Isihasmul, expresie autentica a spiritualitatii ortodoxe

Isihasmul, expresie autentica a spiritualitatii ortodoxe Mareste imaginea.


Isihasmul, expresie autentica a spiritualitatii ortodoxe 

Aparitia crestinismului in arena istoriei a insemnat creatia din nou a lumii prin jertfa Mantuitorului Iisus Hristos, restaurarea omului, readucerea lui la dimensiunile vietii spirituale pe care el a trait-o in comuniunea harica cu Dumnezeu, dar pe care a pierdut-o prin pacatul neascultarii. Crestinismul a restaurat natura omului si, in acelasi timp, a aratat acestuia idealul spre implinirea caruia trebuie sa tinda.

Idealul moral pe care Mantuitorul Hristos il stabileste oamenilor il vedem realizat, mai intai, in persoana Sa sub un indoit aspect, practic si doctrinar. Practic, prin faptul ca El ofera lumii exemplul unei vieti sfinte care este oglinda fidela a invataturii Sale. Intre invatatura si viata Sa nu este nici o tensiune, nici o discordanta, ci cea mai deplina identitate.

Iar doctrinar El a lasat porunca sa intruchipam in viata zilnica modelul de viata sfanta, dumnezeiasca pe care il gasim in Evanghelia Sa: "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este" (Matei V, 48).

Posibilitatea realizarii acestui ideal sfant este data de faptul ca omul are in fiinta sa de la creatie chipul lui Dumnezeu (Facere I, 26), predispozitii si energii, capacitatea, vocatia religioasa sau un instinct religios. In virtutea acestei dotatii omul aspira spre Dumnezeu, spre absolut, in care isi gaseste reazemul si prin care, isi realizeaza aspiratiile sale.

La aceasta zestre nativa Biserica crestina adauga energia dumne­zeiasca, adica harul divin pe care il primim prin Sfintele Taine incepand cu Botezul. Din conlucrarea celor doi factori, cel dumnezeiesc si cel ornenesc, rezulta regenerarea si transformarea morala a credinciosului, urcarea lui pe treptele sfinteniei, ale indumnezeirii prin har. Aceasta este desavarsirea morala. Acest fapt, adica realizarea desavarsirii morale, nu este altceva decat implinirea destinului inscris in propria noastra fiinta, adica asemanarea cu Dumnezeu, sau implinirea cuvintelor : "Fiti sfinti ca Eu sfant sunt, zice Domnul" (Lev. XI, 44), iar cel ce a realizat aceasta este un erou moral, sfantul, omul indumnezeit prin har.

Viata de sfintenie, de traire in Hristos prin Duhul Sfant si-a facut vadita prezenta incepand cu primele zile ale crestinismului si s-a con­tinuat de-a lungul veacurilor inregistrand in anumite perioade o am­ploare deosebita. Un moment de seama in istoria spiritualitatii ortodoxe il formeaza isihasmul.

Istoria isihasmului

Cuvantul isihasm deriva de la grecescul isihia care insemneaza li­niste, tacere si concentrare sufleteasca, interioara.

Isihasmul este o miscare de renastere spirituala si teologica din secolele XIII-XIV ale carei caracteristici sunt : practicarea "rugaciunii lui Iisus", precizarea naturii harului divin ca energie dumnezeiasca necreata, posibilitatea vederii luminii dumnezeiesti precum si natura ei.

Cei care au practicat la inceput isihia au fost monahii care traiau ca pustnici in asceza riguroasa si viata mistica, contemplativa "en isihia", adica in liniste, numiti, pentru acest fapt, isihasti. Inceput in sec. IV-V isihasmul a cunoscut o dezvoltare in sec. al VII-lea prin aprofundarea lucrarilor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul in care erau tratate teme pri­vitoare la viata mistica, duhovniceasca. Tot in aceasta perioada, adica in sec. al VII-lea, a trait Sf. Ioan Scararul (+ 649) care este considerat intemeietorul propriu zis al isihasmului. El a alcatuit lucrarea "Scara raiului" in care monahii sunt indrumati la rostirea monologica a ruga­ciunii adica redusa numai la rostirea numelui "Iisus". Aceasta forma redusa de rugaciune sta la temelia rugaciunii "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" caracteristica spi­ritualitatii isihaste si in genere spiritualitatii ortodoxe, care este hristocentrica.

Isihasmul cunoaste un reviriment duhovnicesc in sec. X-XI dato­rita Sf.  Simion Noul Teolog  (+  1022),  acestui  "inger pamantesc si om  ceresc", celebrul mistic care a ridicat viata crestina pe inalte  culmi de traire  duhovniceasca.  El   vorbeste  despre   simtirea   tainica  a  prezentei  harului divin in viata noastra duhovniceasca, simtire la care trebuie sa ajunga orice crestin, caci toti suntem botezati   in numele Sf. Treimi si astfel purtam in noi  aceasta energie  dumnezeiasca necreata,  care  este harul dumnezeiesc. Adica dupa Sf. Simion Noul Teolog prezenta harului lui Dumnezeu in sufletele noastre trebuie sa fie o certitudine. Iar "daca actiunea Sfantului Duh este inconstienta aici pe pamant, ea va fi la fel si in vesnicie si toata religia este zadarnica" - spunea el.

In secolul al XIV-lea isihasmul cunoaste o remarcabila dezvoltare prin nasterea unei miscari care a angajat in sine personalitati marcante ale spiritualitatii ortodoxe cum a fost Sf. Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (1296 -1359).

In rasarit si in mod deosebit in muntele Athos monahii isihasti sus­tineau ca printr-o contemplatie continua si exercitata indelung se poate realiza apropierea de Dumnezeu pana la vederea luminii dumnezeiesti, asa cum au vazut-o Sfintii Apostoli la schimbarea la fata a Domnului Hristos pe muntele Tabor.

In anul 1340 Varlaam, un calugar grec din Calabria, avand cu­nostinta de aceste invataturi si practici ale isihastilor, vine la Constantinopol cu gandul de a se angaja intr-o disputa cu sustinatorii isihasmului si pentru a-i combate personal, dupa ce scrisese in 1337 trei tratate contra isihastilor. Acest fapt il determina pe Sf. Grigorie Palama sa ia atitudine scriind de asemenea trei tratate. Disputa pe aceasta tema a continuat, fiecare aducand argumente in spiritul afirmatiilor sale. Acuza pe care Varlaam o aduce isihastilor este ca acestia pretindeau ca vad esenta dumnezeiasca. Isihastii sustineau ca ei nu pretind asa ceva, ci ca ei vad numai lucrarea dumnezeiasca care in general se numeste energie si nicidecum nu pretind ca vad fiinta sau esenta dumnezeiasca. Meritul Sf. Grigorie Palama consta in faptul ca el a facut distinctia clara intre fiinta sau esenta dumnezeiasca si lucrarile sau energiile divine. Aceasta teza a constituit punctul central al sustinerii sale si apreciata de Biserica Ortodoxa de atunci si de totdeauna ca ea exprima doctrina ortodoxa in toata puritatea ei.

Disputa a continuat asa incat Varlaam se duse la Constantinopol unde a intervenit la Sinod cerand condamnarea isihastilor. Sf. Grigorie prevazand ca situatia va ajunge pana la urma in fata Sinodului, pleaca, impreuna cu prietenul sau Isidor, la Athos, unde a intocmit "Tomul aghioritic" pe care l-au semnat in martie 1341 conducatorii duhovnicesti ai monahismului ortodox din muntele Athos, precum si episcopul Iacov din Ierissos. Pentru ca disputa luase proportii mari Sf. Grigorie, impreuna cu prietenii sai Isidor si Marcu, a plecat la Constantinopol unde a reusit sa convinga pe arhierei si sa-i castige pentru cauza celor sustinute de el. Sinodul s-a terminat in 1341 la Constantinopol, a con­damnat tezele lui Varlaam si s-a pronuntat in favoarea isihasmului.

Ca urmare a acestei hotarari sinodale orgoliosul Varlaam a trecut la Biserica apuseana care l-a promovat episcop si de pe aceasta pozitie isi continua atacurile nu numai impotriva isihasmului, ci chiar o orto­doxiei.

Lupta impotriva isihasmului nu s-a sfarsit odata cu condamnarea lui Varlaam, ci s-a continuat de catre un discipol al acestuia, Grigore Achindin. Acesta, impreuna cu aderentii lui, s-a implicat in framantarile politice ale vremii din care va iesi compromis si pana la urma con­damnat.

In acel timp conducerea imperiului bizantin o avea Ioan Cantacuzino ca regent si ocrotitor al imparatului minor Ioan V Paleologul. Isihastii aveau adversari politici, redutabili intre care, in primele randuri se situa imparateasa Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas.  Ana de Savoia reuseste sa demita pe Ioan Cantacuzino din postul ab regent de partea caruia isihastii s-au alaturat scindandu-se astfel imperiul in doua tabere din punct de vedere politic, dar si religios.

