Semnificatia vietii Mantuitorului in lumina Invierii Sale

• « Inapoi
• Inainte »

c) Semnificatia vietii Mantuitorului in lumina Invierii Sale.

Sfintii Apostoli spun, ca "aratarile" Mantuitorului au avut loc timp de patruzeci de zile (F Ap. 1,3), desigur, cu atat mai rar, cu cat ei erau mai patrunsi, nu doar de realitatea invierii, ci mai ales de "adevarul", vietii Sale, ca unul care prin Inviere era "dovedit ca este viu" (Evrei 7,8), ca unul care "are viata si mai mult" (Ioan 10,10). Moartea Sa nu era ca a celor ce se intorc in pamant, pentru ca sunt "pamant", cu toate ca s-au nascut nu din pamant, ci din pantecele mamei lor. Moartea Sa era urmarea ascultarii Sale pana la moarte (Filip 2,8), ca Jertfa a arderii de tot. Invierea Sa era puterea de a deschide ochii ucenicilor pentru a vedea viata Sa cu alti ochi, adica in realitatea ei de dincolo de moarte, "din cer" (Ioan 3,13), dar "semanata" pe pamant: "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2 Cor.5,16); "Ne-am ingropat cu El in moarte prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom. 6,4), adica innoirea vietii oamenilor dupa Lumina vietii Sale, ca pe "calea" din cer, dar "lamurita prin foc" pe pamant, venind de dincolo de moarte, ca sa se vada, ca pe pamant a biruit moartea.

"Hristos din fata ochilor", urma sa ajunga "Hristos in inimi" prin Duhul Sfant dupa Inaltarea Sa la cer. Dar, inimile ucenicilor au fost deschise prin Jertfa si Invierea Sa, ca putere a acelui "toiag", care atinge stanca de piatra ca sa curga din ea apa vietii (Ioan 7,38); ca "Usa" de intrare pentru iesirea la "pasunea" darurilor Duhului Sfant (Ioan 10,9), pentru care, cea mai mare putere data lor, era cea a rugaciunii: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne si duh de rugaciune" (Iez.36,26-27); "Cati L-au primit, le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care... de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13). Aceasta putere de rugaciune avea sa fie calea primirii Duhului Sfant: "Cereti si veti primi, pentru ca bucuria voastra (de la Inviere) sa fie deplina" (Ioan 16,24), ca "mangaiere" a Duhului Sfant la Cincizecime (Ioan 14,6). Tot in acest sens Mantuitorul spusese mai inainte si "femeii Samarinence: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce-ti spune, da-mi sa beau, ai fi cerut si ti-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4,10). Femeia Samarineanca a cerut aceasta apa fara a sti ce este, pana cand, de bucurie si plinatatea inimii, s-a intors fara galeata in cetate sa impartaseasca vestea cea buna a aflarii lui Hristos, fara a mai avea nevoie de apa de la fantana din Sihar, deoarece avea acum "apa cea vie" (Ioan 4,10).

Aceasta arata ca Duhul Sfant nu se primeste decat in Hristos si nu se pastreaza decat in Hristos. Semnele acestei revelatii profunde au fost pentru ucenici cele trei evenimente ale Evangheliilor din Duminicile urmatoare de pana la Inaltarea Mantuitorului: tamaduirea Slabanogului din Ierusalim; Samarineanca; si tamaduirea Orbului din nastere. Ele au ca simbol cele trei semne de dupa iesirea din Egipt in timpul calatoriei prin pustie timp de 50 de zile pana la darea Legii pe Muntele Sinai: indulcirea apelor de la Mara (Iesire 15,22-25); mana in pustie (Iesire 16,13-15); si apa din piatra la Horeb (Iesire 17,3-6). Mentionarea evenimentelor de dinainte de Jertfa in aceste Duminici postpascale este numai o introducere la semnificatia lor pentru titlurile mesianice ale Mantuitorului. Caci dupa Inviere nu mai au loc minuni, decat "aratari", asa cum dupa intrarea lui Israil in pamantul fagaduintei, "mana" ca "paine a fiilor" (Mt. 15,26., care nu se arunca la caini, a incetat (Iosua 5,12).

Semnificatia tamaduirii Slabanogului din Ierusalim o arata Mantuitorul vorbind despre puterea Sa de a invia pe oameni, ca o "scaldatoare a Invierii", spre deosebire de scaldatoarea tamaduitoare a Vechiului Testament, cand un inger se pogora, ca sa tulbure apa doar din cand in cand, semnificand faptul, ca in Legea Veche, Duhul Sfant se dadea numai dupa masura tinerii Legii. in episodul tamaduirii Slabanogului de la Betesda, Mantuitorul se arata, astfel, ca "Ingerul sfatului celui Mare" (Isaia 9,5) si ca "Soarele dreptatii care a venit cu tamaduiri in razele Sale" (Maleahi 3,20).

Jertfa Mantuitorului incepe sa-i faca pe ucenici sa-si aduca aminte prin "aratarile" Sale de episoadele cele mai strans legate de Invierea Sa, deoarece ei pot vedea, "dincolo de catapeteasma", in "Sfanta Sfintelor", prin catapeteasma pe care Jertfa Sa o da la o parte: "In muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie! Si Domnul Dumnezeu va sterge lacrimile de pe toate fetele..." (Isaia 25,7-8). Aceasta intelegere a lor are loc cu atata bucurie, incat este ca o partasie la "ospatul cu vitelul ingrasat" (Lc. 15,23). Ei inteleg acum "Cine este cel care vorbeste" (Ioan 4,10; Evrei 12,25). Ei inteleg, de asemenea, stradania dumnezeiasca a dragostei Sale "vii si lucratoare" (Evrei 4,12) de a arata si apara "Lumina" in fata intunericului care "ura Lumina" (Ioan 3,20), deoarece acel intuneric provenea din Lumina care devenise "intuneric" cu atat mai mare, cum nu era nici acolo, unde Lumina nu fusese niciodata. Era "uraciunea pustiirii la locul cel preainalt" (Daniel 9,27), care tocmai de aceea cade, pentru ca uraste "Lumina" (Ioan 3,20).

Mantuitorul arata iudeilor ce inseamna cuvintele: "Am aratat Numele Tau oamenilor" (Ioan 17,6), si "Atat a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau l-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu mai moara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,16). In acest fel ucenicii incep sa inteleaga, ca "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16,16; Ioan 3,18), deoarece, cel ce nu crede, este cel ce se umple de sine, ca o uraciune inaintea lui Dumnezeu (Lc. 16,15), care insa in Fiul Sau si-a aratat chipul, ca singurul izvor al Luminii, in afara de care nimeni nu este si nu poate fi bun (Mt. 19,17): Adevarat, adevarat zic voua; Fiul nu poate sa faca nimic de la sine, daca nu va vedea pe Tatal Sau facand; caci cele ce face Acela, acestea le face si Fiul intocmai. Ca Tatal iubeste pe Fiul si-i arata toate cate face El, si lucruri mai mari decat acestea va arata Lui, ca voi (cei ce nu credeti si va impotriviti) sa va mirati. Caci dupa cum Tatal scoala pe cei morti si le da viata, tot asa si Fiul da viata celor ce voieste. Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa cinsteasca pe Fiul, cum cinstesc pe Tatal. Cel ce nu cinsteste pe Fiul, nu cinsteste nici pe Tatal, care L-a trimis" (Ioan 5,19-23).

Prin impotrivirea acelora se implinea profetia: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine (din cer), au cazut asupra Mea" (Ps. 68,11), si anume, din cauza aratarii Sale prin intrupare pe pamant, ca "azima" (1 Cor.5,7) in Trupul Sau, fara nici o umplere de sine, sau dospire, ca o stare permanenta de Jertfa inaintea Tatalui din cauza ascultarii. "Ocarile" din lume cadeau asupra Lui din partea celor plini de sine, a caror faradelegi "ridicasera un zid' de netrecut intre Dumnezeu si ei (Isaia 59,2), impiedicand mana lui Dumnezeu sa reverse darurile Sale. El nu trimisese pe Fiul sa judece pe cineva, asa cum nici Tatal nu judeca pe nimeni (Ioan 5,22). Judecata pe care a dat-o Fiului este doar aratarea Luminii Sale in lume, pe care, insa, intunericul o "uraste", din cauza faptelor rele (Ioan 3,19-20), pe care oamenii nu le-au marturisit la chemarea lui Ioan Botezatorul, ca sa se poata bucura de "Lumina". Astfel ca "Tatal i-a dat Fiului puterea sa faca si judecata" (Ioan 5,27) numai intrucat L-a trimis in lume, deci numai intrucat este "Fiul Omului", deoarece "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5), fara, insa, a putea fi biruita, si care prin Jertfa isi arata taria si slava ei ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18). Ucenicii incep sa inteleaga acum, ca in fata "Luminii" care doar "lumineaza", oamenii incep sa se imparta si sa se desparta in cei "de-a dreapta" si cei "de-a stanga".

Folosul "Luminii" pentru cei ce urmeaza lui Hristos ca partasi la ascultarea Sa de Tatal, si anume, pe calea pe care El ii indruma catre inviere, este slava Invierii: "Cel ce crede are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata"; (Ioan 5,24) "Vine ceasul si acum este, cand cei morti (cu duhul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia" (Ioan 5,25). Este cazul si cu cei ce urmeaza Lui, care "au inima curata si buna", dar sunt "abia vii", cat si cu cei din "tara departata", care vin la El prin pocainta. "Mutarea" are loc prin Jertfa Sa si este echivalenta cu asemanarea cu El in starea Sa de cel "viu". Mantuitorul face deosebire intre aceasta "inviere" cu duhul, si "invierea" ca ridicare din morminte "in ziua cea de apoi" (Ioan 5,28; cf.6,29).

Mantuitorul arata ca tot ceea ce judeca El, nu este de la sine, deoarece El este in "ascultare" de Cel ce L-a trimis si care I-a dat si marturie in acest sens pentru a fi crezut: "Daca marturisesc Eu despre Mine, marturia Mea nu este adevarata... Altul este care marturiseste despre Mine si stiu ca marturia pe care o marturiseste despre Mine este adevarata" (Ioan 5,31-32). Mantuitorul se refera la faptele pe care I le-a dat Tatal sa le faca" (Ioan 5,36), o marturie mai mare decat a lui Ioan Botezatorul despre El. Credinta in El si auzirea glasului Sau este dependenta de "prezenta" Sa personala, de roadele "Duhului Sau bun", care preced invatatura Sa pentru deschiderea inimii si "scrierea in inimi": "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142,10). Luarea aminte este atrasa de prezenta Sa. Daca lucrarea Sa nu trezeste credinta din cauza "nevederii" cu ochii si "neauzirii" cu urechile, ea nu va deschide inima: "Iata, Eu stau la usa si bat" (Apoc. 3,20); "De Ma iubeste cineva va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23); "Se vor rusina de Fiul Meu" (Mt. 21,37). Necrezand in El ca prezenta personala si lucrare, ei nu pot primi Cuvantul, nu vad chipul Duhului Sfant in El: "Lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste" (Ioan 14,17); "Acela va vadi lumea de pacat, ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9).

Pe acestia Mantuitorul ii mai indeamna sa cerceteze Scripturile, care toate vorbesc despre El ca despre plinirea lor (Ioan 5,39). El nu a cerut ucenicilor sa "cerceteze" Scripturile, tocmai pentru ca, dupa ce au lasat toate si nefiind ispititi de slujire lui "Mamona", ei sa priveasca la El cu atat mai mult, ca o taina a imbracarii chipului Sau, pe care El Il descopera lor pas cu pas. Daca famenul etiopian nu intelegea ce citeste (F Ap. 8,31), astfel stradania sa de a cerceta si cauta a fost ajutata de Dumnezeu prin Sfantul Apostol Filip, caruia el i-a marturisit neputinta de a intelege, daca nu i-ar explica cineva. Iar Filip l-a calauzit de la cercetarea Scripturilor, la imbracarea in Hristos prin Botez: "Iata apa, ce ma impiedica sa ma botezi" Si Filip i-a zis: "Daca crezi din toata inima, este cu putinta. Si el raspunzand a zis: Cred ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu" (F. Ap. 8,36-37). Tot asa slabanogul nadajduia, dar nu avea om, si a fost ajutat chiar de Mantuitorul.

Daca la vindecarea Slabanogului de la Ierusalim, viata si lucrarea Mantuitorului era semnificata ca "scaldatoarea tamaduirii trupesti", dar mai ales a invierii cu duhul, astfel in Evanghelia Duminicii a V-a de dupa Pasti El are semnificatia "fantanii cu apa vie", pe care El o da si din care cine bea, nu mai inseteaza niciodata, deoarece se face in el izvor de apa vie spre viata vesnica (Ioan 4,14). Ei nu mai sunt ca cei din fruntea Israelului, care: "Pe Mine fantana cu apa vie M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ier. 2,13); ci ei sunt cei prin care se implinea profetia. "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3). Acest lucru este semnificat in episodul convorbirii Mantuitorului cu o femeie samarineanca la fantana din Sihar (Ioan 4,5-42). Duhul Sfant nu vine fara cerere si rugaciune, dar pentru ca oamenii nu stiu sa se roage, Dumnezeu ii invata in Hristos: "Ce si cum sa ne rugam, noi nu stim..." (Rom. 8,26). Aceasta este un dar al lui Dumnezeu in Hristos: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este cel ce iti spune: Da-mi sa beau, ai fi cerut si El ti-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4,10). Adancimile Duhului Sfant in inima lui Hristos sunt semnificate prin raspunsul femeii: "Nici galeata nu ai si fantana este adanca, de unde ai apa cea vie?" (Ioan 4,11) Samarineanca cere apoi apa dupa care sa nu mai inseteze, si astfel sa nu mai vina la fantana de langa Sihar si sa scoata apa, ca de atatea ori pana atunci. Calea prin care Mantuitorul ii da "apa vie" si prin care El se arata mai mare decat Iacob, a caruia era fantana, era vadirea cunoasterii intregii vieti a Samarinencii, incat ea lasa galeata si alearga de bucurie cat poate, sa duca vestea in cetate, spunand: "Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut. Nu cumva acesta este Hristosul? Si au iesit din cetate si veneau catre El" (Ioan 4,29-30). Caci Mantuitorul nu-i spusese numai faptul, ca stie toate cate a facut, cand i-a cerut sa-si cheme barbatul, ci, mai ales, la marturisirea femeii: "Stiu ca va veni Mesia, care ne va spune noua toate" (Ioan 4,25), El confirma: "Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine" (Ioan 4,26).

El era fantana cu apa vie si care era atat de adanca! Si dupa cum n-a baut nici apa cum ceruse femeii, tot astfel n-a mancat nici din ceea ce adusesera ucenicii pe care ii trimisese in cetate. Si dupa cum a pregatit-o pe femeie pentru apa vie fara nici o galeata, tot astfel i-a pregatit si pe ei pentru "lucrul slujirii" (Ef. 4,12) si desavarsirea lor in El: "Eu am de mancat o mancare pe care voi nu o stiti" (Ioan 4,32). "Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis si sa savarsesc lucrul Lui" (Ioan 4,34). "Ridicati-va ochii (de la bucatele aduse) si priviti holdele ca sunt albe, gata pentru seceris. Iar cel ce secera aduna roade spre viata vesnica, ca sa se bucure impreuna si cel ce seamana si cel ce secera, caci in aceasta se adevereste cuvantul: ca unul este semanatorul si altul seceratorul Eu v-am trimis sa secerati ceea ce voi n-ati muncit; altii au muncit si voi ati intrat in munca lor" (Ioan 4,34-38). Acele "holde gata de seceris" nu erau, la "plinirea vremii", altele, decat valurile de oameni care veneau din Sihar spre Mantuitorul la vestea adusa de catre femeie ca o mironosita, cu tot ce aflase de la El. Prin acest lucru, Mantuitorul mai arata si cat de greu se "seamana" dupa pacatul stramosesc, cand inima oamenilor este nu samanta buna din tarina lui Dumnezeu, ci "spinii si palamida" patimilor: "Mergand seamana cu lacrimi, dar intorcandu-se secera cu bucurie" (Ps. 125,5-6). Ca acele "valuri" de oameni din Sihar, aveau sa fie si cei carora la Cincizecime, afland faptul omorarii lui Hristos prin pacatele lor, se vor simti "strapunsi la inima" (F.Ap. 2,37), se vor pocai, se vor boteza si vor primi darul Duhului Sfant (F.Ap. 2,38). Pe aceasta cale, i-a facut Mantuitorul sa vina si acei intelepti elini, pe care inainte de Jertfa Sa nu i-a primit sa vorbeasca cu El pentru a-si pune in valoare "sclipirile mintii", ci i-a lasat sa fie "strapunsi la inima" de vinovatia lumii, care necrezand in Hristos, "a rastignit pe Domnul slavei" (1 Cor.2,7). Astfel, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel, mantuirea este numai prin Crucea lui Hristos, care este "Intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,24), Care prin "Mielul lui Dumnezeu, ridica pacatul lumii", caci "a murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25).

Episodul Tamaduirii Orbului din nastere (Ioan 9,1-41) constituie pericopa Evangheliei din Duminica a VI-a dupa Pasti. "Aratarile" Mantuitorului dupa Inviere sunt o incununare a lucrarii Sale, ele fiind puterea Sa de a invia cu duhul pe cei ce au urmat Lui, ceea ce inseamna partasia lor la slava Sa: "Parinte, voiesc, ca unde sunt Eu sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o..." (Ioan 17,24), ca cea mai mare minune, ca "plinatate" din cauza slavei Sale: "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul Dumnezeu din Sion zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai; Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,1-2). Oamenii au fost, astfel, adusi in ipostaza de a deschide ochii spre a-L cunoaste pe Dumnezeu, lucru echivalent cu "Invierea cu duhul" si "viata vesnica" (Ioan 17,1). Ei pot privi acum "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20) la "cele sfinte" din Sfanta Sfintelor Templului, unde se aflau si Tablele Legii, sau Sfintele Scripturi, semnificand viata Mantuitorului ca acea "comoara" a Imparatiei lui Dumnezeu (Mt. 13,44) si titlul Sau de "Pantocrator". Vindecarea "Orbului din nastere" este semnul acestei puteri de a deschide ochii dupa inchiderea lor la pacatul stramosesc: "El era Lumina adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9), caci "Tot ce se naste din trup, trup este" (Ioan 3,6) si nu poate cunoaste pe Dumnezeu, de care a fost rupt prin sminteala: "Ca a prigonit vrajmasul sufletul meu; a impilat la pamant viata mea; m-a facut sa locuiesc la intuneric ca mortii cei din veac..." (Ps. 142,3-4); "Domnul dezleaga pe cei ferecati in obezi" (Ps. 145,7; 68,37); "Domnul intelepteste orbii" (Ps. 145,8), "Sa patrunda inaintea Ta suspinul celor ferecati" (Ps.78,12; 101,21).

Cel ce a poruncit celor de mult: "Pe surd sa nu-l vorbesti de rau si inaintea orbului sa nu pui piedica" (Levitic 19,14); "Blestemat sa fie cel ce va abate pe om din drum" (Deut. 27,18), "a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18,11) de la mana Sa, cand acesta se va raga: "Tu vei aprinde faclia mea, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31). Evanghelia tamaduirii orbului din nastere arata ca preamarirea slavei lui Hristos inviat este un dar al lui Dumnezeu pentru deschiderea ochilor, ca "inviere" si cunoastere a lui Dumnezeu, ca viata vesnica: "Aceasta este viata vesnica, sa te cunoasca pe Tine singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3). "Cunoasterea" era numai o urmare a Jertfei revelatoare a Mantuitorului, deoarece intruparea si lucrarea Sa prin Duhul Sfant de la Botezul Sau insemnau numai "aratarea" si "semanarea" Sa in lume ca "scriere in inimi" prin har, pana la "sfintirea" lor prin Jertfa, ca Revelatie, Inviere si Botezul cu Duhul Sfant. impotrivirea acerba (Evrei 12,3) a celor ce nu s-au intors prin pocainta, arata dimensiunea celor ce staruie in intuneric prin slava lumeasca: "Tu Doamne ne vei feri si ne vei pazi de acest fel de oameni in veac" (Ps. 11,7); "Nu le este lor cu putinta sa se intoarca" (Ps. 54,22); "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc. 16,31); "Legamantul vostru cu moartea va fi stricat si intelegerea voastra cu iadul va fi desfacuta" (Isaia 28,18). Invartosarea inimii ii tine in vrajmasia intunericului fata de "Lumina" (Ioan 3,20). Impotrivirea lor nu este o "predestinatie", ci o vinovatie: "Cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9), si anume, pentru intoarcerea lor.

Mantuitorul se arata dupa Inviere cu "adevarul" caii Sale care dezleaga din legaturi: "El m-a izbavit de latul vanatorului; latul s-a rupt, iar noi am zburat" (Ps. 123,7); "Scoate din temnita sufletul Meu ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps.141,7); "Ca sa vad puterea Ta si slava Ta, cum Te-am vazut in locasul Tau cel sfant; ca mai buna e mila Ta decat vietile, buzele mele Te vor lauda". Invierea e implinirea profetiei: "Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns sa dau orbilor vedere si celor robiti slobozire" (Isaia 61,1-3), fapt pentru care Apostolii spun ca: "El ne-a scos din intuneric la Lumina Sa cea minunata" (1 Petru 2,9). Cei de demult se rugau: "Tu vei aprinde faclia mea, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,30), nadajduind in implinirea acestei profetii ca o slava a lor: "Intru Lumina Ta vom vedea Lumina" (Ps. 35,9); "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) Pentru cunoasterea adevarului, El s-a facut ca "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18). Pentru vindecarea orbului din nastere El a facut "tina din scuipat" (Ioan 9,6) si a uns ochii orbului, ceea ce arata pretul rascumpararii printr-o atat de mare adancime slujita de Mantuitorul, dar si "injosire" a Sa, din cauza vrajmasiei fiind rastignit intre doi talhari, ca si cum ar fi fost cel mai rau dintre ei, pentru ca slava Lui prin Inviere sa fie puterea tamaduitoare a orbirii prin invierea oamenilor, ca vindecare a orbirii si a neauzirii: "Cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi, vor invia" (Ioan 5,25). La aceasta "auzire" s-au facut partasi ucenicii, cand Mantuitorul le-a spus "Pace Voua" (Ioan 21,19).

Darul preamaririi slavei Sale ca putere a Invierii cu duhul si cunoastere a singurului adevaratului Dumnezeu (Ioan 17,3), arata slava lui Dumnezeu in Hristos ca putere a harului, nu ca slava a unei atotputernicii si violente ca cea a stapanirilor lumesti, "Pacea Mea las voua! Nu cum v-o da lumea va dau Eu" (Ioan 14,27), nici ca cea din acele religii, care pronuntand Numele lui Dumnezeu, se umplu de spaima ca "robii" si "naimitii", deoarece nu-l cunosc pe Dumnezeu in Hristos ca "Tata", ca sa se bucure de "infiere" si sa umble in Lumina lui Hristos, ca "Lumina spre luminarea neamurilor" (Lc.2,32). Pantocratorul arata Fata lui Dumnezeu catre oameni, care umple de slava si sfinteste. Pentru aceasta slava a slujit Hristos: "Fiul Omului n-a venit sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Mt. 20,28), adica sa-i duca la slava lor prin slava Sa: "Preamareste pe Fiul Tau cu slava pe care i-ai dat-o mai inainte de a fi lumea... cu puterea ce i-ai dat peste tot trupul ca sa dea viata vesnica celor pe care i-ai dat Lui" (Ioan 17,1-2). Ei il cunosc ca vrednic de aceasta slava, nu ca partizani, ci ca ,fii ai lui Dumnezeu": "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina...". Mantuitorul fagaduia: "Va voi lua la Mine" (Ioan 14,3), deoarece nu se poate iesi din aceasta lume, nici prin dreapta, nici prin stanga sau pe deasupra, ci numai prin "adancul" lui Hristos, prin care El i-a calauzit pe ucenici la "Botezul cu Duhul Sfant" (Mt. 3,11).

Partasia la Lumina lui Hristos care lumineaza in intuneric este si puterea biruintei asupra intunericului: "Lumineaza-te Ierusalime, ca vine Lumina ta; slava Domnului peste tine a rasarit! Caci iata intunericul acopera pamantul si bezna popoarele, iar peste tine rasare Domnul si slava Lui straluceste peste tine" (Isaia 60,1-2). Dar ca "Lumina spre luminarea neamurilor" (Lc.2,32), "slava" lui Hristos cheama la biruinta asupra intunericului prin "mutarea" pascala si sederea in Hristos, in Lumina Lui care lumineaza in intuneric pentru toate neamurile: "In vremurile trecute El a lasat toate neamurile sa umble in caile lor" (F.Ap. 14,16); "Acum, insa, porunceste tuturor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, deoarece a randuit o zi, cand va judeca lumea cu dreptate printr-un barbat pe care l-a randuit anume, asupra caruia a dat tuturor dovada inviindu-L din morti" (F.Ap. 17,30-31); "Pentru ce se intarata neamurile si cugeta cele desarte?" (Ps. 2,1); "Sa stiti ca minunat a facut Domnul pe Unsul Sau" (Ps.4,3); "Sa nu mai umblati cum umbla neamurile in desertaciunea mintii lor, intunecati fiind la cuget, instrainati fiind de viata lui Dumnezeu din pricina necunostintei care e in ei in urma impietririi inimii lor. Acestia petrec in nesimtire si s-au dedat pe sine desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei. Voi insa nu ati invatat asa pe Hristos. Omul cel vechi se strica prin poftele amagitoare. Sa va innoiti in duhul mintii voastre ca omul cel nou intru dreptate si sfintenia adevarului" (Ef. 4,18-24); "Sa va feriti de patimile trupului care strica sufletul" (1 Petru 2,11). Ei vad "adevarul", deoarece "aurul" a fost lamurit in focul mortii Sale: "Intru Lumina Fetii Tale vor umbla si in Numele Tau se vor bucura toata ziua si intru dreptatea Ta se vor inalta" (Ps.88,16); "Cu zambetul Fetii Tale l-ai umplut de bucurie" (Ps.20,6).

Pentru vindecarea lui, orbul din nastere este o marturie atat de luminoasa de credinta si recunostinta! Daca despre necredinta si invartosarea inimii carturarilor si fariseilor Mantuitorul spunea: "De n-as fi facut in fata lor lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat nu ar avea" (Ioan 15,24); "Acum insa nu au dezvinovatire pentru pacatul lor" (Ioan 15,22); "De nu credeti in Mine credeti in faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 10,38; cf. 14,11).

Fara sa-L cunoasca pe Mantuitorul, orbul vindecat il marturiseste pentru faptele Sale: "Tocmai in aceasta sta minunea ca voi nu stiti de unde este, dar El mi-a deschis ochii. Noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta il asculta. Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea sa faca nimic" (Ioan 9,30-33).

"Ma voi arata lui" (Ioan 14,21), spune Mantuitorul tuturor celor ce isi deschid inima spre mantuirea lor, nu numai spre vindecarea suferintelor lor fizice. De aceea, cautandu-l pe cel ce fusese orb din nastere si dat afara de carturari si farisei, Mantuitorul il intreaba, daca el crede in Fiul lui Dumnezeu. Ca cel vindecat de orbire fizica, acum, deci, in stare sa vada, el vrea sa se asigure, intreband: "Dar cine este, ca sa cred in El?" (Ioan 9,36): "L-ai si vazut, si Cel ce vorbeste acum cu tine, acela este" (Ioan 9,37) raspunde Mantuitorul. Tot astfel se adresase Mantuitorul si femeii samarinence: "Eu sunt, Cel ce vorbesc acum cu Tine!" (Ioan 4,26). Daca cel vindecat I-a marturisit faptele, cu atat mai usor era sa creada in faptuitor: "Cred, Doamne!" (Ioan 9,38), a fost marturisirea lui, despre care Mantuitorul avea sa spuna in concluzie: "Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad, sa vada, iar cei care vad, sa fie orbi" (Ioan 9,39); "Eu sunt Lumina Lumii; cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea Lumina vietii" (Ioan 8,12). Asa s-a inchinat Lui orbul vindecat.

"Aratarile" dupa Inviere insemnau ca Mantuitorul nu se mai arata lumii (Ioan 14,9); ca nu despre minunile vindecarilor este vorba, in cele trei episoade ale Evangheliei, ci despre marturia Luminii Sale, a puterii Sale de inviere, de care ucenicii Sai devin tot mai patrunsi, vazand cele din viata Lui "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20). Pe Tabor ucenicii n-au putut fi partasi la transfigurare vazand Lumina dumnezeiasca, Lumina lina a Tatalui ceresc Celui fara de moarte, caci ei nu inviasera inca. Deci, pentru ei "adevarul" nu venea de pe Tabor decat ca o pregustare, ci urma sa vina din pamant (Ps. 84,12), ca sa arate, ca ceea ce este Invierea lui Hristos, este mai putin decat "calea" Sa care duce la Inviere, si pe care Invierea o umple de "slava", deoarece "focul" lamureste "aurul", care nu putea fi cunoscut altfel.

• « Inapoi
• Inainte »