Duminica - Ziua Domnului - Ziua invierii

Duminica - Ziua Domnului - Ziua invierii Mareste imaginea.


Duminica - Ziua Domnului - Ziua invierii

 

Constiinta ortodoxa se intreaba: a instiuit insusi Domnul nostru Iisus Hristos Duminica - Ziua invierii Sale, ca zi de sarbatoare a Bisericii? La aceasta, Sfanta Scriptura ne indreptateste sa spunem: da.

Si iata temeiul. Dumnezeu incheie prin Fiul Sau facut Om - Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Noul Sau Legamant. Incheie, cum spune Apostolul Pavel, un "testament mai bun", "un testament nou" (Evrei VIII, 6-8). Iisus Hristos, Arhiereu al Noului Testament, "Slujitor altarului si cor­tului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Evrei VIII, 2), intemeiaza Legea cea Noua, in propria Sa jertfa. La Cina cea de Taina, savarsita in ajunul jertfei de pe cruce, pentru ca in ea, in Cruce, isi are izvorul, Mantuitorul luand painea, multumind, a frant si le-a dat ucenici­lor zicand: "Luati, mancati acesta este trupul Meu care se da pentru voi; aceasta sa faceti spre pomenirea Mea. Asemenea si paharul, dupa ce au cinat, zicand: "Acest pahar este legea cea noua, intru sangele Meu, care se varsa pentru voi" (Luca XXII, 19-20). Legea de pe Sinai, incheiata prin jertfa, prin "sangele Legamantului" (Iesire XXIV, 8), cuprindea intreg asezamantul religios al Vechiului Testament. Si Noul Legamant inche­iat in sangele lui Hristos, cuprinde intregul sau asezamant spiritual. Se intelege, in acest asezamant intra si sarbatoarea, timpul sau ziua de pomenire, de actualizare continua a Legamantului. Caci timpul este, cum s-a aratat, solidar cu faptul, cu evenimentul revelat. Iar Mantuito­rul incheind Legamantul Sau, a poruncit in acest scop: "Faceti aceasta intru pomenirea Mea".

 

Pomenirea - anamneza Domnului - a jertfei si invierii Sale, este cum se stie, identica cu "frangerea painii" (Luca XXII, 19; Fapte II, 42; XX, 7) cultul central al Noului Testament, numit si Dumne­zeiasca Euharistie, Liturghie. Or, e fapt atestat in Noul Testament, ca ziua in care Biserica, de la inceput, a praznuit pomenirea Domnului este ziua intai a saptamanii, adica Duminica. Aceasta data este consemnata in termeni clari, indeosebi in "Faptele Sfintilor Apostoli", unde citim: "In ziua intai a saptamanii, adunandu-ne noi sa frangem painea, Pavel, care avea de gand sa plece a doua zi, a inceput sa le vorbeasca si a prelungit cuvantul lui pana la miezul noptii" (XX, 7). Deci, pomenirea jertfei Domnului s-a savarsit de la inceput Duminica, si astfel, aceasta zi, intaia a saptamanii, sau a opta, devine ziua, "semnul" Noului Legamant.

 

Desigur, "pomenirea" Domnului cuprinde deodata: Cina cea de Taina, Jertfa Sa de pe cruce, invierea Sa. De aceea, crestinii din Bise­rica primara praznuiau, intr-un ciclu firesc: Pastile crucii si Pastile invierii. Cum se cunoaste, Cina cea de Taina s-a savarsit in seara premergatoare jertfei de pe cruce; si in cultul divin sarbatoarea incepe totdeauna in ajun, ca o pregatire a evenimentului, ca un mers spre el. Cina a avut loc deci, in seara zilei de joi 13 Nisan. Vineri 14 Nisan Dom­nul s-a jertfit pe cruce, iar in seara acelei zile, cand incepea Pastile iu­deilor, Domnul a fost asezat in mormant. Sambata - ziua a saptea a sap­taminii, atunci era si Pastile iudeilor - trupul Domnului s-a odihnit in mormant. Duminica ziua intai a saptamanii, la inceputul ei, Domnul a inviat (Matei XXVIII, 1; Marcu XVI, 9; Luca XXIV, 1). Aceste fapte mantuitoare, Cina, jertfa, culminad cu invierea Domnului, constituie impeuna, fiinta insasi a Noului Legamint si sarbatoarea crestina. Desigur intreaga viata Mantuitorului, incepand cu intruparea, intemeiaza Noul Testament; dar totul se condenseaza indeosebi in acest eveniment cen­tral, al jertfei si invierii Sale.