Achindin si partizanii sai sprijiniti de patriarhul Calecas prezinta pe isihasti ca sustinatori ai regentului Cantacuzino, iar ca urmare acestui fapt Sf. Grigorie Palama este aruncat in inchisoare in anul 1343 de unde va iesi abia in 1347. Aceeasi soarta au impartasit-o si alti sase ierarhi sustinatori ai Sf. Grigorie Palama. Pana la urma imparateasa Ana de Savoia si-a dat seama ca dreptatea este de partea isihastilor si renunta sa mai sustina pe patriarhul Calecas si pe Achindin. La 2 februarie 1347 imparateasa convoaca un sinod solemn. Ca urmare a acestui sinod patriarhul Calecas este depus din demnitatea patriarhala, Achindin este condamnat iar adversarii isihastilor au fost exilati. In scaunul patriarhal ramas vacant a fost ridicat Isidor, aderentul Sf. Grigorie Palama, iar scaunele episcopale vacante au fost ocupate cu sustinatorii Sf. Grigorie Palama. La scurt timp dupa aceasta el a fost hirotonit mitropolit al Salonicului, care era a doua capitala a imperiului bizantin din acea vreme.

Cu toate aceste schimbari lupta impotriva isihastilor a continuat, fiind contestati patriarhul Isidor si Sf. Grigorie Palama si ca urmare promovarea lor in demnitatile respective a fost declarata nula. In cele din urma isihasmul a triumfat, iar sinodul tinut la Constantinopol in palatul Vlaherne in 1351 a declarat isihasmul ca doctrina a Bisericii, iar invatatura lui Varlaam si Achindin a fost infierata ca erezie. Intre sustinatorii isihasmului, pe langa cei amintiti au fost Nil Cabasila, arhiepiscopul Tesalonicului (+l361), Nicolae Cabasila (+1371), Simeon, arhiepiscop de Tesalonic, iar in sec. al XVIII-lea isihasmul a cunoscut o perioada de inflorire prin Nicodim Aghioritul. Iar dintre adversarii isihasmului  mai  amintim  pe  Prohor  Chidoniu,   Nichifor  Gregoras  s.a.

Sf. Grigorie Palama a trecut la cele vesnice la data de 13 noiem­brie 1359. La cativa ani dupa moartea sa, adica in 1368, un sinod con­vocat de patriarhul Filotei l-a proclamat ca sfant al Bisericii Ortodoxe, datorita puritatii vietii sale morale, precum si invataturilor sale care reprezinta in esenta invatatura Bisericii ortodoxe.

Doctrina isihasta

Am retinut din ceea ce am parcurs ca Sf. Grigorie Palama, in disputa sa cu adversarii isihasmului, a facut distinctie intre fiinta dum­nezeiasca si energiile divine necreate. Aceste energii sunt distincte de fiinta divina dar nu se separa de ea ; ele nu se confunda cu esenta dum­nezeiasca dar nici nu sunt separate de aceasta.

Cu toate ca invatatura despre energiile sau lucrarile divine necreate a cunoscut o dezvoltare capitala in disputa Sf. Grigorie Palama cu Varlaam si Achindin, isi are insa originea in discutiile hristologice din epoca sinoadelor ecumenice. Termenul "energia" a fost consacrat de catre sinodul al VI-lea ecumenic care a condamnat monotelismul.

Alti sfinti parinti ca Maxim Marturisitorul (+662) si Sf. Ioan Damaschin (+ 749) au dat o dezvoltare deosebita acestei doctrine venind cu precizari care au stat la temelia doctrinei isihaste.

Temele principale in jurul carora au gravitat preocuparile isihaste au fost : harul divin, rugaciunea lui Iisus si lumina dumnezeiasca.

 a) Harul divin

Biserica invata ca fiinta dumnezeiasca este una singura si ca aceasta fiinta exista in mod deplin in toate cele trei ipostasuri dumnezeiesti : Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

Tatal impartaseste numai persoanelor divine fiinta dumnezeiasca, dar pentru fapturile create ea nu se impartaseste, fiind necomunicabila. Si totusi Dumnezeu ni se impartaseste, dar nu dupa fiinta nici dupa ipostasurile sau persoanele Sfintei Treimi, ci dupa energiile sau lucrarile sale care sunt necreate. Aceste energii izvorasc din fiinta lui Dumnezeu fara sa se desparta de ea, asa cum razele soarelui coboara din el fara a se confunda si fara a se desparti de acesta. Aceste energii sunt : crea­toare, pronietoare, sfintitoare si prin aceasta, adica prin sfintire, ele devin indumnezeitoare.  

