Epicleza in liturghiile rasaritene si in liturghia catolica de astazi

Epicleza in liturghiile rasaritene si in liturghia catolica de astazi Mareste imaginea.


Epicleza in liturghiile rasaritene si in liturghia catolica de astazi
- studiu comparativ -

I. Notiunea de epicleza

Cuvantul epicleza este de origine greceasca si, printre sensurile acestuia, este si acela de chemare sau invocare.

Cu acest inteles, termenul a patruns in literatura crestina a primelor veacuri, indicand in sens larg orice rugaciune de solicitare a actiunii sfintitoare a Duhului Sfant. De aceea, orice taina, ba chiar si unele ierurgii (Sfintirea cea Mare si Sfintirea cea Mica a apei) au formule epiclezice, unele dintre ele chiar foarte dezvoltate.

Totusi, inca de timpuriu, termenul de epicleza a inceput sa fie intrebuintat mai mult intr-un sens restrans si anume acela de invocare a Duhului Sfant pentru sfintirea si prefacerea Darurilor euharistice in Trupul si Sangele Domnului, in cadrul anaforalei liturgice. In cele ce urmeaza, ne vom ocupa numai de sensul restrans al cuvantului epicleza, adica de epicleza euharistica, pe care o vom numi simplu: epicleza.

Pana in secolul al Vl-lea, epicleza era un element component esential al tuturor tipurilor de anafore liturgice existente; un teolog romano-catolic recunoaste ca "este imposibil... de a nu tine seama in cursul unui examen atent, ca inainte de a deveni o problema teologica, epicleza era un fapt liturgic universal". Datorita insa reformei liturgice din timpul Sfantului Grigorie cel Mare, episcopul Romei (590-604), precum si reformelor ulterioare, epicleza a disparut din Liturghia romana, sau, mai bine zis, a fost faramitata si dispusa astfel incat si-a pierdut atat unitatea, cat si rolul initial.

Aceasta a fost si o consecinta fireasca a doctrinei pnevmatologice din Biserica apuseana, deoarece problema epiclezei este componenta unei probleme mult mai mari: problema Sfantului Duh in Biserica. In Ortodoxie, Sfantul Duh creeaza cea mai intima legatura a Bisericii cu. Dumnezeu. In Biserica apuseana legatura cu Sfanta Treime prin Duhul Sfant a fost voit slabita pentru a permite crearea acelui "vicariat" in persoana pontifului roman. In consecinta si rolul epiclezei a disparut pentru ca sa creasca rolul preotului.

Era firesc, astfel, ca mai devreme sau mai tarziu, sa apara reactia Bisericilor Rasaritene la aceasta deviere de la traditia primara.

In secolul al XlII-lea, in perioada Cruciadelor, calugarii latini, care duceau activitatea de prozelitism in Rasarit, observand existenta epiclezei la ortodocsi, in necunostinta de cauza, s-au scandalizat si i-au invinuit pe acestia de inovatie. Din acest moment a inceput controversa pe tema epiclezei, controversa care a antrenat un mare numar de teologi atat din Rasarit, cat si Apus. Teologii apuseni s-au vazut in imposibilitatea de a nega universalitatea epiclezei in Biserica primara; dar pentru a salva valoarea cultului si a conceptiei lor referitoare la transsubstantiere au cautat sa diminueze importanta si valoarea epiclezei. Semnificativ este faptul ca daca Ortodoxia are in ce priveste valoarea epiclezei, o conceptie unitara, in teologia apuseana au fost formulate mai multe teorii, ceea ce arata ca, oricum, aceasta tentativa este destul de dificila si pentru teologii romano-catolici de valoare, fapt marturisit chiar de catre unii din ei.

In Biserica Ortodoxa se afirma in unanimitate ca painea si vinul "se prefac in adevarata natura a Trupului si Sangelui lui Hristos, prin lucrarea Sfantului Duh".

In general, parerile teologilor romano-catolici cu privire la epicleza se pot grupa in cinci teorii mai importante:

1. Epicleza are numai rolul de a cere intarirea eficacitatii Euharistiei in viata spirituala a credinciosilor.

2. La prefacere participa si trebuie invocate toate Persoanele Sfintei Treimi si de aceea trebuie invocat si Duhul Sfant, cu toate ca Darurile sunt prefacute numai de Fiul, prin cuvintele de instituire.

3. Preotul repeta fidel tot ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Cu toate ca Darurile se prefac la cuvintele de instituire, preotul continua cu invocarea euharistica pentru a fi asemenea Mantuitorului, Care a conclucrat atunci cu Tatal si cu Duhul Sfant, prin rugaciunea de multumire sau binecuvantare pe care a rostit-o.

4. Epicleza are rolul de a face viu, de a "invia" Trupul existent deja din momentul rostirii cuvintelor de instituire.

5. A cincea teorie este cea formulata de teologii Bisericii Romano-Catolice in urma si in spiritul Conciliului II Vatican si va fi prezentata mai pe larg in ultimul capitol al prezentei lucrari.