 

S-a observat ca sambata, Domnul s-a odihnit in mormant. Pentru crestini, aceasta "odihna" a Domnului semnifica incheierea "odihnei" prevazuta de Vechiul Legamant. Asa o si talmaceste Biserica Ortodoxa in randuiala slujbei din Sambata Mare: "Ziua de astazi mai inainte o a inchipuit cu taina, marele Moisi, zicand: si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea! Ca aceasta este Sambata cea binecuvantata aceasta este ziua odihnei intru care s-a odihnit de toate lucrurile Sale Unul nascut, Fiul lui Dumnezeu prin randuiala mortii dupa trup, odihnindu-se. Si la ce era iarasi intorcandu-se prin inviere, ne-a daruit noua viata vesnica, ca un Singur bun si iubitor de oameni". Cinstind Domnul, prin odihna Sa, astfel sambata, si Biserica praznuieste totdeauna in aceasta zi, pomenirea celor adormiti "intru nadejdea invierii si a vietii de veci".

 

Dar intrucat, in Hristos, jertfa, moartea si invierea Sa, una fac, se intelege ca "odihna" Domnului din ziua a saptea se deschide si se fina­lizeaza in ziua a opta, a invierii. Nu odihna in mormant a Domnului este momentul culminant al mantuirii, nici nu poate fi, ci invierea. Mai pro­fund vorbind, invierea este si adevarata odihna.

 

In acest sens vorbeste si Sfantul Pavel despre "odihna", despre "o alta zi de odihna" pe care o aduce Arhiereul Hristos: "Dumnezeu hota­raste din nou o zi, invata Apostolul, astazi rostind prin gura iui David dupa atata vreme, precum s-a zis mai sus: daca veti auzi astazi glasul Lui, nu invartosati inimile voastre. Caci daca Iosua i-ar fi odihnit, Dum­nezeu n-ar mai fi vorbit, dupa acestea, de o alta zi de odihna. Drept aceea s-a lasat alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu. Sa ne silim deci, ca sa intram in acea odihna, ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda a neascultarii" (Evrei IV, 7-11). Se intelege ca odihna de care vorbeste aici Sfantul Pavel, este odihna deplina pe care o da invie­rea Domnului. La aceasta se refera si Sfantul Evanghelist Ioan, cand in Descoperirea sa, scrie: "Fericiti cei morti, cei care de acum mor intru Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei" (Apoc. XIV, 13). In acest duh a inteles-o si Biserica. Sfantul Ioan Hrisostom, talcuind pe Sfantul Apostol Pavel, vorbeste de trei odihne: "intaia, aceea a Sambetei, in care Dumnezeu a incetat cu lucrurile Sale; a doua, aceea a Palestinei, in care intrand Iudeii, trebu­iau sa se odihneasca de ostenelile cele multe; si a treia, acea adevarata odihna, imparatia cerurilor, in care cei ce vor castiga-o, se vor bucura intr-adevar de ostenelile lor".

 

Aceasta este odihna lui Hristos, si pe care Domnul o impartasea in­ca din petrecerea Sa pamanteasca. Era odihna anticipata a imparatiei, cand Mantuitorul rostea: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni" (Matei XI, 28). Era odihna eliberarii de sclavia celui rau prin Hristos, Care putea spune: "Daca Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iata a ajuns la voi imparatia lui Dumnezeu" (Luca XI, 20). Era si este "odihna" acelui nou "astazi", pe care-l proclama Sfantul Pavel (Evrei IV, 7); acel "astazi" etern din Rugaciunea domneasca: "Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi"; ca si acel faga­duit de Domnul rastignitului cait - cand ii zice: "Astazi vei fi cu Mine in rai" (Luca XXIII, 43). Este "astazi" al odihnei depline, al invierii. Pri­mei creatii i-a urmat moartea, celei de a doua, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu facut Om, i-a urmat invierea si viata, prin care si noi deve­nim vii.

 

Trebuie observat si marturisit ca invierea si ziua cand a avut loc acest fapt unic, adica, "intaia a saptamanii", a fost praznuita ca zi de sar­batoare, ca semn al Noului Legamant Testament, din momentul insusi al evenimentului. Din acel moment a luat, fiinta in constiinta ucenicilor realitatea radical noua a invierii, mutatia intr-o innoire a creatiei. Si asa cum sabatul a fost instituit dupa Pastile Vechiului Testament si in legatura cu aceasta sarbatoare, tot astfel Pastile Noului Testament in­stituie Duminica. Pentru aceea nicaieri, in Noul Testament, dupa inviere, nu se mai vorbeste de "tinerea" sambetei. Apostolii intrau uneori in zi de Sabat in sinagogi, dar numai pentru ca aflau atunci loc si prilej de propovaduire a Evangheliei (Fapte XIII, 5, 14, 44; XIV, 13; XVII, 2 s.a.).

 

Ziua lor, a Apostolilor si a Bisericii, ziua de cult, de sarbatoare, de intilnire cu Hristos Cel inviat, va fi aceea a invierii. Domnul insusi o instituie ca atare. In aceasta zi, dis-de-dimineata ca intr-un nou inceput, Domnul se arata mai intai Maicii Sale, dupa aceea Mariei Magdalena, femeilor mironosite, lui Simon Petru. Ii insoteste apoi pe Luca si Cleopa la Emaus unde le "frange si impartaseste painea", savarsind astfel Dumnezeiasca Euharistie - in aceasta zi a invierii. In aceeasi zi se arata si ucenicilor, fara Toma, impartasindu-le Duhul Sfant, arvuna bote­zului cu Duhul Sfant, Harul iertarii pacatelor, Harul apostoliei si al preo­tiei: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zi­cand aceasta a suflat asupra lor si le-a zis: luati Duh Sfant." (Ioan XX, 21-22). Astfel, in aceasta zi, Domnul vine in mijlocul lor, al ucenicilor Sai, acolo unde savarsise Cina cea de Taina si instituie acum si Taina preotiei lor. Deci, in aceasta zi, intai a saptamanii au loc: invierea, des­coperirea ei, instituirea Tainelor fundamentale; iar asemenea instituiau si ziua savarsirii lor, ca zi a Bisericii.

 

Cele ce urmeaza, nu fac decat sa confirme. Astfel, intrucat Toma, proniator lipsise de la intalnirea cu Domnul Cel inviat in ziua invierii, fara a mai da alte explicatii, spune: "Dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma impre­una cu ei. Si a venit Iisus, usile fiind incuiate, si a stat in mijloc si a zis: "Pace voua" (XX, 26). In mod firesc ne intrebam: de ce ucenicii erau acum iarasi impreuna cu toti, in aceeasi zi, dupa opt zile-a opta zi si intaia totodata - in acelasi loc? Nu observam noi cum acea porunca in Vechiul Testament de "adunare, sfanta" si "odihna" in ziua intai si a opta la "sarbatoarea corturilor" (Levitic XXIII, 35, 36, 39), ucenicii o traiau acum in noua revelatie? Ziua invierii devenise deja ziua lor de sarbatoare, de intalnire cu Hristos in noul "cort" al invierii. O dovada in plus, in acest sens, o constituie faptul ca la Marea Tiberiadei, unde Mantuitorul se arata iarasi ucenicilor Sai, se aflau impre­una doar sapte ucenici, si erau la pescuit. Nu se adunasera pentru "sar­batoare", ci pentru munca obisnuita zilnica.

 

Iar la Cincizecime, deci tot in ziua intai a saptamanii, ucenicii erau din nou "toti impreuna la un loc" (Fapte II, 1). In aceasta zi are loc cela­lalt eveniment divin al Noului Testament: Pogorarea Duhului Sfant, prin Care Apostolii "se imbraca" cu putere de sus (Luca XXIV, 49), "se im­braca", adica Duhul Sfant care ii "umple" acum cu prezenta Sa, se manifesta si devine vizibil in ei, ii investeste cu semne evidente ale puterii Sale. Si ei cu "limba de foc", purced la zidirea "Trupului lui Hristos", a bisericii, in acea zi s-au si botezat "ca la trei mii de suflete". In aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh are loc botezul Bisericii in jertfa si invierea Domnului. Si de aceea in actul divin extraordinar al acelei zile a Cincizecimii isi are originea si cultul divin al Bisericii, constituit, cum se cunoaste, din: propovaduirea Evangheliei de catre Apostoli in comu­niunea fraterna, din "frangerea painii" si in atmosfera de rugaciune (Fapte II, 42). Savarsirea solemna a acestui cult divin avea loc, cum s-a aratat, in ziua intai a saptamanii (Fapte XX, 7).

 

Nu mai incape indoiala ca aceasta adunare repetata a Apostolilor, in ziua intai, incepand din ziua invierii, apoi a Bisericii, din ziua Cincizecimii si continuu, avea o consacrare speciala chiardin partea Mantuitorului. De aceea Sfantul Evanghelist Ioan o va si numi: "Ziua Domnului" (Apoc. I, 10), ziua domneasca, iar in latina: dies Dominica, Domini dies sau simplu - dominica - de unde in roma­neste: Duminica. De observat ca trecerea de la numirea de "ziua intai a saptamanii", cum o aflam in Sfintele Evarrghelii si Faptele Apostolilor, la "ziua Domnului", cum o numeste Sfantul Evanghelist Ioan s-a facut odata cu raspandirea Bisericii in imperiul roman si trecerea de la numi­rea zilelor saptamanii, dupa numerele de ordine, cum era traditia in sis­temul calendaristic al Evreilor (intai zi a saptamanii, a doua zi, a saptea zi), la numirea dupa corpurile ceresti din sistemul nostru solar (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, soarele si luna).

 

"Ziua Domnului" semnifica deodata si Ziua invierii Domnului a bi­ruintei Sale asupra mortii, dar eshatologic, si triumful deplin asupra raului - parusia, invierea tuturor si intalnirea cu Hristos in slava. Si acest din urma inteles Sfantul Pavel o numeste: "ziua Domnului nostru Iisus Hristos" (I Cor. I, 20), "Ziua Domnului" (I Tes. V, 2), sau simplu, "Ziua lui Hristos" (Filip. I, 6, 10; II, 16). Intrucat insa, in aceasta zi se savarsea cultul divin al Bisericii, "Liturghia Domnului" (Fapte XIII, 2), era o legatura intre "Liturghia Domnului" sau "masa Domnului", cum o numeste Sfantul Apostol Pavel (I Cor. XI, 20) si "Ziua Domnului" eshatologica, a aratarii Sale in slava. "Masa Domnului" savarsita in "Ziua Domnului" era deja o impartasire anticipata cu Hristos Cel inviat, si era arvuna si pregatirea pentru impartasirea deplina din ziua invierii gene­rale, a Parusiei. Sfantul Pavel insusi ii revela acest inteles: "Caci de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Dom­nului vestiti, pana cand va veni El" (I Cor. XI, 26). Iar Biserica va talcui pregatirea liturgica a invierii, a Parusiei prin cuvinte ca acestea: "Si ne da noua sa ne impartasim cu Tine mai cu adevarat in ziua cea nein­serata a imparatiei Tale" (Liturghia Sfantului Hrisostom). Duminica, prin praznuirea zilei Domnului si prin impartasirea din "masa Domnului" era de la inceput "un gaj al intrarii in odihna definitiva a lui Dumne­zeu". Trebuie sa mai amintim aici ca tot in ziua aceasta de "cult" a Bisericii se facea si colecta pentru ajutorarea celor in lipsa, indeosebi pentru cei din Ierusalim (I Cor. XVI, 1-3).

 

Instituita astfel de Mantuitorul Hristos si pazita cu sfintenie de Sfintii Apostoli, Duminica ramane ziua consacrata a Bisericii. Fata de unii eretici care propovaduiau intoarcerea la Legea Veche, Sfantul Pavel va invata energic: "Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau luna noua, sau la sambata" (Col. II, 16; Gal. IV, 10).

 

Barbatii numiti "apostolici", ucenici ai Sfintilor Apostoli vor apara si vor confirma si ei sarbatoarea Bisericii. Epistola zisa a lui Barnava, scrisa nu mult dupa anii saptezeci, arata: "De aceea, noi sarbatorim cu bucurie ziua a opta, dupa sambata, in care si Hristos a inviat si dupa ce s-a aratat, s-a inaltat te ceruri".

 

Didahia, sau invatatura celor doisprezece Apostoli invata, de ase­menea: "Cand va adunati in Duminica Domnului, frangeti painea si mul­tumiti, dupa ce mai intai v-ati marturisit pacatele voastre, ca jertfa voastra sa fie curata".

 

Si Sfantul Ignatie Teoforul (+107) episcop al Antiohiei, in drum spre Roma, spre martiriu, scrie catre Magnezieni pentru a-i feri de ra­tacirile acelorasi eretici combatuti si de Sfantul Pavel: "Asadar, cei care au trait in randuielile cele vechi si au venit la nadejdea cea noua, sa nu mai tina sambata, ci duminica, in care si viata noastra a rasarit, prin El (prin Iisus Hristos) si prin moartea Lui".

 

La numai cateva zeci de ani Sfantul Iustin Martirul (+163) arata, de asemenea, in "Apologia intai" adresata imparatului Antoninus Pius, ca "in asa-zisa zi a soarelui - adica, Duminica - se face adunarea tutu­ror celor ce traiesc la orase sau la sate si se citesc Memoriile Aposto­lilor sau scrierile profetilor. Apoi se aduce paine si vin si apa, iar intaistatatorul inalta deopotriva rugaciuni si multumiri. Si se da fiecaruia sa se impartaseasca din cele ce au fost consfintite prin Euharistie."

 

Tot atat de edificatoare este si marturia scriitorului bisericesc Tertulian (+ 220), care in scrierea "Despre rugaciune" arata: "Noi insa, pre­cum am primit, in ziua invierii Domnului, datori suntem sa ne pazim nu numai de neintelegeri, ci de orice grija (neliniste) si activitate, aminindu-ne si afacerile proprii, ca sa nu dam vreun prilej diavolului". Toate aceste marturisiri, in succesiune istorica neintrerupta, atesta fara umbra de indoiala ziua invierii, Duminica, drept ziua de sarbatoare si de cult a Bisericii.

 

S-a vorbit mult, din partea acelor crestini care sustin "Sabatul", despre decretul imparatului Constantin, cu privire la declararea dumi­nicii ca sarbatoare de odihna obligatorie, in imperiul roman. Este vorba despre Decretul din 3 martie, 321, prin care imparatul hotaraste ca "toti judecatorii, oraselor si mestesugarii sa se odihneasca in ziua venerabila a soarelui. De asemenea si locuitorii de la tara care se ocupa cu cultura campului sa nu piarda ocazia favorabila oferita in aceasta zi de Pronia divina". Este de la sine inteles ca nu imparatul instituia duminica, in secolul IV, ca sarbatoare crestina. Dar Constantin cel Mare care adusese, proniator, pacea Bisericii, legifera acum prin decret de Stat, ca zi de odihna in intreg imperiul, acea zi pe care crestinii o tinusera de la inceput. Insasi referirea din decretul imperial la Pronia divina de care trebuiau sa beneficieze toti, arata ca Sfantul Constantin avea in vedere istoria de pana atunci a Bisericii, intreg asezamantul ei, si el nu facea decat sa recunoasca si sa consfinteasca o stare de fapt".

 

Dintre obiectiunile aduse in sustinerea Sabatului, intrucat noi am ras­puns direct sau indirect pe parcursul lucrarii, in general la toate, soco­tim necesar sa staruim putin doar asupra acelei teze gresite, potrivit careia, dupa Vechiul Testament, pazirea simbetei este "un legamant ves­nic", in sprijinul acestei teze, se aduce spre exemplu textul urmator: "Sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamant vesnic. Acesta este semn vesnic intre Mine si fiii lui Israel." (Iesire XXXI, 16-17).

 

Trebuie observat dintru inceput ca aceasta porunca este data "fiilor lui Israel, din neam in neam". Priveste deci pe slujitorii Vechiului Testament. Iar Vechiul Testament a fost pentru noi doar "o calauza catre Hristos" (Gal. III, 2-3). De ase­menea, este vorba de "ziua odihnei", deci de "odihna" in sine, nu de o anumita zi a saptamanii. In acelasi timp mentionam ca insusi cuvantul: vesnic, desemnat in limba ebraica prin "olam" are mai multe intele­suri: veac, eternitate, lume, semnificand astfel o durata care depaseste masura umana. Se stie ca si alte randuieli ale Vechiului Legamant, ca: "Jertfirea mielului pascal" (Iesire XII, 3), impreuna cu "sarbatoarea azimelor" (Iesire XII, 17), "arderea sfesnicului" in cortul adunarii (Iesire XXVII, 20-21), "scoaterea vitelului de jertfa din tabara si arderea in foc a pielei", "spalarea trupului si a hainelor" (Lev. XVI, 27-29) s.a., impuneau aceeasi "lege vesnica". Dar este de la sine inteles ca toate acestea nu se mai tin astazi. Iar niste randuieli desemnate drept "ves­nice", dar pentru faptura zidita in timp "sabatul a fost facut pentru om" - au putut fi schimbate de Cel vesnic - facut Om, pentru om. In acest sens, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului a si spus ca este "Domn al Sabatului", Domn al timpului.

 

Si in aceasta calitate divin-umana Domnul nostru Iisus Hristos a instituit cu adevarat un asezamant vesnic prin inviere, prin eliberarea nu dintr-o sclavie trecatoare, ci din pacat si din moarte. Iar in acest asezamant, sarbatoarea Bisericii este ziua invierii, a vietii netrecatoare Duminica. Si de aceea, timpul acestei zile crestinul il sfinteste nu numai ca timp al odihnei, ci mai ales ca timp al vietii, al innoirii vietii dobandite deja prin Sfantul Botez in jertfa si invierea Domnului, ca timp al propriei invieri pentru "Ziua Domnului".

 

Parintele Constantin Galeriu

 

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 7741

Voteaza:

Duminica - Ziua Domnului - Ziua invierii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE