LUCRAREA SFANTULUI DUH REFLECTATA IN SFINTELE ICOANE

• « Inapoi
• Inainte »

2. LUCRAREA SFANTULUI DUH REFLECTATA IN SFINTELE ICOANE

Dupa Inviere Mantuitorul S-a inaltat la cer, pentru ca ucenicii sa poata cere de la Dumnezeu darul Duhului Sfant (Ioan 16. 23-24). Astfel, la Cincizecime Hristos care pana la Inaltare era "in fata ochilor" (2 Cor. 5,16) ucenicilor, acum Se arata inlauntrul lor, in inima lor, carora li s-au deschis ochii sa-L cunoasca asa cum a fost El pe pamant ca slujitor si descoperitor al "adancului" (Ps. 36,5) Duhului Sfant: "Noi care L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2Cor.5,16). O alta descoperire a Duhului Sfant in ei, ca o "mangaiere" dumnezeiasca, este aceea, ca si ei erau asemenea chipului lui Hristos, chemati in El, indreptati de El si paziti in El (Rom.8,30). Incepand de la Cincizecime, Duhul Sfant, "misca in inimile lor" pe Hristos, le aduce mereu aminte de prezenta Sa printre ei, de trupul Sau, ca "Toiagul" si "degetul lui Dumnezeu" care atinge stanca de piatra a inimii lor, de faptele si de cuvintele Sale: "Acela va va invata toate si va va aduce aminte de toate cate v-am spus Eu" (Ioan 14,26); "Nu de la sine va vorbi, ci din al Meu va lua si va da voua" (Ioan 16,13-14). Duhul este "aducator aminte", pentru ca Hristos inaltat la cer nu mai este "in fata ochilor" lor, dar prin Duhul Sfant El este "mult mai prezent", si anume in inimile lor: "Iata Eu sunt cu voi" (Mt. 28,20).

Prezenta Sa in inimi este acum ca o "miscare iconica" in ei pe care nici o tehnica omeneasca nu o poate reda, fiind vorba de pacea si bucuria Duhului Sfant (Rom. 14,17) ca temelii ale Imparatiei lui Dumnezeu, ca o "imbracare a lor cu putere de sus", (Lc. 24,49). Avand in ei "arvuna Duhului" (Rom. 8,23), Hristos nu se mai arata lor ca mai inainte "in fata ochilor", ca nu cumva acestia sa fie "rapiti in nori", (ITes. 4,17) in loc de lucrare in lume, dupa cum spusese: "Nu Ma rog sa-i iei din lume..." (Ioan 17,15). Dimpotriva, ei au in Hristos puterea de a merge "acolo unde s-a dus El" (Ioan 13,36), adica la moarte prin jertfa, pentru ca El i-a mutat acolo, unde El se afla (Ioan 14,3). Imparatia Sa nu era din lume, dar ea era in lume prin El, "grauntele ei de mustar" (Mt. 13,31). El s-a putut arata dupa Cincizecime doar lui Saul pe drumul Damascului cu lumina lina taborica, pentru ca acesta sa-si dea seama pe cine prigoneste el in cei pe care ii ucidea, si care erau trimisi in lume de Hristos "ca niste oi in mijlocul lupilor" (Mt. 10,16), dupa ce s-a rugat ca Tatal sa-i pazeasca doar "de cel viclean" (Ioan 17,15). Caci "lupul va putea ajunge sa pasca impreuna cu mielul" (Isaia 11,6), dar sarpele vicleniei nu (Ioan 17,15).

Duhul le-a vestit "adevarul" lui Dumnezeu si vinovatia lumii: "Va vadi lumea de pacat" (Ioan 16,9); "Lumea nu poate sa-L primeasca pentru ca nu-l vede, nici nu-L cunoaste" (Ioan 14,17). Prin adevarul vietii si Invierii trait in trupul Domnului, Duhul Sfant le da lor pacea si bucuria lui Dumnezeu si astfel, ei sunt transpusi in Hristos, in "casa" chipului lui Dumnezeu, mutati ca intr-un "pamant al fagaduintei". Duhul Sfant, le "aduce aminte" de tot ce a spus si a facut Hristos prin "imagini vii si icoane mangaietoare", astfel ca ei nu mai doreau sa-L vada pe Domnul doar "in fata ochilor lor" ca pana la Inaltarea Sa la cer, ci sa-L simta numai "in inima lor" (Gal.4,6). "Icoana" ca si chip al lui Hristos este un dar al Duhului Sfant ca bucurie si mangaiere. Din chipul lui Hristos descoperit lor de Duhul Sfant, ei scoteau ca dintr-o fantana a apei vietii (Isaia 12,3) darul lui Dumnezeu pentru trupul lor ca viata vesnica, dar si "harul" ca iubire de oameni jertfelnica a lui Dumnezeu, "Fata lui Dumnezeu" catre oameni, Numele cel nou a lui Dumnezeu sfintit in Hristos: "Emanuil", "Dumnezeu cu noi" (Isaia 7,14) pana dincolo de moarte si intoarcere prin Inviere; "Athanatos"; "Cel fara de moarte", nume pe care de asemenea si L-a vadit prin Intrupare: indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33), adica moartea de deasupra ca radacina a mortii din pamant in lume: "Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor" (Lc.9.60).

In afara de pace si bucurie, ca puteri ale aducerii aminte prin Duhul Sfant de Hristos, mai ales "la frangerea painii" (Euharistia), de la Sfintii Apostoli a ramas si forma scrisa, forma statica a ceea ce s-a impartasit "pe o cale noua si vie" (Evr. 10,20), nu ca prin Tablele Legii, ci prin dar si cu porunca; "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Dar Scriptura s-a alcatuit nu pentru a inlocui "pacea si-bucuria in Duhul Sfant" (Rom. 14,17) ca har al lui Dumnezeu in Hristos si ca "plinatate", ci pentru "confirmarea" lor si ca "mangaiere din Scripturi" (Rom. 15,4). Sfanta Scriptura isi ia calitatea de "marturie" din statutul Sfintilor Apostoli, de "martori", (F. Ap. 1,8) caci referindu-se la ei astfel, Mantuitorul nu mai pomeneste si de Sfanta Scriptura a Noului Testament venita prin ei. In Scriptura "pacea si bucuria Duhului Sfant" (Rom. 14,17), au "forma statica" a ceea ce a fost trait prin "evenimente" de la "chemare", pana la "desavarsire", prin "indreptare" (Rom.8,30).

Scriptura nu poate "scrie in inimi" Cuvantul sfintit, dar poate "intari, mangaia, zidi" (Rom. 15,4) duhul nascut prin credinta in Biserica (Isaia 57,18). Caci Hristos poate fi primit prin credinta numai ca "duh de viata facator", ca "duhul cel ceresc" (ICor. 15, 45-47), Care prin intrupare si Jertfa a venit de dincolo de moarte, a murit pentru ai Sai. Domnul Insusi a facut deosebire intre cele doua cai de impartasire a credintei: calea vie prin "auzirea" Cuvantului (Rom. 10,14-17), al celor desavarsiti in El la "lucrarea slujirii" (Ef. 4,12), si calea cea "statica" prin Scriptura: "Cercetati Scripturile, caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). Dumnezeu s-a intrupat pentru ca Scripturile sa se implineasca in viata Lui si pentru ca voia lui Dumnezeu sa nu mai fie ca pana atunci: "Lege scrisa pe table de piatra", ci "har si adevar" (Ioan 1,17) si sa se implineasca nu ca pe Sinai, ci "precum in cer, asa si pe pamant" (Mt. 6,10), dupa ce "adevarul vine din pamant" si deschide cerul (Ps. 84,12). El nu S-a Intrupat ca sa intre din nou in litera Scripturilor, ci ca sa traga dupa Sine toata Scriptura, prin "Duhul care face viu" (2Cor. 3,6) si care "aduce aminte" si de litera Scripturii (Ioan 14,26). Pe El l-a aratat Dumnezeu "piatra din capul unghiului" (Mt. 21,42), "temelia Apostolilor si Proorocilor" (Ef. 2,20); Camara negutatorului care scoate lucruri noi si vechi din ea pentru Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 13,52); "Lumina Taborului" (2Petru 1,16-19) fata de "faclia" proorocilor (Ioan 5,35) care "este aprinsa si luminatoare".

Traditia Ortodoxa a pastrat pentru credinta, de la Apostoli "duhul care face viu", prin aducerea aminte de catre Duhul Sfant, dupa criteriile prezentei Duhului Sfant aratate de Mantuitorul conform cu modelul vietii Sale in trup, "Calea" Sa: "Cel ce voieste sa fie intre voi intaiul, sa fie sluga voua tuturor, caci si Fiul Omului, a venit nu ca sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul ,,pret de rascumparare" (Mt. 20,28); "in Imparatia lui Dumnezeu, cel mai mare va fi cel ce se va face ca un prunc" (Mt. 18,1-4); "Daca Eu, invatatorul vostru, v-am spalat picioarele, datori sunteti si voi sa va spalati picioarele unii altora" (Ioan 13,14); "Porunca noua va dau voua, ca sa va iubiti unul pe altul cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan 13,34). Traditia impartasirii credintei prin "Duhul care face viu", a fost precizata in Biserica Ortodoxa inca din secolul IV prin Parintii Capadocieni si Sfantul Ioan Gura de Aur mai profund decat orice "primat" si decat "sola scriptura", ca pretinse temelii ale Bisericii. Daca Sinodul Ecumenic a precizat adevarul de credinta, pentru ca Biserica sa nu se clatine, sa stea in Hristos, astfel Sinodul Ecumenic nu putea rezolva si problema "dezbinarii" in Biserica pentru refacerea si pastrarea unitatii ei. De aceea, prin Sfintii Parinti, mai ales prin Sfantul Vasile cel Mare, Biserica a pus inca o data in valoare temeiurile apostolice ale unitatii Bisericii: slava lui Hristos prin Duhul Sfant ca izvorul acesteia; Jertfa lui Hristos liturgic; slujirea preoteasca si monahismul, si cultul ortodox drept cale de impartasire a lui Hristos, toate acestea constituind trasaturi ale unei Traditii "universale", dar care mai tarziu avea sa ramana numai "ortodoxa", deoarece prin doctrina "primatului papal" si prin conceptia protestanta despre Cuvantul lui Dumnezeu redus la "litera Scripturii", "sola scriptura", celelalte confesiuni aveau sa apeleze la alte cai ale temeliei si unitatii Bisericii, decat cele apostolice si sobornicesti.

Sfintele icoane sunt unul din mijloacele pentru impartasirea credintei "intregul" ei ca "duh" si "nastere de la Dumnezeu", asa cum s-a primit impartasirea, iar nu din "trup si sange" (Ioan 1,12-13). Darul care s-a primit in Hristos, nu poate fi mijlocit ca "piatra", cand s-a dat ca "paine" (Mt. 7,9-10) si nici ca "litera care omoara" (2Cor. 3,4), cand S-a impartasit ca "duh" si s-a scris in inimi. Aceasta Traditie s-a pastrat si prin alte mijloace, ca: Cinstirea sfintei cruci (anul 326); Sfanta Liturghie; Cinstirea sfintilor, indeosebi a Maicii Domnului prin instituirea sarbatorii Izvorului Tamaduirii (anul 457). Prin aceste mijloace, credinta se impartaseste mai profund decat prin "litera", se scrie in inimi, se "sfinteste", fapt pentru care insusi Sfantul Apostol Pavel indemna nu la procurarea de Scripturi, ci "Duhul sa nu-l stingeti! " (ITes. 5,19), ceea ce-l arata convins de axioma, ca intregul este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente. "Duhul sa nu-l stingeti!", caci numai prin El lucreaza Duhul Sfant cu puterea Sa de "a invata toate" si de "a aduce aminte" (Ioan 14,26) si de cuvintele, sau de "litera" Scripturii.

Daca duhul ca urmare a nasterii din Duh prin Botez este viu, astfel, duhul si Scriptura se intregesc reciproc. Litera Scripturii nu poate naste din duh, pentru ca, fiind "statica" si "orizontala", nu poate mijloci "adancimea" si "inaltimea" darului si harului lui Dumnezeu prin intruparea si lucrarea lui Hristos, dupa cum arata Sfantul Apostol Pavel: "Ca sa cunoasteti cu toti sfintii (chemare directa la cinstirea sfintilor si a icoanelor, fiind vorba de calea noua si vie a harului in Hristos) adancimea si inaltimea si sa cunoasteti iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostinta, ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef. 3,18). "Cuvantul vietii", care s-a dat ca "inspiratie" prin prooroci inainte de Hristos, s-a primit in Hristos ca "partasie" (I Ioan 1,1-3) a chipului, care nu se mai intoarce la Vechiul Testament ca litera a cartii, ci ramane ca "marturie" a "Cuvantului vietii" spre "intarire" a Bisericii, iar nu ca "temelie" a Bisericii. "Duhul care face viu" este exprimat prin termeni-cheie ai darului ca "pace si bucurie" si ai propovaduirii: "Vestea cea buna" sau "Evanghelia" si "Euharistia", jertfa de multumita pentru jertfa de impacare: "Mila de pace, jertfa de lauda!". Astfel, intreaga lucrare a Mantuitorului are o dimensiune mai profunda decat "orizontalitatea" literei, asa cum arata proorocul Isaia (37,31): "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus".

Icoana arata duhul lui Hristos si pe Hristos inlauntrul credinciosilor, ca "mangaiere" a Duhului Sfant, caci statuile nu pot arata decat pe "Hristos in fata ochilor", inca nescris in inimi. Icoana arata lucrarea Duhului Sfant, care "misca" pe Hristos in inimi, "invata" toate si "aduce aminte". Icoana reprezinta adancul dumnezeirii, a Duhului Sfant ca o "pestera" adanca sub pamant, in care "stalactitele" de sus si "stalagmitele" de jos sunt indreptate unele catre altele, si anume prin aratarea pe pamant a adancului cerului, a adancului inimii duhului ceresc. Semnele acestui adanc mare (Ps. 35,6) mai sunt si "pustia" ca loc neted, spre deosebire de ridicatori si munti (Ps. 113,4-6) ca semne ale stapanirilor lumesti, care atunci cand asupresc, incalca porunca sfanta: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti", si spre deosebire si de "vaile" de sub calea Domnului ca semn al celor deznadajduiti, chemati sa se "ridice" la calea Domnului; apoi "adancul uscat" al marii ca semn al pacii lui Dumnezeu care, covarsind toata mintea, domneste in inimi, spre deosebire de inaltarea de sine de la suprafata marii in "clestele" vanturilor si al valurilor, al placerii, dar si al durerii; al dragostei omenesti, dar si al urii, etc. Icoana este semn al darului care s-a aratat "pe o cale noua si vie" (Evrei 10,20), ca "duh ceresc", care s-a pogorat in cele mai de jos, ca sa-si arate adancul inimii si a venit dincoace de moarte de dincolo de moarte, rupand legaturile mortii (F.Ap. 2,34); s-a aratat la picioarele lumii si a rasarit din pamant, aratand atat de luminoasa zestrea si "averea" din casa Ziditorului care tine toate in viata prin ascultare, si pe care-L descopera ca adanc botezul si asemanarea cu Hristos.

Numai adevarul deschide cerul (Ps. 84,12); numai de cei cu inima zdrobita este aproape Dumnezeu (Ps. 33,17). Caci omul fiind scos prin sminteala din sanul lui Dumnezeu, aruncat in intuneric, "in latura si in umbra mortii" (Isaia 9,1), inchis cu porti vesnice si impovarat cu vrajmasia sa fata de Dumnezeu, este ajutat de Dumnezeu sa-si zideasca din nou "casa" prin cunoasterea lui Dumnezeu in Duhul Sfant: "Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului" (2Cor. 3,18); "Fiindca Dumnezeu, Care a zis: Sa straluceasca din intuneric lumina! - El a stralucit in inimile noastre, ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos" (2Cor. 4,6).

• « Inapoi
• Inainte »