POCAINTA SI FAPTELE VREDNICE DE POCAINTA IN LUMINA JUDECATII DIN URMA IN CELE TREI DUMINICI DINAINTEA POSTULUI MARE

• « Inapoi
• Inainte »

III. SENSUL DUHOVNICESC AL SFINTEI SCRIPTURI IN DUMINICILE TRIODULUI

1. POCAINTA SI "FAPTELE VREDNICE DE POCAINTA" IN LUMINA JUDECATII DIN URMA IN CELE TREI DUMINICI DINAINTEA POSTULUI MARE

a) Duminica "vamesului si fariseului".

Chemarea la urmarea lui Hristos este exprimata prin rugaciunea vrednica de "infiere", ca cea a fiului risipitor, constient, in urma lipsurilor, de ratacirea sa, si ca cea a femeii pagane din Canaan: "Este vreunul dintre voi, caruia, cand i-ar cere fiul sau paine, sa-i dea piatra, sau cand i-ar cere peste sa-i dea sarpe? Deci, daca voi rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru din cer va da cele bune celor care cer de la El" (Mt. 7,9-11). De aceea, "vamesul" prin rugaciunea sa cu zdrobirea inimii "s-a intors mai indreptat la casa lui" decat, "fariseul". Acestuia din urma rugaciunea ii servea doar pentru umplere, nu pentru lepadare de sine. Tot ceea ce facuse fariseul nu fusese primit, deoarece: "Tot ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,15), asa cum i-a aratat Dumnezeu si lui David, care dupa intoarcerea prin pocainta, a intuit rugaciunea primita de Dumnezeu: Arderile de tot nu le voi binevoi, jertfa placuta lui Dumnezeu e duhul umilit, "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50,17-18).

Calea lepadarii de sine este un dar al aratarii chipului lui Dumnezeu in Hristos, fata de care, cel mai apropiat era chipul Maicii Domnului. Tocmai de aceea la intaia Duminica pregatitoare pentru Postul Sfintelor Pasti a Vamesului si Fariseului, cererea cea mai semnificativa este: "Usile pocaintei deschide-mi mie datatorule de viata...", iar catre Maica Domnului cererea: "In calea mantuirii (lui Hristos) indrepteaza-ma", ca o calauzitoare. In acest fel, pocainta este intrarea pe calea lui Dumnezeu, in lumea lui Dumnezeu prin urmarea lui Hristos, in care voia lui Dumnezeu nu mai vine ca o piatra din cer, ci ca "paine", din "bobul de grau" care intra in pamant (Ioan 12,24): Adevarul va rasari din pamant" (Ps. 84,12). Deosebirea dintre lumea chipului lui Dumnezeu si lumea de dupa pacatul stramosesc o are in vedere si Sfantul Apostol Pavel, cand arata ca fata de ceea ce a creat Dumnezeu, care: "dintr-un sange a facut tot neamul omenesc ca sa locuiasca pe toata fata pamantului" (F.Ap. 17,26), inmultirea prin nunta a trecut, din cauza pacatului stramosesc, inaintea mantuirii ca si "crestere", iar viata se revarsa asemenea Iordanului in "Marea Moarta", cheama in Hristos la pocainta pentru "adevarul" Sau plin de slava Invierii, la "calea" Sa plina de slava in care este ascunsa comoara Invierii.

Lumina lui Hristos, "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13-31), ca cea mai mica dintre toate semintele de pe pamant, insa relevanta si catalizatoare ca putere a harului, ajuta pe oamenii din lumea pacatului stramosesc, a nasterii lor din carne si sange, "sa-si vina in sine" (Lc. 15,17) din umplerea lor de sine vrajmasa cu Dumnezeu. "Pocainta" insasi este aratata ca o "inviere", ca o minune atat de mare, incat "si ingerii doresc sa priveasca" la aceasta putere a Evangheliei lui Hristos (1 Petru 3,15). Caci nu prin ridicarea la cer ca la Turnul Babel, ci prin coborarea la radacinile "Pomului Vietii" este calea mantuirii in urmarea lui Hristos, Care, prin Jertfa, "sapa la radacina pomului si asteapta roade" (Lc. 13,8-9). Urmarea lui Hristos este, deci, o "pogorare de la Ierusalim la Ierihon" (Lc. 10,30), idee prin care Mantuitorul exprima intuitiv chemarea la lepadarea de sine. Aflarea "oii" si a "drahmei pierdute" sunt aratate de Mantuitorul ca expresie a bucuriei ce se face in cer pentru credinta (Lc. 15,10). Greutatea coborarii prin lepadare de sine, dar si folosul ei, sunt exprimate in Sfanta Scriptura in episodul tamaduirii lui Neeman Sirianul (4Regi 5,1-19), caruia la inceput spalarea in apele modeste ale Iordanului tamaduitoare de lepra, i s-a parut o "injosire", dar dupa tamaduire s-a intors in genunchi la proorocul Elisei, ca sa-si arate recunostinta.

b) Duminica "fiului risipitor".

Intoarcerea fiului risipitor prin "venirea in sine" si rugaciunea cu zdrobire de inima, este ca rugaciunea vamesului, ca a "celor de la drumuri si la garduri" (Lc. 14,23), pe care Dumnezeu prin slugile Sale ii "sileste sa intre" in casa, unde are loc "Cina cea mare" a lui Dumnezeu pentru nunta Fiului Sau, deoarece, din cauza nevredniciei nu indraznesc sa intre. In parabola fiului risipitor, "Omul", ai caruia erau cei doi fii, este Dumnezeu, Care, prin urmare, este "Tatal" lor. Fiul cel mare este simbol al poporului ales de Dumnezeu si chemat la mantuire inaintea tuturor neamurilor, simbolizate, de aceea, prin "fiul cel mic". Acesta este aratat mai intai ca simbol al intregului neam omenesc instrainat de Dumnezeu prin pacatul stramosesc al neascultarii: "Fiul cel mic i-a zis tatalui sau: Tata, da-mi partea de avere ce mi se cuvine! Si tatal le-a impartit averea. Dar nu dupa multe zile, fiul cel mic, adunand toate, s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit toata averea traind in desfranari" (Lc. 15,12-13).

"Tara departata" inseamna instrainarea de chipul lui Dumnezeu prin umplere de sine, care-i face pe oameni sa fie din fire straini si vrajmasi fata de EL Iar chipul lui Dumnezeu este asa, cum s-a aratat in Hristos. De aceea, acea tara indepartata este straina de Dumnezeu, pentru ca acolo nu este chipul Sau si felul Sau de viata, iar Dumnezeu nu se apropie de ea, nu se poate umple de sine, ca Cel ce este "adancul" ceresc al smereniei. Dar tara aceea este "departata", nu pentru Dumnezeu, ci pentru oameni, care din cauza pacatului nu pot iubi chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu, care nu intra in acea tara, nu este departe de oameni: "El a randuit pe fiecare popor la locul sau, ca sa caute pe Dumnezeu, doar il va gasi, cu toate ca El nu este departe de nici unul dintre nor (F.Ap. 17,27), spunea elinilor Sfantul Apostol Pavel in Areopag, sugerand amestecarea limbilor la Turnul Babel, ca moment al inceputului istoriei neamurilor, care sta sub auspiciile cautarii lui Dumnezeu, nu prin inaltare de sine ca cei de la Turnul Babel, ci prin "lepadare de sine". Tot el spune ca, cu toate acestea, "Dumnezeu nu s-a lasat fara marturie pentru noi, dandu-ne hrana si ploaie si toate" (F.Ap. 14,17).

Deci, tara fiului risipitor este asa de indepartata nu de Dumnezeu din cer, ci de Dumnezeu din adancul lui Hristos, iar intoarcerea din "tara departata" este pentru Dumnezeu doar pocainta, care spala chipul Sau in sufletele oamenilor, caci in acea "tara indepartata", fiul pierdut nu putea sa nu cheltuiasca toate averile sale cu vamesii si cu pacatoasele, care l-au lasat fara nimic: "Si dupa ce a cheltuit toate - spune Mantuitorul - s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Si ducandu-se, s-a alipit de unul din locuitorii tarii aceleia, care l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele ce mancau porcii, insa nimenea nu-i da. Venindu-si insa in sine a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau! Fa-ma ca pe unul din argatii tai! Si sculandu-se, a venit la tatal sau" (Lc. 15,14-20).

Dumnezeu a lucrat cu sudoarea fruntii Sale acest pamant al sufletului neamurilor, roditor de spinii si palamida patimilor, aducandu-le spre plinirea vremii: "Tatal meu pana acum lucreaza si eu lucrez" (Ioan 15,17), spune Mantuitorul. Iar la Cina de Taina le spunea ucenicilor: "Cu dor am dorit sa mananc acest Pasti impreuna cu voi" (Lc.22,15). Intr-adevar, la plinirea vremii, neamurile isi venisera in sine in tara departata, unde era mare foamete duhovniceasca, si doreau sa se intoarca. Mantuitorul indemna pe ucenici sa priveasca multimile ce veneau spre El, dupa ce samarineanca le vestise ca El este Mesia: "Ridicati-va ochii si vedeti ca seceris este mult..." (Ioan 4,35). Iar femeii cananeence, careia-i spusese ca "nu se cade sa se ia painea fiilor si sa se dea la caini", Mantuitorul, profund miscat de credinta ei cand il ruga, zicand ca "si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor" (Mt. 15,27), i-a vindecat fiica spunand: "Femeie, mare este credinta ta" (Mt. 15,28). Deci, la plinirea vremii, oamenii erau in stare sa se roage ca fii ai lui Dumnezeu" (Mt. 7,9-11).

Inca pe cand fiul pierdut era departe, tatal sau i-a iesit in intampinare si, cazandu-i pe grumaz, l-a sarutat. Si fara a mai astepta ultimele cuvinte ale marturisirii acestuia: "Fa-ma ca pe unul din argatii tai!", a poruncit sa i se aduca "haina dintai" (Lc. 15,22); sa i se puna inel in deget; sa i se dea incaltaminte in picioare; si sa se taie pentru ospat "vitelul ingrasat" (Lc. 15,23). Toate aceste semne de cinste inseamna restabilirea fiului pierdut in rangul de fiu al lui Dumnezeu, mai presus decat orice "argat" al sau, deoarece "haina dintai" este haina nemuririi pe care o imbraca sufletul in Biserica prin Taina Sfantului Botez; "inelul" este semnul demnitatii imparatesti prin pecetea darurilor Duhului Sfant la Taina Mirungerii de redobandire a stapanirii asupra firii proprii; iar "ospatul" este unirea cu Hristos in Taina Sfintei Euharistii, prin care cei ce se impartasesc devin un singur duh cu Hristos (Ioan 6,56).

Cu asa cinste a intampinat Dumnezeu-Tatal pe fiul pierdut la intoarcerea sa, si la aceeasi bucurie a ospatului a chemat si pe fiul cel mare, care era la "tarina" ca "rob" al Legii, si caruia Dumnezeu nu i se aratase pana atunci ca "Tata". Iar cinstea aratata de Dumnezeu odata cu intoarcerea neamurilor insemna mai mult decat avusese poporal ales pana atunci. Prin cuvintele "cei de aproape si cei de departe" (Ef.2,17), Sfanta Scriptura se refera la poporul ales care era "aproape" de Dumnezeu, dar inca nu era chemat la "ospat"; si se refera apoi la "neamuri", care erau "departe", deci vrajmase cu Dumnezeu. Poporal ales, caruia i se potrivesc cuvintele: "Fiule, tu pururea cu mine esti si toate ale mele ale tale sunt" (Lc. 15,31), a fost pus sa astepte si intoarcerea neamurilor pentru a ajunge la "desavarsirea" Tatalui sau (Mt. 5,48; Evrei 11,40) prin Hristos.

"Fiul cel mare s-a maniat si nu voia sa intre" (Lc. 15,28), socotind ca "ospatul" era un drept al sau pentru ascultare. Adesea, poporal ales s-a socotit indreptatit la toate darurile lui Dumnezeu fara a le cere si fara a se pocai de greseli. Astfel, Mantuitorul S-a mirat de cei noua leprosi, care nu i-au multumit pentru darul vindecarii, pe cand samarineanul care era strain, nu stia cum sa-si mai arate recunostinta. Nu de putine ori Mantuitorul exclama in legatura cu neamurile: Adevarul va spun ca nici in Israil n-am aflat atata credinta!" (Mt. 8,10). Iar in parabola cu cei chemati la "Cina" (Lc. 14,16-24), arata ca locul de cinste pe care l-a refuzat poporul ales este luat de neamuri. Darurile lui Dumnezeu se dau prin pocainta pentru mantuire, nu pentru slava lumeasca.

Toti oamenii sunt pacatosi, insa toti sunt chemati in Hristos la mantuire prin pocainta, caci nici poporul ales nu era fara de pacat: "Dumnezeu i-a inchis pe toti in neascultare pentru ca pe toti sa-i miluiasca" (Rom. 11,32); "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3,23), scrie Sfantul Apostol Pavel. Insa, in fata Mantuitorului, poporul ales nu-si recunostea vina. Ca si fiul cel mare din parabola, el nu numea nici neamurile, celelalte popoare, "frati": "Dar cand a venit fiul tau acesta, care si-a risipit averile cu vamesii si pacatoasele, ai taiat vitelul ingrasati" (Lc. 15,30). Dar, chemarea lui Dumnezeu catre Israil, caruia in Hristos i se arata ca "Tata", ramane valabila pana la sfarsitul veacurilor: "insa tatal sau, iesind, il ruga" (Lc. 15,28). Iar cand poporal ales se intoarce la Dumnezeu, el ramane cu aceeasi cinste si intaietate, cum arata Sfantul Apostol Pavel: "Pace mai intai evreului si apoi elinului" (Rom. 2,10). Aceasta intoarcere este aratata si ca mantuire a sufletului si ca bucurie cereasca: "Se cadea sa ne bucuram si sa ne veselim, caci fratele tau acesta mort era si a inviat; pierdut era si s-a aflat" (Lc. 15,32). intoarcerea vadeste Cuvantul lui Dumnezeu ca "viata", deci ca inviere prin pocainta si restaurare a chipului, dar si ca partasie la viata lui Hristos: "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19), veti invia!

c) Duminica "Judecatii din urma".

Dupa intoarcerea fiului risipitor la "casa Tatalui", Sfanta Evanghelie nu spune ca "tara departata", pe care acela o parasise, ar fi fost nimicita. Dimpotriva, se arata ca ea exista mai departe ca lume a celor ce nu cred in Dumnezeu si ca tocmai de aceea "zilele sunt rele" (Ef. 5,16). De aceea, este nevoie de intelepciune pentru cei ce cred, deoarece intre "tara departata" a lumii si "casa parinteasca" de pe pamant a Tatalui este o prapastie mare, ca prapastia dintre "calea larga si calea stramta" (Mt. 7,13-14), lucru ce se va vadi si la judecata din urma.

Evanghelia privind Judecata din urma s-a programat dupa cea a intoarcerii fiului risipitor nu pentru a infricosa pe oameni, deoarece intoarcerea la Dumnezeu, indreptarea sufletului catre binele vietii dumnezeiesti prin Sfintele Taine are nevoie de timp pentru a aduce roade: "Ca si pomul rasadit la izvoarele apelor care rodul sau va da la vremea sa" (Ps.1,3). Evanghelia Judecatii s-a pus dupa intoarcerea la Dumnezeu a sufletului, pentru ca cei ce cred in Hristos sa deschida bine ochii si sa vada prapastia dintre "casa parinteasca" a Tatalui si "tara departata" din lume. Pentru ca si deschiderea ochilor asupra acestei deosebiri dintre ele este tot un dar al Jertfei Mantuitorului, este un "pret mare" al rascumpararii: "Acela venind va vadi lumea de pacat..." (Ioan 16,9), spunea Mantuitorul despre venirea Duhului Sfant.

Sfintii Apostoli arata cu toata claritatea ca in aceasta privinta in "casa Tatalui" oamenii nu mai sunt "de capul lor": "Nu sunteti ai vostri caci ati fost rascumparati cu pret... nu va faceti robii oamenilor" (ICor.6,19-20; 7,23). Iar urmasii lor, Parintii Apostolici, vorbesc limpede despre prapastia dintre "calea vietii" si "calea mortii", dintre "calea luminii" si "calea intunericului". Aceasta subliniere aveau s-o reia peste cateva sute de ani si Parintii Capadocieni, indeosebi Sfantul Grigorie de Nyssa, dupa recapatarea libertatii crestine in urma persecutiilor, pentru a sublinia sensul libertatii pentru crestinul adevarat, acela de a fi prilej pentru roadele duhului, iar nu pentru faradelegi.

In legatura cu activitatea Mantuitorului, Sfintele Evanghelii arata trei feluri de atitudini ale oamenilor: astfel, o categorie de oameni era a celor "drepti", care tineau Legea temandu-se de Dumnezeu si asteptand cu priveghere mantuirea lui Dumnezeu pentru poporul Sau; o alta categorie era a celor "pierduti" (Mt. 18,11), "risipitori" (Lc. 15,30) ai averilor sadite de Dumnezeu in om, dar care atunci cand sunt "cercetati" (Lc.7,16) se intorc la calea dreapta a Legii care in Hristos s-a aratat ca "viata dumnezeiasca"; o a treia categorie era a celor "vrajmasi" cu Dumnezeu, care nu ascultau de Lege si aveau sa ridice mana impotriva "Unsului Domnului". Daca arata ca "atat de mult a iubit Dumnezeu lumea" (Ioan 3,16), Mantuitorul scoate in evidenta virtutea iubirii de vrajmasii Sai din fire, pentru care lucreaza inca de la pacatul stramosesc cu sudoarea fruntii, dar leapada vrajmasia vicleana a celor ce au cunoscut Lumina Sa, dar au vrut sa o inghita: "Lumina lumineaza in intuneric, dar intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1,15), asa cum cauta sa inghita lumina haurile negre din cosmos. De aceea, Sfanta Scriptura arata deosebirea dintre Israel si neamuri la plinirea vremii: "Poporul pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit Mie. Cu auzul urechii M-a auzit. Fiii straini M-au mintit. Fiii straini au imbatranit si au schiopatat din cararile lor" (Ps. 17,48-49). De aceea, prin Moise Dumnezeu atrage atentia, ca nu este cale de mijloc intre binecuvantare si blestem (Deut. 27,12-13). "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea" (Mt. 12,30), spune in acelasi sens Mantuitorul.

Mantuitorul arata deosebirea dintre oameni (Maleahi 3,18), prin asemanarea cu "vanturarea" graului: cand este ridicat in bataia vantului, graul cade din nou pe pamant si aduce rod; "pleava" insa este purtata de vant sub imperiul libertatii si al poftei de dominare, dar cu lipsa totala a puterii de rodire si cu umplerea, in schimb, de toata rautatea. Numai Evanghelia este calauza pentru roade, deoarece este "urmarea" lui Hristos, care ramane pe pamant si nu este ridicat de vanturi. Fiul risipitor are in Hristos puterea roadelor, care sunt "comori in cer" (Mt. 6, 20).

Inaltarea de sine mai presus de viata lui Hristos ca si "dealurile" (Lc.3,5) de deasupra "caii Domnului", vadite de catre Sfantul Ioan Botezatorul, este dovedita a fi "necunoastere a lui Dumnezeu" (I Cor. 2,8), neputinta de a rodi fapte bune si izvor a toata rautatea. Judecata din urma este aratata in Evanghelie, nu atat impotriva rautatii, cat impotriva urmarilor acesteia, a lipsei faptelor bune, a lipsei comuniunii. Pentru ca atunci, "cei de-a stanga" vor face Mirelui Hristos, pe care nu L-au vazut in cei "prea mici" ai Sai din viata pamanteasca, observatia care le vadeste uimirea: "Cand Te-am vazut flamand si nu Ti-am dat sa mananci, sau insetat si nu Te-am adapat, sau gol si nu Te-am imbracat, sau bolnav si nu Te-am cercetat, sau in temnita si nu am venit la Tine?" (Mt. 25,44).

Acestia vor afla atunci cu uimire ca Dumnezeu nu trebuia asteptat din cer; ca in Hristos El este printre oameni; ca este aproape de inima lor si chiar la picioarele lor, in toti cei suferinzi si lipsiti, care sunt chipul lui Hristos, pentru care El a proclamat "Fericirile" Sfintei Evanghelii, deoarece se aseamana cu El. Toti acestia sunt in mana lui Dumnezeu, iar cei ce sunt alaturi de ei in suferintele si lipsurile lor se curatesc de pacate si ajung asemenea lui Hristos, a carui duh s-a aratat in slujire si in suferinta si a exprimat "valuri" la adresa celor bogati, celor satui, celor ce petrec in toata vremea luminat, celor vorbiti de bine (Lc. 6,24-26). Este adevarata slujire a celor nascuti de la Dumnezeu, care au primit in Hristos "duhul ceresc", care are crucea aducerii de roade prin rabdare, ca si Sfantul Apostol Pavel: "Urmati-mi mie, precum si eu lui Hristos" (ICor.4,16).

Numai in urmarea lui Hristos ca "bobul de grau" roditor, neclatinat de vanturi, se poate implini voia lui Dumnezeu "pe pamant" ca si "in cer", unde nu vor putea ajunge cei ce nu s-au asemanat cu Hristos pe pamant, ci s-au inselat privind la cer, desigur din ipostaza umplerii lor de sine, pe cand El a venit demult pe pamant, unde ei de fapt "s-au rusinat de El" (Marcu 8,38) si chiar L-au prigonit. Dar pe langa cei "nesimtitori", au fost si cei "infricosati" de a doua venire, care ignorau in alt fel plinatatea si puterea harului rascumpararii in Hristos. insa, asa cum s-a vazut la gadareni, Dumnezeu poate tamadui pe cei "infricosati", dar nu pe cei impietriti in nesimtire din Israil. Si in vremea Sfintilor Apostoli erau oameni care-si paraseau locul de munca (datoria indeplinirii slujbei lor) de grija celei de a doua veniri a Mantuitorului. Aceasta cale gresita a fost lamurita de catre Sfantul Apostol Pavel, care a aratat, ca vestirea Judecatii din urma in Evanghelie s-a facut nu pentru a intimida pe oameni de a aduce roade in Hristos, ci tocmai pentru grija de roadele pomului devenit bun prin indreptare in Hristos, deoarece aceste roade sunt "slava" stapanirii lui Hristos si "taina" a venirii imparatiei lui Dumnezeu pe pamant: "Dumnezeu nu ne-a randuit spre manie, ci spre mantuire" (I Tes.5,9).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu este "logodna pe vecie" (Osea 2,21-22) cu sufletele credincioase si numai "pleava" va fi aceea, care va semana "sminteala" si "intuneric" in lume, din ce in ce mai mult, pana ce "la miezul noptii" (Mt. 25,6) va fi necesara venirea a doua a Domnului. Daca "slava" Mantuitorului Hristos este aratata lamurit in parabolele Mantuitorului, mai intai in cea "a grauntelui de mustar" (Mt. 13,31-32) care este samanta cea mai mica de pe pamant, simbol, desigur al slujirii Sale in lume la picioarele ei, dar care atunci cand este semanata se face copac mai mare decat toti arborii de pe pamant; vedenia profetului Daniil despre statuia cu capul de aur, pieptul de argint, coapsele de arama, iar picioarele din fier amestecat cu lut, este simbol al biruintei lui Hristos, caci atunci cand aceasta statuie este atinsa la picioarele ei de lut, de o piatra de dupa un munte atunci "capul ei de aur" (Daniel 2,31-35), simbol al mandriei lumii fata de slujirea lui Hristos, ca "piatra mica de dupa munte" in smerenie, se va cobori, daca este vorba despre pocainta, sau se va prabusi la picioarele ei de lut; iar parabola despre "aluatul in care se pun trei masuri de faina" (Mt.13,33) pana se dospeste toata, exprima puterea venirii Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.

Prin slujirea Sa in smerenie ca forma a dragostei jertfelnice, Mantuitorul a stat in lume "de-a dreapta lui Dumnezeu" (1 Petru 3,22) dupa porunca ce i s-a dat, cand a fost trimis in lume: "Sezi de-a dreapta Mea pana ce (Eu) voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109,1). Iar Sfintii Apostoli spun, ca El, sezand dupa Inaltarea la cer de-a dreapta Tatalui, asteapta pana ce Tatal ii va supune sub picioarele Lui pe vrajmasii Sai, care in lume tocmai de aceea erau "dealuri" mai presus de El: "Aducand o singura Jertfa pentru pacate, a sezut in vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu si asteapta pana ce vrajmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Lui" (Evr.10,13); "Caci El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale" (1 Cor. 15,25).

Mantuitorul Hristos a trait pe pamant cu "lucrul credintei si cu osteneala faptelor din ravna dragostei Sale si staruinta nadejdii" (I Tes.1,3) roade care nu ingaduie, nu lasa loc la vreo teama, ca cea privitoare la a doua venire, deoarece "harul" este bucurie. Aceeasi grija si bucurie o impartasesc prin taria faptelor bune si toti cei ce-I urmeaza Lui, si care asteapta, nu cu "teama", ci cu "bucurie" venirea Domnului pentru rasplata faptelor lor. Osteneala roadelor cere rasplata, fapt pentru care Sfintii Apostoli indeamna sa traim "asteptand si grabind venirea Domnului" (2Petru 3,12), in sensul ca "pentru cei alesi zilele acelea se vor scurta" (Mt. 24,22). Urmarea lui Hristos in fapte bune, in rabdare, in suferinte ca "luare a crucii" va fi chiar usurata atunci, cand se vor vedea semnele venirii Domnului: "Cand vor incepe sa fie acestea, prindeti curaj si ridicati capetele voastre, pentru ca rascumpararea voastra se apropie" (Lc. 21,28).

De aceea, atunci cand smintelile vor fi ca intunericul de la "miezul noptii" si cand, de aceea, Dumnezeu va trimite pe Mirele Hristos la a doua venire a Sa, cei drepti il vor primi ca pe o rasplata si ca pe o izbavire a lor (Lc. 21,28). Chiar daca intunericul va fi pe pamant mai mare ca niciodata, dreptii vor fi in "lumina", asa cum la iesirea lui Israil din Egipt, cand toata tara se afla sub pedeapsa plagii "intunericului", in tinutul Gosen, unde se afla poporul ales, era lumina (Iesire 10,23). Astfel, in privinta roadelor este deosebit de semnificativa cantarea din Postul Mare: "Iata Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind (lucrand). Iar nevrednic este iarasi pe care o va afla lenevindu-se".

Dar o judecata a avut loc de fapt pe pamant chiar la venirea intaia a Mantuitorului. Astfel, dupa Schimbarea la Fata, cand s-au implinit cuvintele Sale: "Deci, daca pe iarba campului care astazi este si maine se arunca in foc Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi, putin credinciosilor? (Mt. 6,30), aratand prin aceste cuvinte, ca omul ascultator de Dumnezeu va dobandi slava transfigurarii, Mantuitorul S-a hotarat sa mearga la Ierusalim: "Si cand s-au implinit zilele Inaltarii Sale, El S-a hotarat sa mearga la Ierusalim" (Lc. 9,51); "Si erau pe drum suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea inaintea lor. Si ei erau uimiti si cei ce mergeau dupa El se temeau" (Mc. 10,32). Ei "se temeau", pentru ca la Ierusalim pe Iisus il asteptau vrajmasii lui Dumnezeu si astfel oamenii s-au impartit pe pamant intre cei ce-L urmau si cei ce-L prigoneau pe Hristos; intre cei ce sedeau "de-a dreapta" si cei ce sedeau "de-a stanga" Lui.

In aceasta impartire se implinea si o profetie in legatura cu descurajarea dreptilor din cauza prosperitatii celor rai: "Este truda zadarnica sa slujim lui Dumnezeu - ziceau ei - si ce castig vom avea din paza poruncilor Sale si ca umblam tristi in fata Domnului Savaot? Iata fericim pe cei mandri! Si propasesc cei ce savarsesc faradelegi, ba chiar si pun la incercare pe Domnul si ei scapa" (Maleahi 3,14). Raspunsul Domnului a fost, ca cei ce se tem de Domnul "vor fi pentru Mine, in ziua in care voi face judecata ca o avere a Mea, si voi avea indurare de ei precum are un om fata de fiul sau care ii slujeste. Atunci va veti schimba parerea si veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos, dintre cel care-L slujeste pe Dumnezeu si cel care nu-L slujeste" (Maleahi 3,17-18).

"Despartirea" oilor de capre: unele (oile) de-a dreapta, altele (caprele) de-a stanga; unele care "pasc" iarba Cuvantului prin ascultare, iar altele care "sar" peste ea, simbolizand pe cei ce cauta ranguri inalte; unele care sunt "grau", altele care sunt "pleava", va fi la judecata din urma o "despartire" simbolica, deoarece la aratarea Mirelui dupa ivirea mai intai a "semnului Fiului Omului", Crucea, atunci cei ai lui Hristos vor fi "rapiti in nori" (lTes.4,17), iar ceilalti vor ramane fara transfigurare, fara "haina cea dintai" (Lc. 15,22), ca "haina de nunta" (Mt. 22,12).

Prin Evanghelia Judecatii din urma, Mantuitorul arata ca Dumnezeu n-a dat cuiva sa "vanture" graul de pleava, sau sa "aleaga" neghina din grau (Mt. 13,29), ci prin rugaciune, priveghere si fapte bune, sa se poata feri de sminteli, caci fie ca vrea cineva sau nu, exista in lume "pleava" in loc de grau, "intuneric" in loc de "Lumina", "neghina" pe langa "grau", adica "vrajmasi din fire" (Rom.5,10) ai lui Dumnezeu. De aceea, Sfintii Apostoli se straduiesc sa arate cu maxima hotarare deosebirea, prapastia dintre "casa Tatalui" si "tara departata" a lumii straine si chiar vrajmase cu Dumnezeu, caci nimenea nu poate fi "Lumina lumii", decat daca iese din lume si se aseamana cu Hristos: "Nu va inselati! Nici lacomii, nici furii, nici desfranatii, nici ucigasii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu" (ICor.6,9-10). Iar in privinta iubirii de aproapele ei au indemnuri la fel de staruitoare: "Noi stim ca am trecut din moarte la viata pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte... sa nu iubim cu vorba, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan 3,14,19).

Pentru cei ce urmeaza lui Hristos, se face voia lui Dumnezeu "precum in cer, asa si pe pamant". Astfel, ei ajung sa vada "Slava Lui Dumnezeu" in Hristos, care a fost dispretuit in lume, dar pe a carui umeri este "stapanire" (Isaia 9,5). El va fi "tarie" atunci cand vor veni sminteli, asa cum s-a profetit: "De as trece prin valea umbrei mortii, cu Tine nu ma voi teme, caci Tu cu mine esti" (Ps. 22,4); "Nu ma voi teme cand se vor ridica muntii si se vor arunca in inima marilor" (Ps.45,2). Si asemenea "munti" au fost si sunt multe stapaniri lumesti. Caci la picioarele acestor "munti" Dumnezeu a pus o "piatra" nebagata in seama, dar despre a carei prezenta in slujirea voii lui Dumnezeu la picioarele acestor munti s-a scris ca o profetie: "Ce aveti voi muntilor de saltati ca berbecii si voi dealurilor ca mieii oilor"! (Ps. 113,6).

Dumnezeu va da in Hristos "piatra de mare pret" (1 Petru 2,6), taria roadelor faptelor bune si bucuria mantuirii Sale: "Duhul Domnului este peste Mine, ca Domnul M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire si celor prinsi in razboi libertate; sa dau de stire un an de milostivire al Domnului si o zi de razbunare a Dumnezeului nostru; sa mangai pe cei intristati; celor ce jelesc Sionul sa le pun pe cap cununa in loc de cenusa, untdelemn de bucurie in loc de vesminte de doliu, slava in loc de deznadejde. Ei vor fi numiti: stejari ai dreptatii (ai faptelor bune), sad al Domnului spre slavirea Lui". (Isaia 61,1-3).

Astfel, urmare a intoarcerii prin pocainta, fiul risipitor a primit puterea roadelor duhului ca si "comori in cer", pe care nu le pot avea cei ce nu vin la Dumnezeu prin Hristos. La Judecata, cei ai lui Hristos "vor putea sta inaintea Fiului Omului in slava Sa" (Lc. 21,36), care transfigureaza, ii "rapeste in nori" (ITes.4,17), si ii "aseaza de-a dreapta" (Mt.25,33).

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Cuvinte la Postul Mare