PROPOVADUIREA EVANGHELIEI SI SFINTELE ICOANE IN TRADITIA APOSTOLICA SI PATRISTICA

• « Inapoi
• Inainte »

4. PROPOVADUIREA EVANGHELIEI SI SFINTELE ICOANE IN TRADITIA APOSTOLICA SI PATRISTICA

Traditia patristica rasariteana a sesizat profund legatura organica dintre Evanghelie si icoana pe temeiul intruparii, Jertfei si invierii Domnului, si a nasterii Bisericii la Cincizecime prin Botez cu Duhul Sfant: "Cuvantul s-a facut trup" (Ioan, 1,14), caci acest "Cuvant" nu era o teorie, ci era Dumnezeu insusi: "Dumnezeu era Cuvantul" (Ioan 1,1). "Dumnezeu s-a aratat in trup" (ITim.3,16), o "aratare" care era echivalenta cu o "indreptare a Sa in Duhul" Sau, fata de cum era in Legea Veche, si cum era El de fapt dintotdeauna, asa cum L-a cunoscut omul numai in starea primordiala: "Dumnezeu Insusi era in Hristos impacand lumea cu Sine" (2Cor.5,19). Prin intrupare, forma scrisa a "Cuvantului" din Legea Veche pe "Table de piatra" trece asupra unei vieti duhovnicesti, care corespundea voii lui Dumnezeu, ca insusi "chipul lui Dumnezeu":

"Fiul face ceea ce vede facand pe Tatal Sau" (Ioan 5,19). Prin intrupare Cuvantul s-a aratat ca "Duhul cel ceresc", care s-a nascut in trup ca sa poata veni de dincolo de moarte si sa sfinteasca astfel Cuvantul lui Dumnezeu ca "adevar": "Nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti Ma vor cunoaste de la mic pana la mare" (Ier.31,33).

In invatatura Mantuitorului Cuvantul lui Dumnezeu este "Evanghelie", caci El "a desfiintat Legea poruncilor cu invataturile ei" (Ef. 2,15), punand la temelia Cuvantului lui Dumnezeu "harul" ca putere de scriere in inimi a Cuvantului lui Dumnezeu. Pentru aceasta lucrare Dumnezeu vine nu cu "atotputernicia", ci cu "taria" Sa: "Nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4,6). Intruparea lui Dumnezeu este hotaratoare pentru aceasta lucrare si are ca simboluri: "toiagul lui Moise" care atinge stanca de piatra a inimii; "degetul lui Dumnezeu" (Lc. 11,20) care scrie voia Sa in inimi. Astfel Mantuitorul cheama la urmarea acestui "chip" care s-a aratat in conditiile vietii Sale umane ca "Adam cel de-al doilea" (Rom.5,14) asemenea cu Adam cel dintai din starea primordiala dinainte de moarte, adica de ascultare din inima fata de voia lui Dumnezeu, ca o jertfa a arderii de tot. De aceea, si modul acestei lucrari este acela: mai intai a face, apoi a invata (Mt. 5,19). Si intrucat asa se manifesta, "aratarea" Sa nu a insemnat si pedepsirea lucratorilor viei, ucigasi ai slugilor stapanului viei, ci doar speranta ca: "Se vor rusina de Fiul Meu" (Mt. 21,37). Aceia se vor pedepsi ei singuri, ramanand "afara". Astfel, Mantuitorul cere urmarea acestui chip care s-a aratat si merge inaintea celor "care au iubit aratarea Lui" (2Tim. 4,8). Era necesar ca ei sa-si poata intipari in ei, in inima lor voia lui Dumnezeu din El Insusi ca dintr-o plinatate izvoratoare de har peste har, ca El Insusi sa se imprime in cugetul lor ca si chip al lui Dumnezeu prin indreptarea lor pana la desavarsire prin asemanarea cu El. Era nevoie ca voia lui Dumnezeu plina de har in El sa fie vadita ca "adevar" prin jertfa de pe cruce: "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17).

Deci, trupul Domnului sfinteste prin Jertfa Cuvantul ca "adevar". Teologia patristica rasariteana a scos in evidenta locul central al Jertfei in lucrarea Mantuitorului, care a deschis ochii celor ce au urmat lui asupra vietii Sale pe care El o numea "calea, adevarul si viata" (Ioan 14, 6), ca o inlaturare a unui "val" (Isaia 25,7-8), ca o mutare pascala a lor acolo, unde El se afla si mai inainte si dintotdeauna (Ioan 17,24). Astfel, ei vor socoti Invierea Domnului ca adevarul vietii Sale, ca piatra de temelie a Bisericii (1 Cor. 15,14), ca pe adevarul care ii incinge cu putere, ca cea dintai si cea mai puternica arma a Luminii (Ef. 6,14): "Stati tari, avand mijlocul incins cu adevarul"; (Ef. 6,14); "Sa fie mijloacele noastre incinse si facliile aprinse" (Lc. 12,35); "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra" (1 Cor. 15,17); "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2Cor 13,8); "Ca o arma te va inconjura adevarul Sau "(Ps. 90,4); "In El vor nadajdui popoarele" (Isaia 11,10; Mt. 12,21); "Domnul este intarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu" (Ps. 17,1). Prin El Duhul Sfant s-a vadit ca Duhul Adevarului si al Invierii.

De aceea, Sfanta Scriptura este considerata "Evanghelie", invatatura sfintita ca "adevar", pe care ucenicii ca martori ai lui Hristos, o propovaduiesc, dar o lasa si in forma scrisa, desigur in legatura organica cu chipul viu al lui Hristos si cu Sfanta Euharistie, Jertfa Sa. In teologia patristica, "Pantocratorul" inseamna Hristos euharistie prin Jertfa trupului Sau, prin care a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu ca Adevar, ca pe invatatura Sa, ca pe Evanghelia Sa, pe care o tine in mana stanga, in timp ce cu mana dreapta binecuvinteaza, ca semn ca "Euharistia" si "Evanghelia" scrisa sunt legate organic. Raportul dintre trupul Domnului si Evanghelie, dintre "Euharistie" si "Cuvant" este acela dintre "a face si a invata" intr-o proportie simbolizata prin cele "cinci paini" pentru intarirea inimii si "cei doi pesti" pentru luminarea mintii (Mt. 14,19). Cuvantul nu poate fi separat de trupul lui Hristos. Mantuitorul a scos Cuvantul din inima Sa nu din carti, asa cum in Vechiul Testament "Tablele Legii" au fost asezate in Sfanta Sfintelor Templului (Evr. 9,4). De aceea, numai cei ce in urmarea Lui mai intai fac, implinesc, si apoi invata, vor fi mari in Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 5,19). Sfanta Scriptura trebuie descoperita in inima lui Hristos, nu Hristos in Sfanta Scriptura: "Acelea vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). Sfanta Scriptura trebuie descoperita in inima lui Hristos, nu Hristos in Sfanta Scriptura: "Acelea vorbesc despre Mine".

Icoanele sunt o urmare a Invierii Domnului care a deschis cale vietii Sale in lume in care s-a semanat ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), si a fost vadita ca o "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44). Invierea a ridicat valul de pe viata lui Hristos, deschizand ucenicilor ochii asupra vietii Sale, dar icoanele nu sunt, "ferestre catre cer", ci catre aceasta viata a lui Hristos ca un "adanc" al slujirii care deschide cerul (Ps. 84,12). Astfel, in teologia patristica Sfintele Icoane vadesc lumea lui Dumnezeu semanata prin Hristos pe pamant in adevarul cel dumnezeiesc, vadesc deosebirea dintre Hristos si lumea cea plina de sine si vrajmasa cu Dumnezeu, care nu putea sa nu omoare pe Hristos, din moment ce "intunericul uraste Lumina" (Ioan 3,19) Dar in istoria Bisericii problema icoanelor s-a pus mai ales dupa ce ereziile au contestat Intruparea Domnului ca integritate a firilor si a vointelor acestora, deoarece ereziile supuneau intruparea unei analize a componentelor sale. Dimpotriva, icoanele a caror fenomen se intensifica semnificativ dupa marile erezii hristologice si in urma Sinoadelor hristologice (IV,V,VI), care au stabilit invatatura ortodoxa, vadesc in primul rand intruparea Cuvantului ca un intreg care este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente. intruparea este inteleasa ca un intreg organic, iar nu analitic, asa cum o rastalmaceau ereziile, care, simbolic vorbind, scoteau pe Hristos "afara din tabara" (Mt. 21,39; Evr.13,19), afara din lumea cu care a venit si pe care a semanat-o pe pamant, zidind Biserica lui Dumnezeu. Biserica este via lui Dumnezeu, care in Legea Veche a fost ingradita de Dumnezeu cu "gard", (Mt.21,33), dar in Hristos Biserica nu este ingradita cu "gard", ci Biserica insasi de la Duhul Sfant ridica un "gard" al dogmelor, care sunt relevante nu pentru ca interzic ceva, ci pentru ca dincolo de ele se pierde plinatatea harului si libertatea in Hristos.

Intruparea lui Dumnezeu este aratata in Sfintele Icoane ca un "intreg" organic si in ceea ce priveste invatatura Sa, "Evanghelia'" ca litera, asa cum in Vechiul Testament Legea poruncilor nu era separata de jertfe. Ori, tocmai deturnarea sensului jertfelor a dus la rastalmacirea Legii, ca un fel de "sola scriptura" a unora din Vechiul Testament, carturari si farisei: "Pe Mine, fantana cu apa vie m-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa (Ier.2,13). Astfel, apararea Sfintelor Icoane ca lume a harului lui Dumnezeu a constituit raspunsul cel mai adecvat al teologiei patristice rasaritene la ereziile hristologice, deoarece Sfintele Icoane reprezinta si o anumita intelegere si interpretare apostolica si patristica a Sfintei Scripturi, pe care acestea o redau intuitiv. De asemenea, in sensul teologiei patristice Sfanta Scriptura poate fi ilustrata numai cu icoane, iar nu cu tablouri sau fotografii. Sensul hristologic si pnevmatologic-eclesial al Sfintei Scripturi este dezvaluit intuitiv de catre Diaconul Filip famenului etiopian, calauzindu-l de la litera Scripturii la apa botezului (F.Ap. 8,34-38) prin pocainta. Adancul dumnezeiesc din Hristos si adancul Cuvantului lui Dumnezeu este vadit prin afundare baptismala in Biserica, ca "iesire" din superficialitatea lumii ca o remediere a pierderii adancului dumnezeiesc prin sminteala de la pacatul stramosesc si impacare cu Dumnezeu prin lepadarea firii vrajmase cu El din lume. Sensul liturgic, euharistie al icoanelor este aratat in evenimentul de la Emaus prin deschiderea ochilor la frangerea painii dupa talcuirea Scripturilor (Lc. 24,27-31).

De aceea, teologia patristica a icoanei include pe langa hristologie, tot atat de mult si antropologia crestina in care se intra prin pocainta pentru asemanarea cu Hristos si totodata si cinstirea sfintilor, ca o continuare a intruparii lui Hristos in Biserica. Aceste realitati ale lucrarii lui Dumnezeu prin Hristos in Biserica arata Sfanta Scriptura ca si "Cartea Vietii", pe care insa nu o poate deschide nimeni decat "Mielul Jertfit" (Apoc.5,19), Mantuitorul Hristos, pentru ca toata Scriptura se refera la El (Ioan 5,39): in Vechiul Testament ca inspiratie inspre El, iar in Noul Testament ca partasie prin El (2Petru 1,4).

Din punct de vedere ortodox, putem spune ca daca certurile hristologice au aratat un Hristos scos "afara din tabara" (Evrei 13,13) si disecat analitic, astfel icoanele arata "intregul organic" al intruparii tocmai prin deosebirea fata de lume: hristologia integritatii intruparii ca firi si ca vointe, trebuie precizata si prin sublinierea deosebirii lui Hristos fata de lume prin titlul sau mesianic de "Adam cel de-al doilea" (1 Cor. 15,45). Cuvantul lui Dumnezeu in Hristos nu este un scop in sine, ci putere de infiere prin Jertfa (Gal. 4,6). Mantuitorul Hristos nu a venit nici cu carti, nici cu icoane, dar asa cum avem Sfanta Scriptura ca marturie, asa avem si icoanele ca marturie si cai ale credintei in Hristos, pentru care Biserica a fost calauzita de Duhul Sfant. Scotand Evanghelia din mana Pantocratorului, Cuvantul din Templul inimii Sale in Hristos si in Biserica, Biserica Evanghelica a oscilat inevitabil, cand inspre Tablele Legii fara Templu, cand spre "sola scriptura" Reformei, "ca Evanghelii" lipsite de harul Intruparii, prin care Dumnezeu a lucrat "scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu" (Ier. 31,33). Principiul reformatoric "sola scriptura" s-a transformat in protestantism in ,,tepusa Legii" (Fapte 9,5) cu care Bisericile Evanghelice "prigonesc", dar nu se zidesc pe sine si chiar "risipesc averea Stapanului" (Lc. 16,1), incat capata pondere pentru ele observatia Domnului fata de Saul din Tars: "Greu iti va fi sa dai cu piciorul in tepusa!" (Fapte 9,5). Biserica Ortodoxa a mostenit de la Sfintii Apostoli pregatirea altarului inimii ca un templu pentru Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum a fost inima lui Hristos, precum si inima Sfintilor Apostoli, din care a izvorat marturia Cuvantului lui Dumnezeu plin de har si de adevar in Sfintele Evanghelii, mai intai "pe calea cea noua si vie" (Evrei 10,20), apoi si prin fixarea in scris a ceea ce era necesar pentru credinta si mantuire in Sfintele Scripturi ale Noului Testament (Ioan 20,31). Cuvantul lui Dumnezeu scris nu e un scop in sine, si nu este destinat unor carti, ci prin lucrarea Bisericii in care se celebreaza sfintirea Cuvantului prin Jertfa euharistic-liturgica, este putere de impartasire a chipului lui Dumnezeu, de "partasie la firea dumnezeiasca" in Hristos (2Petru 1,4), de nastere din nou, "de sus" prin Hristos Icoana arata puterea deschiderii ochilor duhovnicesti ca o inviere, si ca o trecere dincolo de moarte, prin inchiderea ochilor trupesti, care s-au deschis atunci cand omul prin sminteala a trecut dincoace de moarte, sub puterea ei din lume.

Trebuie pregatit, deci, altarul inimii pentru scrierea in el a Cuvantului lui Dumnezeu ca pe tablele de carne ale inimii, asa cum s-a scris in starea primordiala, cand nu erau nici "Templul", nici "Tablele Legii". Astfel, Cuvantul lui Dumnezeu vine in Hristos ca "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii, caci "auzirea" Cuvantului vine prin "vederea" Lui, pentru cei care Il vad, pe cand pentru cei care nu-L vad, acestia nici nu-L pot auzi, asa cum spunea Mantuitorul despre Duhul Sfant; ca "lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste", (Ioan 14,17). Dar despre ucenicii Sai El spune: "Voi Il cunoasteti, caci ramane la voi si in voi va fi". Celor care nu vedeau faptele Sale ca "marturie mai mare decat a lui Ioan Botezatorul" (Ioan 5,36) si anume: "tamaduiri" (Lc. 5,17), "invieri din morti" (Mt. 11,5), intr-o a treia etapa le vorbeste in parabole, ca sa auda macar prin punerea la indoiala a sistemului lor de gandire ca cei necredinciosi, ramasi in seama mintii lor (Rom. 1,28).

indemnul "Cine are urechi de auzit sa auda" (Mt. 13,9) este specific chemarii Sale prin parabole. Pentru cei care nu auzeau nici aceasta astfel de chemare, mai ramanea "jertfa" Mantuitorului ca o ultima etapa a chemarii Sale: "Cand veti inalta pe Fiul Omului veti vedea ca Eu sunt" (Ioan 8,28).

Socotindu-se pe ei insisi "specialisti" ai mantuirii, ei nu puteau sa nu ajunga un "camp de oase uscate", (Iez. 37,1-14) "uraciune a pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt. 24,15). Numai in cei ce au urmat Mantuitorului avea sa se implineasca profetia mesianica: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne si duh de rugaciune" (Iez. 36,26). Este vorba de "inima curata si bun", pe care pruncii o au deja. De aceea Mantuitorul vorbeste despre osanda celor care ii vor sminti (Mt. 18), deoarece pruncii, ca si Hristos, sunt plini de har si adevar, adica de inviere. Numai rautatea inseamna "latura si umbra mortii", inseamna pierderea de la mana Fiului Omului (Mt. 18), catre care se indreapta sfatul Sau: "Ce-ar folosi omului de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Mc. 8,36). Caldura lucrarii harului Sau ii va face sa infloreasca, asa cum infloreste finicul (Ps. 91,12). Daca Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca toate au nevoie de cruce si de inviere, el se refera la nevoia asemanarii cu Hristos prin lepadare de sine. Insa daca omul se cramponeaza de cele lumesti pana la a dobandi chiar lumea toata, astfel cu atat mai imposibil ii va fi sa intre in Imparatia lui Dumnezeu: "Mai lesne este sa intre un odgon prin urechile acului, decat cei ce au avutii in imparatia lui Dumnezeu" (Lc. 18,25). Singura cale a imparatiei lui Hristos: Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14,6); "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9); "Cel ce se smereste pe sine se va inalta" (Lc. 18,14). "Cel ce se inalta pe sine va fi injosit", deoarece se aseamana cu cei care isi zidesc casa pe nisip (Mt 7,26), ca toti cei care doar cred ca au, atunci cand este vorba de minte, iar nu de inima, incat li se va lua si ceea ce li se pare ca au (Mt. 25,29). Dar inima curata si buna si mintea cu simplitatea ei, departe de orice viclenie a limbii bifurcate a sarpelui, saracia cu duhul", sunt calea fericirilor" Evangheliei, deoarece inseamna tocmai trecerea la "pasunea" duhovniceasca a celor ce intra pe "Usa" care este Hristos, singura "cale" catre Tatal.

Dupa cum a fost aprofundata teologia jertfei Domnului in Sfanta Liturghie prin Sfintii Parinti Capadocieni, mai ales Sfantul Vasile cel Mare, tot astfel si aprofundarea teologiei icoanei, s-a datorat invaziei rationalismului in Biserica prin ereziile cele mari, care in evolutia lor dialectica au avut punctul lor de plecare in erezia lui Arie. Rationalismul eretic nu mai recunostea pe Dumnezeu in Hristos, si cauta sa impuna notiunea de Dumnezeu a filozofiei antice, care ignora crucea deosebirii dintre Hristos si lume. Aratarea lui Dumnezeu in Hristos si preamarirea lui Hristos ca Dumnezeu prin Duhul Sfant in Biserica erau ignorate prin desacralizarea Cuvantului lui Dumnezeu scris in inimi prin Hristos si aducerea lui din nou in laboratorul mintii, la uscaciune, arsita si pierderea puterii de germinare. Prin icoane, Sfintii Parinti au aparat Jertfa Domnului in Sfanta Liturghie, asa cum Avraam apara jertfa sa de pasarile rapitoare (Gen. 15,11) ale cerului, care luau bucuria de Hristos ca Mirele Bisericii si caldura harului Sau revarsat in inima pentru plinatatea lor in Dumnezeu si desavarsirea lor. De aceea, in locasul de cult, intre altar si naos, s-a ridicat catapeteasma si Sfintele icoane pentru trecerea prin credinta in lumea lui Hristos deschisa prin Jertfa Sa. Liturghia credinciosilor a insemnat intotdeauna partasia cu inima la Hristos a celor, pentru care plinatatea inimii inseamna coborarea mintii in inima prin plecarea capetelor si bucuria de Dumnezeu ca cea a Heruvimilor.

Credinta sutasului i-a adus invierea cu duhul din moartea de deasupra care este mai rea decat intoarcerea in mormant: "Multi vor veni... si vor sta la masa cu Avraam..." (Mt. 8,11); "Cel ce crede are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5,24); "Fiii imparatiei vor fi aruncati afara, acolo va fi planset si scrasnire de dinti" (Mt. 8,12). In Parabola Semanatorului (Mt. 13,3), Mantuitorul Hristos ii arata, dar nu-i condamna, pe cei impietriti, caci se osandisera singuri, vazand ca nu se aseamana cu cei ce urmeaza lui Hristos, ca au ramas afara, ca si cum ar fi incheiat contract cu moartea (Isaia 28,15). Iar cei care urmeaza lui Hristos sunt trecuti din moarte la viata: "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui, si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10, 9). Caci Dumnezeu il scosese pe om din Paradis dupa inchiderea ochilor duhovnicesti ai vietii adevarate, din cauza deschiderii ochilor trupesti ai mortii (Gen. 3,7), ca sa-i deschida ochii duhovnicesti ca o nastere din nou, care cugeta cele ale lui Dumnezeu, ca si psalmistul: "Pururi am vazut pe Domnul inaintea mea, caci El este de-a dreapta mea ca sa nu ma clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea, chiar si trupul meu s-a odihnit intru nadejdea ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici pe cel iubit de Tine sa vada stricaciune'' (Ps. 15-8); privegheati si va rugati..." (Mt. 26,41); "De-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Lc. 12,39).

Pocainta inseamna izbavirea de cel mai mare vrajmas al omului: pacatul, boldul mortii, prin trecerea din nou de la pofta la bucurie prin post si rugaciune. Prin Inviere, bucuria este ca la aflarea drahmei pierdute (Lc. 15,8-9). Dar Lumina cea fara de moarte nu a putut intoarce pe cei impietriti, chiar daca Mantuitorul le-a spus, ca nu va mai avea cum ii intoarce (Ioan 7,34-36), din moment ce nu numai ca au respins chemarea Sa, ci s-au si impotrivit acerb (Lc. 2,34-35; Evrei 12,3).

Starea lor nu va fi insa atat o pedeapsa, cat regret la vederea celor ce in Hristos au ajuns la plinatate prin mutarea in El, aici pe pamant, unde El este "in sanurile Tatalui" (Ioan 1,18); "El este ca si in cer" (Ioan 3,13), invatand pe oameni sa implore implinirea voii lui Dumnezeu pe pamant ca si in cer, cu slava ei: "Nu ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean" (Ioan 17,15), caci in lume, unde ei sunt ca si El: miei in mijlocul lupilor (Mt. 10,16), ii muta pascal: " Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), pentru ca: "Cel ce crede are viata vesnica" (Ioan 5,24), deoarece "s-a mutat din moarte la viata", o viata "ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col. 3,3).

Asa cum spunea Sfantul Vasile cel Mare, icoana este Cuvantul tacut al lui Dumnezeu pentru ca este scris in inimi prin jertfa desavarsitoare: "Atunci nu ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,23), cuvinte ale Mantuitorului care exprima plinatatea bucuriei ucenicilor la aratarile Sale de dupa Inviere, ca putere de mutare a lor in Hristos, ca putere de rugaciune a lor pentru darul Duhului Sfant, ca mangaiere in Hristos prin pacea si bucuria Duhului Sant. Icoana este astfel, pe langa intelegerea apofatica a Sfintelor Scripturi, cunoasterea lui Dumnezeu ca mantuire (Gen. 32,29). Este mantuirea biruitoare asupra necunoasterii lui Dumnezeu, asupra dispretului harului, asupra nesocotirii crucii in viata morala crestina, asupra vrajmasiei lumii, care nu se poate urca pe Tabor cu El fara sa moara, dar il ridica pe cruce (ICor.2,7-8).

Aceasta este teologia icoanei cu sensul ei sobornicesc, si care poate pune intr-o noua lumina "sola scriptura", sau "primatul". Caci din cauza unor abuzuri, s-a luat apararea Bibliei impotriva Bisericii. Aparatorii Bibliei s-au considerat privilegiati ca cei ce iau ca masura norma normans a Scripturii fata de norma normata a Sfintei Traditii, neglijand adancirea in Hristos ca trecere acolo unde se afla El. Caci starea privilegiata a aparatorilor Bibliei nu se poate compara cu cea a traitorilor din care Cuvantul iradiaza haric, deoarece au imbracat pe Hristos. Biblia are doar repere ale duhului aratat in Hristos si primit ca duh ceresc dupa vederea Luminii Sale prin credinta si indreptare. Unii apara Scriptura (sola scriptura), altii apara Biserica, (primatul) dar, fericiti sunt cei care impartasesc pe Hristos in Biserica prin credinta. El da puterea de a vedea cu ochii si a auzi cu urechile cuvintele Sale ca Mire al harului si "stapan al bucuriei" (Mt. 25,21,23), care ii invata sa fie traitori, nu judecatori ai cuvantului (Iacob 1,22-25 ). Tot El ii cheama la intelepciunea acelor fecioare, care-si iau untdelemn in candelele lor in urmarea lui Hristos prin luarea crucii. Fata de cei carora le spunea cand era in trup pe pamant: "Ma veti cauta si nu ma veti gasi; si unde Eu sunt voi nu puteti sa veniti" (Ioan 7,34;8,21), intrarea prin pocainta acolo unde se afla El (Ioan 14,3) este aratata in rugaciunea acestor fecioare: "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de Lumina, si ma mantuieste!" Intr-adevar, intoarcerea fiului risipitor este rasplatita din belsug in "casa" Tatalui, care este Hristos, cu "haina cea dintai", "inel" al demnitatii imparatesti si "ospatul" cu vitelul cel ingrasat (Lc. 15,23).

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Fericirile evanghelice in viata noastra

Talcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan