CONCLUZII

• « Inapoi

CONCLUZII

Toate cuvintele Mantuitorului din Evanghelie se refera la viata Sa, astfel ca El este zugravit ca "Pantocrator" in partea cea mai de sus a locasului sfant de inchinare, pentru a se vedea ca Sfanta Evanghelie pe care o tine cu mana stanga, in dreptul inimii Sale este binecuvantata cu mana dreapta si sfintita ca "adevar" prin Jertfa Trupului Sau, ca dovada a temeliei liturgice a Sfintelor Scripturi si a caracterului lor liturgic. Intruparea nu s-a transpus in litera Bibliei, ci in Sfinti, si din Sfinti in Biblie, in proportia dintre Trupul euharistic si Biblie aratata in Evanghelie prin episodul inmultirii painilor: "cinci paini" pentru intarirea inimii si "doi pesti" pentru luminarea mintii (Mt.14,13-21). Daca spre drumul in Emaus Mantuitorul a adus marturii din Sfanta Scriptura, astfel, oricat de "arzatoare" erau acestea, totusi ei au fost convinsi de adevarul lor numai prin "descoperirea" Sa la frangerea painii.

Sensul Pantocratorului este acela nu de atotstapanitor, ci "atottiitor, "rug aprins", deoarece "s-a sfintit pe Sine Insusi, ca si ei sa fie (prin El) sfintiti in adevar" (Ioan 17,19), intrucat Evanghelia din mana stanga este "Cuvantul Sau" sfintit ca "adevar" si nu se poate separa de izvorul sfintirii ca sa ajunga "litera", ci este in Sfanta Sfintelor deschisa prin catapeteasma Trupului Sau (Evrei 10,20) in dreptul inimii lui Hristos si poate fi gustat numai prin Jertfa Sa sfintitoare, ca rupere a catapetesmei Templului de sus pana jos (Mt.27,51). Pana la Inaltarea la cer, Apostolii au dobandit puterea de a privi viata Sa ca in "Sfanta Sfintelor" prin catapeteasma trupului Sau (Evrei 10,20), dincolo, asa cum arata Evangheliile ultimelor trei Duminici dupa Pasti inainte de Inaltare. Jertfa Mantuitorului este puterea acestei Revelatii pascale. Marturisind: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), cu referire la asemanarea cu Sine Insusi ca "Fiu al Tatalui" prin ascultare, Mantuitorul spune ucenicilor Sai: "Si Tatal Meu va iubeste" (Ioan 17,27), intrucat au fost adusi in ipostaza de a fi "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom.8,29) si, deci, partasi la cuvintele Tatalui catre Hristos la Botez si pe Tabor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea" (Mt. 3,17). Tatal subordoneaza toata stiinta Legii, prezentei Fiului Sau si lucrarii Sale revelatoare: "Pe Acesta sa-L ascultati!" (Mt. 17,5).

Propovaduirea orala (kerygma) este urmarea lucrarii ucenicilor desavarsiti in Hristos la lucrul slujirii (Ef. 4,12), in puterea Duhului Sfant, ca slujitori ai Cuvantului, (F.Ap. 6,4) plini de "averea" (Mt. 25,14) talantilor, din averea "Stapanului bucuriei" (Mt. 25,21), pentru scrierea in inimi prin sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu. Ei erau "vase alese" in care s-a odihnit Hristos; erau pnevmatofori si hristofori, si tocmai de aceea si "bibliofori". Dar prima lor lucrare a fost aceea, nu de asternere in scris, ci de "impartasire" a Cuvantului in dar, asa cum a si fost primit. Si acest Cuvant despre Hristos, "cuvintele vietii Acesteia" (F.Ap. 5,20), erau de fapt "raurile de apa vie" (Ioan 7,38,-39) din inima lor, dupa ce Hristos, ca "toiagul" lui Moise, scosese din pieptul lor inimile de piatra si le daduse "inimi de carne" (Iez. 11,19; 36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10), incat sa poata implora darul Duhului Sfant. Astfel, de la Cincizecime ei erau "manati" la lucrare in chip apostolic de Duhul Sfant ca si Hristos dupa Botez, si mult mai adanc decat Sfintii din Vechiul Testament, care erau manati prin "inspiratie" nu prin "partasie" in Hristos ca Apostolii, care de aceea aveau "desavarsirea" (Evrei 11,40).

Din propovaduirea lor orala de la Duhul Sfant s-au fixat apoi in scris Evangheliile ca text, pe care nimeni nu le putea asterne in scris, decat "oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu, manati de Duhul Sfant" (2Petru 1,21), intrucat "nici un cuvant al Sfintei Scripturi nu s-a grait dintr-o vointa omeneasca" (Gal. 1,11-12). Proorocii, "nu pentru ei insisi, ci pentru voi slujeau aceste lucruri, care acum ni s-au vestit prin cei ce, intru Duhul Sfant trimis din cer, v-au propovaduit Evanghelia, spre care si ingerii doresc sa priveasca" (IPetru 1,11-12). Nu poate cineva pretui Sfanta Scriptura fara a cinsti pe cei prin care s-a impartasit Hristos in lume si in care era Hristos Insusi. Daca ei marturiseau: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal.2,20); "Urmati-mi Mie precum si Eu lui Hristos" (ICor.4,16), astfel, ei erau "hristofori" vrednici de cinstire in Hristos, intrucat: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israil; El Insusi va da putere si intarire poporului Sau" (Ps. 67,36); "Tu luminezi minunat din muntii cei vesnici" (Ps. 75,4); "Prin Sfintii care sunt in pamantul lui, minunata a facut Domnul toata voia Sa intru ei" (Ps. 15,3).

"Cinstirea Sfintilor" ca "logofori" si scriitori este dimensiunea care lipseste astazi din dialogul ecumenic privitor la Sfanta Scriptura si la predica orala apostolica (kerygma). Ori tocmai intre acestea trebuie subintelesi "Sfintii", ca purtatorii nu numai ai lui Hristos ci si ai cuvintelor Sale sub forma lor scrisa, intrucat numai cei ce-L iubesc pe Hristos pot tine cuvintele Lui (Ioan 14,23), si anume ca o vrednicie a Sa pentru aceasta iubire in urma sfintirii Numelui Sau prin Jertfa Aceasta "subintelegere" este exprimata in teologia patristica si preluata de autori moderni prin formula: "Adevarul se afla in spatele Sfintei Scripturi". Dar in spatele Sfintei Scripturi se afla, atat Biserica in puterea Duhului Sfant, cat, in primul rand, Mantuitorul Insusi cu adevarul sfintit prin Jertfa Sa. Inainte de Sfanta Scriptura, Biserica cinsteste in prima Duminica dupa pogorarea Duhului Sfant pe "Sfinti" ca purtatori si "slujitori" prin Duhul Sfant ai Cuvantului lui Dumnezeu. Nu se afla vreun cuvant in Sfanta Scriptura care sa nu fie in inima Sfintilor, care se adapa la randul lor din , fantana cu apa vie" a lui Hristos. (Isaia 12,3; Ier.2,13).

Traditia patristica cinsteste pe Sfinti pentru ca in ei este "adevarul" Sfintei Scripturi inainte ca acesta sa fi fost asezat in scris, si nu pentru ca ei ar fi mai presus decat Sfanta Scriptura. In ei este acelasi "adevar" ca si in Sfanta Scriptura, intrucat in ambele cazuri este acelasi Hristos in Sfanta Sfintelor, in inimi. In Sfinti El este sub "forma vie", ca o "casa" a sufletului (Mt. 24,43), ca un "canon" al persoanei inaintea "canonului biblic", apoi si concomitent cu el prin zidirea lor in Hristos, in care era "calea", nu cea a Legii, statica, ci "calea noua si vie" (Evrei 10,20).

Biserica nu poate apara Sfanta Scriptura doar ca pe o forma juridica a "posesiunii", cum aprecia Tertulian, nici nu poate afirma doar, ca "adevarul ei se afla in spatele literei", cum scria Origen, ci ca ea sta pe temelia Jertfei lui Hristos cum a subliniat Sfantul Vasile cel Mare pentru traditia Bisericii. Timp de cca. 20 de ani de la Cincizecime s-a propovaduit oral, dar este sigur faptul, ca acest lucru a avut loc urmand drumul Apostolilor cu Hristos de la "chemare", la "desavarsire" prin "indreptare" (Rom 8,28-30), si in aceasta perioada s-au putut asterne treptat si in scris prezentarile "kerygmei" legate intotdeauna de Jertfa euharistica liturgica in adunari, care faceau ca aceasta propovaduire (kerygma) sa insemne "scriere in inimi", "sfintire" a "Cuvantului Vietii lui Hristos" (F.Ap. 5,20) ca "adevar". Ceea ce s-a fixat mai tarziu in scris, nu poate face abstractie de cei ce au binevestit, ca "vazatori ai Cuvantului" si "slujitorii" Acestuia (Lc. 1,2) ca "adevar", asa cum Biblia nu poate inlocui pe Hristos, caci in Hristos nu mai era vorba doar de "inspiratie" pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ci de "partasie la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4).

Aspectul hristologic al iconografiei ortodoxe este hotarator. Circumscrierea naturii umane in Hristos ca o realitate a Intruparii este o concluzie a dogmei de la Calcedon. Dar odata cu realitatea Intruparii, iconografia scoate in evidenta si deosebirea ei fata de lume, pentru care Hristos este calea (Ioan 14,3). Daca Mantuitorul indeamna: "Intrati pe poarta stramta..." (Lc. 13,24), astfel despre Sine spune: "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui; si va intra si va iesi, si pasune va afla" (Ioan 10,9). Este vorba de trecerea pascala din lume la Hristos, pentru "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Hristos savarseste aceasta trecere prin Jertfa Sa, "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), prin "ruperea catapetesmei Templului de sus pana jos" (Mt. 27,51), prin nadejdea vie pe care o da "ca o ancora tare care trece dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,19). Sfanta Scriptura exprima deosebirea dintre Hristos si lume prin termeni radicali: miel-lup; azima-dospire; calea stramta-calea larga; grau-pleava; picioare de lut, cap de aur ale aceleiasi statui; urechile acului si odgonul.

Iconografia exprima si noua antropologie in care se intra prin pocainta si care nu are nimic de a face cu antropomorfismele omului celui vechi. In asemanarea cu Dumnezeu prin botez, noua antropologie este "teandrica". Nu iconoclasmul a nimicit idolatria, ci Intruparea Domnului. Iconografia exprima si lumea lui Dumnezeu prin aratarea lui Dumnezeu in Hristos. Botezul lui Hristos a fost nu adancirea ca scufundare a Domnului, ci aratarea, "Epifania" adancului teandric, adancul Duhului Sfant. Tot ce a facut si a invatat Iisus este o stralucire prin trup a dumnezeirii Sale ca printr-o oglinda (Vecernie, gls. 6). Dumnezeu cu noi, Emmanuel in Hristos, arata ca ceea ce este Dumnezeu prin fire, omul este si nu poate fi decat prin ascultare. Dumnezeu S-a aratat in Hristos ca fundamentul spiritual al realitatii. Icoanele nu sunt "ferestre spre cer", ci spre cele adanci, ca vadire a adancului lui Hristos, a fundamentului spiritual al lumii.

Iconografia arata o personalizare, nu teoretizare a Cuvantului lui Dumnezeu. Sfintii Apostoli care s-au facut partasi firii celei dumnezeiesti prin nastere de sus in Hristos, indeamna la luarea aminte: "Cine este cel care graieste" (Evrei 12,24-25). Scriptura, Icoana, Templul, care nu erau nici in starea primordiala si nu va mai fi nevoie de ele nici in Imparatia cerurilor, sunt cai de aflare si partasie la firea cea dumnezeiasca in Hristos ca trecere pascala de la lume la Hristos, Care pentru a fi reperat, ca "aur", a trebuit sa se faca prin Jertfa "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18). Dumnezeu a trebuit sa vina de dincolo de moarte, pentru a vadi viata Sa mai tare decat moartea si a vadi Invierea ca o comoara ascunsa in tarina vietii Sale cu care S-a intrupat si a locuit printre noi pana la descoperirea, revelatia prin Jertfa "pentru noi si pentru mantuirea noastra".

Iconografia arata legatura organica in Hristos ca Pantocrator dintre trupul Sau si Evanghelie ca har al Cuvantului lui Dumnezeu, prin care Cuvantul devine "adevar", dovedit ca este viata adevarata, in urma disputelor hristologice care disecau Intruparea, iconografia arata in Hristos-Pantocrator ca acest intreg inseamna legatura organica intre Sacrament si Cuvant. Cuvantul scris nu arata decat partile intregului, pe cand acesta (intregul) este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente si precede litera. Iconografia arata Scriptura in Pantocrator ca si Tablele Legii in Sfanta Sfintelor Templului Vechiului Testament. Iconoclasmul in Bizant nu s-a datorat unui abuz de inchinare la sfinti prin icoane, ci deosebirii radicale dintre lumea lui Dumnezeu, descoperita prin Intruparea Mantuitorului si Jertfa Sa cu pret mare de rascumparare, si dintre lumea straina si vrajmasa cu Dumnezeu. Mantuitorul Hristos ca Pantocrator este "Euharistie" prin trupul si sangele Sau si "Evanghelie" prin invatatura Sa.

Legatura dintre zugravire si duhul celui zugravit in icoana se face tainic prin actul de sfintire si deosebeste radical icoanele de tablourile religioase si de tablourile profane din punct de vedere fizic, spiritual si haric. De aceea, icoana trebuie sa reflecte nu libertatea artistului, ci credinta mantuitoare in sens eclezial. Reflectand Revelatia, icoana este o marturie si a Sfintei Scripturi ca adevarul din spatele literei, cum spune Sfantul Grigorie de Nazianz. Icoana arata lumea lui Dumnezeu care transpune si primeste in sanul ei pe cei ce cred prin lucrarea harului atat de relevant si catalizator, ca Hristos din capul scarii catre cer, inaltand pe cei ce se smeresc la chipul Sau de rob in stare permanenta de jertfa. Exprimand un continut teandric al intruparii, icoana arata in special trecerea pascala in Hristos la pasunea darurilor Duhului Sfant, ca o transfigurare a creatiei, ca un inceput eshatologic, ca o arvuna pentru Imparatia lui Dumnezeu si tocmai de aceea un neindoielnic aspect ecumenic, dovedit de preocuparea cu lumea icoanelor, in ultima vreme, in toate confesiunile crestine.

Insa, dupa cum Cuvantul lui Dumnezeu in Sfanta Scriptura, nu este un scop in sine, nici Sfintele Icoane in Traditia patristica rasariteana nu au avut un scop in sine, teologia acestora fiind traita prin isihasm ca traditie apostolica. Astfel, prin inchinare adevarata, are loc indreptarea pana la asemanare, asa cum Sfintii Apostoli insista in chemarea lor la "zidire" in Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu, mai ales sub forma sa scrisa, nu poate fi pus mai presus decat Sfintele Taine si decat Sfintele Icoane, deoarece, in ceea ce priveste raportul dintre Dumnezeu si lume, Intruparea Mantuitorului risca sa fie inteleasa in amestec cu lumea. De aceea, Biblia este ilustrata adesea cu imagini din lumea vrajmasa cu Dumnezeu, cu toate ca Imparatia Sa "nu este din lumea aceasta", ci din El insusi ca "grauntele ei de mustar" (Mt.13,31) care s-a semanat in pamant prin Jertfa si este mai reala si fara de sfarsit decat lumea vrajmasa cu Dumnezeu, tocmai de aceea atat de trecatoare. Sinodul al VII-lea Ecumenic a aratat prin teologia icoanei tocmai aceasta deosebire dintre Hristos si lume, dupa ce la Calcedon s-a precizat integritatea firilor Mantuitorului. Icoana arata calea apofatica a cunoasterii lui Dumnezeu si a intelegerii Cuvantului lui Dumnezeu scris din Sfintele Scripturi. Cuvantul viu al lui Dumnezeu "s-a facut trup" tocmai ca sa devina "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii, pe care nici un alt cuvant n-o putea atinge ca sa devina "fantana apei celei vii" (Ioan 7,38) din "izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3).

In teologia patristica imaginea Pantocratorului reprezinta unitatea organica dintre Hristos si Cuvantul lui Dumnezeu. Nu Hristos este descoperit in Biblie, asa cum il cauta cei care nu-L au, ci Biblia in Hristos. Biserica medievala a separat Biblia de Pantocrator pe care a declarat-o "proprietatea" Bisericii din punct de vedere juridic. Reforma protestanta a separat Biblia si de Biserica. Dar Cuvantul lui Dumnezeu este sfintit in Hristos si nu poate fi tinut fara Hristos si fara bucuria de El: "De Ma iubeste cineva va pazi cuvantul Meu" (Ioan 14,23). Iar Cuvantul Sau a venit prin cei despre care El a spus: "Ai Tai erau si Mie mi i-ai dat" (Ioan 17,6). Prin ei a venit Cuvantul scris: "Oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait manati fiind de Duhul Sfant" (2Petru 1,21), pe care L-au primit ca "desavarsire" a lor in Hristos si ca "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17), ca puteri ale Imparatiei lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat lor puterea sa se faca fii ai Sai, nascuti de la Dumnezeu prin Hristos; sa faca din trupul lor "o slujba sfanta, vie, bineplacuta lui Dumnezeu'' (Rom. 12,1) asa cum este voia Sa spre sfintire (I Tes. 4,3-4). Ei au sfintit in inimile lor "pe Domnul Hristos" (1 Petru 3,15) prin caracterul liturgic al Sfintelor Scripturi, continuand astfel "Intruparea" Cuvantului lui Dumnezeu, cum se arata in teologia patristica, si descoperirea lui ca "adevar" prin "sfintire" (Ioan 17,17).

• « Inapoi