In cele ce urmeaza, vom prezenta si analiza cateva din cele mai vechi formulare de epicleza, pentru a arata pe de o parte universalitatea epiclezei si pentru a arata pozitia corecta a Bisericii Ortodoxe in problema epiclezei.

II. Cele mai vechi formulare de epicleza in Liturghia crestina

Se stie ca primele doua secole de viata crestina au lasat prea putine marturii liturgice clare si cu atat mai putin complete. Este adevarat faptul ca un bogat material liturgic se afla cuprins inca in cartile Noului Testament, dar acesta este prezentat nesistematic si fragmentar. De aceea este dificil de identificat vreun formular de epicleza in Sfanta Scriptura. Totusi, unii teologi au cautat sa arate teme ale existentei epiclezei chiar in textele care relateaza Cina cea de Taina (Matei XXVI, 26-29; Marcu XIV, 22-29; Luca XXII, 15-20; I Cor. XI, 23-25).

Intr- adevar, din aceste texte se poate desprinde clar faptul ca Mantuitorul a savarsit la Cina prefacerea prin binecuvantare si prin rostirea unor cuvinte speciale in acest sens si a cerut apoi Sfintilor Apostoli sa faca mai departe ceea ce El facuse atunci. S-ar putea insa pune intrebarea (este adevarat, nu prea fireasca): oare Apostolii au respectat intocmai exemplul Mantuitorului, sau, din respect pentru El, au considerat suficiente, sau cel putin esentiale pentru prefacere cuvintele cu care El li s-a adresat la Cina cand le-a oferit Trupul si Sangele Sau sub forma painii si a vinului?

Raspunsul la aceasta intrebare ni-l dau primele doua capitole din Faptele Apostolilor. In cap. I, 14, cand este vorba de timpul anterior pogorarii Duhului Sfant, Apostolii sunt prezentati ca fiind toti intr-un cuget si staruind in rugaciune. Abia in capitolul II, 42, dupa Cincizecime, se pomeneste de "frangerea painilor": Si staruiau toti in invatatura Apostolilor si in viata frateasca, in "frangerea painilor si in rugaciuni". Este clar deci ca, inainte de Cincizecime, Apostolii nu au savarsit Sfanta Liturghie. Ce i-a determinat la aceasta retinere din moment ce imediat dupa pogorarea Duhului Sfant, Euharistia a inceput sa fie savarsita cu strictete, zilnic? Cu toate ca aveau inca vii in memorie cuvintele Domnului, ei nu puteau sa-i indeplineasca porunca, deoarece lipsea lucrarea Duhului Sfant, absolut necesara la prefacere. Daca nu ar fi fost aceasta necesitate a prezentei Duhului Sfant, ar fi intarziat ei zece zile cu indeplinirea unei porunci sfinte si scumpe a Mantuitorului?

In veacul al doilea gasim temeiuri ale epiclezei in capitolul 66 din Apologia I a Sfantului Justin Martirul si Filozoful (scrisa pe la anul 150). In capitolul 65, Sfantul Justin prezinta schematic structura anaforalei liturgice din timpul sau: preotului ii era adusa materia de jertfa (painea si vinul amestecat cu apa), iar acesta "da lauda si marire Tatalui tuturor prin numele Fiului si al Sfantului Duh", dupa care aduce multumire cu staruinta, timp indelungat.

Prezenta epiclezei apare insa mai pregnant in capitolul urmator, intr-o scurta explicare a Euharistiei "Precum Iisus Hristos Mantuitorul nostru s-a intrupat prin cuvantul lui Dumnezeu si a avut trup si sange pentru mantuirea noastra, la fel si hrana peste care, prin cuvantul rugaciunii care vine de la El, s-a facut multumirea, am invatat ca este Trupul si Sangele Acelui Iisus intrupat". Deci se spune clar ca elementele euharistice au devenit Trupul si Sangele Domnului "prin cuvantul rugaciunii care vine de la El", adica de la Hristos. Din pacate, chiar unii din liturgistii valorosi ai Bisericii Romano-Catolice au inclinat sa creada ca, prin expresia "cuvantul rugaciunii care vine de la El", s-ar intelege cuvintele rostite de Mantuitorul la Cina cea de Taina catre Apostoli, adica: "Luati, mancati..." si "Beti dintru acesta toti..." (Matei XXV, I, 26-29).

Dar este clar ca aceste cuvinte ale Mantuitorului nu pot fi considerate drept componente ale unei rugaciuni. In acest caz, toate poruncile Lui date Apostolilor ar trebui considerate rugaciuni si folosite ca atare. Din ceea ce ni se spune in Noul Testament despre Cina cea de Taina reiese ca, inainte de a da Apostolilor Trupul si Sangele Sau, Mantuitorul s-a rugat. Tocmai de aceasta rugaciune pomeneste Sfantul Justin in scurta sa explicare teologica. De aceea, se poate afirma ca Sfantul Justin este pe drept cuvant primul Sfant Parinte care marturiseste despre existenta si rolul epiclezei in cadrul anaforalei liturgice.

Cam din acelasi timp, dateaza si marturia Sfantului Irineu, episcopul Lugdunului (+202), care in lucrarea "Adversus haereses"(cartea I, cap. XIII, 2) aminteste de ereticul gnostic Marcu, care imita Liturghia crestina, zicand ca sfinteste un pahar cu vin si apa si, printr-o epicleza foarte lunga, preface aceste elemente in sangele eonului Charis. Este pentru prima data in literatura crestina cand se foloseste termenul de epicleza in acceptiunea de invocare sau rugaciune a invocarii. Un secol mai tarziu, apare in literatura crestina primul document care reda textul unei epicleze pentru Liturghie. Este vorba de "Traditia apostolica" a lui Ipolit (prima jumatate a secolului al III-lea). In epicleza din aceasta scriere Sfantul Duh este invocat pentru a sfinti Darurile si pentru a umple pe credinciosi cu puterea Sa: "Si noi Te rugam sa trimiti Duhul Tau cel Sfant asupra Jertfei Sfintei Biserici. Unindu-i pe toti cei ce participa la Sfintele Tale (Taine), da-le sa fie plini de Duhul Sfant pentru intarirea credintei in adevar...". Datorita vechimii sale, aceasta epicleza a fost aleasa ca material de inspiratie pentru a doua rugaciune euharistica din Liturghierul roman, indreptat in urma Conciliului II Vaticanl. Epicleza prezentata de acest document este asezata in urma cuvintelor de instituire, imediat dupa anamneza, exact ca in anaforalele de rit antiohian, cu toate ca "Traditia Apostolica" descrie randuieli apartinand, in general, ritului alexandrin, rit in care pozitia epiclezei este putin modificata. Acest lucru ne arata ca la inceput locul epiclezei era acelasi ca in toate anaforalele liturgice de mai tarziu.

La aceeasi concluzie ne poate duce si un alt document apartinand ritului alexandrin, si anume: "Evhologhiul" lui Serapion de Thmuis (secolul al IV-lea). Aceasta prima carte de cult cunoscuta pana in prezent prezinta epicleza tot dupa cuvintele de instituire. De aceasta data, insa, invocarea nu se refera la Sfantul Duh, ci la Fiul: "Sa vina, Dumnezeule al adevarului, Cuvantul Tau cel Sfant peste aceasta paine, ca sa fie painea Trupului Cuvantului si peste acest pahar ca sa fie paharul Sangele Adevarului". Cu toate ca epicleza din Evhologhiul lui Serapion difera prin caracterul ei hristologic, de celelalte tipuri de epicleze din Orient, ea este foarte clara in a preciza ca painea si vinul (amestecat cu apa) nu au fost prefacute pana in momentul rostirii ei, in trupul si sangele Domnului. Din moment ce cuvintele de instituire au premers acestei epicleze, inseamna ca textul exclude posibilitatea prefacerii prin aceste cuvinte.

Secolul al IV-lea confirma si el prezenta si importanta epiclezei in cadrul anaforalei liturgice din Constitutiile Apostolice (sfarsitul secolului al IV-lea). Cartea a opta a acestei lucrari cuprinde asa-zisa Liturghie clementina, in care ni s-a pastrat cea mai extinsa si clara anafora din primele secole crestine. Dupa partea cosmologica, antropologica, istorica si hristologica a rugaciunii euharistice, urmeaza anamneza in care sunt incadrate si cuvintele de instituire, care nu sunt insa identice cu nici unul din referatele biblice. Imediat dupa aceasta anamenza urmeaza invocarea Duhului Sfant, adresata Tatalui: Si Te rugam sa privesti cu bunavointa peste Darurile acestea puse inaintea Ta, ...si sa-Ti fie placute in cinstea Hristosului Tau si sa trimiti Duhul Tau cel Sfant peste aceasta Jertfa, pe "martorul" patimilor Domnului Iisus, ca sa faca aceasta paine Trupul Hristosului Tau si acest pahar Sangele Hristosului Tau, ca cei ce se vor impartasi din el sa se intareasca in evlavie, sa dobandeasca iertarea pacatelor... sa se umple de Duh Sfant, sa devina vrednici Hristosului Tau, vietii vesnice, fiind Tu impacat cu ei, Stapane atotputernice". Se observa ca invocarea este clara si precizeaza ca prefacerea se face prin lucrarea Duhului Sfant.

Tot de la sfirsitul secolului al IV-lea ni s-a pastrat cea mai veche Liturghie crestin. Este vorba de Liturghia numita a Sfantului Iacob, Fratele Domnului. O caracteristica generala a anaforei acestei Liturghii este extensiunea ei deosebita. De aceea, si textul epiclezei de aici este cel mai extins dintre toate formulele de epicleza cunoscute: "Trimite peste noi si peste Darurile acestea puse inainte, Duhul Tau cel Preasfant, pe stapanitorul si de viata facatorul... pe acest Preasfant al Tau trimite-l jos, Stapane, peste noi si peste aceste Sfinte Daruri ce sunt puse inainte. Pentru ca venind prin sfanta, buna si marita lui fiinta de fata, sa sfinteasca si sa faca painea aceasta Trupul Sfant al lui Hristos. Amin. Si paharul acesta Sangele scump al lui Hristos. Amin. Pentru ca sa fie tuturor celor ce se vor impartasi din ele spre iertarea pacatelor si spre viata de veci". Caracteristica acestei epicleze este insistenta cu care se scoate in evidenta lucrarea sfintitoare a Duhului Sfant. Si aceasta insistenta pledeaza pentru importanta celei de-a treia persoane divine in misterul prefacerii. In ce priveste formula propriu-zisa de consacrare, este elocventa pentru convingerea ca Duhul Sfant este cel care preface painea in "Trupul Sfant al lui Hristos" si vinul in "sangele scump al lui Hristos".

Una din cele mai interesante epicleze vechi pentru studiul de fata este cea din Liturghia Sfantului Marcu (secolul al V-lea). Apartinand ritului liturgic alexandrin, s-ar parea ca anaforaua acestei Liturghii prezinta doua epicleze: una anterioara si alta posterioara cuvintelor de instituire. In realitate situatia este alta. In asa-numita epicleza anterioara, este vorba de o invocare a Duhului Sfint pentru crearea cadrului solemn de sfintenie in vederea savirsirii jertfei: "Umple Dumnezeule si Jertfa aceasta cu binecuvintarea cea de la Tine, prin venirea Preasfintului Tau Duh". Nicaieri nu se pomeneste aici de prefacere. Este exact genul de "epicleza" acceptat de unii teologi romano-catolici. Ea nu este insa suficienta. "Trimite peste aceste paini si peste aceste pahare Duhul Tau cel Sfant, ca sa le sfinteasca si plineasca, ca Dumnezeu atotputernic. Si sa faca painea Trup. Amin. Iar paharul Sangele Noului Legamant al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului si imparatului nostru a toate, al lui Iisus Hristos insusi". Este si aici, dupa cum se vede, un text destul de elocvent pentru rolul efectiv al epiclezei in prefacerea elementelor euharistice.

III. Epicleza in vechea anafora a Liturghiei romane (inainte de Conciliul II Vatican)

Dupa cum am aratat la inceput, pana pin secolul al VH-lea, in Liturghia romana exista o epicleza obisnuita, ca in toate celelalte Liturghii. Datorita deselor reforme si inovatii, aceasta epicleza a disparut treptat, lasand doar unele fragmente de epicleza, care oricum si-au pierdut claritatea si rolul initial. Aceasta inovatie "este o consecinta fireasca a conceptiei romano-catolice despre rolul si functiunea preotului in Liturghie: potrivit acestei conceptii preotul nu e, ca in doctrina ortodoxa, un simplu slujitor sau organ al lui Hristos, ci e socotit ca un fel de intruchipare sau ca un loctiitor al lui Hristos insusi, preotul ortodox se smereste in Liturghie coborand la rolul de simplu instrument al harului, pe cand cel catolic se inalta pentru a se substitui unei persoane divine".

In ciuda indepartarii sau fragmentarii epiclezei, teologii romano-catolici si-au dat seama ca aceasta trebuie totusi sa existe in cuprinsul Liturghiei, chiar daca nu se acorda rolul pe care il are in Liturghiile rasaritene. Un remarcabil teolog romano-catolic spunea in acest sens: "Epicleza, credem noi, a existat in Liturghia romana si este posibil sa-i regasim si astazi trasaturile". Cu toate acestea, acelasi teolog este de parere ca existenta epiclezei romane ramine o problema. Daca in ce priveste existenta epiclezei in canonul roman parerile teologilor concorda in general, nu acelasi lucru se poate spune in ce priveste identificarea ei in anaforaua romana, atit de mult bintuita de furtunile inovatoare si reformatoare ale Evului Mediu apusean, care au lasat-o lipsita de continuitate logica si teologica.

In general, exista in aceasta privinta trei directii:

1. Prima teorie considera ca urmele vechii epicleze romane trebuie cautate in rugaciunea dinaintea cuvintelor de instituire, "Quam oblationem": "Rugamu-ne ca Tu, Dumnezeule, sa binevoiesti a face aceasta Jertfa intru toate binecuvantata, asa incat sa se faca noua trupul si sangele preaiubitului Tau Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos"

2. A doua directie uneste parerile, conform carora epicleza romana poate fi identificata cu rugaciunile "Supra que" si "Supplices te", posterioare cuvintelor de instituire si anamnezei: "Peste care (Daruri) binevoieste a privi cu fata milostiva si senina si a le primi, precum ai binevoit a primi darurile fiului Tau drept jertfa sfanta, jertfa nepatata. Cu umilinta Te rugam, Dumnezeule atotputernice, sa lasi ca (Darurile) acestea sa fie duse prin mainile ingerului Tau sus pe altarul Tau sublim, inaintea fetei maiestatii Tale dumnezeiesti, pentru ca toti sa primim din aceasta participare (impartasire) a altarului preasfantul trup si sange al Fiului Tau si sa ne umplem de toata binecuvantarea cereasca si de har". Se pare ca aceasta ipoteza este cea mai justa, ea fiind impartasita si de teologi ortodocsi.

3. Exista si parerea ca epicleza romana ar fi fost de structura alexandrina, compusa fiind dintr-o quasi-epicleza, anterioara cuvintelor de instituire, careia i-ar corespunde rugaciunea "Quam oblationem" si invocarea propriu-zisa, posterioara cuvintelor de instituire, careia i-ar corespunde celelalte doua rugaciuni: "Supra quae" si "Supplices te".

Mai amintim inca o parere singulara, dar destul de interesanta si recenta, anume cea a profesorului Balthasar Fischer. Acesta afirma ca adevarata epicleza romana nu se afla in cadrul anaforalei, ci s-a pierdut in asa-numita "Preparatio ad missam", mai exact in fragmentul pentru vineri din rugaciunea mare impartita pe zilele saptaminii, fragment numit pana in 1953 "Oratio S. Ambrosii". Este adevarat ca exista aici o invocare a Duhului Sfant, dar daca ea a apartinut vreodata anaforalei este greu de stabilit, la fel de greu ca si in a stabili cum si de ce s-a produs aceasta deplasare ciudata.

Dupa cum se vede, in localizarea epiclezei din vechiul canon al Missei romane intervin o serie de probleme dificile, cauzate desigur de lipsa de unitate si logica a acesteia. Oricum, indiferent care ar fi aceasta epicleza, ea nu mai are rolul si valoarea pe care a avut-o initial, sau cea pe care o are inca epicleza in liturghiile orientale.

IV. Diferenta dintre Liturghiile bizantine si cele apusene si controversele asupra epiclezei intre teologii rasariteni si teologii apuseni din secolele XIV-XV

Daca epicleza din vechiul canon roman este atat de imprecisa si vaga, nu acelasi lucru se poate spune despre epicleza liturghiilor bizantine. Atat in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, cat si in cea a Sfantului Ioan Gura de Aur, este evident rolul cu totul deosebit al epiclezei, rol determinat pe de o parte de structura formulelor, iar pe de alta parte de functia lor in cadrul marii rugaciuni a Sfintei Jertfe. In ambele cazuri, formula propriu-zisa de epicleza este precedata de "formule de pietate socotite proprii a ajuta la pregatirea unei inalte dispozitii religioase, necesare pentru intampinarea acestui moment". Urmeaza apoi epicleza propriu-zisa, care difera in cele doua Liturghii bizantine in ce priveste forma de exprimare, dar nu si in ce priveste continutul. Ideea centrala in ambele cazuri este aceea de invocare a Duhului Sfant pentru prefacerea elementelor euharistice.

Ca urmare a acestor deosebiri liturgice dintre Biserica apuseana si rasariteana! in problema momentului prefacerii, dar mai ales ca urmare a conceptiei teologice diferite in aceasta problema «teoria verbala la romano-catolici si conceptia spirituala la ortodocsi", apar odata cu secolele XIII-XIV o serie intreaga de dispute, perpetuate cu mai mare sau mai mica intensitate pana astazi.

Inceputurile controversei in aceasta problema au fost deschise, din partea apuseana, prin atacul amintit al acelor calugari ignoranti din epoca cruciadelor, iar din partea rasariteana de un "mare erudit si admirabil scriitor, temut si respectat adversar al latinilor, teolog subtil si profund, personalitate bisericeasca cu o bogata si adinca experienta spirituala", care a fost Nicolae Cabasila. In celebra sa lucrare: "Erminia dumnezeiestii Liturghii", el consacra doua capitole (XXVII si XXVIII) pentru expunerea doctrinei ortodoxe in legatura cu prefacerea Sfintelor Daruri, dupa care, in urmatoarele doua capitole (XXIX si XXX), mult mai extinse, prezinta "cea dintai si, totodata, cea mai temeinica apologie a epiclezei liturgice", raspunzand cu competenta si spirit critic argumentelor formulate de latini impotriva epiclezei, pe care ei o considerau de prisos, deoarece sfintirea si prefacerea Darurilor s-ar efectua prin rostirea cuvintelor Domnului de la Cina.

La inceputul capitolului al XXIX-lea, Nicolae Cabasila expune principalele argumente ale apusenilor. Primul dintre acestea era un text al Sfantului Ioan Gura de Aur, care, in Omilia I "Despre tradarea lui Iuda" pune in paralela eficacitatea permanenta a cuvintelor lui Dumnezeu de la creatia lumii (Geneza I, 28 "Cresteti si va inmultiti") cu eficacitatea similara a cuvintelor de instituire rostite de Mantuitorul la Cina cea de Taina. In al doilea rand, ortodocsii erau acuzati ca nu respecta valoarea cuvintelor Mantuitorului si dau o mai mare importanta unei rugaciuni compusa de oameni.

Combatand primul argument, Nicolae Cabasila face o competenta interpretare a textului amintit al Sfantului Ioan Gura de Aur. Referindu-se la porunca divina, a perpetuarii neamului omenesc din Geneza I, 28, Cabasila spune: "Nu cumva dupa rostirea acestor cuvinte nu mai avem trebuinta de nimic altceva pentru ca sa crestem si sa ne inmultim? Oare nu avem nevoie de casatorie, de familie si de atatea altele, fara de care neamul omenesc nu poate dainui si inainta? Stim ca ele (cuvintele de la creatie) sunt principiul nasterii, dar isi fac efectul numai prin casatorie, prin hrana si celelalte".

Dupa aceasta exegeza a referatului din Geneza, autorul face o paralela, in acelasi spirit, cu eficacitatea cuvintelor rostite de Mantuitorul la Cina cea de taina. Asa precum porunca data de Dumnezeu oamenilor sa se inmulteasca nu este de la sine lucratoare ci devine eficienta numai cu concursul altor factori, la fel nici cuvintele Mantuitorului nu lucreaza de la sine, ci "numai prin mijlocirea preotului, adica la cererea si prin rugaciunea lui". Nimeni nu contesta efectul universal mantuitor al Jertfei de pe Cruce. Dar aceasta nu inseamna ca ne mantuim oricum, ci numai in comuniune cu Histos, in Biserica, prim efort personal si impartasirea Harului.

Referitor la celalalt argument al latinilor, Cabasila spune ca nimeni nu se bizuie pe puterea rugaciunii ca o creatie a omului, ci ca interventie smerita in a cere ajutorul divin. Nu preotul, printr-o putere personala sfinteste Darurile, ci Dumnezeu, Caruia acesta se roaga. I

nsusi Hristos doreste acest lucru: "Aceasta sa faceti. intru pomenirea Mea" (Luca XXII, 19; I Cor. XI, 25). Apoi autorul da cateva exemple din care reiese puterea rugaciunii si in alte taine, chiar la latini (Hirotonia, Maslul). Capitolul se incheie cu argumetarea patristica a practicii si conceptiei ortodoxe. Cat priveste conceptia apuseana, aceasta "n-a spus-o nici unul dintre Apostoli sau dintre invatatorii Bisericii".

In capitolul XXX, Cabasila schimba argumentarea teologica cu analiza liturgica a canonului roman, ajungand la concluzia ca latinii sunt contrazisi in conceptie de insasi practica lor liturgica. Astfel, el descopera in rugaciunea "Supplices te" din canonul euharistic al missei latine o epicleza reala dar ascunsa in simboluri.

Cabasila conchide ca "nu insasi Biserica latina condamna rugaciunea pentru sfintirea Darurilor de dupa cuvintele Mantuitorului, ci numai citiva latini mai noi, care au pagubit acea Biserica si cu alte nascociri". Este evidenta aici grija lui Cabasila de a nu invinovati Biserica insasi, ci numai grupul de teologi adepti ai inovatiilor.

Cel care reia ideile lui Cabasila este o jumatate de secol mai tarziu este Simeon arhiepiscopul Constantinopolului (+1429). Acesta, in lucrarea sa Despre dumnezeiescul locas, dezvolta ideea inaintasului sau ca puterea rugaciunii invocatoare este evidenta; si la alte slujbe sau taine, ca de pilda la botez. Pe de alta parte, spune el, cuvintele de instituire au o deosebita importanta, fiind porunca Mantuitorului data Sfintilor Apostoli pentru a continua Jertfa cea nesingeroasa. Apoi Simeon aduce un argument liturgic, aratand ca dupa cuvintele de instituire painea si vinul nu sunt inca prefacute. Astfel, el citeaza un fragment din anaforaua Liturghiei Sfantului Vasile, in care, inainte de epicleza, Darurile sunt numite "anti-tipuri" ale Trupului si Sangelui, deci ele nu sunt inca prefacute.

Un alt argument pe care il aduce Simeon in sprijinul eficacitatii epiclezei este faptul ca Mantuitorul insusi, la Cina cea de Taina, s-a rugat Tatalui si abia dupa aceea a frant painea si a dat-o impreuna cu paharul Apostolilor Sai. In incheiere, autorul reia din nou o idee de la Cabasila, spunand ca latinii, cei ce condamna epicleza, "sa se mustre si de Liturghia lor, caci si ei se roaga ca sa se faca Darurile cele puse inainte de Trup si Sange al lui Hristos", binecuvinteaza Darurile socotind ca nu sunt suficiente numai cuvintele Domnului. Si el este deci de parere ca epicleza romana a avut un rol efectiv in Biserica apuseana, numai ca teologii au negat valoarea, datorita conceptiei lor cu privire la rolul preotului in cult.

La sfarsitul sinodului unionist de la Ferrara-Florenta, la cererea imparatului, un alt teolog bizantin, episcopul Mar cu al Etosului (f 1443) a scris o lucrare speciala care face apologia epiclezei, analizand problema din punct de vedere liturgic si patristic.

Lucrarea incepe aratand ca practica sfintirii Darurilor prin epicleza, este primita de la Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti si ca nici unul dintre acestia nu au invatat ca prefacerea se face numai prin cuvintele de instituire. Acestea se rostesc mai mult in chip anamnezic, iar prefacerea se face dupa ce preotul a rostit rugaciunea epiclezei, binecuvantand discul si potirul.

Ca si Cabasila, autorul face un scurt comentar la textul din Omilia I a Sfantului Ioan Gura de Aur, amintit mai inainte, ajungand la aceeasi concluzie.

In apologia sa, Marcu al Efesului face o comparatie intre rolul Sfantului Duh la intruparea Mantuitorului si la prefacerea euharistica, fara sa patrunda prea mult in taina intruparii, pe care Revelatia ne-a descoperit-o numai in masura in care ea este accesibila noua si necesara pentru mantuire.

Spre deosebire de el, teologii romano-catoiici de mai tarziu au cautat sa continue analogia in folosul lor, patrunzand insa prea mult in adancurile tainei si incercand sa gaseasca peste tot identitati intre cele doua mistere.

Desigur, disputele nu s-au oprit aici. Ele au continuat pana in zilele noastre, teologii romano-catolici opunand doctrinei unitare a Bisericii Ortodoxe o mare varietate de pareri si teorii, de multe ori contradictorii.

V. Incercari de restaurare a epiclezei in noile anaforale ale Liturghiei catolice dupa Conciliul II Vatican

La 4 decembrie 1963, in cadrul Conciliului II Vatican, papa Paul VI a promulgat "Constitutio de Sacra Liturgia", document care avea in vedere reforma unor parti din cultul roman. Documentul s-a marginit mai mult la niste directive generale, neinsistand asupra felului in care sa se aplice in practica aceste directive. Totusi, exista doua articole ale acestei Constitutii care au creat conditiile necesare reformarii missei si a aparitiei - dupa cum vom vedea - a epiclezei in canonul acesteia. Astfel, articolul 25 prevede "revizuirea cartilor liturgice", iar articolul 50 mentioneaza ca "se vor restabili, dupa vechea norma a Sfintilor Parinti, anumite lucruri care au disparut sub loviturile timpului, in masura in care aceasta se va parea oportun sau necesar".

In urma unor eforturi de aproape sase ani de a reforma Liturghierul roman, noua sa forma este aprobata prin decretul papei Paul VI: "Constitutia Apostolica. Missale Romanum", din 3 aprilie 1969 si pusa in circulatie incepand cu anul 1970. Interesant este faptul ca in acest document nu se pomeneste nicaieri de restaurarea epiclezei, cu toate ca se amintesc alte modificari mai putin importante ale formularului de pina aici al missei romane. Totusi, in noul Liturghier roman epicleza este restaurata, primind o functie liturgica pe care pina acum nu o avusese.

Noul Liturghier pune la dispozitia liturghisitorului patru formulare deosebite de rugaciuni euharistice (anaforale) la alegere, ale caror puncte comune sunt numai dialogul introductiv, cuvintele de instituire si structura. De aceea, in Liturghierul roman intalnim acum patru epicleze, corespunzand celor patru formulare ale canonului euharistie.

In toate cele patru formulare epicleza este insa asezata inaintea cuvintelor de instituire, nerespectandu-se astfel, "vechea norma a Sfintilor Parinti", dupa care in absolut toate Liturghiile crestine, vechi si noi, epicleza vine dupa cuvintele de instituire. Epicleza primei rugaciuni euharistice este luata din vechiul canon roman, fiind inspirata din rugaciunea "Quam oblationem", cu care de altfel are mari asemanari, pana aproape de identitate: "Sfinteste deplin aceasta ofranda prin puterea binecuvantarii Tale, fa-o desavarsita si vrednica de Tine, ca ea pentru noi Trupul si Sangele Fiului Tau celui prea iubit, Iisus Hristos, Domnul nostru".

Este evident ca aceasta epicleza are principala lacuna de a nu contine o invocare expresa pentru trimiterea Duhului Sfant, lacuna sesizata chiar de unii teologi romano-catolici. Epicleza celei de-a rugaciuni euharistice, dupa cum am amintit, este inspirata din "Traditia Apostolica" a lui Ipolit: "Tu care esti cu adevarat Sfant, Tu care esti izvorul a toata sfintenia, Doamne, noi Te rugam: sfinteste aceste ofrande, coborand peste ele Duhul Tau, ca ele sa devina pentru noi Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, Domnul nostru"

In ce priveste epicleza celei de-a treia rugaciuni euharistice, aceasta este inspirata din traditia galicana si hispanica: "Le aceea, noi Te rugam sa consacri Tu insuti Darurile pe care aci le aducem; sfinteste-le prin Duhul Tau, ca ele sa devina Trupul si Sangele Fiului Tau, Iisus Hristos, Domnul nostru, care ne-a spus sa savarsim aceasta taina".

In sfirsit, epicleza celei de-a patra rugaciuni euharistice are ca inspiratie tipul de epicleza antiohian (din Liturghia Sfantului Iacob): "Noi, Te rugam, Doamne, ca acelasi Duh Sfant sa sfinteasca aceste ofrande, ca ele sa devina astfel Trupul si Sangele Fiului Tau in savarsirea tainei celei mari, pe care El insusi ne-a lasat-o ca semn al vesnicului legamant".

Prima observatie care se impune este aceea ca toate aceste epicleze contin o cerere expresa de prefacere a elementelor euharistice. Astfel, epicleza romana capata un rol liturgic mai bine definit decat in vechiul canon. Cu exceptia primei epicleze toate celelalte convin o invocare a Duhului Sfant. S-ar parea deci, ca Biserica Romano-Catolica a adoptat in cult epicieza eutiaristica pe care o avusese in primele veacuri crestine si care din motivele pe care le-am vazut, a cazut in desuetudine. In cele ce urmeaza vom analiza pe scurt citeva trasaturi ale acestor epicleze, pentru a vedea care este rolul si valoarea lor in Liturghia romana restaurata.

Prin asezarea epiclezei inaintea cuvintelor de instituire, ea nu are decit un rol de sfintire a ofrandei in vederea prefacerii care se realizeaza in momentul imediat urmator, cand sunt rostite cuvintele de instituire. Astfel, in textele celor patru epicleze, verbul care se refera la prefacere este "a deveni". Acesta, prin insusi sensul sau, implica o actiune.

Mai mult, folosirea lui la modul conjunctiv indica si mai clar o finalizare viitoare. Probabil nu intamplator a fost folosit acest verb, si nu altul, in toate cele patru epicleze, deoarece se sugereaza astfel, in modul cel mai subtil, faptul ca elementele euharistice nu sunt prefacute prin epicleza.

In majoritatea cazurilor, lucrarile teologilor catolici referitoare la rinduiala actuala a missei nu precizeaza care este momentul prefacerii sau fac afirmatii echivoce; sunt insa si unele care afirma categoric ca nu epicleza este cea prin care se prefac Darurile. Astfel, in lucrarea citata: Missei du dimanche, epicleza are de fiecare data ca subtitlu: "Invocarea in vederea consacrarii", iar cuvintele de instituire au subtitlul: "Istorisirea instituirii si consacrarea".

Unii teologi romano-catolici mai optimisti, considera ca noua forma a rugaciunii euharistice impaca punctele de vedere rasaritean si apusean, care si inainte ar fi fost "mai mult complementare, decat opuse". Ar fi intr-adevar laudabila aceasta tendinta ecumenista, daca ea ar fi reala. Chiar daca dupa Conciliul II Vatican teologia romano-catolica insista mai mult asupra rolului Sfantulu Duh in Euharistie, acest rol se limiteaza mai mult la o sfintire in sens de purificare invederea prefacerii, iar "cel care preface toate Euharistiile ramane mereu numai Hristos"

Pe scurt, deci, Biserica Ortodoxa, de altfel, toate Bisericile rasaritene, au pastrat nealterata practica si doctrina Bisericii primare cu privire la epicleza euharistica. Conform acesteia, prin rugaciunea epiclezei, este invocat Dumnezeu sa trimita pe Duhul Sfant, care sa, prefaca painea si vinul euharistice, in Trupul si Sangele Domnului, de aceea, epicleza este in Biserica Ortodoxa socotita ca un moment important si central in desfasurarea actiunii liturgice.

Din pricini diverse, Biserica Romano-Catolica, nu a pastrat aceasta practica si invatatura. Este adevarat ca, in urma Conciliului II Vatican, ea a cautat si a reusit, in parte sa se apropie de o parte a traditiei primare, iar de alta de bisericile pastratoare ale traditiei.

Totusi, datorita unei gresite conceptii, incetatenite de veacuri in Apus, Biserica Romano-Catolica a ramas la vechile practici, momentul central al Liturghiei fiind rostirea cuvintelor Domnului de la Cina cea de Taina.

De aceea, putem conchide ca, in urma Conciliului II Vatican, s-a realizat in progres liturgic in ce priveste epicleza, dar, din punct de vedere teoretic sau doctrinar, situatia a ramas neschimbata.

Dumitru M. Colotelo

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6700

Voteaza:

Epicleza in liturghiile rasaritene si in liturghia catolica de astazi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE