LUMINA SI CRUCEA IN SFANTA EVANGHELIE

• « Inapoi
• Inainte »

3. LUMINA SI CRUCEA IN SFANTA EVANGHELIE. TARIA ZIDITOARE A LUMINII SUB CRUCE. PATIMIRILE SFINTITOARE ALE MANTUITORULUI

a) Chemarea la luarea Crucii. Duminica a treia a Postului.

Biruind la ispitire "ademenirea" prin post si rugaciune, Mantuitorul a pastrat Lumina Duhului Sfant, care la iesirea din Egipt era simbolizata prin "toiagul" lui Moise ce desparte apele si arata "adancul" izbavitor. Mai mare sarbatoare a fost ziua biruintei in ispitire, decat ziua Invierii Sale, deoarece mai puternica este "ademenirea" (Lc. 11,22) sarpelui, decat sinceritatea lupului in rautate. Prin Jertfa Sa Mantuitorul doar "va lega pe puternicul acela si astfel ii va prada casa" (Mt. 12,29); "va prinde sarpele de coada" (Iesire 4,2-4) si el se va transforma in "toiag al stapanirii" Sale (Ps. 109,2), ceea ce se intelege din profetia straveche: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15).

Dar, toate deosebirile dintre Hristos si lume, care sunt de fapt "contradictii", sunt puse de Mantuitorul sub semnul chemarii de partea Sa, la lucrurile Sale, la "intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa pe care lumea nu a cunoscut-o..." (ICor.2,5-7). Caci "pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca sa rusineze pe cele tari", asa cum este El laudat la Sfanta Jertfa, prin care L-a "cunoscut" Biserica: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate"; "Pe Tine Te laudam, pe Tine Te binecuvantam; Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru", aducand "jertfa de lauda, pentru mila de pace". Jertfa Sa a insemnat numai trecerea pascala, acolo unde se afla El. Dar pana atunci El s-a "semanat" in cei ce urmau Lui la chemarea Sa: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni. Luati jugul Meu asupra voastra si va invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara" (Mt.11,28-30).

Prin Jugul" Mantuitorului, se intelege si Sfanta Cruce pe "calea stramta" in lume, calea desavarsirii. "Cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33) sunt in lume sub cruce, pe cand "cele ale oamenilor", sunt deasupra, cu slava lumii pe "calea larga", ca deosebirea dintre adancul uscat al marii ce duce la mantuire si suprafata marii bantuita de vanturi si valuri: "Dintre sute de catarge / Care lasa malurile / Cate oare le vor sparge / Vanturile, valurile?", se intreba poetul. Dar El se arata sub Cruce ca "tronul harului" (Evrei 4,16), ca adancul inimii omului, ca ajutor si acoperitor. Dumnezeu nu mai asteapta in Hristos teama de "atotputernicia" Sa ca sub Lege. Adam se ascunsese, motivand ca este gol si se "teme". Daca gadarenii ar fi stiut de pocainta nu s-ar fi inspaimantat de Hristos, care a venit sa scrie in inimi voia lui Dumnezeu. Atunci, dupa pacatul stramosesc, s-a ascuns Dumnezeu de la fata omului pentru ca sa-i descopere adancul Sau in si prin Hristos pentru tot trupul, pentru ca omul sa nu-L calce in picioare, ci sa-L afle in Hristos ca "Lumina" si "comoara" si sa inteleaga de ce nu poate avea odihna fara Hristos, atat din pricina incercarilor din partea lumii, cat si a rautatii sale proprii: "Pana cand Doamne ma vei uita? Pana cand voi pune sfaturi in sufletul meu, durere in inima mea ziua si noaptea? Pana cand se va inalta vrajmasul meu asupra mea?" (Ps. 12,1 -3); "Ca s-a umplut de rele sufletul meu..." (Ps.87,3).

Pregatind "trup" pentru trimiterea Fiului in lume (Ps.39,9), Dumnezeu Tatal a aratat menirea Fiului intrupat: "Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps.39,1), fara a preciza momentele din viata lui Hristos cand vor aparea "vrajmasii Sai". In profetia dreptului Simion la Templu s-a prezis prima data dupa Nasterea Mantuitorului impactul luminii" lui Hristos in lucrarea Sa: "Acesta va da pe fata cugetele multor inimi si va fi ca un semn, care va starni impotriviri" (Lc.2,34-35). Dupa inceputul "impotrivirii" semnalate la evenimentul tamaduirii slabanogului din Capernaum, aceasta impotrivire i-a amploare, fiind comparata cu ridicarea tot mai intensa a valurilor in jurul corabiei in care se urcase proorocul Iona, pana la aruncarea acestuia in valuri si inghitirea de catre un "chit", simbol viu al mortii, care avea sa inghita si pe Hristos (Mt.16,4). Doua evenimente istorisite in Evanghelii semnaleaza intensificarea acestei "impotriviri" pana la pacatul impotriva Duhului Sfant. Astfel, la vindecarea a doi orbi si a unui mut istorisita in pericopa Duminicii a saptea dupa Rusalii, Mantuitorul este apostrofat de carturari si farisei: "Fiind scos demonul, mutul a grait. Iar multimile se minunau zicand: Niciodata nu s-a aratat asa ceva in Israil! Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni! Si Iisus strabatea toate cetatile si satele, invatand in sinagogile lor, propovaduind Evanghelia Imparatiei si vindecand toata boala si toata neputinta in popor. Si vazand multimile I s-a facut mila de ele, ca erau necajite si ratacite ca niste oi care nu au pastor. Atunci a zis ucenicilor Sai: Secerisul e mult, dar lucratori sunt putini. Rugati, deci, pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Sau" (Mt.9,33-38).

Carturarii si fariseii nu mai erau "lucratori", ci erau ca "smochinul" care era verde, dar fara rod, umbrind si locul. Si rautatea lor a crescut la culme, caci in fata Luminii, cei care nu se intorc devin si mai rai, avand rautatea imbracata in viclenie, ca un "aluat" al lor, de care Mantuitorul ii indeamna pe ucenici sa se fereasca (Mt.16,6). La prima apostrofare a acestora Mantuitorul nu a raspuns, ci a rabdat, ca sa poata "lucra". El nu se ocupa de "capre", cand "oile" aveau atata nevoie de ajutorul Sau si pentru care El a cautat rabdarea: "Ocarat fiind nu raspundea cu ocara..." (IPetru 2,23). Iar atunci cand rautatea a ajuns la culme, atunci Mantuitorul a raspuns, nu pentru ca si-ar fi pierdut rabdarea, ci pentru ca apostrofarea lor ar fi dus pe ucenici la sminteala cu privire la persoana Sa: "Atunci au adus la El un demonizat surd si mut si l-a vindecat, incat cel orb si mut vorbea si vedea. Multimile toate se mirau zicand: Nu este Acesta, oare, Fiul lui David? Dar fariseii auzind ziceau: Acesta nu scoate pe demoni decat cu Beelzebul, capetenia demonilor" (Mt. 12,22-24). Mantuitorul a calificat aceasta apostrofare ca un "pacat impotriva Duhului Sfant (Mt. 12,31-32). Duhul Sfant are ca simbol "untdelemnul", semn al milei si al pacii, invocat in Biserica atat de frecvent cu cererea "Doamne miluieste!", fapt pentru care pacatul impotriva lui Hristos ca "Unsul Domnului", plin de darurile Duhului Sfant cu care El merge inainte pentru urmarea Sa, este mai mare decat pacatul impotriva Sa ca "Iisus", Fiul Omului si nu se poate ierta, fiind vorba de pacatul demonic al "cruzimii" care a fost blestemat ca ucidere a oamenilor prin pacatul stramosesc. Acest pacat a fost vadit la gadareni ca neliniste demonica si neodihna, atunci cand acestia nu mai pot chinui o fiinta, multumindu-se si cu porcii, considerand aruncarea lor in adanc, unde nu mai au ce chinui, pedeapsa lor cea mai mare, ca cea a "duhurilor alungate din oameni, care umbla prin locuri pustii si nu afla odihna" (Mt. 12,43-45).

Vorbind apoi carturarilor si fariseilor in parabole (Mt.13, 1-52), ca unora care neintorcandu-se cu inima la cercetarea Luminii, sa fie pus la indoiala macar sistemul lor de gandire, mintea lor sireata, dublata ca cea a demonilor din cauza inchiderii inimii prin faradelegi:

"Sarpele era cel mai siret dintre toate vietuitoarele pe care le facuse Domnul Dumnezeu" (Fac.3,1). Ori de cate ori inima nu este "curata si buna", ceea ce se intampla dupa perioada copilariei, in adolescenta, astfel inima se inchide, ducand la siretenia si viclenia mintii, incat raul sa fie tot mai rau (Apoc.22,11), daca nu se intoarce. Mantuitorul se retrage, se fereste de "aluatul" (Mt.16,11) lor, momente in care are loc si taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul (Mt. 14,3-12). Ca o mangaiere pentru pierderea dascalului de la inceput si al botezatorului lor care i-a pregatit ca pe o "mireasa" pentru "Lumina" Mirelui Hristos, Mantuitorul ii trimite in "misiune", iar la intoarcerea lor ii indeamna sa se bucure mai mult de scrierea numelui lor in Cartea Vietii, adica de restaurarea chipului lui Dumnezeu in ei prin urmarea lui Hristos, decat de faptul ca duhurile rele se supun lor (Lc. 10,20). De acest indemn si-au adus aminte ucenicii, cand n-au putut vindeca pe copilul lunatic, deoarece se bucurau mai mult de "victorii", decat de chipul lui Hristos, ceea ce El avea sa califice drept: "putina credinta" (Mt. 17,20), deoarece smerenia lui Dumnezeu nu poate fi folosita pentru triumfuri omenesti, cum au facut israelitii cand au adus "Cortul din Silo", pe campul de lupta. (1 Regi 4, 3-11).

Impreuna cu ucenicii, Mantuitorul se retrage din calea celor vicleni, si in pustia Betsaidei arata semnele zidirii Bisericii si ale istoriei acesteia: inmultirea painilor, ca semn al Jertfei Sale inmultite ca Euharistie prin Duhul Sfant; trimiterea ucenicilor cu corabia singuri pe mare; si urcarea Sa pe munte sa se roage, semn al Inaltarii Sale la cer; apoi dovedirea facuta ucenicilor, ca in istoria Bisericii nu mai e nevoie de "potolirea furtunii" de vanturi si valuri, din a caror cauza ei vasleau cu greu, ci ca de fapt ei merg sub "stihii" ca pe uscat, ca si Mantuitorul. Aceste trei evenimente constituie, in inlantuirea lor, cea mai concentrata prezentare profetica a istoriei Bisericii (Mt. 14,15-33). Ca Mantuitorul se fereste de carturari si farisei, o arata faptul ca acestia trimit la El oameni care sa-L acuze de incalcarea traditiilor (Mt. 15, 1-9). El a plecat cu ucenicii in partile Tirului si ale Sidonului, unde rugaciunea rascolitoare a unei femei cananeence arata ca si neamurile, mai ales la plinirea vremii, se vor face partase la Lumina lui Hristos: "Poporul care nu Ma cunostea Mi-a slujit Mie; cu auzul urechii M-a auzit. Fii streini M-au mintit; s-au impiedicat si au cazut" (Ps. 17,48-49). "Fii streini" care au mintit erau ca "fiul", care a fagaduit ca va lucra in vie, dar nu s-a dus, pe cand "celalalt fiu" care refuzase, pana la urma s-a dus (Mt.21,28-30).

Evenimentele care urmeaza, si care incep cu chemarea la "luarea crucii", sunt semnificative pentru indrumarea ucenicilor la pastrarea Luminii Sale. Cele sapte saptamani inainte de Sfintele Pasti, inseamna in primul rand partasia la harul vietii lui Iisus (Mt.9,15). Nu este posibila impartasirea iubirii lui Iisus Hristos fara "lepadarea de sine" si nu este posibila pastrarea iubirii Sale fara luarea crucii. La mijlocul drumului catre Sfintele Pasti, in Duminica a treia, este randuita in Postul Mare Evanghelia despre Sfanta Cruce: (Marcu 8,34-3 8;9,1). Invatatura Mantuitorului despre Cruce se situeaza practic la jumatatea lucrarii Sale mantuitoare. Cea dintai chemare a Apostolilor, care au lasat toate si i-au urmat Lui, a fost participarea la "Lumina lui Hristos", la "aurul" vietii Sale, care avea sa fie cunoscut numai dupa "lamurirea" (Apoc.3,18) lui prin foc. Dar numai de la jumatatea lucrarii Sale se va numi si "Lumina sub cruce", pana la Jertfa Sa sfintitoare.

Pentru viata Sa in trup, Mantuitorul avea de dus, de asemenea, lupta dubla: mai intai rezistenta la "ademenire", la ispita, pentru pastrarea Duhului Sfant, in acea configuratie originara a chipului lui Dumnezeu, descrisa mai apoi in Lege: "Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt.22,37-40). Cel cu care avea sa duca lupta era diavolul, care avea caracterele sarpelui: puterea de ademenire cu mintea sireata si limba bifurcata si apoi urmarea acestei ademeniri, ca intoarcere in pamant sau "coada sarpelui". Conform profetiei stravechi, "acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa, calcaiul" (Facere 3,15), Mantuitorul a biruit "ademenirea" la ispitire, dupa care, pentru intaia oara pe pamant aveau sa se poata arata darurile Duhului Sfant primit la Botez in toata bogatia lor ca "Lumina": "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea Dumnezeirii dupa trup" (Col.2,9). Dar, intrucat a fost biruita ademenirea sarpelui celui dibaci cu mintea, insa fara inima, Mantuitorul urma sa faca fata "amenintarii", prigoanei din partea celui rau. In jurul Sau incepusera sa se ridice tot mai numeroase semne ale rautatii simbolizate prin valurile din jurul corabiei in care se urcase proorocul Iona. La iesirea din Egipt s-au despartit apele marii de sus in jos, pentru a se trece prin adancul uscat. Iisus, insa, prin Duhul Sfant, se afla in acel adanc uscat al marii, in acel "botez", astfel incat "aratarea" Sa era de fapt aratarea adancului Duhului Sfant simbolizat prin "adancul marii" si "apa botezului", iar valurile incepeau sa se ridice in jurul Sau. Pentru Mantuitorul acest lucru insemna doar posibilitatea de a "lega pe "puternicul acela" si de "a-i prada casa". (Mt. 12,29).

In aceasta perioada a avut loc si trimiterea Apostolilor la propovaduire, care si-au putut da seama de ceea ce vorbeste lumea despre Iisus. Fata de ceea ce stiau ucenicii despre Iisus si mai ales ceea ce asteptau de la El, patimirile Sale de la Ierusalim puteau insemna pentru ei un soc. De aceea, "pe cei care i-a chemat El ii si indrepteaza" (Rom. 8,29). Prilejul acestei pedagogii deosebite au fost momentele cand s-a aflat singur cu ei in partile Cezareei lui Filip. La intrebarea Sa: "Cine zic oamenii ca sunt Eu"? (Mt.16,13), ucenicii ii spun ca lumea il aseamana cu Ilie, cu Ioan Botezatorul, sau cu unul din prooroci. Dar felul cum ii abordeaza Mantuitorul este dovada pedagogiei Duhului Sfant, Care, ca iubire, "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7) si care pentru rugaciune "suspina cu suspinuri negraite" (Rom. 8,26).

Cand i-a intrebat ce cred ei insisi despre El, Mantuitorul a primit marturisirea Sfantului Petru: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Mt. 16,17). Insa tocmai in acest moment de varf al parerilor bune despre El, Mantuitorul le face prima vestire a Patimilor Sale de la Ierusalim. Daca nu ar fi facut acest lucru, atunci prapastia dintre perspectiva Sa slavita in lume si rastignirea Sa intre talhari i-ar fi facut sa-L paraseasca: "De atunci a inceput Iisus sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Mt. 16,21). Dar si aceasta intaia vestire a Patimilor a fost o "zguduire". Si ca si cum ar fi exprimat parerea unanima a ucenicilor, Petru l-a luat de o parte si a inceput sa-L dojeneasca: "Fie-ti mila de Tine, sa nu ti se intample aceasta!" (Mt. 16,22). Sunt memorabile cuvintele Mantuitorului de raspuns: "Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Mt. 16,29).

"Cele ale oamenilor" sunt gloria, stapanirea, fuga de suferinta. Mantuitorul are pe "cele ale lui Dumnezeu" din om si le apara. Ele nu sunt din lume si stau sub semnul crucii. Ele nu sunt "de suprafata" ca cele din lume; ele sunt "adanci" si durabile. Pentru ele este nevoie de o a doua chemare fata de ucenicii Sai. Acestia pareau incantati de presupusa perspectiva lumeasca a Mantuitorului. Cea de a doua chemare este o chemare la cruce si este o "alegere" pentru cei ce aveau sa-I urmeze mai departe, incat sa aiba "parte si sorti" (F.Ap. 8,21): "De voieste cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie" (Mt. 16,24). "Lepadarea de sine" este semnul credintei si ei o aveau in parte, de la prima chemare. Crucea era insa lucrul cu totul nou, chiar si pentru ingeri. Sfantul Petru avea sa scrie, ca la Evanghelia Mantuitorului "si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,12). Ingerii aveau sa trimita pe Corneliu la Petru (F.Ap. 10,5), iar Sfantul Pavel avea sa spuna despre propovaduirea sa sub crucea lui Hristos: "Ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor" (I Cor.4,9).

Deosebirea dintre "cele ale oamenilor" si "cele ale lui Dumnezeu" este aratata de Mantuitorul ca o opozitie, ca doua lucruri contrare: "Ce va folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Mt. 16,26). Caci din fire omul, tot omul, cauta sa cuprinda pamantul intreg, "toata lumea". Numai despre El s-a spus: Ascultator facandu-Se pana la moarte pe cruce" (Fil. 2,8). Numai El intra in pamant fara sa caute nimic din cele ale lumii, ci numai cele ale lui Dumnezeu si pe ucenici, inimile oamenilor: "Iata, Eu stau la usa si bat..." (Apoc.3,20). Opozitia dintre cele doua directii merge pana acolo, incat fuga de suferinta si goana dupa cele din lume, pot duce la pierderea sufletului, iar fata de aceasta "goana", urmarea lui Hristos este ca o "pierdere pentru mantuire" (Mt. 16,25): "Pleca-voi spre pilde urechea mea, voi talcui in sunet de psaltire gandul meu. Pentru ce sa ma tem in ziua cea rea, cand ma va inconjura faradelegea vrajmasilor mei? Ei se incred in puterea lor si cu multimea bogatiei lor se lauda. Nimeni insa nu poate sa se rascumpere de la moarte, nici sa plateasca lui Dumnezeu pretul de rascumparare. Ca rascumpararea sufletului este prea scumpa si niciodata nu se va putea face, ca sa ramana cineva pentru totdeauna viu si sa nu vada niciodata moartea. Fiecare vede ca inteleptii mor, cum mor si cei neintelepti si nebunii, si lasa altora bogatia lor" (Ps. 48, 4-10).

Lumina de sub crucea ocrotitoare ca un acoperamant, "cele ale lui Dumnezeu", cele smerite din lume, cele profunde, pot fi expuse dispretului, rusinarii din partea celor ce cauta "cele ale lumii". Acelora insa, la judecata nu le va fi acordata Lumina mangaietoare si slava ei:

"De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele intru acest neam desfranat si pacatos, se va rusina si Fiul Omului, cand va veni intru slava Sa si a sfintilor ingeri" (Marcu 8,38). Aceste cuvinte erau spuse in mod special cu aluzie la Iuda, a carui rautate nu era sincera, ci plina de viclesug, din care cauza nu se exprima ca sa poata fi indreptat, asa cum s-a intamplat cu ceilalti ucenici, care intrebau sincer, pana cand li se va spune, ca la aratarea Sa dupa Inviere nu vor mai putea intreba nimic din cauza bucuriei care, umplandu-le inima, covarseste mintea (Ioan 16,23). Ingerii au cantat la Nasterea Mantuitorului slava lui Dumnezeu prin sfintirea Numelui Sau in sufletele oamenilor si pacea pe pamant prin "sarea" sfanta a Cuvantului lui Dumnezeu, care tamaduieste "dospirea" ce a urmat prin pierderea "azimei": "Aveti sare in voi si traiti in pace unii cu altii" (Marcu 9,50). Cel de-al treilea indemn al Mantuitorului dupa luarea crucii este: "Sa-Mi urmeze Mie!" (Marcu 8,34). Aceasta inseamna ca El insusi merge inainte, facand si invatand (Mt. 5,19); El insusi are crucea Sa. El a suportat rautatea chiar si in randurile ucenicilor Sai, cum a fost cea a lui Iuda, pana la Cina de pe urma, care este "de taina", intrucat raul pe care nimeni nu l-a alungat, a parasit singur adunarea sfanta in care nu avea nici o comuniune si s-a indreptat impotriva ei, ca "fiu al pierzarii" (Ioan 17,12), deoarece "cei ce slujesc idolilor deserti, dispretuiesc harul Tau" (Iona 2,9).

Iuda incepuse sa-L dispretuiasca mai ales de la aceasta invatatura a Mantuitorului despre Cruce. Dar, in viata Mantuitorului si a celor care-I urmeaza cu credinta, crucea este de asemenea pecetea unei "taine". Ea nu inseamna injosire si umilinta. Pentru chemarea la cruce, Mantuitorul are un argument al mangaierii: darul Luminii celei mangaietoare pe care-l face cunoscut pe Tabor catorva ucenici ai Sai. Evenimentul este anuntat ca o continuare organica a invataturii despre cruce: Adevarul va spun, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte pana ce vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9,1). Acei cativa, "unii", au fost Petru, Iacob si Ioan, cei mai credinciosi si de aceea, cei mai apropiati dintre ucenici. Chemarea lor pe munte a fost o chemare pentru rugaciune, fara ca ei sa stie dinainte ce eveniment va avea loc cu acest prilej. Schimbarea la Fata a Mantuitorului nu a fost un prilej de spaima pentru ucenici, asa cum se intampla cu prilejul teofaniilor in Vechiul Testament, cand se stia ca: "Nu poate omul sa vada Fata Mea si sa ramana viu" (Iesire 33,20). La teofanii, oamenii se aruncau cu fata la pamant: Moise pe Sinai (Iesire 34,8); Iosua la aratarea unui inger cu sabia langa Ierihon (Iosua 5,14); Manoe si femeia lui, dupa ce, fara sa stie, au vorbit cu un inger al lui Dumnezeu pana ce acesta s-a ridicat la cer pe fumul jertfei lor (Judecatori 13,20).

Aceasta teama nu mai este prezenta la Proorocul Ilie. Descurajat de Isabela, dupa ce facuse cea mai mare minune pentru intoarcerea la Dumnezeu a poporului, proorocul a luat calea pustiei, cerand de la Dumnezeu sfarsitul sau. Dumnezeu l-a intarit. Chemat la Horeb, (Sinai: rugul aprins) proorocului i-a aratat Dumnezeu, ca nu "forta" si "coplesirea" sunt calea Sa, asa cum se daduse Legea pe Muntele Sinai, ci "taria" si patrunderea la inima, "sfintirea": "Nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4,6); "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul Lui" (Mt. 12,19). Dumnezeu nu era in "uragan, cutremur, foc", ci doar in "susurul lin", pe care atunci cand l-a simtit Ilie, s-a aruncat cu fata la pamant, din cauza plinatatii inimii (3 Regi 19, 11-13). Ceea ce Ilie nu putea simti decat "prin auzire", ucenicii de pe Tabor au putut "vedea" (Marcu 9,1) si s-au umplut de acea bucurie care-i facea sa amuteasca, iar daca vorbeau, sa nu stie ce vorbesc (Marcu 9,6).

In chipul plin de stralucire al Mantuitorului, ucenicii au putut vedea implinirea cuvintelor Sale din Predica de pe Munte: "Daca pe iarba campului care astazi este si maine se arunca in foc, Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi, putin credinciosilor!" (Mt.6,30). Aceasta "Lumina" i-a intarit pe ucenici intocmai ca si "susurul lin" pe Ilie, ca sa nu se descurajeze in fata crucii. "Lumina" va rasari ca o comoara din pamant la inviere sfintind calea lui Hristos ca "adevar" (Ioan 17,17) si voia lui Dumnezeu ca "paine" (Mt.7,9-11) a fiintei omului, care a fost zidit sa traiasca "nu numai cu paine", (Mt. 4,4) care nu-l face viu, "ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu", care-l inviaza si-l face sa caute mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, iar celelalte sa-i fie date ca "adaos" (Mt. 6,33). Lipsa acestei Lumini minunate se va reprosa la judecata din urma ca "rusinare" (Marcu 8,38) de Hristos in slujirea Sa sub cruce, pentru cei ce au cautat "cele ale oamenilor" si n-au putut vedea pe Hristos, pe Dumnezeu insusi, chiar daca se temeau de "atotputernicia" lui Dumnezeu din cer. Amestecand limbile la Turnul Babel, Dumnezeu a asezat pe fiecare popor la locul lui, "ca sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar afla, macar ca nu este departe de nici unul din noi" (F.Ap. 17,27). "Aproape este Domnul de cei cu inima zdrobita" (Ps. 33,17). Semnificativ va fi la judecata cuvantul Mantuitorului: "Flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc" (Mt.25,42), si nedumerirea celor rai: "Cand te-am vazut flamand si nu ti-am dat sa mananci?" (Mt. 25,44).

Legatura directa intre invatatura despre Cruce si "Judecata din urma" este aratarea Crucii inainte de venirea Mantuitorului, ca semnul lui Dumnezeu pentru calea mantuirii: "Si se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului" (Mt. 24,30). Caci prin cruce, Iisus a slujit pentru aratarea adevaratului chip al omului care este "adanc" si umple de slava, dar care este pandit de "desertaciune", de "cele ale oamenilor". Pentru acest "adevar" El a trebuit sa treaca prin foc. Dar prin El avea sa se arate legatura tainica cu cerul numai prin adanc: "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea din ceruri va privi", (Ps. 84,12) asa cum s-a spus si la potop: "S-au deschis izvoarele adancului celui mare si s-au desfacut jgheaburile cerului" (Geneza 7,11).

Simbolul cel mai profund al slujirii Mantuitorului si al Invierii Sale este trecerea prin adancul uscat al marii, fara arme, catre mantuire, dar inecarea celor de la suprafata si plini de arme: "Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri" (Mt.26,52). Acolo se situeaza "iadul", care nu are radacini, adancime, ci numai suprafata, este "afara", ca superficialitate, ca si "pomul cunostintei", al desertaciunii si rautatii. Crucea despica iadul de la suprafata din lume plin de desertaciune; sfarma "portile iadului" din lume (Mt. 16,18), si dezleaga izvoarele adancului (Facere 7,11): "Marea a vazut si a fugit si Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113,3). Este simbolul cel mai profund al prezentei Duhului Sfant ca "adancime", inca de la Botezul Mantuitorului si care strabate toata perioada de pregatire pentru Pasti. Inca de la Botez exista obiceiul de a se pune cruci la usi si la ferestre, ca semn ca cel rau este scos afara si ca de acolo nu-si mai poate arata puterea de "ademenire", ci numai aceea de "amenintare", dar se loveste de cruce. Armele sale sunt sfaramate (Lc. 11,22). In Iisus Hristos, Dumnezeu a sfintit armele mantuirii, "cele de-a dreapta si cele de-a stanga" (2Cor.6,7); "Ca o arma te va inconjura adevarul Lui" (Ps.90,4). Dumnezeu a aratat in Hristos "taria" in care il zidise pe Adam, dar care in urma pacatului stramosesc a fost pierduta, iar omul a fost scos "afara".

Aceste cuvinte indica si felul cum se face semnul crucii dinspre dreapta spre stanga: partea semnului crucii de sus in jos, de la frunte la piept este simbolizat prin "ungerea pragului de sus cu sangele mielului" (Iesire 12,7) ca cel dintai semn al iesirii poporului din Egipt si care arata de fapt credinta pentru partea de sus adica pentru mintea omului, in sensul de lepadare de sine (metanoia) si orientarea, nu dupa mintea proprie, ci dupa voia lui Dumnezeu. Acest lucru il va semnifica Mantuitorul in prima Sa "Fericire" prin cei "saraci cu duhul" (Mt. 5,3). Tot astfel sunt prefigurati in Sfanta Scriptura, indeosebi in Psalmi, cei "cuviosi" (Ps. 11,1;149,9). Deci, credinta ca lepadare de sine are sensul de adancire, asa cum o prefigureaza trecerea poporului prin adancul uscat al marii indata dupa ungerea pragului de sus cu "sangele Mielului". Adancul uscat al marii prefigureaza taierea imprejur a inimii, coborarea mintii in inima, botezul duhovnicesc, care are ca urmare alungarea duhurilor rele din inima prin scoaterea lor "afara". Astfel, semnul crucii devine puterea lui Dumnezeu in Hristos de alungare a duhurilor rele. Ea este ca un catarg al mantuirii care linisteste valurile inimii tulburate si ale mintii bantuite de ganduri. De aceea, Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca "toate au nevoie de cruce", care prin "lepadare de sine" alunga duhurile rele si aduce linistea isihasta a Sfintei Evanghelii.

Toate aceste simboluri: descoperirea adancului inimii prin taierea imprejur ca adanc al marii, iesirea la pustie ca drum fara "abatere la dreapta sau la stanga" (Deut. 17,20), arata taina lucrarii Sfintei Treimi: sus este Tatal ca loc al "credintei"; la piept in adancul inimii este Fiul ca "scapare"; iar la umeri, de la stanga la dreapta este "acoperamantul" Duhului Sfant, sens treimic pe care il exprima una din rugaciunile cele mai vechi ale Bisericii: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, slava Tie!". La "taria" adancului care deschide cerul se ajunge prin punerea in lucrare a cuvantului lui Hristos in care este ascuns El insusi: "Cel ce aude si face aceste cuvinte ale Mele, il aseman cu barbatul intelept si priceput care, zidindu-si casa, a sapat, a adancit si apus casei sale temelia pe stanca" (Lc. 6,48), pe stanca cea din adanc, la care se ajunge prin "sapare", nu pe crestele muntilor. "Vanturile" si "valurile" o vor pune la proba de deasupra, dar ea nu cade, din cauza asemanarii cu Hristos in "adancul" Sau: "Ca sa fiti barbati desavarsiti dupa varsta staturii lui Hristos si sa nu mai fiti copii cu mintea, manati de vanturile oricaror invataturi omenesti..." (Ef. 4,13-14).

Ce folos ar fi avut ucenicii, daca Mantuitorul ar fi ajuns cineva mare: imparat, stapanitor, iar, pe langa El, ei ar fi avut ranguri mari? indeosebi Sfantul Petru, a simtit ca o binecuvantare cuvintele aspre ale Mantuitorului: "Inapoia Mea, satano, caci nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!" (Mt. 16,23), atunci cand a vazut ce comoara iese din pamant la Invierea Mantuitorului. El este singurul Apostol care da marturie in Epistolele sale despre "Lumina" Taborului, la care a fost martor ocular (2 Petru 1,16-17) si indeamna la "sfintirea" Mantuitorului in inimi (1 Petru.3,15). El arata ca si "ingerii doresc sa priveasca la Evanghelia" lui Hristos (1 Petru 1,12) si indeamna la cautarea Luminii lui Hristos si prin prooroci: "Pe langa aceasta (Tabor) mai este si cuvantul cel proorocesc, la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana ce va straluci ziua si Luceafarul va rasari in inimile voastre" (2 Petru 1,18-19).

Sfantul Petru vorbeste lamurit despre importanta Sfintei Cruci in viata morala crestina cand spune: "Nu va mirati de focul aprins intre voi spre ispitire ca si cum vi s-ar intampla ceva strain, ci intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare" (1 Petru 4,12); "De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu odihneste peste voi; de catre unii El se huleste, iar de voi se preamareste. Nimeni dintre voi sa nu sufere ca ucigas, sau fur, sau facator de rele, sau ca un ravnitor de lucruri straine. Iar de sufera ca si crestin sa nu se rusineze, ci sa preamareasca pe Dumnezeu pentru numele acesta" (I Petru 4, 14-16); "Pentru aceea, si cel ce sufera dupa voia lui Dumnezeu, sa-si incredinteze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, savarsind fapte bune" (I Petru 4,19).

De asemenea, ce folos ar fi avut Sfantul Ioan Botezatorul, daca Mantuitorul, in loc de Cruce, ar fi judecat, ar fi osandit, conform profetiei sale: "Iata, securea sta la radacina pomului si tot pomul care nu aduce rod se taie si se arunca in foc!" (Mt.3,10). Iata de ce, in Vechiul Testament nu se putea propovadui "crucea", si pentru ce s-a scris: "Dumnezeu n-a voit ca ei sa ajunga la desavarsire fara noi"

(Evrei 11,40). Mantuitorul avea sa explice: "Nimeni nu pune petec nou la haina veche, sau vin nou in burdufuri vechi" (Lc.5,36). Tot astfel El avea sa spuna lui Ioan Botezatorul: "Fericit cel ce nu se va sminti intru Mine!" (Lc. 7,23), caci avea "o marturie mai mare decat a lui Ioan; faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 5,36). Ioan vazuse numai "porumbelul", necunoscand "adancul" si "desavarsirea" Duhului Sfant. Si pe acest prooroc, ca cel mai mare dintre prooroci care avea "duhul si puterea lui Ilie" (Lc. 1,17), Dumnezeu l-a chemat pentru "Lumina" de sub cruce. Moise si Ilie care s-au aratat pe Tabor in slava, nu mai vorbeau nimic despre pedepsirea celor rai, ci doar despre "patimirea Sa de la Ierusalim" (Lc. 9,31). Cand ucenicii au cerut sa fie pedepsiti adversarii cu foc din cer cum a facut si Ilie, atunci Mantuitorul i-a mustrat: "Nu stiti, oare, fii ai carui Duh sunteti?" (Lc. 9,55). Deci, nu "al lui Ilie", ci al Duhului adancului dumnezeiesc, Duhul botezului, caci: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul"; "cu adevarat mare este taina crestinatatii" (I Tim.3,16); "Fiul Omului n-a venit sa piarda sufletele oamenilor, ci sa le mantuiasca" (Lc. 9, 55).

Dar Moise si Ilie s-au aratat cu Mantuitorul pe Tabor si pentru "Lumina" Sa. Ei, simbolurile cele mai mari ale poporului ales, s-au aratat cu Iisus, nu la Ierusalim, nu carturarilor, fariseilor sau lui Irod. Pentru ucenici era o mare mangaiere adevarul, ca acestia s-au aratat alaturi de Iisus si nu sunt datori carturarilor si fariseilor. De acum inainte, ei puteau vedea, cum, in legatura cu aceia, se implineau cuvintele Mantuitorului: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Mt. 13,12). Se implinea si proorocia, ca pentru cei de la Ierusalim, "Ziua Domnului va veni ca un fur" (I Tes.5,4), cand "mancau, beau, se insurau" (Mt. 24,38). Odata cu aratarea Luminii line pe Tabor Mantuitorul nu se inalta la cer, ci merge sa arate sub cruce "aurul" vietii Sale. Insusi Tatal confirma sub cruce acest "aur": "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea", iar pe ucenicii prezenti ii indeamna: "Pe acesta sa-L ascultati!" (Mt. 17,5), cu referire la invatatura Sa despre Cruce, pe care tocmai le-o daduse (Marcu 8, 34-38; 9,1). Mantuitorul se intoarce la "adancul" slujirii Sale, de data aceasta, insa, indreptandu-se spre Ierusalim: "Si cand s-au implinit zilele Inaltarii Sale, El S-a hotarat sa mearga la Ierusalim" (Lc. 9,51). Valurile rautatii erau gata sa-L ridice pe cruce (Ioan 8,28).

Dar inainte de Jertfa Sa pentru ei, Mantuitorul impartaseste ucenicilor ramasi cu El dupa plecarea lui Iuda, adevarata comuniune a lui Dumnezeu cu oamenii, ce va culmina cu Jertfa. In cuvantarea Sa, El se refera de cateva ori la verbul "a fi": "De-mi slujeste cineva sa-mi urmeze mie si unde sunt Eu, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12, 26). "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3); "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24). Acest verb "sunt" este partasia la numele lui Iahve: "Eu sunt cel ce sunt" (Iesire 3,14), al carui simbol este "Rugul care arde si nu se mistuie" (Iesire 3,2). El este izvorul fiintei (Ps. 39,9), pe care oamenii au fost invatati sa-l ceara ca: "Painea noastra cea spre fiinta, / Da-ne-o noua in fiecare zi" (Lc. 11,3).

Dar, asa cum se arata in rugaciunea "Tatal Nostru", "painea" nu putea fi data fara "sfintirea Numelui" (Lc. 11,2) lui Dumnezeu, prin care poate veni Imparatia Sa, stapanirea Sa minunata, in care voia Sa are loc pe pamant ca si in cer, nu ca prin "Tablele Legii", si este aratata in Hristos ca "paine a fiintei". Mantuitorul a aratat ca aceasta "paine" care este "voia" lui Dumnezeu, facea parte ontologic din fiinta omului; ca omul este "mutilat" (Lc. 10,30) in fiinta lui din cauza ca i-a fost luat Dumnezeu si ca taina omului este in mana lui Dumnezeu, Care "a cunoscut zidirea noastra" (Ps. 102,14): "Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care l-au jefuit, lasandu-l abia viu" (Lc. 10,30); "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4); "Robul pacatului nu ramane pe veci in casa" (Ioan 8,35), caci traieste numai cu paine si apoi moare: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3,23), de Lumina Sa care transfigureaza.

In Hristos a sfintit Dumnezeu voia Sa, aratand slava ei. El face ca "luarea crucii si urmarea lui Hristos" (Marcu 8,34) sa fie o bucurie. In "calea" lui Hristos i-a asezat Dumnezeu, "deosebi intru nadejde" (Ps. 4,8; Evrei 6,18-20), intrucat El S-a aratat "stanca tare", neclintita de vanturi si valuri si "dovedita ca este vie" (Evrei 7,8): "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare" (neclintit), de care, insa, in Hristos moartea s-a zdrobit. In Hristos: "a taiat Dumnezeu vitelul ingrasat" (Lc. 15,23) si a chemat la "ospat" in casa Sa, in care "se aud cantece si jocuri" (Lc. 15,25); "Din grasimea casei Tale ii vei satura pe ei" (Ps. 24,14); "Sufletele lor intru bunatati se vor salaslui" (Ps. 24,14). Acolo capata omul puterea de a lua crucea sa: "Domnul este ajutorul Meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7); "Ei au plecat cu bucurie de la fata sinedriului, pentru ca s-au invrednicit sa sufere ocara pentru Numele Lui" (F.Ap. 5,41).

Puterea pe care o pot capata oamenii in Hristos prin Sfanta Cruce a fost simbolizata la iesirea din Egipt prin: "ungerea pragului de sus cu sangele Mielului" (Iesire 12,7); iesirea la miezul noptii din Egiptul robiei; trecerea prin adancul uscat al marii, la care insemnatatea deosebita o avea "toiagul lui Moise" cu care au fost despartite apele de sus in jos. Acest "toiag" are in Hristos semnificatia crucii cu care El a tinut departe valurile ce se ridicau asupra Lui de jos in sus, ca apele in jurul corabiei in care se afla proorocul Iona (Mt. 16,4). Acest "toiag" mai are in Hristos si semnul "sarpelui", caruia i-a zdrobit capul, adica puterea de ademenire, dupa care prin suferinta si moartea Sa l-a "legat" (Mt. 12, 29) prinzandu-l de "coada", adica luandu-i puterea de a da moartea, urmarea directa a puterii de ademenire simbolizata prin limba bifurcata. Biruinta asupra sarpelui a fost aratata de Dumnezeu lui Moise prin "toiag": "Domnul i-a spus: ce ai in mana? El a spus: Un toiag. Domnul i-a zis: arunca-l pe pamant jos! Si el l-a aruncat pe pamant si s-a prefacut in sarpe si a fugit Moise de el. Dar Domnul i-a zis: "Intinde-ti mana si apuca-l de coada! Si el si-a intins mana si l-a prins, si s-a facut toiag in mana lui" (Iesire 4,3-4). Acest semn profetic avea sa se concretizeze in Hristos prin Jertfa si Invierea Sa: "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul din Sion zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai!" (Ps. 109,2). Este "stapanirea" binecuvantata, pentru ca da "plinatatea": "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,3).

Prin cruce s-a aratat adancul vietii lui Iisus, in care El i-a pazit cu harul Sau si pe ucenici: "Simone, v-a cerut satana sa va cearna ca pe grau. Dar Eu M-am rugat pentru tine sa nu scada credinta ta" (Lc. 22,31). Iisus, izvorul a tot harul, se roaga pentru ucenicii Sai! Harul merge inainte si lumineaza, chemand la urmarea Sa. El nu bate oile, nu alearga dupa ele, nu le sminteste: "Pastorul cel bun merge inainte si oile vin dupa El" (Ioan 10,4). "A cerne ca pe grau", inseamna "a arunca in sus" pentru a se vedea, daca nu se gaseste "pleava" sensibila la vanturi, caci graul cade din nou pe pamant. Eroul antic Anteu, in lupta pe care o avea de purtat, ori de cate ori era ridicat de la pamant era biruit, iar cand atingea pamantul, era biruitor. Tot astfel nu este posibila urmarea lui Hristos fara cruce, dupa partasia la Lumina Sa aratata pe Tabor, ca o mangaiere pentru luarea crucii. Candela sufletului are deasupra luminitei sale Sfanta Cruce, care o apara de "vanturi" si de "valuri". Lumina lina a candelei are taria ei care duce la bucuria Sfintei Invieri. Ea este Lumina de "taina" a sufletului (I Cor.2,7-8), pentru care Mantuitorul a indemnat pe ucenicii Sai pe Tabor: "Nimanui nimic sa nu spuneti, pana cand nu va invia Fiul Omului din morti" (Marcu 9,9).

b). "Scara" duhovniceasca si puterea harului dumnezeiesc sub Cruce. Duminica a 4-a din Postul Mare, a Sfantului Ioan "Scararul".

Chemarea la urmarea lui Hristos prin "lepadarea de sine si luarea crucii" aveau ca scop asemanarea cu Hristos, ca dimensiunea hristologica a chipului lui Dumnezeu, care se arata in Hristos pas cu pas pana la Saptamana Patimilor: "Slujirea fata de toti" (Mt. 20,28) drept conditie a intaietatii; "Pruncia" sufleteasca (Mt. 18,1-4) ca "masura" a Imparatiei lui Dumnezeu; "Spalarea picioarelor" (Ioan 13,5) in iubirea de aproapele si unitatea duhului; apoi, "Intrarea in pamant" (Ps. 84,12), ca "pret de rascumparare" (I Cor. 6,20) si ca lucrare numai a Mantuitorului. In acelasi sens, Sfintii Apostoli vor vorbi despre "intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" (I Cor. 2,7-8), despre "cele slabe" alese de Dumnezeu, ca sa rusineze pe cele tari (I Cor. 1,27); de smerenia Sa in ascultare pana la moarte pe cruce (Fil. 2,8). Toate acestea constituie Lumina sub cruce si puterea harului dumnezeiesc.

Cat de usor se vorbeste despre lumina, adesea, ca despre un lucru de la sine inteles. Daca rasare soarele se pare un drept al cuiva, nu un dar de sus. Mult mai sinceri erau vechii mexicani in superstitiile lor, cand, stiind ca rasaritul soarelui este un dar de sus, nu mai erau siguri ca, dupa ce apune seara, va rasari si a doua zi, si aduceau jertfe omenesti toata noaptea, pentru milostivirea de sus a zeilor. Dumnezeu a aratat prin prooroci, ca in afara de "via" sadita prin chemarea lui Avraam, "tot pamantul este in intuneric" (Isaia 60,2) ca sa-L lumineze, dar neamurile nu aveau cunostinta de descoperirea lui Dumnezeu lui Noe: "De acum inainte cat va fi pamantul, semanatul si seceratul, frigul si caldura, vara si iarna, ziua si noaptea nu va mai inceta" (Geneza 8,22). Aceste daruri de sus, necesare pentru viata omului in trup, au fost fagaduite din cauza desavarsirii lui Dumnezeu, pana cand Dumnezeu avea sa aduca pe pamant lucrul de temelie pentru om, conform adevarului aratat in Hristos: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4) si care il scoate pe om din pamant, deoarece nu s-a nascut din pamant, ca sa se intoarca in pamant, ci fiecare din pantecele maicii sale cu bucuria care uita durerile nasterii (Ioan 16, 21).

In Mantuitorul Hristos, "Soarele dreptatii" (Maleahi 3,20), Lumina Duhului Sfant a fost si rodul biruintei asupra ispititorului. Aceasta biruinta are o importanta mai mare decat cea a suferintelor; este un "Praznic imparatesc" la fel de mare ca si cel al "Botezului Domnului" cu apa si cu Duhul Sfant, ca Cincizecimea Sa personala, insa, pentru lume, a fost mai importanta proba "Luminii" in foc, ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,12), prin care s-a vadit "adevarul" Luminii, caci numai prin aceasta proba s-au putut deschide ochii oamenilor sa vada "Lumina" lui Dumnezeu. Pentru cea de-a doua parte a lucrarii Sale pe pamant, Mantuitorul a aratat ca Lumina Sa are un drum, o "cale" (Ioan 14,6) a ei. Astfel, dupa lepadarea de sine nimeni nu poate urma lui Hristos, daca nu-si ia crucea sa in fiecare zi (Lc. 9,23). Insa tocmai sub semnul Sfintei Cruci, Lumina lui Hristos se arata ca "har peste har" (Ioan 1,16), izvor al harului mai de seama decat untdelemnul din casa vaduvei in Sarepta Sidonului din vremea proorocului Ilie. Ca "deschidere a adancului celui mare" prin care "se desfac jgheaburile cerului" (Geneza 7,11), acesta este insa vesnic curgator, este "Lumina pururea fiitoare", si nu doar de trei ani si jumatate ca untdelemnul in vremea lui Ilie.

Intr-adevar, sub Sfanta Cruce harul este izvor de "har peste har" ca plinatate si, in acelasi timp, ca putere, ca tarie ziditoare. In familie unitatea de cuget este prin puterea iubirii slujitoare si ascultatoare, iar nu prin violenta: "Toate acestea le voi face nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4,6), fagaduia Dumnezeu prin prooroci lucrarea Sa in Hristos. Ea este "trecere din putere in putere" (Ps. 83,8), "innoire din zi in zi" (2 Cor.4,16) "trecere din slava in slava ca de la Duhul Domnului" (2 Cor.3,18). La aratarea Luminii line pe Tabor, in care este pacea lui Dumnezeu, bucuria Duhului Sfant, odihna intaritoare, s-a vazut ca oamenii nu mai mor vazand-o ca dupa pacatul stramosesc, ba chiar sunt adusi in starea de a nu mai putea trai fara ea. Apele "amare'' ale Legii se prefac in ape "dulci" (Iesire 15,25). In acest fel, "Taborul" a sfintit invatatura Mantuitorului despre Cruce, in legatura cu care Tatal a adresat chemarea: "Pe Acesta sa-L ascultati" (Lc. 9,35), vazandu-L cum L-a imbracat, si auzindu-L vorbind despre Cruce (Marcu 8,34-38; 9,1).

Prin sminteala oamenii au pierdut puterea de a mai vedea Lumina care era bucuria, viata, puterea lor, iar puterea celui rau in lume este aceea, de a-i tine pe oameni la "suprafata", in desertaciunea vietii lor, inclestati in patimi si ura. Este adeverit astfel, Cuvantul Mantuitorului: "Orb pe orb de se va calauzi, amandoi vor cadea in groapa" (Le.6,39). Daca Mantuitorul a numit "fii ai lui Dumnezeu" (Mt.5,9) pe facatorii de pace, aceasta tocmai pentru ca in acest fel oamenii vor avea ragazul sa caute Lumina lui Dumnezeu, sa capete putere de a se adanci in Hristos prin botez.

De aceea, Crucea este calea, care scoate de sub puterea celui rau din lume, care ii tine legati pe oameni in clestele de: teza-antiteza, placere-durere, iubire-ura, bine-rau. Puterea harului sub cruce ii ajuta pe oameni sa vada "Fata lui Dumnezeu". (Ps. 4,6-7; 88,16; 89,8). Daca "Lumina" in "botezul" smereniei lui Iacob, i-a aratat acestuia "Scara" care leaga pamantul cu cerul cand dormea in Bethel cu o piatra drept capatai (Facere 28, 11-15), astfel suferinta si necazurile i-au aratat ca o cruce, sfintenia si puterea Numelui lui Dumnezeu: "De ce intrebi de Numele Meu? El este minunat!" (Facere 32,29). Lipsit de putere, el a plecat de acasa cu numele de "Iacob", si s-a intors cu numele de "Israel", marturisind: "Am vazut pe Dumnezeu in fata si mantuit a fost sufletul meu" (Facere.32,30). Sub semnul "Crucii" a stat urmarea lui Hristos in cea de a doua parte a lucrarii Sale, ca har si ca putere, ca sfintire a Numelui lui Dumnezeu prin scrierea in inimi a voii Sale: "Pe cei care i-a chemat (si ei au venit lasand toate-Lc.5,11), pe aceia i-a indreptat" (Rom. 8,29-30), i-a "adancit". Crucea arata, astfel, tot atat de mult "adancirea" ucenicilor pentru asemanarea lor cu Hristos, "imersiunea", cat si "aratarea" adancului lui Dumnezeu in Hristos, aratarea "izvoarelor adancului celui mare" (Facere 7,11) a Duhului Sfant.

De aceea, urmarea lui Hristos inseamna cresterea in asemanare pana la puterea de a vedea "Fata lui Dumnezeu" si transfigurare pentru cei care, fara Hristos, nu puteau vedea Fata lui Dumnezeu fara sa moara, cand de fapt aceasta "Fata" era si este "viata" si "Invierea" oamenilor. "Si trecand din putere in putere se infatiseaza la Dumnezeu in Sion" (Ps. 83,3); "Ferice de omul al carui ajutor este de la Tine, Doamne, suisuri in inima sa a pus" (Ps. 83,6). Sigur ca nu este vorba de "suisuri" ca ranguri omenesti, cum cereau ucenicii sa stea unul de-a dreapta si altul de-a stanga in slava lui Hristos, caci nu stiau ce cer; nu stiau ca "Fiul Omului a venit sa fie sluga tuturor" (Mt. 20,28) si ei, desigur, n-ar fi dorit ca ei sa fie ca cei doi talhari de-a dreapta si de-a stanga Sa pe Cruce, in "botezul" Sau de gustare a mortii. Inaltarea cu inima nu este altceva, decat "trecerea din putere in putere", zidirea ei in Hristos, pentru care mai de seama este vederea Fetei lui Dumnezeu, decat moartea: "Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni acum" (Ioan 13,33), caci: "Sufletul imi pun pentru oi; putere am sa-l pun si putere am sa-l iau" (Ioan 10,17-18). Chemarea: "Sus sa avem inimile!", nu poate avea loc decat dupa indemnul: "Capetele voastre Domnului sa le plecati!", in sensul ca omul cel din afara (care a ramas fara Dumnezeu, in seama mintii lui - Rom. 1,28, in sensul "cunostintei binelui si raului") scade, pe cand cel dinlauntru "se innoieste din zi in zi" (2 Cor.4,16), ca un adevar ca: "Nimeni nu aprinde lumina si o pune sub obroc (obrocul mintii proprii), ci in sfesnic (sfesnicul inimii) si lumineaza tuturor celor din casa", ca bucurie pe fata lui, (Mt. 5,15) si ca: "Nu poate cetatea de pe varf de munte sa se ascunda" (Mt. 5,14).

"Domnul va da tarie poporului Sau, Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps. 28,11). "Taria" lui Dumnezeu in Hristos este puterea harului sub cruce: "Imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvinte, ci in putere" (I Cor. 4,20), ca putere si in gustarea mortii, dupa cum este putere si in asumarea suferintelor: "Sufletul mi l-a intors, m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui. Ca de voi si umbla in valea umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti!" (Ps. 22,3-4). In opera sa "Scara", Sfantul Ioan Sinaitul se refera la aceasta "tarie" a lui Dumnezeu prin har. Izvorul ei in Hristos este pocainta, asemanarea cu Hristos si "zidirea casei pe stanca", in adanc "prin sapare" (Lc. 6,48), incat sa nu fie clatinata de vanturi si de valuri: "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni lucratorii". (Ps. 126, 1-2). "Este bine sa va intariti prin har inima voastra, iar nu cu mancare si bautura, de la care nu au avut nici un folos cei care au umblat in ele" (Evrei 13,9).

Inainte de toate, calea catre Hristos, care dupa aceea este "calea indreptarii si desavarsirii" (Rom. 8,30) prin puterea harului, este credinta. Mantuitorul spusese intr-adevar: "Fara Mine nu puteti face nimic!" (Ioan 15,5), dar acest cuvant nu inseamna o descurajare, ci un adevar, ca sa arate tot ce poate face omul prin El. Tocmai acest lucru il arata pedagogia Sa dumnezeiasca si puterea intuitiei Sale ca putere de "scriere in inimi a voii lui Dumnezeu", pe care o arata ca pe o coordonata indispensabila a fiintei omului. Inainte de "Duminica Crucii", in spiritualitatea Postului Mare rugaciunea specifica este: "Cu noi este Dumnezeu" (Isaia 8,9). El este "Emmanuil", pentru ca oamenii sa devina ca El, nu pentru ca El se duce la ei in "tara departata", unde insa, ajunge "Lumina" Sa: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi da afara" (Ioan 6,37). In a doua parte, insa, in lumina Sfintei Cruci, rugaciunea staruitoare este: "Doamne al puterilor, fii cu noi!" (Ps. 83,13). Aceasta a doua parte este inaugurata, insa, de o constatare a Mantuitorului determinata de lipsa de credinta, dupa ce aratase atatea semne mai presus de puterile omului: "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi! Pana cand va voi suferi?" (Mt. 17,17). Este mustrarea la adresa parintilor unui copil demonizat, care venisera la ucenicii Sai pentru ajutor, in timp ce El era pe muntele Tabor cu "cativa" dintre ucenici. Tamaduirea minunata a celui chinuit de demoni s-a dovedit, insa, mai usoara decat aducerea la credinta a tatalui copilului, ceea ce justifica adresarea catre cei de felul acestui tata, la inceput, ca "neam necredincios si indaratnic". Rugaciunea acelui tata, dupa un dialog strans cu Mantuitorul: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!" (Marcu 9,24), il arata pe Mantuitorul ajutator si alaturi de cei care nu mai pot crede si carora El le este "ajutor si acoperitor spre mantuire".

Semnificativa pentru credinta este, insa, si nedumerirea ucenicilor care incercasera sa tamaduiasca pe cel chinuit de demoni, dar nu reusisera si se expusesera si oprobiului carturarilor si fariseilor nu numai necredinciosi, ci si adversari ai Mantuitorului. Cand ucenicii fusesera trimisi la propovaduire cu indemnul: "in Numele Meu" (Marcu 16,17) sa lucrati, ei s-au intors cu bucurie zicand: "Doamne, in Numele Tau si demonii se supun" (Lc. 10,17). Mantuitorul le arata ca, intr-adevar, demonii se supun din cauza Numelui Sau, dar pentru ucenici mai de seama este faptul ca "numele lor sunt scrise in ceruri" (Lc. 10,20) din cauza asemanarii cu Hristos, calea vietii vesnice, fata de care minunile nu sunt decat "adaos". In lucrarea Mantuitorului, calea vietii vesnice este mai de seama decat minunile, decat orice victorie, orice triumf. Cu sentimentul succesului pe care l-au avut la prima lor trimitere pentru lucrarea de propovaduire, ucenicii ramasi la poalele Taborului au incercat sa alunge demonii din copilul chinuit de duhuri rele. Nereusita lor trebuie sa fi fost si o mare descurajare si nedumerire: "Pentru ce noi n-am putut sa-l vindecam?" (Mt. 17,19). Ei nu se incadrau in adresarea: "O, neam necredincios si indaratnic", dar Mantuitorul arata ca la ei este vorba de "putina lor credinta" (Mt. 17,20), caci "acel soi de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post" (Mt. 17,21).

Aceasta era de fapt calea credintei in Mantuitorul Hristos, caci lucrarea de tamaduire nu poate avea loc decat "in Numele Sau", si in nici un alt nume in sensul ca: "Fara Mine nu puteti face nimic!" (Ioan 15,9), din cauza "umplerii de sine". Credinta se intareste prin "post" ca lepadare de sine si atunci cand "Mirele se va lua" (Mt. 9,15), tocmai pentru a nu se ajunge la prefacerea darului (Mt. 10,18) in "drepturi" prin "dispute" care scad untdelemnul din candelele "fecioarelor neintelepte". Aceasta lectie o primisera ucenicii si din intamplarea cu Petru, cand la cuvintele Mantuitorului de pe mare, pentru a linisti spaima lor ca vad o naluca: "Eu sunt! indrazniti! Nu va temeti!" (Mt. 14,27), Petru a indraznit si a mers pe marea involburata catre Mantuitorul, fara sa stie ca mergea pe mare, tocmai pentru ca avea privirea indreptata catre Mantuitorul. Dar cand nu s-a mai uitat la Mantuitorul, ci la valuri si la vanturi, in dreapta si in stanga sa, a inceput sa se afunde "in valul necredintei". Fara Hristos, vanturile si valurile zdruncina casa, iar cauza este scaderea credintei si umplere de sine: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" (Mt. 14,31). De aceea, Sfintii Apostoli indeamna pe cei ce urmeaza lui Hristos sa aiba mereu, "ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei" (Evrei 12,2), din cauza ispitei umplerii din nou de sine si a pierderii adancului dumnezeiesc al "botezului", care aduce asemanarea cu Hristos in urmarea Sa (I Cor. 4,16).

"Desavarsirea" in Hristos poate fi asemanata cu partea de sus a "Scarii", aproape de cer, dar tocmai aceasta stare poate duce la sentimentul, ca urcusul se datoreste meritului personal si nu lui Hristos si darului Sau sub Cruce. Cei din varful scarii cad nu pentru ca au obosit de atata "urcus", ci pentru ca sunt panditi de umplerea de sine, constiinta meritelor proprii si abaterea privirii de la Hristos. Umplerea de sine este si "golire" pe dinlauntru, incat "bobul de grau" sa ajunga "pleava" (Mt. 3,12; Apoc.3,17). Tocmai de aceea, Mantuitorul a purtat grija in mod deosebit lui Petru: "Simone, v-a cerut satana sa va cearna ca pe grau, dar Eu m-am rugat sa nu piara credinta ta" (Lc. 22,32); "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic. Daca cineva nu ramane in Mine se arunca afara ca mladita, si se usuca si le aduna si le arunca in foc si ard" (Ioan 15,5-6). "Sluga aceea, ce va zice in inima ei: Stapanul meu zaboveste sa vina, si va incepe sa bata pe slugi si pe slujnice si sa manance si sa bea si sa se imbete, veni-va stapanul slugii aceleia in ziua in care ea nu se asteapta si in ceasul in care ea nu stie si o va taia in doua, iar partea ei va pune-o cu cei necredinciosi" (Lc. 12,45-46). Iar cei neascultatori si, de aceea, "necredinciosi", se vor cutremura de profetia impotriva acelora din Israel, carturari si farisei, care socoteau ca pot lua lucrul Domnului in stapanire, prigonind si omorand pe cei trimisi in vie, dintre care ultimul era insusi Fiul lui Dumnezeu, Hristos (Mt. 21,37). Inaintea lui fusese prigonit si omorat Ioan Botezatorul, care ii uimise cu marturisirea: Cel pe care voi il asteptati cu ochii la cer, "este in mijlocul vostru si voi nu-L stiti" (Ioan 1,26), dar Il vesteste, adresand chemarea la pocainta pentru a-L descoperi, si a nu se lovi piciorul lor de El, ca de o piatra.

Pentru cei care nu au ascultat chemarea lui Ioan, care "canta de jale" (Mt. 11,17), nici pe cea a lui Hristos care "canta din fluier", proorocul spunea: "Iata, slugile Mele vor manca, iar voua va va fi foame; vor bea si voi veti fi insetati; se vor bucura, iar voi veti fi infruntati; slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti scoate strigate, de intristata ce va va fi inima; si de frant ce va va fi sufletul, veti urla" (Isaia 64, 13-14). Ei nu au putut cunoaste darul lui Dumnezeu in Hristos; nu au putut gusta din Cina, pentru ca nu o vedeau; nu au primit chemarea Tatalui de a intra la "ospatul cu vitel ingrasat" (Lc. 15,28). Cea de-a treia chemare a Mantuitorului dupa chemarea de dupa Botezul Sau, si cea de la invatatura despre Cruce se refera tocmai la primejdia pierderii credintei prin umplerea de sine si constiinta unor merite proprii: "Stiu faptele tale... dar am impotriva ta faptul, ca ai parasit dragostea ta cea dintai" (Apoc. 2,2-4); "Intrucat tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans si sarac si orb si gol! Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi" (Apoc. 3,17-18). "Postul", "rugaciunea", "dragostea dintai", "aurul lamurit in foc" al adevarului lui Dumnezeu in Hristos, sunt calea intaririi credintei, a tamaduirii necredintei, atat de "descurajari", cat si de "umplere de sine" prin constiinta meritelor proprii. Credinta si dragostea sunt calea "desavarsirii" in Hristos. "Trecerea din putere in putere" (Ps. 83,8) este darul harului lui Dumnezeu in Hristos care se arata tot mai mult sufletului credincios, care-I urmeaza sub cruce, "iubind aratarea Lui" (2 Tim. 4,8) si ramane cu El "in incercarile Sale" (Lc.22,28).

Dar amintirea Sfintei Cruci si a puterii harului dumnezeiesc in drumul catre Lumina Sfintei Invieri nu se incheie fara a arata o icoana vie de chemare, indreptare si desavarsire in Hristos prin credinta si staruinta, si care este cel al Sfintei Maria Egipteanca, pomenita in Duminica a V-a a Postului Mare odata cu incheierea Canonului Mare al Sfantului Andrei Criteanul, poate cea mai apropiata de viata omului in conditiile din lume. Purtata de vanturi si valuri in lume ca o frunza, Sfanta Maria si-a zidit casa in Hristos pe temelia de piatra, pe care vanturile si valurile din lume nu o clatina, iar puterea harului o arata vrednica sa mearga pe ape ca pe uscat, sa fie ridicata de la pamant atunci cand se ruga.

Tot astfel, Petru mergea catre Mantuitorul pe "valuri", atata timp cat avea privirea indreptata spre El, ca toti cei ce au urmat lui Hristos si au dat urmare chemarii Sale. La acest eveniment El a potolit, nu vanturile si valurile ca atunci cand loveau in corabie si El dormea, (ca sa se vada ca ele nu il ating, iar nu pentru ca nu ii pasa - Marcu 4,38), ci tulburarea din sufletele ucenicilor: "Indrazniti! Eu sunt, nu va temeti!". Iar indemnul Sfantului Apostol Pavel este, ca nu prin "litera care omoara", ci prin "duhul care face viu" (2 Cor. 3,6), "Hristos sa se salasluiasca prin credinta in inimile voastre, inradacinati si intemeiati fiind in iubire, ca sa cunoasteti cu toti sfintii, care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea si sa cunoasteti iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostinta, ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef. 3,17-19).

c) Crucea si Patimile sfintitoare ale Mantuitorului Hristos "Saptamana Patimilor"

Mantuitorul merge mai departe in slujirea Sa ca "Fiul Omului", intrucat lucrul pe care Tatal I l-a dat sa-l faca, l-a savarsit in ceea ce priveste asemanarea ucenicilor cu El in adancul Sau dumnezeiesc si aratarea Numelui lui Dumnezeu (Ioan 17,4-6). De acum, El isi pune sufletul pentru "rascumpararea" (Ioan 17,3) lor prin deschiderea ochilor spre a cunoaste acest "adanc". Acest lucru avea sa insemne pentru ei mutarea pascala in El insusi, inviere cu duhul dupa zdrobirea inimii lor prin Patimile Sale sfintitoare. Comuniunea dintre ei si Hristos ca Mire era atat de mare, incat plecarea Sa insemna, intr-adevar, o stare de "orfani" (Ioan 14,18). Slujirea Sa are ca simbol fapta samarineanului milostiv, de a pune pe asinul ascultarii , Sale de Dumnezeu pe cel cazut intre talhari si devenit "rob al pacatului" (Ioan 8,34) prin lepadarea lui Dumnezeu din inima sa. Dupa pacatul stramosesc oamenii nu se mai puteau intoarce la starea primordiala. Acolo inima era "Templu" al Duhului Sfant. Plinatatea inimii facea ca ei sa nu aiba ochii deschisi asupra celor trupesti. "Ranele" lor in urma pacatului stramosesc, dupa care ei au ramas "abia vii" (Lc. 10,30), erau patimile trupesti, in care traiau doar pana la "intoarcerea in pamant", deoarece devenisera "pamant" activ pentru patimi, plin de "dospire" prin pierderea "azimei" (I Cor.5,7-8). "Samarineanul milostiv" l-a dus pe cel ranit pe asinul sau la un "han", unde a stat toata noaptea cu el, pana cand spre dimineata a deschis ochii (Lc. 10,34). "Hanul", "noaptea", "deschiderea ochilor" simbolizeaza atat de intuitiv: Patimile, moartea si invierea lui Hristos la Ierusalim, cetatea "uraciunii pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt. 24,15) si al varsarii sangelui celor drepti. in aceste conditii, cum nu se putea mai vitrege, Dumnezeu a zidit in Hristos Biserica tamaduirii durerii ca rascumparare, ca "hanul" celor cazuti intre talhari.

Deschiderea ochilor prin inviere insemna pentru cel ranit, adus la "han" de "samarineanul milostiv", implinirea rugaciunii; "Tu vei aprinde faclia mea; vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31) "Ziurel de ziua" insemna ca "Noaptea a trecut si ziua s-a apropiat" (Rom. 13,12). Oamenii au deschis ochii sa cunoasca pe Dumnezeu pentru ca au fost calauziti la asemanarea cu Hristos. Aducandu-i in aceasta ipostaza "samarineanul" pleaca, lasand gazdei "doi dinari", lasand, deci, Bisericii pe "Dumnezeu Emanuil" si pe oameni inviati din morti prin cunoasterea, vederea lui Dumnezeu (Ioan 17,3). La Jertfa Sa, El nu s-a temut sa-i lase "orfani", asa cum nu se va teme sa se inalte la cer dupa inviere, in urma aratarilor Sale, care toate au slujit plinatatii inimii lor: "Cine este Cel ce s-a suit (pe cruce), daca nu Cel ce s-a pogorat in cele mai de jos, ca sa umple toate?" (Ef. 4,10). Credinta inseamna: "Sa nu zici in inima ta: cine se va sui in cer, adica sa coboare pe Hristos; sau cine se va pogori in adanc?, adica sa ridice pe Hristos din morti. Caci, aproape este de tine Cuvantul, in gura ta si in inima ta" (Rom. 10,7-8). Astfel punerea in mormant va insemna intrarea in slava Sa, asa cum o semnifica la Sfanta Liturghie cantarea: "Ca pe imparatul tuturor primind...", si ca implinire a profetiei: "Toiagul stapanirii ti-l va da Domnul Dumnezeul tau Sion zicand: "Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai" (Ps. 109,2), si anume cu "poporul care este cu El in ziua puterii Sale, intru stralucirile Sfintilor Sai" (Ps. 109,3). in ei "a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile lor" (Gal.4,6); a scris prin "sfintire" voia Sa in inimi; a deschis Sfanta Scriptura prin catapeteasma Trupului Sau, ca sa poata fi vazuta si inteleasa in Sfanta Sfintelor. Acolo Sfanta Scriptura isi are sensul ei viu, iar Cuvantul nu este ca cel din cartile cu litere, ci este "sfintit" ca "adevar" prin trupul lui Hristos jertfit.

Deschiderea cetatii Ierusalimului pentru intrarea triumfala a Mantuitorului a avut loc prin invierea lui Lazar din Betania. Cantarile din Duminica Floriilor o descriu ca "aratare a izvoarelor adancului" ca "umejune neimpartasita", adica asa cum nu s-a mai vazut vreodata, insa, atat Iuda, cat si carturarii si fariseii, ca cei ce credeau ca pot "sluji la doi domni" (Mt. 6,24), nu numai ca nu s-au intors, dar s-au si hotarat sa-L vanda si sa-L omoare, implinind cuvintele Mantuitorului: "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc. 16,31); "Nici unul din cei chemati nu vor gusta din Cina Mea" (Lc. 14,24). Pildele cu "smochinul uscat" (Mt. 21,19-20) prin blestem; cu ,fecioarele neintelepte" (Mt. 25,1-13) si cu "ascunderea talantului" (Mt. 25,24-25) sugereaza semnele venirii Sale a doua oara, intocmai ca in aceasta prima venire, care era insa fara slava de transfigurare, ci doar cu slava de luminare "ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14), ca sa arate adancul slujirii Sale dumnezeiesti ca Mire in miezul noptii, cand intunericul nu poate fi mai mare: ,,Acum e ceasul vostru si stapanirea intunericului" (Lc. 22,53), va spune Mantuitorul despre ei; "Iata, vine stapanitorul lumii acesteia si de la Mine nu are de luat nimic''' (Ioan 14,30). Nefiind prins in mrejele intunericului din lume, El nu putea fi tinut nici de moarte, al carei stapanitor era diavolul. Dar prin episodul pocaintei femeii pacatoase inainte de evenimentul Cinei, Mantuitorul arata ca este posibila vederea slavei Sale prin Lumina Sa, care ajuta spre pocainta, asa cum arata cantarea: "Camara Ta o vad impodobita si imbracaminte pentru ea nu am", dar se implora "luminarea hainei sufletului".

Acest eveniment arata, ca "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5); ca Sfantul Ioan Botezatorul a fost, intr-adevar, o binecuvantare pentru cei ce s-au botezat si s-au pregatit, astfel, pentru "Lumina" (Ioan 1,7), incat Hristos va spune despre ei: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt. 13,16). Pentru cei din "latura si umbra mortii" (Isaia 11,1) "Lumina" este un ajutor, ca omul sa se judece pe sine spre mantuire prin indreptare: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Mt. 21,37), de "Lumina" Lui prin roadele duhului, a spus Dumnezeu despre Hristos. Iar cei ce se judecau pe ei insisi cu ajutorul luminii" Sale, puteau spune ca si Zaheu: "Ca sagetile Tale s-au infipt in mine si mana Ta apasa asupra mea" (Ps. 37,2). in acest fel, Sfantul Pavel vedea ajutorul "Luminii" lui Hristos, cand spune: "De ne-am judeca pe noi insine n-am mai fi judecati de Domnul" (1 Cor. 11,31); "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2 Cor.13,8). "Harul si adevarul" (Ioan 1,17) Sfintei Treimi au fost considerate ultima cale de trezire a nesimtirii celor din Sodoma: "M-am pogorat sa vad daca e adevarata strigarea ce s-a facut catre noi; iar de nu, sa stiu" (Facere 18,21). Despre taina prezentei personale ca "Lumina" in trup, Mantuitorul spunea, ca Tatal care L-a trimis: "I-a dat putere sa faca si judecata, intrucat este Fiul Omului" (Ioan 5,27). Iar orbului vindecat ii spune despre necredinta oarba a carturarilor si fariseilor: "Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi", (Ioan 9,39). Fata de puterea "Luminii" care li s-a aratat, Mantuitorul spunea ca: "Pamantului Sodomei ii va fi mai usor in ziua judecatii" (Mt. 11,24).

Aratand ca Imparatia Sa nu este din acest fel de lume, dar ca El este grauntele ei de mustar, Mantuitorul sugereaza venirea prin El cu putere a acestei imparatii, prin adevarul lui Dumnezeu scos la lumina prin Jertfa. Ucenicii nu stiau, nici despre "adevarul" din viata Sa, nici de "semanarea" acestuia in ei. Bunavointa Mantuitorului pentru Jertfa, ca "pret de rascumparare" (Mt. 20,28), si realitatea impotrivirii lumii pana la varsarea de sange, constituie elementele principale ale "Saptamanii Patimilor", ale carei evenimente au fost inaugurate la "Cina de Taina". La cina din Betania s-a vazut ca invierea lui Lazar n-a slabit iubirea de arginti a lui Iuda, prin care se implinea cuvantul Mantuitorului ca un adevar: "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc. 16,31). Acesta a ramas pana la spalarea picioarelor ucenicilor, dar nu a gustat din Cina ca impartasire de Hristos, de Care "s-a rusinat" (Marcu 8,38), pe Care L-a dispretuit si L-a calcat in picioare prin vanzare, ca ,fiu al pierzarii" (Ioan 17,12), al varsarii de sange. Smerenia spalarii picioarelor i-a trezit si mai mult ura fata de Hristos, pe care insa nu si-o manifesta, caci in loc de "averi", el vedea ca doar i se spala picioarele, iar in loc de ospat, i se da doar o bucatica din blid. "Viclenia" lui se deosebea de rautatea sincera din nestiinta a lui Saul din Tars, care in aceeasi perioada in Ierusalim isi facea ucenicia la cei ce erau "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt. 24,15), ca cei ce "inconjurau marea si uscatul ca sa faca un prozelit si cand il aflau, il faceau de zece ori mai rau decat ei" (Mt. 23,15). Dar Saul nu se facuse partas la "aluatul" (Mt. 16,11) celor care, ca "neam preadesfranat si pacatos" (Mt. 16,4), nu se pocaiau. In naivitatea rautatii sale, Saul era "vas ales" (F. Ap. 9,15), avand "inima curata si buna" (Lc. 8,15), care avea sa se faca "partas la crucea si ranele lui Hristos" (Fil.3,10) dupa "luminarea" sa pe drumul Damascului (F.Ap. 9,1-15).

"Cina" s-a numit "de taina", atat pentru nesuportarea smereniei de catre cel rau, care ca si demonul la apa botezului nu se poate adanci, boteza, sau jertfi pana la intrarea in pamant, ci ramane afara de imparatie ca "intunericul care uraste Lumina" (Ioan 3,20) si ale carui puteri "stapanesc prin vazduhuri" (Ef. 6,12), cat si pentru comuniunea lui Hristos cu ei. Intreaga Evanghelie a mantuirii nu a avut nici o putere asupra lui Iuda, din cauzele aratate in parabola Semanatorului, caci nu avea "urechi de auzit" (Mt. 13,3-9). Dar "viclenia" carturarilor si a fariseilor nu era mai putin vinovata, decat cea a lui Iuda. Cina este "de Taina", deoarece dupa cum in Iuda, odata ce a luat imbucatura ca semn al vadirii necomuniunii sale, a intrat diavolul in el ca cel ce "rapeste si risipeste" (Ioan 10,12), tot astfel prin trapul si sangele lui Hristos, s-a creat comuniunea ucenicilor cu Hristos si partasia lor la cele ale lui Dumnezeu din Hristos: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intre Mine si Eu intru el" (Ioan 6,56). "De nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui nu veti avea viata intru voi" (Ioan 6,53). In lumina acestui eveniment, Mantuitorul arata apoi ca o taina comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii care se fac partasi la Lumina Sa (Ioan 13-17), prin "urmarea" Sa. In aceasta cuvantare Mantuitorul i-a intarit pe ucenici, atat pentru Jertfa ce urma, cat si pentru Invierea Sa, ca "adevar" al vietii Sale.

Aceasta comuniune este rodul chipului lui Dumnezeu in Duhul Sfant, a carui daruire de sine plina de jertfelnicie este mai profunda decat inima unei mame, si cale a sfintirii Numelui lui Dumnezeu: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru ceresc va da cele bune celor care cer de la El!" (Mt. 7,11). Cuvintele: "Cu dor am dorit sa mananc acest Pasti cu voi!" (Lc. 22,15), arata Jertfa arderii de tot, pentru care Dumnezeu a venit in trup ca sa restabileasca in oameni iubirea lor de Dumnezeu din toata inima. Intrucat au urmat Lui de la inceput, Mantuitorul arata ca de acum ei cunosc calea Sa (14,4), cunosc pe Tatal Sau (14,7), vad si cunosc pe insusi Duhul Sfant (14,17) pe Care "lumea nu poate sa-L primeasca, deoarece nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi insa Il cunoasteti caci in voi va fi". Ei vor fi calauziti sa vada deosebirea dintre Hristos si lume (14,23), deoarece Duhul Sfant va vadi in inimile lor lumea de pacatul necredintei (16,9), si anume pentru a se intoarce. Ramanerea in El este puterea de a se feri de umplere din nou de sine, ca fantanile omenesti, care se rup de "Fantana cu apa vie", dar nu pot tine apa (Ier. 2,13). El arata ca iubirea de El este calea tinerii poruncilor, iar aceasta "iubire" ca si conditie primordiala, este daruita prin sfintirea Numelui, astfel incat, "chipul" lui Dumnezeu sfintit este mai de seama decat "Cuvantul", care va fi sfintit ca "adevar", asa cum Euharistia este mai de seama decat Biblia. Aceasta se deschide numai prin "catapeteasma trupului" (Evrei 10,20) lui Hristos, prin care se poate privi in Sfanta Sfintelor ca umplere de har si putere. Numai prin "adevar" se poate ajunge la litera Sfintei Scripturi, iar la "adevar" se ajunge numai prin Cuvantul sfintit prin Jertfa Sa. In cuvantarea Sa El spune ca "aratarile" de dupa Inviere vor insemna vorbirea Sa cu ei "fata catre fata", "nu prin pilde ca pana atunci" (Ioan 16,25), astfel, incat "cunoasterea lui Dumnezeu" (Ioan 17,3) va insemna invierea lor, umplerea de slava Sa, si de aici singura cale a unitatii pe calea vietii vesnice. Dar pana acolo, drumul cu Hristos trece prin "chemare" si "indreptare": "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac l-am facut" (Ioan 17,4); "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17), spune Mantuitorul in rugaciunea Sa.

Prin ascultare, Cuvantul este "semanare" in lume, iar prin Jertfa, "sfintire" si calauzire la Botezul cu Duh Sfant: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor (ca cei ce "am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar" - Ioan 1,14), ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Viata Mantuitorului va fi acum si "Fata lui Dumnezeu" (Ioan 17,6) catre oameni, si "sfintirea" Numelui Sau. Mantuitorul arata, astfel, ca nimenea nu poate zidi Biserica si nu-i poate aduna pe oameni, decat Dumnezeu, pentru ca nimeni nu poate sluji pentru ei ca Hristos. Cuvintele "Voi veti plange si va veti intrista si lumea se va bucura" (Ioan 16,20) confirma puterea Jertfei Sale asupra inimii lor: "Nu va voi lasa orfani" (Ioan 14,18). Asa cum un prunc se intristeaza la plecarea parintilor de langa el, tot astfel se umple de bucurie la revederea lor. Si dupa cum pruncii nu pot intreba pe parinti, de ce i-a nascut (Isaia 45,10), tot astfel ei nu pot trai fara bucuria prezentei lor. Ca o nastere din nou a lumii in Hristos, Mantuitorul a spus ucenicilor Sai: "Putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin si Ma veti vedea" (Ioan 16,16); "Se va bucura inima voastra" (Ioan 16,22); "Voi veti plange... dar intristarea voastra se va preface in bucurie..." (Ioan 16,22). Vazand slava lui Hristos prin inviere, oamenii vor fi dusi la slava bucuriei lor prin Jertfa Sa. Astfel se va darama "zidul vrajbei" dintre Dumnezeu si oameni (Ef. 2,14) si se vor face "toate lucrurile noi" (Apoc. 2,15) ca in starea primordiala. Nu prin litera, ci "prin Sine Insusi El a savarsit curatirea pacatelor" (Evrei 1,3) in ucenicii Sai, care astfel au devenit "Sfinti".

Spre deosebire de Tabor, pe Golgota "Mielul lui Dumnezeu ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29) din ucenicii Sai, care-i facea sa nu vada pe Dumnezeu, caci pacatul stramosesc inchisese ochii oamenilor, pe cand invierea si aratarile Mantuitorului vor insemna Invierea lor si cunoasterea lui Dumnezeu: "Aceasta este viata vesnica; sa Te cunoasca pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3). El se da pe Sine acum pentru "iertarea pacatelor", a pacatului stramosesc al lumii, ridicand din pamant acest pacat al necunoasterii, si de aceea, al vrajmasiei cu Dumnezeu. Impartasirea Intruparii in Sfinti are loc nu prin Scriptura ca forma scrisa a acestor evenimente. Nu Scriptura converteste, ci Hristos insusi, apoi Sfintii, care primind intruparea de la El, au devenit asemenea chipului Sau si apoi L-au impartasit ca si El, inca inainte de a asterne ceva si in scris, incat la temelia Sfintei Scripturi stau evenimentele vii ale convertirii si desavarsirii ca asemanare: "Temelia este Hristos..." (1 Cor.3,11); "Nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti Ma vor cunoaste..." (Ier. 31,33-34), deoarece Legea nu este decat forma exterioara a chipului Sau "ascultator'" ca om si atat de "slujitor" ca "Duh". Daca se face o distinctie intre invatatura Mantuitorului si Cuvantul lui Dumnezeu, astfel acest Cuvant este vadit ca "adevar" prin Trupul Sau, caci El n-a invatat nimic, care sa nu fie mai intai o realitate pentru Trupul Sau pentru viata Sa. El n-a cerut nimic scris de la ucenici, in care, insa, El s-a impartasit pe calea Sa prin evenimente vii, iar prin Jertfa Trupului Sau, ca toiagul lui Moise, converteste inimile de piatra si vadeste calea Sa ca "adevar" al Duhului Sfant. Orice cuvant este verificat in viata Lui. Orice invatatura era luata din viata Lui ca unul care intai "lucra" apoi "invata" (Mt. 5,19). Iar Jertfa a facut doar dovada ca in acest fel viata Lui e viata celor vii, ca totul e testat si "dovedit" (Evrei 7,8): "Puneti-Ma la incercare..." (Maleahi 3,10), indemna Dumnezeu prin prooroci.

Cuvantul Sau e tot una cu viata Sa (Ioan 1,1), ceea ce pentru ucenici era o Revelatie, dupa cum va fi o revelatie impotrivirea lumii fata de Lumina Sa. Nici in Vechiul Testament Cuvantul n-a fost "sola scriptura", ci s-a dat pe temeiul preotiei levitilor prin jertfe de animale (Evrei 7,11). Duhul converteste, duhul "este viu", duhul se impartaseste: "Am primit duhul cel ceresc", "dovedit ca este viu" (Evrei 7,8) ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18). Dependenta organic de acest "duh", Sfanta Scriptura sta in Sfanta Sfintelor pentru "sfintire" si "scriere in inimi" prin Jertfa lui Hristos, care s-a dovedit ca "adevar". Apollo propovaduise in Corint ca filosof, dar nu convinsese decat la suprafata, rational, numai ca oamenii au fost entuziasmati mai mult de aceasta forma, decat de "adevarul" prin Jertfa lui Hristos ca scriere in inimi (1 Cor. 4,8-16) si s-au dezbinat, intelepciunea omeneasca nu are adevarul mantuirii, nici al fericirii. Fata de aceasta cale omeneasca, Mantuitorul a aratat importanta Jertfei care vadeste in oameni cauza mortii lor si le aduce mantuirea prin credinta, pocainta si urmarea Sa, lucruri straine gandirii omenesti, cum s-a vazut in atitudinea celor din Areopag (F.Ap. 17,32). Filosofia nu cunoaste notiunea de "pacat", de aceea Sfantul Pavel a venit la corinteni cu "crucea lui Hristos, sminteala pentru evrei si nebunie pentru elini" (1 Cor. 1,23). La acestia "capul de aur" (Daniel 2,31-33) insemna slava lumii. De aceea, daca pana la Jertfa pocainta era o chemare, astfel in lumina "adevarului" ea devenea o porunca a mantuirii (F.Ap. 17,30), si o bucurie a invierii cu duhul: "Eu sunt Usa..." (Ioan 10,9).

Evenimentul rastignirii in Joia Patimilor sfintitoare ale Mantuitorului si al Punerii in mormant in Vinerea Mare au fost puterea prefacerii inimii ucenicilor, ca atingerea stancii cu "toiagul lui Moise" spre a curge din ea apa, si ca trecerea pascala prin mormantul Domnului ca o "Usa". Aceasta era calea trecerii la Hristos ca "rugul aprins" care era la picioarele lui Moise (Iesire 3,2), dar, de fapt, lucra de sub pamant, ca "pamant sfant", pentru care se cerea dezlegarea incaltamintei, simbol al lepadarii de sine: "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26); "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi, acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3); "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19); "Voiesc ca acolo unde Eu sunt sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o..." (Ioan 17,24). De aceea, Mantuitorul reprosase celor care urau "Lumina": "Ma veti cauta si nu Ma veti gasi, si unde Eu sunt, voi nu puteti sa veniti" (Ioan 7,34); "Cand veti inalta pe Fiul Omului veti cunoaste ca Eu sunt..." (Ioan 8,28); "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24). "Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni..." (Ioan 8,21).

Rastignirea Mantuitorului nu este un eveniment oarecare, ci scoaterea la vedere a vrajmasiei lumii (Col. 2,15) fata de "Lumina" lui Hristos, a carui moarte a fost "din cauza pacatelor", dar a carui inviere va fi "pentru indreptare" (Rom. 4,25) prin pocainta. Crucea lui Hristos este semnul asupra caruia se indreapta toata rautatea lumii. De aceea, dupa Cina, in Joia Mare, in mijlocul Bisericii se aseaza Crucea rastignirii lui Hristos, prin care El se fagaduia sa atraga pe toti ai Sai la Sine (Ioan 12, 32), dar si a arata vadit cauza rastignirii Sale: pacatele lumii. Rastignirea este o vadire a muscaturii ucigatoare a sarpelui, pe care o identifica prin El insusi ca "sarpele de arama" ridicat de Moise in pustie pentru tamaduirea celor muscati de serpi, si la care cei ce priveau se vindecau (Numeri 21,9). Rastignirea lui Hristos vadeste faptul ca orice pacat il omoara; pune spini in cununa de pe capul lui Hristos. Crucea lui Hristos identifica pacatul ca "bold al mortii" (1 Cor. 15,56), o lucrare dumnezeiasca de tamaduire prin identificarea capului sarpelui (Col.2,15). Puterile intunericului, pe care nu le putea vedea nimeni, caci "dupa ce a semanat neghina in grau, s-a dus" (Mt. 13,25), sunt scoase la drum: "A biruit puterile intunericului si le-a facut de ocara in vazul tuturor" (Col.2,15). De aceea, pentru pocainta, propovaduirea Sfintilor Apostoli incepea cu aceasta zguduire a rastignirii lui Hristos din cauza pacatelor: "Voi L-ati omorat" (F.Ap. 2,36); "Si s-au simtit strapunsi la inima..." (F.Ap. 2,37). Invierea lui Hristos va insemna pentru lume o judecata de osandire a ei, daca nu se intoarce pentru a se mantui, asa cum arata Sfantul Pavel in Listra: "In vremurile trecute a lasat toate popoarele sa umble in caile lor..." (F.Ap. 14,16).

Dupa cuvantarea in care a aratat comuniunea dumnezeiasca si dupa prinderea Sa de catre carturarii si fariseii condusi de Iuda, care "sarutand ura, si urand vindea", cum spun cantarile din Saptamana Patimilor, a inceput avalansa rautatii, a neputintei ucenicilor si a durerilor Mantuitorului, fizice, dar mai ales morale, ca unul Care fusese dat pe mana vrajmasilor Sai. Daca despre El se spunea: "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul Lui" (Mt. 12,19), astfel: "Ocarat fiind, El nu raspundea cu ocara; suferind nu ameninta, ci se lasa in seama Celui care judeca toate cu dreptate" (1 Petru 2,23), tacerea Lui fiind ca a unei "oi fara de glas" (Isaia 53,7): "Iar Eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa; si M-am facut ca un om ce nu aude si nu are in gura lui mustrari" (Ps. 37,11-14). El cerea ajutorul lui Dumnezeu, fara macar a pomeni de vrajmasii sai: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasiti" (Ps. 21,1). Aceasta rugaciune nu exprima teama in fata mortii, caci El avea sa se roage apoi: "In mainile Tale incredintez duhul meu" (Lc.23,46), si spusese: "De aceea Ma iubeste Tatal, ca sufletul imi pun, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi il pun. Putere am sa-l pun si putere am sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu" (Ioan 10,17-18). In interpelarea Sa era vorba de parasirea Sa pe mana vrajmasilor Sai; numai de la acestia putea veni moartea Sa ca ucidere.

Rautatea care se manifesta cu toata puterea impotriva Mantuitorului pana la varsarea de sange era mai rea decat moartea, cu toate ca prigonitorii Sai nu stiau ca tocmai aceasta rautate este cauza mortii ca intunericul de deasupra, care nu duce decat in pamant. De aceea, Mantuitorul s-a rugat: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" (Lc.23,34), deoarece stia ca numai viata Sa este "calea" de a merge la Tatal. El nu era "pamant, care se intoarce in pamant " (Facere 3,19). Viata Sa era ascultarea de Dumnezeu, fata de care cei care il prigoneau se opuneau cu atata inversunare, ca si cum s-ar fi impotrivit vietii lor proprii, pe care Dumnezeu nu o mai putea aduce la Lumina Sa, ci, dupa atatea chemari, spunea doar cu durere: intoarceti-va, fiii oamenilor, in pamantul din care ati fost luati!"

Astfel, Mantuitorul lasa judecarea vrajmasilor in seama lui Dumnezeu, care la trimiterea Sa in lume a spus: "Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale!" (Ps. 109,1) Ca unul care chemase la iubirea de vrajmasi (Mt. 5,44), Mantuitorul nu se ruga, si nu folosea Numele lui Dumnezeu impotriva lor, asa cum facuse oastea lui Israil folosind impotriva filistenilor "Cortul din Silo" ca sa obtina victoria (I Regi 4,3-4), in loc sa se roage. Si dupa cum Cortul din Silo a biruit singur pe filisteni fara nici o oaste a lui Israil, tot astfel Saul din Tars avea sa biruiasca imperiul roman, fara nici o ravna a carturarilor si fariseilor. Desavarsirea Mantuitorului ca Fiu al Tatalui arata deosebirea chiar fata de cei drepti de sub Lege, care in ceea ce priveste impotrivirea vrajmasilor se rugau: "Arata-mi semnul bunavointei Tale, ca sa vada cei ce ma urasc si sa se rusineze, ca Tu m-ai ajutat si m-ai mangaiat" (Ps. 85,16); "Intru aceasta voi cunoaste bunavointa Ta, ca nu se vor bucura de mine vrajmasii meii" (Ps.40,11).

Dumnezeu, care spusese: "A Mea este razbunarea si Eu voi rasplati!" (Deut.32,35), a aratat, insa, in Hristos calea rabdarii ca o biruinta cereasca a "tariei" Sale si ca cea mai intensa chemare la "lupta cea buna" (2 Tim. 4,7): "Rabdarea isi are lucrul ei desavarsit" (Iacob 1,4). Tot astfel, prin ascultarea Sa, Mantuitorul a lasat ca biruinta sa nu fie a Sa. Orice rabdare este in El "tarie" si "biruinta" asupra mortii, deoarece orice razbunare, prin care se da statut ontologic raului, inseamna "infrangere" prin afirmarea omului celui vechi. In Lumina lui Hristos si a "biruintei" Sale prin desavarsire este osandita orice teorie, care considera lipsa de razbunare o nevolnicie, cum era conceptia lui Nietzsche, care considera pe crestini neam de oameni las, decrepit si nevolnic. Aceasta conceptie nu era o noutate, caci in Dacia gotii au persecutat in sec. IV pe crestini, deoarece prin botez ei nu mai aveau agresivitatea si violenta care sa serveasca cuceririlor stapanirilor lumesti, care au rastignit pe Hristos, Domnul slavei. Ei considerau crucea si iubirea de vrajmasi drept "nebunie" (1 Cor. 1,23). Insasi asemanarea ucenicilor cu Hristos, parea a-i face "mai de plans decat toti oamenii" (1 Cor.15,19), dar Sfantul Apostol Pavel spune cu hotarare, ca "orice osteneala in urmarea lui Hristos nu este zadarnica" (1 Cor. 15,5 8), deoarece "Hristos a inviat" (1 Cor.15,20). Lumea nu stie ca este vrajmasa cu Dumnezeu, ca o cauza a mortii sale in urma "pacatului stramosesc", si nu cunoaste nici "slava lui Dumnezeu" prin ascultare, care biruieste orice vrajmasie din lume, caci invierea lui Hristos avea sa fie si "slava" celor care I-au urmat Lui. Lumea nu stie ca rautatea este moarte, dar ca bunatatea nu poate fi tinuta de moarte. Intunericul din lume uraste Lumina (Ioan 3,20). Lumea nu stie ca traieste in amagire, dar ca tocmai aceasta "amagire" este vrajmasie fata de Dumnezeu, inainte de intoarcerea in pamant (Lc. 16,15). Tocmai acest "rasad' (Mt 15,13) pe care nu l-a rasadit Tatal, avea sa fie scos din radacinile lui de dincolo de moarte, prin invierea lui Hristos, care "biruieste puterile intunericului si le face de ocara in vazul tuturor" (Col.2,15).

Vinerea Mare a Saptamanii Patimilor sfintitoare sta sub semnul "Pogorarii Mantuitorului de pe cruce" si punerii in mormant. Acest eveniment este puterea lui Hristos de a zdrobi inimile de piatra ucenicilor, ca "toiagul" lui Moise, nu ca atunci cand a despartit apele, ci ca atunci cand a atins stanca de piatra, ca sa curga din ea apa, si prin care se implinea profetia: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne" (Iez.36,26; 11,19) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). Punerea in mormant este ca trecerea prin adancul uscat al marii despartite, adaugand "lacrimile" lor la "sangele" lui Hristos. Aceasta partasie este semnificata prin trecerea pe sub Sfantul Epitaf, iar inconjurul Sfantului Lacas inseamna inconjurul inimii pentru caderea zidurilor egoismului, asa cum au cazut zidurile Ierihonului (Iosua 6,20). Din mormantul Sau, Mantuitorul vedea cum se vindeca inimile ucenicilor: "Voi veti plange si va veti intrista si lumea se va bucura, iar intristarea voastra se va preface in bucurie" (Ioan 16,20).

Sfintele Scripturi arata nadejdea si rugaciunea celor drepti in fata prigoanelor si a mortii, dar si desavarsirea lor ca "Lumina", rabdare, cruce si suferinta, ca daruri ale Duhului Sfant in Hristos: "Pururi am vazut pe Domnul inaintea mea, caci El este de-a dreapta mea ca sa nu ma clatin. Pentru aceea s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea, ba inca si trupul meu va salaslui intru nadejdea, ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea. Cunoscute mi-ai facut caile vietii facut caile vietii, ma voi umple de veselie cu Fata Ta si ma voi satura de frumuseti la dreapta Ta" (Ps. 15,8-11); "Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepti ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care s-a pogorat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare" (1 Petru 3,18-19).

Moartea cuviosilor lui Dumnezeu este scumpa inaintea Lui, asa cum se arata in Sfintele Scripturi: "Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se va atinge de ele. In ochii celor fara de minte dreptii sunt morti cu desavarsire si iesirea lor din lume li se pare nenorocire. Si plecarea lor dintre noi un prapad, dar ei sunt in pace. Chiar daca, in fata oamenilor ei au indurat suferinte, nadejdea lor este plina de nemurire. Si fiind pedepsiti cu putin, mare rasplata vor primi, caci Dumnezeu i-a pus la incercare si i-a gasit vrednici de El. Ca pe aur in topitoare, asa i-a lamurit, si ca pe o jertfa de ardere intreaga i-a primit. Straluci-vor in ziua rasplatirii si ca niste scantei care se lasa pe miriste, asa vor fi. Judeca-vor neamurile si stapani vor fi peste popoare si Domnul va imparati intru ei in veci. Ei vor intelege adevarul, ca unii care si-au pus increderea in Domnul; cei credinciosi vor petrece cu El in iubire, caci harul si indurarea sunt partea alesilor Lui" (Intelepciunea lui Solomon 3,1-9).

Rugaciunea lui Iezechia, regele lui Iuda, cand a cazut bolnav si s-a tamaduit de boala lui ca o inviere din morti este semnificativa pentru evenimentele "Patimilor Sfintitoare ale Mantuitorului": "Atunci eu am zis: Ma duc la amiaza zilelor mele, la portile locuintei mortilor voi fi tinut pentru restul anilor mei. Nu voi mai vedea pe Domnul in pamantul celor vii; si nu voi mai privi pe nimeni dintre locuitorii lumii. Casa mea este smulsa si dusa departe de mine, ca o coliba de ciobani. Imi simt firul vietii taiat ca de un tesator, care m-ar rupe din tesatura lui. De dimineata pana seara, Tu ai sfarsit cu mine. Strig pana dimineata. Ca un leu (boala) imi sfarama oasele mele! De dimineata pana seara, Tu ai sfarsit cu mine. Tip cumplit ca o randunica, gem ca o porumbita. Ochii mei slabesc, uitandu-se in sus. Doamne, sunt in mare cumpana, nu ma lasa! Ce sa mai graiesc! El mi-a dat de stire si a facut! Sfarsi-voi firul vietii mele, aducandu-mi aminte de amaraciunea sufletului meu! Doamne, prin indurarea Ta se bucura omul de viata, prin ea mai am si eu suflare; Tu ma tamaduiesti si-mi dai iarasi viata! Iata ca boala mea se schimba in sanatate. Tu ai pazit viata mea de adancul mistuitor! Tu ai aruncat inapoia Ta toate pacate mele! Ca locuinta mortilor nu Te va lauda si moartea nu Te va preaslavi; Cei ce se coboara in mormant nu mai nadajduiesc in credinciosia Ta. Domnul sa ne mantuiasca si vom canta din harpa in toate zilele vietii noastre inaintea Templului Domnului!" (Isaia 38,9-20).

Aceeasi nadejde o exprima in rugaciunea sa si proorocul Iona, atunci cand a fost aruncat in apa si a fost inghitit de un chit: "Si Dumnezeu a dat porunca unui peste mare sa inghita pe Iona. Si a stat Iona in pantecul pestelui trei zile si trei nopti. Atunci s-a rugat Iona din pantecul pestelui catre Domnul Dumnezeul Sau zicand: Strigat-am catre Domnul in stramtoarea mea, si El m-a auzit; din pantecele locuintei mortilor catre El am strigat si El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat in adanc, in sanul marii si undele m-au inconjurat; toate talazurile si valurile Tale au trecut peste mine. Si gandeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tai! Dar voi vedea din nou Templul cel sfant al Tau! Apele m-au invaluit pe de-a-ntregul, adancul m-a impresurat, iarba marii s-a incolacit in jurul capului meu; ma coborasem pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului erau trase asupra mea pentru totdeauna. Dar Tu ai scos din stricaciune viata mea, Doamne Dumnezeul meu! Cand se sfarsea in mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, si la Tine a ajuns rugaciunea mea, in Templul Tau cel sfant! Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau; Dar eu iti voi aduce Tie jertfe cu glas de lauda si toate fagaduintele mele le voi implini, caci mantuirea vine de la Domnul!" (Iona 2,3-10).

Mantuitorul s-a referit la aceasta nadejde si in talcuirea Scripturilor catre Luca si Cleopa in dram spre Emaus, ca aluzie la Patimile si slava lui Mesia. "Am vazut mai inainte pe Domnul inaintea mea pururi, caci este de-a dreapta mea, ca sa nu ma clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea, dar si trupul meu va salaslui intre nadejdea, ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea. Cunoscute mi-ai facut caile vietii; ma voi umple de veselie cu Fata Ta, iar la dreapta Ta de frumuseti vesnice ma voi satura" (Ps. 15,8-11; F.Ap.2,31). Jertfa Mantuitorului pe Cruce are o insemnatate cosmica si prin ea se incununeaza lucrarea Sa, deoarece tot ce a facut si a invatat nu ar fi putut mantui, daca nu era "sfintirea ca adevar" (Ioan 17,17), care dezleaga din legaturi (Ioan 8,32). Dar invierea lui Hristos este ca si "deschiderea izvoarelor adancului celui mare si desfacerea jgheaburilor cerului" (Facere 7,11); "Adevarul va rasari din pamant si dreptatea va privi din cer" (Ps. 84,12).

Mantuitorul se roaga nu pentru lume, deoarece in lume este puterea celui viclean, ci pentru ucenicii Sai, care s-au asemanat cu El: "Nu ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean" (Ioan 17,15). Daca despre prigoana din lume, despre "lup", proorocia spune ca "va paste cu mielul" (Isaia 11,6-9); daca Mantuitorul nu ingaduie sa se smulga neghina din grau (Mt. 13,29), intrucat numai din "pleava" nu se mai poate face nimic (Lc. 3,17); daca cineva poate fi cald sau rece, numai "caldicel" (Apoc.3,15-16), adica "viclean", nu trebuie sa fie, astfel nu despre "sarpe" se spune ca va paste cu mielul. De aceea, Mantuitorul se roaga Tatalui sa-i pazeasca pe ucenici de cel "viclean", de sarpe, de puterea lui de ademenire, nu de "lup", sau de prigoane: "De m-ar fi ocarat vrajmasul as fi rabdat" (Ps. 54,12), dar el m-a "ademenit". Caci oamenii se tem mai mult de "prigoane", decat de "ademenire"; de "lup", decat de "sarpe", cu toate ca numai "lupul va paste cu mielul". Contra lupului i-a intarit in prigoane, pe cand contra vicleniei i-a chemat la priveghere, caci mai ademenitoare este "mierea", decat "otetul": "Va trimit ca pe niste oi in mijlocul (nu in gura) lupilor" (Mt. 10,16). "I-a izbavit de frica mortii care-i tinea robi toata viata lor" (Evrei 2,15). Iar puterea care le-o da Dumnezeu este aceea, ca ei sa pastreze slava (bucuria), darul Duhului Sfant prin El: "Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Caci nici un alt principiu omenesc, ci numai aceasta "slava" este puterea unitatii Bisericii si puterea ei de a duce crucea in Hristos, precum si de a propovadui si impartasi darul lui Dumnezeu in Hristos prin har in lume. "Prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap. 9,31).

Mantuitorul arata sensul profund al Sfintei Sale Jertfe de "sfintire a ucenicilor, in Cuvantul lui Dumnezeu ca adevar", in sensul ca descoperirea vietii Sale ca "mai multa viata", viata fara moarte, pe care din cauza invierii din ea "moartea nu o poate tine" (F.Ap. 2,24), inseamna sfintirea a tot ceea ce a facut si a invatat, ca si "Cale" (Ioan 14,6) a vietii, in ceea ce priveste "Lumina" Sa pe pamant, si "biruinta" (Ioan 16,33) in ceea ce priveste puterile intunericului din lume. invierea duce la slava viata Sa, iar viata Sa cheama lumea la intoarcere, pentru a iesi din "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1) la Lumina lui Hristos, care lumineaza tuturor: "El era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9). Pe oameni ii intereseaza izbavirea de moarte, pe cand Creatorul lor cauta sa-i aduca la ascultarea, care duce la Inviere. Izbavitorul le deschide "Usa" (Ioan 10,9) prin Jertfa Sa, ca sa treaca la "pasunea" darurilor Duhului Sfant: "Mai de folos va este voua sa Ma duc; de nu Ma voi duce, nu va veni Mangaietorul la voi" (Ioan 16,7).

La intrarea in Ierusalim, printre alte intamplari, se arata ca Mantuitorul a fost cautat si de catre unii inchinatori dintre elinii veniti cu ocazia sarbatorii Pastelui, care era aproape. Ucenicii L-au anuntat pe Mantuitorul ca este cautat, dar raspunsul Sau a fost: "A venit ceasul ca sa fie preamarit Fiul Omului! Adevarat, adevarat, zic voua, ca daca bobul de grau, cand cade pe pamant nu va muri, ramane singur; iar daca va muri aduce roada multa. Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica. De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu" (Ioan 12,20-26). Deci, aratand Jertfa drept cale a lui Dumnezeu in lume, Mantuitorul n-a voit sa intre in vorba cu iubitorii de intelepciune din lume, care nu stiau ce inseamna neascultarea de Dumnezeu ca "pacat". N-a voit slava omeneasca de la cei ce nu stiau, dar aveau nevoie de pocainta pentru a vedea Lumina Sa si mantuirea de la Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel avea sa descrie calea Mantuitorului drept cale a crucii: "Iudeii cer semne, elinii cauta intelepciune. Insa noi propovaduim pe Hristos Cel rastignit, pentru iudei sminteala, iar pentru pagani nebunie. Dar pentru cei chemati si iudei si elini, pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,22-24).

Vorbind despre "cei intelepti si priceputi" (Mt. 11,25) din lume, dar care nu aveau inima curata si buna ca pruncii, ca ucenicii Sai, Mantuitorul adresase pentru cei "osteniti si impovarati" chemarea de a veni la El, (Mt. 11,28-30) ca sa afle "odihna", de a veni la "ale Sale" pentru a fi mutati, acolo unde El se afla dinainte de a fi rastignit si biruise lumea, ramanand neclintit pe calea Sa inca inainte de Jertfa. Dar, El insusi a aratat ca puterea de a-i aduce pe oameni la Sine este Jertfa Sa: "Cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Minei". Sfanta Evanghelie comenteaza aceste cuvinte astfel: "Iar aceasta zicea, aratand cu ce moarte avea sa moara" (Ioan 12,32-33).

Mantuitorul vorbea inca de la inceputul lucrarii Sale, despre necesitatea Jertfei cand a raspuns invatatului Nicodim, care venise la El noaptea: "Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa fie inaltat si Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,14-15; cf. Numeri 21,8-9). Nu intamplator acelasi Nicodim avea sa fie cel ce, impreuna cu Iosif din Arimateea, a pogorat de pe cruce "sarpele de arama" pentru a-L pune in mormant. Despre El aveau sa marturiseasca insesi ingerii din ceruri mironositelor venite la mormant: "Ce cautati pe Cel viu intre cei mortii" Asa aveau sa-L cunoasca oamenii pe Mantuitorul la inviere si sa-L preamareasca, precum L-au preamarit ingerii din ceruri la Nasterea Sa in pestera de la Betleem.

Despre ucenicii Sai, Mantuitorul spunea: "Pe cei care Mi i-ai dat, i-am pazit!" (Ioan 17,12), aratand ca nu a alergat El dupa ei ca sa-i adune ca pe niste adepti, ci ca acestia i-au fost dati Lui de catre Tatal Sau, intrucat ei "au iubit aratarea Lui" (2 Tim. 4,8). Caci Intruparea Sa ca trimitere in lume de catre Tatal a insemnat implinirea proorociei: "Domnul a imparatit, intru podoaba S-a imbracat; imbracatu-s-a Domnul intru putere si S-a incins" (Ps. 92,1). Despre cei ce nu au venit cand au fost chemati, Mantuitorul a spus: "Nimenea nu vine la Mine de nu-l va atrage pe el Tatal Meu" (Ioan 6,44); "Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic, judec precum aud si judecata Mea este dreapta, ca nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5,30). Nu este vorba de o osanda din partea lui Dumnezeu, ci de parasirea celor ce dispretuiesc harul si slava lui Dumnezeu in Hristos de dragul slujirii la idoli: "Ei de la mana Ta s-au lepadat" (Ps. 87,5). Cat timp a fost in lume cu ucenicii Sai, Mantuitorul i-a pazit de cel viclean, fara ca ei sa stie, dar ei mai sufereau de pe urma unui pacat care-i impiedica sa-L vada pe Dumnezeu. Pentru ca ei sa deschida ochii si sa poata vedea pe Dumnezeu, Mantuitorul isi pune sufletul pentru ei: Trupul Sau il da lor spre mancare si Sangele Sau ca bautura "spre iertarea pacatelor" (Mt. 26,28).

Dar pe cat de dulci li s-au parut lor la Cina painea si vinul din mana Domnului, tot pe atat de amare li s-au parut lor in maruntaie, cand au vazut ca ele sunt, intr-adevar, trupul si sangele Sau pe cruce. Vazandu-L rastignit, ei auzeau mereu in urechile lor cuvintele Sale ca "Duhul Sau cel bun care-i calauzea la pamantul cel drept" (Ps. 142,10): "Luati, mancati, acesta este Trupul Meu... Beti... acesta este Sangele Meu ...!". Starea lor sufleteasca in momentele rastignirii, avand in vedere comuniunea lor atat de profunda cu El, a fost descrisa de Mantuitorul insusi cu putin timp inainte de Jertfa Sa: Adevarul va spun, voi veti plange si va veti intrista si lumea se va bucura..." (Ioan 16,20). Mantuitorul ii facuse sa intuiasca aceasta prapastie dintre El si lume inca de la invatatura Sa despre Cruce (Marcu 8,34-38 ;9,1) ca o prapastie dintre "cele ale lui Dumnezeu" sub Cruce si "cele ale oamenilor" pe calea cea larga a pierzarii din lume, ca umplere de sine si vrajmasie cu Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel descrie adancul chipului lui Dumnezeu in Hristos spre deosebire de lume: "Si la infatisare fiind ca omul, S-a smerit pe Sine facandu-Se ascultator pana la moarte pe cruce" (Filip 2,5-6). Pentru el Mantuitorul este: "Intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa pe care lumea nu a cunoscut-o, caci daca ar fi cunoscut-o n-ar fi rastignit pe Domnul slavei" (1 Cor.2,5-7). Adancul dumnezeiesc din om ramane ascuns fara Hristos, iar la Hristos se ajunge numai prin adancul din om, ca umanizare prin sfintire. El slujea tuturor ca o taina a adancului Duhului Sfant, ca o fantana a vietii (Ier. 2,13), ca un adanc uscat al marii care nu are nevoie sa se adanceasca, pentru ca nu a suferit niciodata de "umplere de sine" ca oamenii, care de aceea, au pierdut adancul lui Dumnezeu. Acest adanc urma doar sa se deschida prin Jertfa Mantuitorului.

Necunoscand deosebirea dintre Hristos si lume, ca deosebirea dintre adancul Duhului Sfant si umplerea de sine a lumii, ucenicii nu vedeau valurile rautatii care se ridicau tot mai amenintatoare in jurul lui Hristos, ca oarecand valurile din ce in ce mai mari in jurul corabiei in care se afla proorocul Iona. Ei au fost total surprinsi de momentul Patimilor si al Jertfei, prin care se implinea proorocia: "Ca s-a luat de pe pamant viata Lui" (Isaia 53,8). Venise vremea implinirii proorociei stravechi a lui Dumnezeu: samanta "sarpelui" din lume, ii "intepa calcaiul" (Facere 3,15) Celui care-i "sfaramase capul" vicleniei la ispitire. Multi oameni au fost ucisi pe pamant si vor fi mereu ucisi cat timp va fi moartea in lume. Si Mantuitorul Hristos a fost unul dintre ei. Dar prin moartea Lui s-a osandit raul pe veci si s-a "sfintit" binele pentru tot omul care este chemat sa aleaga in El viata, Lumina vietii. El a luat trup pe veci, ba mai mult, sangele Sau striga din pamant la cer mai bine decat al lui Abel (Evrei 12,24), caci prin El s-a adus adevarul vietii la lumina ca "aur lamurit in foc" prin Inviere. Moartea este scoasa din viata omeneasca, deoarece lumina vietii in Hristos cearta "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1) din viata celor care cred si urmeaza lui Hristos. Prin primirea mortii, El arata de fapt puterea Sa de a lega pe acel puternic care este prin viclenie stapan al mortii si astfel ii prada casa (Mt. 12,29). Slava Sa ca putere de a mantui pe oameni a fost simtita de protivnicul oamenilor, diavolul, care de aceea, "umbla ca un leu racnind, cautand pe cine sa inghita" (1 Petru 5,8). Cand nu poate amagi, acelasi puternic in viclenie isi arata violenta de "lup", dar tocmai prin acest lucru este biruit, ca si cum "sarpele ar fi prins de coada" (Iesire 4,4). Ouale rosii de Pasti arata prin ciocnirea intre ele tocmai faptul, ca prin primirea mortii, El calca moartea. Chitul din ape care l-a inghitit pe Iona, ca un simbol viu al mortii, este nevoit sa-L arunce afara.

Dar, Patimile sfintitoare ale Mantuitorului au scos la iveala toata rautatea din lume, vadind-o ca sursa a mortii din viata omeneasca: "Tot rasadul pe care nu l-a rasadit Tatal Meu se va smulge din radacini" (Mt.15,13); "Cand veti inalta pe Fiul Omului, veti vedea ca Eu sunt" (Ioan 8,28). Dar ei vor face acest lucru pentru ca nu-L cunosc, nici pe El, nici pe Tatal: "Asa si Fiul Omului va patimi de la ei" (Mt. 17,12). Prin vadirea adevarului Invierii din viata lui Hristos, Patimile Mantuitorului osandesc pacatul in trup, caci orice pacat este acea rautate, care-L omoara pe Hristos. El o ia asupra Sa (Isaia 53,11), fara a osandi pe nimeni, dar "pe cel rau, rautatea lui proprie il omoara"; "Cine scoate sabia, de sabie va pieri" (Mt. 26,52). Rautatea il omoara pe Hristos, in care nu este decat inima adevarata a omului in adancul ei dumnezeiesc, asa cum a zidit-o Dumnezeu. Sminteala de la pacatul stramosesc a fost punerea omului in situatia de a se impotrivi inimii sale proprii, caci "intunericul uraste lumina" (Ioan 3,20). Adam cel de dupa pacatul stramosesc l-ar fi urat pe Adam cel plin de Duhul Sfant dinainte de sminteala pacatului. "Rautatea" este mai de temut decat "moartea", caci pe morti Dumnezeu ii poate invia. Rautatea s-a aratat in viata oamenilor ca ucidere indata dupa pacatul stramosesc: cel dintai om care a murit pe pamant nu s-a intors in pamant la sfarsitul vietii, cum spusese Dumnezeu, ci a fost omorat.

Patimile Domnului sunt ultima cale de propovaduire a Luminii si de chemare, dar si cea mai zguduitoare: dupa minunile aratate prin "tamaduiri"; dupa aratarea apoi a celor mai mari minuni, cum au fost "invierile din morti", dupa "vorbirea in parabole" pentru a-i face pe cei ce "nu vedeau" minunile macar "sa auda" cu urechile, ca sa faca nesiguri pe ratiunea lor pe cei plini de ei insisi. Invartosarea inimii din cauza faptelor rele" (Ioan 3,19) ii facea sa nu vada cu ochii faptele Mantuitorului, dar care, de asemenea, nu auzeau invataturile Sale, fapt pentru care Mantuitorul indemna adesea; "Cine are urechi de auzit sa auda" (Mt. 13,9). Rautatea lumii s-a aruncat asupra Mielului lui Dumnezeu, despre care s-a scris: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine (Dumnezeu din cer) au cazut asupra Mea" (Ps. 68,11). Dar El "a ridicat pacatul lumii" (Ioan 1,29) gustand moartea prin cruce, ca primire a suferintelor prin ascultarea de Tatal Sau (Ps. 109,1). Si prin aceasta "ridicare", a deschis ochii oamenilor sa vada pe Dumnezeu, ca bucurie a "aflarii drahmei celei pierdute" (Lc. 15,8) si "punere a Luminii in sfesnic..." (Mt. 5,15), ca aflare a "comorii ascunse in tarina" (Mt. 13,44). Dar exista o rautate mai rea decat acolo, unde nu a fost "Lumina", un intuneric mai mare decat cel din lipsa "Luminii", si anume rautatea Luminii pusa sub obrocul mintii omenesti, care, fata de Lumina cea adevarata, se poate preface, intr-o adevarata "tepusa" (F.Ap. 9,5) a Legii, asa cum se plangea Mantuitorul impotriva lui Saul, caruia i se arata in Lumina Invierii: "Saule, pentru ce Ma prigonestil" (F.Ap. 9,4) Iar Saul, intors la Dumnezeu prin acest eveniment, avea sa se planga de fratii sai ca se poarta "ca niste vrajmasi ai Crucii lui Hristos" (Fil. 3,18), pe cand grija lui permanenta era aceea "sa nu faca zadarnica Crucea lui Hristos" (1 Cor. 1,17). Pe de alta parte, tot el arata, ca Mantuitorul ii face partasi la Crucea Sa pe toti cei care cred si urmeaza Lui, cand a zis: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni" (Ioan 15,20).

Patimile sunt puterea Mantuitorului de a certa rautatea si moartea de pe pamant: "De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tau se vor infricosa" (Ps. 103,8). Sculandu-Se din morti, Domnul cearta "vanturile si valurile" din suflet, incat sa se faca "liniste mare" si sa aseze "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fii.4,7); "A dezbracat de putere incepatoriile si stapaniile si le-a facut de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Col. 2,15). Crucea este cheia tainei Botezului, care in Numele lui Hristos scoate rautatea din radacini, aducand nasterea din nou a omului. Nu se poate scoate rautatea din inima si moartea din viata omului fara crucea lui Hristos. Prin ea Hristos este "sarpele de arama" (Ioan 3,14; Num. 21,8-9) care vadeste in fiecare om neasemanarea cu Hristos ca sursa a rautatii si cauza a mortii. Acest diagnostic este ca o binefacere a lui Dumnezeu de luminare spre mantuire, de asemanare din nou cu Hristos care: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). Puterea Tainei Sfantului Botez este aceea, ca: "Ne-am ingropat cu El in moarte prin Botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom.6,4), innoirea vietii omului, prin slava vietii Lui, pusa in lumina de Invierea Sa, ca si "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14,6).

Patimile Domnului au fost "pentru noi si pentru a noastra mantuire", cum se arata in Simbolul Credintei. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spunea in legatura cu importanta lor pentru viata crestina: "Cu pret mare ati fost rascumparati, nu va faceti robii oamenilor" (1 Cor.6,20;7,23). Intr-adevar, este cu neputinta pentru oameni sa identifice raul din suflet si sa-l vadeasca drept cauza a mortii; sa vadeasca puterea de amagire a diavolului si "capul sarpelui", "portile iadului" (Mt. 16,18) de pe pamant, si destinatia ultima a rautatii si temnita a mortii: "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), "tara departata" a fiului risipitor si vrajmasa cu Dumnezeu. De aceea, Hristos pe cruce este "sarpele de arama" la care privind prin credinta, cei muscati de sarpe dobandesc vindecare. "Arama" sarpelui Hristos este aceea, ca El este calea dobandirii Duhului Sfant. Daca oamenii ar fi descoperit de-abia dupa moarte raul din suflet, nu mai puteau avea nici un folos, dupa cum remarca psalmistul in rugaciunea sa: "Oare celor morti vei face minuni? Sau mortii se vor scula si se vor marturisi Tie? Se va povesti oare in mormant mila Ta si adevarul Tau in pamant uitati" (Ps. 87,11-12). Binefacerea lui Dumnezeu in Hristos este vadirea acestui rau inca inainte de moarte, pentru a fi tamaduit prin pocainta si pentru partasie la darul lui Dumnezeu, la "averile" din casa parinteasca in Hristos. Legatura organica dintre Patimile si invierea Mantuitorului si semnificatiile lor mantuitore in viata morala crestina este sesizata profund in basmul popular cu vrajitoarea care amagise pe multi sa ramana "in seama mintii lor" (Rom. 1,28) si mai avea un loc pentru capul lui Fat-Frumos: acesta a biruit amagirea cu ajutorul Sfintei Vineri (Patimile sfintitoare ale Domnului) si al Sfintei Duminici (Invierea Domnului).

Astfel, Patimile Mantuitorului, Crucea si moartea erau in propovaduirea Sfintilor Apostoli cel dintai lucru pe care il pomeneau: "Voi L-ati luat si pironindu-L prin mainile celor fara de lege, L-ati omorat. Dar Dumnezeu L-a inviat, dezlegand durerile mortii, intrucat nu era cu putinta ca El sa fie tinut de ea... Auzind acestea au fost patrunsi la inima si au zis catre Petru si ceilalti Apostoli: Ce sa facem?" (F.Ap. 2,23-24,37); "O, galateni fara de minte, cine v-a ademenit pe voi sa nu va incredeti adevarului, voi carora v-a fost ca si zugravit in fata ochilor Hristos cel rastignit?" (Gal. 3,1); "Mie sa nu-mi fie a ma lauda decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume" (Gal. 6,14).

In afara de Crucea Domnului, nimic nu-L putea abate pe om de la calea placerilor patimase din lume, pentru a-l ajuta sa iasa din "latura si umbra mortii": "Cei ce locuiti in latura si umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1). Pocainta ca dar si putere a lui Dumnezeu in Hristos exprima parerea de rau pentru rautatea care-L omoara pe Hristos, cat si pentru neasemanarea cu slava celui ce a inviat, iesind ca un mire din camara: "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu...!". Crestinii se roaga pentru darul pocaintei cu rugaciunea: "Usile pocaintei deschide-mi, datatorule de viata...". Caci pocainta a fost un ajutor si pentru imparatul David, atunci cand savarsise un pacat greu, neintelegand cum era posibil, considerand ca el ar fi avut loc "Ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps. 50,5). La cererea sa; "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Ps. 50,11), Mantuitorul arata: "De nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va intra in Imparatia cerurilor" (Ioan 3,5). Una din cantarile duminicale scoate in evidenta indoita insemnatate a Crucii Domnului:

"Crucea o sarutam cu bucurie si cu frica: cu frica pentru pacat, caci nevrednici suntem; si cu bucurie pentru Inviere". Puterea lui Dumnezeu de a scoate pe om de sub stapanirea mortii si a rautatii este atat de mare, incat tocmai prin crucea Domnului s-a implinit proorocia, ca cel sincer in rautatea lui salbatica nu va mai sfasia, ci prin Hristos care este "Usa": "va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9), "Lupul va paste cu mielul" (Isaia 11,6). Puterea Mantuitorului reiese si din cuvintele Sale: "In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33); "Va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor" (Mt. 10,16). Despre "sarpe" nu se spune ca va "paste", ci fata de el, Mantuitorul cere ajutorul Tatalui sa-i pazeasca pe ai Sai de cel "viclean" (Ioan 17,15).

Acea "pasune", la care se ajunge prin "Usa" care este Hristos, este cea de a doua mare tema a propovaduirii apostolice. Renuntarea la lucrurile lumesti prin puterea lui Dumnezeu in Hristos, duce la alegerea lui Hristos ca "dreptate a lui Dumnezeu": "M-am lipsit de toate si le consider nimicuri pentru ca sa dobandesc pe Hristos si sa ma aflu intru El, nu avand dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinta in Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu pe temeiul credintei, ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui si sa fiu primit partas la Patimile Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui" (Fil. 3,8-10).

Alungarea din Paradis se intelege in Hristos ca fapta buna a lui Dumnezeu fata de om, ca sa-L poata afla pe Dumnezeu si, deci, sa se poata mantui prin transfigurare si Inviere. Venind pe pamant prin Intrupare, Dumnezeu nu a cautat altceva, decat inima omului. Fata lui Dumnezeu in Hristos judeca inima omului, o pune la incercare, o cerceteaza: "Cand pui Tu faradelegile noastre la Lumina Fetei Tale..." Ps. 89,8); "El va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" (Maleahi 3,2); "Ma vei stropi cu isop si ma voi curati, ma vei spala si mai alb decat zapada voi fi" (Ps. 50,8). Vamesii si pacatoasele au simtit harul lui Dumnezeu in Hristos, cand isi mustrau cugetul cu rugaciunea: "Ca sagetile Tale s-au infipt in mine si mana Ta apasa asupra mea" (Ps. 37,2). Fiul Omului a venit sa "caute, caci Fata Sa intoarce pe cei pierduti din "tara departata", pentru ca sunt oile Sale, iar "venirea lor in sine" (Lc. 15,17) si intoarcerea la casa Tatalui, care se bucura ca le primeste "sanatoase" (Lc. 15,27), este biruinta Mantuitorului. Ele sunt "neamul celor ce cauta pe Domnul, a celor ce cauta Fata Dumnezeului lui Iacob" (Ps. 23,6). Rugaciunea celor ce cauta pe Domnul este aceea: "Nu-Ti intoarce Fata Ta de la Mine, ca sa nu ma aseman celor ce se pogoara in mormant" (Ps. 142,7). Iar cei ce dispretuiesc harul Mantuitorului vor ajunge ca si bogatul nemilostiv la "plangerea si scrasnirea dintilor" (Mt. 8, 12), din cauza "parasirii" lor de catre Domnul: "Slugile Mele vor manca si voua va va fi foame; vor bea si voi veti fi insetati; se vor bucura, iar voi veti fi infruntati! Iata, slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti striga de intristata ce va va fi inima si de frant ce va va fi sufletul, veti urla" (Isaia 65,13-14). intrucat "nimeni nu poate sluji la doi domni" (Mt. 6,24), astfel dintre acestia doi, numai Hristos va fi Biruitorul: "Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal". Caci, "Cele cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu" (Lc. 18,27).

Astfel Sfintele Patimi ale Mantuitorului vor fi in viata crestina: durere spre vindecare, intristare spre bucurie si pocainta spre inviere, asa cum le-au trait si Sfintii Sai Ucenici, prin care se poate cunoaste ca si toti Sfintii, si nu prin litera care omoara - "adancimea dragostei lui Hristos" (Ef. 3,17-19). In Sfintele Patimi, Crucea Mantuitorului este puterea lui Dumnezeu de a "rascumpara" in Hristos, pentru ca oamenii sa fie eliberati de rau si ravnitori pentru fapte bune: "Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. La loc cu pasune m-a salasluit; la apa odihnei m-a hranit" (Ps. 22,1) Prin ea omul dobandeste puterea de "a fugi de orice infatisare a raului" (1 Tes. 5,22), cunoscand ca acesta uraste si omoara pe Hristos, si ii aduna cununi de spini pe cap, in timp ce El nu zice nimic, "ca un om ce nu aude" (Ps. 37,14); "ca un miel ce nu-si deschide gura Sa" (Isaia 53,7), si nici la judecata nu va reprosa rautatea si pacatele, nici nu va lauda "minunile", ci lipsa milei, ca iubire de aproapele: flamand, gol, bolnav, ca fata de Sine insusi. Prin Crucea Mantuitorului s-a aratat adevarul vietii pe calea lui Dumnezeu: "Ale Tale dintru ale Tale...". Prin ea s-a sfintit Numele lui Dumnezeu pentru a-L putea iubi din nou din toata inima, dezlegata de alipirea inrobitoare de lucruri pamantesti, pe care omul le socotea "drepturi" personale, iar nu "daruri" ale lui Dumnezeu. Dumnezeu este alaturi ca ajutor de cei ce nu mai pot crede, caci sunt "neam necredincios si indaratnic" (Mt. 17,17). Cel ce a zidit averile si comorile universului a venit sa arate inima Sa in care este viata si inviere si putere de a intoarce inimile oamenilor robite de mamona: "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps. 22,3).

Lumea fusese zidita ca dar si adaos al comuniunii din iubirea de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi, iar nu pentru lacomie, din cauza careia, dupa pacatul stramosesc, pamantul a fost blestemat. Sfanta Scriptura arata ca in paradis era "aur", (Facere 2,11-12), dar oamenii iubeau pe Dumnezeu din toata inima din cauza slavei cu care isi sfintise Numele in inimile lor si pentru aceasta iubire in Hristos este chemarea: "De ar curge bogatia parau nu va alipiti inima de ea" (Ps. 61,10); "Fiii oamenilor, pana cand grei la inima? Pentru ce iubiti desertaciunea si cautati munciuna? Sa stiti ca minunat a facut Domnul pe Cel cuvios al Sau" (Ps. 4,2-3).

Numai Jertfa Mantuitorului deschide ochii pentru bucuria voii lui Dumnezeu, caci "Cuvantul era insusi Dumnezeu" (Ioan 1,1), era harul si dulceata Numelui Sau. Nici in Lege nu era cunoscuta voia lui Dumnezeu ca har: "Deschide-mi ochii sa vad minunile din Legea Ta!" (Ps. 118,18). Legea era ca apele de la Mara (Iesire 15,22-25) greu de baut, pentru ca erau "amare" la gust, dar care prin aruncarea in ele a lemnului Crucii lui Hristos s-au indulcit, s-au facut izvor de viata, "paine a fiintei" (Mt. 5,11) care este ceruta ca o mana cereasca sa se faca: "precum in cer, asa si pe pamant!" (Mt. 5,10). Ea este semnul biruintei asupra mortii si adevarul, ca viata se intoarce din nou la Dumnezeu: "Marea a vazut si a fugit si Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113,3); "Sa invieze Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui, sa fuga de Fata Lui toti cei ce-L urasc pe El"; "In ziua aratarii Tale vei fi pentru ei ca un cuptor de foc" (Ps. 20,9). Omorand pe Hristos, "intunericul" n-a putut cuprinde "Lumina" (Ioan 1,5) care lumina in intuneric. Hristos ramane vesnic pe pamant (Evrei 13,8), iar "intunericul" dispare (Ps. 1,3-4), pentru ca ramane "afara" (Mt. 22, 13).

Dezlegarea din legaturile intunericului si ale mortii si partasia la "Lumina" lui Hristos sunt daruri de sus (Iacob 1,17) pentru toti cei ce-L cauta pe Dumnezeu, caci prin Inviere ca adevar al vietii Sale, Dumnezeu a aratat in El mai mult decat puterea de a savarsi minuni si vindecari: "Si va rasari voua, celor ce va temeti de Domnul, Soarele Dreptatii, venind cu tamaduiri in razele Sale si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20). Ajutorul lui Dumnezeu prin Crucea Domnului este acela ca nu este usor de identificat in. Lume "capul sarpelui", ca putere de amagire si prezenta a raului, si tocmai de aceea, vadirea raului din lume ca ajutor de sus sta sub semnul lui Hristos ca: "Sarpele de arama": "S-a insemnat peste noi Lumina Fetii Tale, Doamne; ai dat veselie in inimile noastre mai mult decat rodul de grau, de vin si de untdelemn ce s-au inmultit. Cu pace ne vom odihni, caci Tu, Doamne, ne-ai asezat deosebi intru nadejde" (Ps. 4,6-8); "Nu vei mai stapani de acum moarte, caci Stapanul lui Hristos, puterea ta o a stricat", sfintind in viata Lui adevarul ca: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4).

Intr-adevar, moartea cu duhul ca rautate ii facea pe oameni sa nu mai caute pe Dumnezeu si, pe calea larga a poftelor trupesti, sa tinda sa cuprinda toata lumea (Marcu 8,35). Pe aceasta cale viata omului era tot mai strans "legata", cu cat era calea mai larga, ca o ingrasare inainte de taiere. Omul se teme de moarte, dar ii place sa ia locul lui Dumnezeu in lume, dupa amagirea ispititorului: "Veti fi ca Dumnezeu" (Facere 3,5). Prin Jertfa Mantuitorului se ajunge la smerenia ascultarii de voia lui Dumnezeu care tamaduieste de boala "stapanirii" in locul lui Dumnezeu si da puterea rugaciunii: "Vie Imparatia Ta!" (Mt. 5,10). Daca pe om il intereseaza sa scape de moarte, astfel Dumnezeu cauta si asteapta intoarcerea omului si asemanarea lui cu Hristos, ca sa iasa din intunericul vietii si de sub stapanirea mortii, caci a-L chema pe Dumnezeu "Tatal Nostru" nu inseamna ca El se aseamana cu lumea, ci ca oamenii se aseamana cu El in Hristos ca Cel fara de moarte, dar care "Atat de mult a iubit lumea (vrajmasa) ca si pe Fiul Sau Unul-Nascut, L-a dat" (Ioan 3,16). In Hristos El ii face pe oameni sa inseteze dupa "Lumina", sa duca lupta pentru inviere (Fil. 3,10) ca "lupta cea buna" (2 Tim. 4,7) si sa se faca partasi la biruinta lui Hristos in lume asupra intunericului (Ioan 16,33), si, de aceea, asupra mortii.

Dumnezeu a aratat in Hristos puterea Sfintei Cruci ca "sarea" semn al mustrarii sfinte, care aduce pacea pe pamant. Sarea are puterea de a tamadui "dospirea", ca simbol al patimilor trupesti si ca este medicament dumnezeiesc, iar nu vrajmasie ca osandire: "Aveti sare in voi si traiti in pace unii cu altii" (Marcu 9,50). Dreptatea si pacea, care nu se pot impaca in lume niciodata din cauza patimilor omenesti ca "dospire", in Hristos "se vor saruta" (Ps. 84,12). In lume "toate au nevoie de cruce ca sa se faca partase la Inviere" (Sfantul Maxim Marturisitorul). Sfantul Apostol Pavel arata ca partasia la Lumina lui Hristos prin Inviere inseamna o continua aducere aminte de Jertfa de rascumparare a Mantuitorului pentru lume; de intrare a Sa in foc, ca aur; de urcare a Sa pe Cruce, ca o neintrerupta chemare, care din cauza dragostei care "toate le sufera" (1 Cor.13,7), nu amutea nici in durerile Sale: "Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi... Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor" (Mt. 26,26-28). Asupra acestui fapt atrage atentia si Sfantul Apostol Pavel: "De cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului o vestiti pana cand va veni" (1 Cor. 11,26), ca sa arate mereu, ca intre Hristos si lume este moartea lui Hristos, care deschide ochii pentru cunoasterea lui Dumnezeu si inviere (Ioan 17,3).

Prin Patimile sfintitoare ale Mantuitorului, insusi Tatal este Cel care, oprindu-l oarecand pe Avraam sa-si sacrifice fiul, "a taiat vitelul ingrasat" (Lc. 15,23). Caci pana atunci daduse numai painea de care erau indestulati "argatii" Sai sub Lege, in timp ce in "tara departata" (Lc. 15,13), acolo unde Tatal nu se putea duce, caci El poate invia mortii, dar nu poate intoarce rautatea, ci doar "asezase pe fiecare popor la locul lui, ca sa caute pe Dumnezeu" (F.Ap. 17,27) si anume, nu inspre cer, prin ridicarea de turnuri, ca la Turnu Babel, ci inspre crucea lui Hristos, caci El "nu este departe de nici unul dintre oameni" (F.Ap. 17,26-27). Dar fiul risipitor murea de foame in tara departata. In desavarsirea Sa (Mt. 5,44-48), Dumnezeu Tatal era un ajutor si pentru "tara departata", facand sa rasara soarele si sa ploua, pana ce va avea sa arate in Hristos, ca "nu numai cu paine va trai omul" (Mt. 4,4), si avea sa-si sfinteasca Numele in Hristos, pentru a fi din nou iubit din toata inima, caci in El "a facut toate lucrurile noi" (Apoc. 21,6). Sub numele de "vitel ingrasat" (Lc. 15,23), Hristos este simbol al tuturor darurilor Duhului Sfant: "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9) si tocmai prin acest lucru El este "ospat" (Lc. 15,23), pasune duhovniceasca a oilor: "Ca de seu si de grasime sa se sature sufletul meu si cu buze de bucurie te va lauda gura mea" (Ps. 62,6); "Intru dreptate ma voi arata Fetei Tale, ma voi satura cand se va arata slava Ta" (Ps. 16,15).

Daca oamenii nu ar primi Jertfa Mantuitorului, atunci sangele Lui ar striga din pamant impotriva lor in veci: "Flamand am fost si nu mi-ati dat sa mananc..." "am luat trup pe veci doar, doar veti vedea ca e al vostru, dar nu am folosit nimic" (Lc. 16,12). Fara Patimile Sale sfintitoare oamenii nu vedeau "aurul" vietii Sale, daca acest aur nu era "lamurit in foc" (Apoc. 3,19), ceea ce credinciosii il simt ca o revelatie ori de cate ori se roaga: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate". "Apele amare" ale Legii nu se indulceau, daca nu era aruncat in ele lemnul crucii lui Hristos. Sfintele Patimi ale Domnului inseamna aducerea aminte mereu de "pretul mare al rascumpararii" (1 Cor.6,20; 7,23) si acest lucru este intalnit la tot pasul in cultul ortodox ca "jertfa de lauda pentru mila de pace". Pentru Jertfa Mantuitorului care a acoperit cerurile si care are o covarsitoare insemnatate in viata crestina, rugaciunea de recunostinta este calea usurarii constiintei, ca o jertfa de lauda adusa lui Dumnezeu in urma auzirii suspinurilor inimii Sale dumnezeiesti si a dragostei Sale vesnice, asa cum a fost ea cantata in mod desavarsit in psalmi, pe care nu si i-au amintit cei noua leprosi tamaduiti de Mantuitorul: "Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul si nu uita toate rasplatirile Lui" (Ps. 102,2).

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Talcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu 

Talcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan

Talcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca

Cum sa biruim iubirea de arginti

Fericirile evanghelice in viata noastra

Despre lumina taborica, rugaciunea lui Iisus si curatia inimii