufletului neclintita si tare, care intra dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,18-19), sunt impartasite de oameni in Hristos. Deci, Dumnezeu nu avea nevoie sa schimbe pamantul, nici cerul, ci numai viata omului in trup, sa sadeasca din nou acel "duh" pe care il avea, si care tragea dupa el tot trupul sau: "Viata era Lumina oamenilor". (Ioan 1,4).

Mantuitorul a inviat morti, asa cum se arata in Evanghelie, dar foarte rar, pentru ca a invia morti inseamna a aduce inapoi trupul, nu in sensul invierii din morti ca inviere cu duhul. Pentru ca "invierea cu duhul" in Hristos trage tot trupul dupa ea, pe cand o inviere din morti cu trupul aduce pe om in viata pentru cat mai are de trait, dar nu pentru "transfigurare". De aceea, s-a spus, ca omul a fost legat cu moartea duhului inainte celei a trupului. Astfel, in Biserica "cinstirea Sfintilor" este legata organic de "cinstirea Icoanelor", care au pecetea "invierii cu duhul" in Hristos. Aureola sfintilor din icoane arata acest lucru, dar icoana exprima prin aceasta coborarea mintii in inima fara a putea reda simbolic si "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7) si care domneste in inimile lor. Aureola arata ca acolo e un suflet in care Dumnezeu a certat prin Invierea lui Hristos "vanturile si valurile" si s-a facut "liniste mare" (Mt. 8,26).

Pentru asemanare, Mantuitorul a cerut credinta care face pe om sa se zideasca pe sine, sa nu ramana in seama mintii lui si sa nu-si faca "cisterna care nu tine apa" (Ier.2,13), lepadand "fantana cea cu apa vie" (Isaia 12,3) a Duhului Sfant. Sa fie intelept si priceput, lucru prin care are loc taierea imprejur a inimii, ca sa fie asemenea chipului lui Hristos; sa devina "unsul Domnului"; sa aiba loc "indreptarea" (Rom. 8,30) dupa masura chipului lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos, si-n acelasi timp ca fiu al Tatalui fara de moarte, dupa indemnul Mantuitorului, care atunci cand invata pe cei ce urmau Lui, se traducea pe Sine Insusi in fapta si Se scria, de fapt, pe Sine Insusi in inimi, ca Inaintemergatorul lor. Sfintii sunt cei ce au primit si lucrat darul "taierii imprejur a inimii" in Hristos, inima ce capata putere in timp ce devine simtitoare prin puterea sfinteniei: "Atunci cand sunt slab sunt tare" (2 Cor. 12,10). Sfintii sunt, astfel, in Hristos la temelia lumii in slujirea lor si poarta, de aceea, lumea pe umerii lor: "Armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri" (2 Cor. 10,4).

Sfintii nu se afirma niciodata pe ei insisi, nu se vad niciodata pe ei insisi, atat este de mare lepadarea lor de sine in Hristos si daruirea de sine ca o jertfa a arderii de tot. Sfintii sunt faclii aprinse, de care intunericul nu se apropie. Ei nu au dorit niciodata sa faca minuni, pentru ca minunea cea mai mare o lucrase Dumnezeu cu ei, transformand inima lor de piatra in inima de carne a slujirii jertfelnice. Mantuitorul nu facea niciodata minuni, decat pentru zidire sufleteasca, pentru scrierea voii lui Dumnezeu in inimi, si refuza orice ostentatie prin minuni. Dumnezeu cauta "inima infranta si smerita" (Ps.50,18), singura care are puterea roadelor si a sfinteniei, avand ca semne "untdelemnul" si "maslinul", simboluri ale comuniunii si pacii si care dainuie mai mult decat untdelemnul vaduvei din Sarepta Sidonului. Dumnezeu a incununat adesea moastele Sfintilor, in al caror trup inima lor a fost ca untdelemnul comuniunii si al pacii, cu darul izvorarii de Mir si al facerii de minuni. Sfintii sunt "unsii" lui Dumnezeu in Hristos, cu taierea imprejur a inimii, la care cunostinta este un adaos: "Iar voi ungere aveti de la Cel Sfant si stiti toate" (1 Ioan 2,20). Prin aceasta "ungere" a Duhului Sfant in Hristos, Sfintii s-au invrednicit adesea de aratarea slavei si luminii necreate a Sfantului Duh pe chipul lor, si ei devin astfel icoane vii ale chipului Mantuitorului Hristos in Duhul Sfant transfigurat pe muntele Taborului. Icoanele pictate arata asemanarea Sfintilor cu Hristos, oameni indumnezeiti in Hristos si sfintenia vazuta cu ochii trupesti. Chipurile lor de pe icoane, ca si sfintele lor moaste, sunt partase la Duhul dumnezeiesc, care s-a odihnit peste ei in timpul vietii lor.

Sfintenia si lumina Sfintilor sunt, jertfa lor "de buna mireasma" inaintea lui Dumnezeu izvorata din stradania de a actualiza darurile Sfantului Duh impartasite in Biserica prin Sfintele Taine. Roadele lor sunt datoria si jertfa ca raspuns la Jertfa Mantuitorului Hristos, pe care Dumnezeu o incununeaza cu slava, deoarece fara jertfa si stradanie in Hristos, Sfanta Scriptura arata ca darurile Sfantului Duh pot fi neglijate, roadele duhului pot fi inabusite, pomul poate deveni neroditor. Aratand insa ce trebuie sa faca omul ca sa-si «zideasca in minunea potolirii furtunii pe mare. Astfel, pe cand mergeau pe mare cu corabia si El dormea, s-a starnit un vant puternic care a tulburat marea pana-ntr-atat, incat corabia era gata sa se scufunde. El dormea si pe El vanturile si valurile nu-L afectau; in El era casa cu temelii in adanc pe piatra care nu se clatina la vanturi si valuri si care avea acea "liniste mare". Dar la strigarea ucenicilor cuprinsi de spaima in fata primejdiei:"Invatatorule, nu-ti pasa ca pierim?" (Marcu 4,38); Mantuitorul "sculandu-Se", a certat vanturile, iar marii i-a poruncit sa taca si s-a facut liniste mare" (Marcu 4,39), incat s-au mirat ucenicii de puterea Lui. "Linistea mare", care s-a asternut pe mare, era semnul a ceea ce avea sa lucreze Mantuitorul in sufletele ucenicilor Sai: "Pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil.4,7), caci prin Inviere (simbolizata prin scularea din somn pe corabie), Dumnezeu avea sa scoata din suflet pe "diavolul" care nu putea rabda, ca omul sa fie mai tare decat el, asa cum il zidise Dumnezeu pe om: "Acum stapanitorul lumii acesteia se va arunca afara" (Ioan 12,31). "Linistea mare", a dat numele unui curent duhovnicesc din Bizant: isihasmul, ca pace a lui Dumnezeu, "pacea care covarseste toata mintea" (Col. 3,15), pentru zidirea casei in Hristos; pentru "pamantul fagaduintei din care Domnul va alunga pe toti vrajmasii" (Deut. 6,19); pentru "cetatea tare", neclatinata, "al carei Mester si Ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11,10).

Aceasta putere era semnul lucrarii Mantuitorului asupra sufletelor ucenicilor, aceea de a certa "vanturile" ce framantau mintea si de a porunci "valurilor" ce "tulburau" inima provocate de "vanturi", incat sa se aseze in sufletul lor acea "liniste mare". Mai mare decat minunea potolirii furtunii, avea sa fie Invierea din morti, care sa aseze in sufletele ucenicilor atata pace si atata bucurie, incat ei sa nu mai aiba ce intreba (Ioan 16,23). Acest lucru este semnificat in icoana prin aureola, in ceea ce priveste "mintea", care de bucurie nu mai poate intreba nimic, dar aureola este numai ca varful unui ghetar si semn ca sub apa, in inimile ucenicilor, domneste "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil.4,7), ca plinatate. Astfel, avea sa se implineasca proorocia: Asteptand, am asteptat pe Domnul Cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget si de viforul gandurilor" (Ps. 54,8), ca "limanul lin al celor inviforati". In adancul lui Dumnezeu din Hristos, oamenii isi zidesc "casa" pe care nu o pot clatina "vanturile si valurile" din lume, cu referire la mintea si inima lor. Descoperirea adancului lui Dumnezeu in Hristos este darul Duhului Sfant trimis la Cincizecime, prin care ucenicii si-au putut da seama de "adancul" lui Dumnezeu, pe de o parte si "superficialitatea" lumii, pe de alta parte, care nu crede in El: "Crezut-am, pentru aceea am grait, iar eu m-am smerit foarte si am zis intru uimirea mea: Tot omul este mincinos!" (Ps. 115,1-2). Acest lucru s-a aratat in Mantuitorul Hristos ca putere de a nu se clatina si de a merge inainte, nu numai pentru timpul vietii Sale pe pamant, ci pentru toata istoria Bisericii, prin semnul aratarii Sale catre ucenici pe mare (Mt. 14,25), mergand pe marea framantata de vanturi ca pe uscat, ca prin adancul uscat al marii, fara a aduce acea "liniste mare" ca altadata (Mt. 8,26). El S-a aratat lor tocmai cand se chinuiau mai mult vaslind, din cauza ca "vantul" (invataturile omenesti (Ef.4,14)) le era impotriva, ca sa arate, ca in urmarea Sa (Ioan 12,26), si ucenicii Sai au acea "casa" neclatinata de vanturi si valuri, si aceasta inainte de a se implini "mutarea" lor in El dupa Inviere, asa cum le spusese: "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3). Iar cererea lui Petru de a merge pe marea involburata a vadit adevarul "casei zidite pe stanca" (Lc. 6,48), inca inainte ca "adevarul sa-l faca liber" (Ioan 8,32) de orice neputinta.

• « Inapoi
• Inainte »