Exista un numar infinit de energii de care se impartaseste toata creatura prin insusi faptul existentei acestei creaturi. Exista insa o energie divina, adica harul dumnezeiesc care nu se epuizeaza in aceste creaturi si nici nu se impartasesc din el toate creaturile deoarece el are o finalitate precisa, adica priveste in mod deosebit pe om, care-i fiinta spiritual-corporala. Prin har omul se restaureaza si se spiritualizeaza, puterile sale sufletesti primesc un spor de putere supranaturala punandu-se in acest fel inceputul vietii duhovnicesti si prin aceasta al indum-nezeirii sale. Prin har omul participa la viata divina, iar aceasta parti­cipare depinde de masura credintei sale in puterea si lucrarea harului, a dispozitiei sufletesti si a receptivitatii sale fata de valorile religioase crestine.

Cu toate acestea harul divin devine lucrator numai prin impreuna lucrare a omului cu el, prin punerea sa in valoare, iar urmarea este transformarea sau spiritualizarea omului, este acea indumnezeire prin har de care vorbesc isihastii.

Indumnezeirea prin har este un proces de teoformizare a omului, adica o transformare spirituala dupa modelul lui Dumnezeu, este o lucrare teandrica adica la care participa elementul divin si uman. Aceasta transformare sau spiritualizare este echivalenta cu ceea ce Sf. Scriptura numeste asemanarea cu Dumnezeu sau sfintenia. Spre implinirea acestui ideal ne indeamna Sf. Scriptura : "ci, dupa Sfantul care v-a chemat, pe voi, fiti si voi sfinti in toata petrecerea vietii, ca scris este : Fiti sfinti pentru ca Eu sunt sfant" (I Petru, I, 16) sau : "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este" (Matei V, 48).

Harul divin este o necesitate fiintiala caci fara el nu se poate face inceputul comuniunii cu Dumnezeu si prin urmare nici al vietii duhov­nicesti. El se impartaseste in Biserica prin Sfintele Taine incepand cu Taina Sfantului Botez.

Prin Sf. Botez, harul divin se salasluieste in fiinta noastra sufle­teasca intima, in inima noastra care nu este alta decat nucleul sau sam­burele metafizic sadit in fiinta noastra prin actul creatiei. Asadar, cand in spiritualitatea ortodoxa se vorbeste despre inima nu se intelege orga­nul fizic, ci nucleul metafizic al persoanei umane sau centrul sau spi­ritual. Acesta este eul originar sau autentic, in care, ca intr-un altar, se salasluieste Mantuitorul Hristos prin harul Sau in omul care a primit Botezul in numele Sf. Treimi.

In adancimile de taina ale eului nostru se infaptuieste lucrarea tai­nica si mantuitoare a harului divin ; in acest loc de sfant popas al divi­nitatii din fiinta noastra a intrat Mantuitorul Hristos unde asteapta in stare de chenoza, adica de smerenie, pentru a-l face partas la viata noastra prin impreuna noastra lucrare cu El.

Prin sufletul sau nemuritor si prin chipul lui Dumnezeu pe care il poarta in suflet omul are capacitatea de a participa la realitatile supra-naturale. El se impartaseste din energiile supranaturale mai intai prin harul Sf. Botez, cum am amintit prin care devenim fii ai lui Dumnezeu prin har (Ioan I, 12-13). Prin harul divin primit la Botez se infaptu­ieste o renastere spirituala a fiintei omenesti : omul devine o faptura noua (II Corinteni V,. 17), plasmuita dupa chipul Mantuitorului Hristos, adica harul divin intipareste in fiinta noastra interioara trasaturile spi­rituale ale Domnului Iisus Hristos.

Pentru ca lucrarea harului divin sa fie evidenta in viata noastra este necesara contributia personala a credinciosului. Aceasta este cola­borarea cu harul divin fara de care nu putem inainta pe calea desa­varsirii. Iar partea noastra de contributie consta din postiri, meditatii, impartasirea cu Sf. Taine, privegheri, rugaciuni etc. in miscarea de renastere duhovniceasca a isihasmului rugaciunea detine un loc de seama, indeosebi rugaciunea mintii, cunoscuta si sub numele de ruga­ciunea lui Iisus.

 b) Rugaciunea mintii si lumina dumnezeiasca 

Rugaciunea este inaltarea mintii si a simtirii sufletesti spre Dum­nezeu. Prin ea sufletul credinciosului respira in atmosfera duhovni­ceasca, tainica a vietii in Hristos, este convorbirea noastra cu Dumnezeu, aripile sufletului spre El, sau cum spune Evagrie monahul : "Rugaciu­nea este urcusul mintii spre Dumnezeu" (Filocalia vol. I, p. 80).

Prin ea sufletul omului se inalta spre Dumnezeu, dar in acelasi timp omul coboara in sine, in profunzimile fiintei sale interioare pentru a se intalni cu Dumnezeu care-i prezent acolo prin harul divin si experiind in acest fel prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in viata sufleteasca a celui ce se roaga. Cu cat aceasta rugaciune se face cu mai multa in­tensitate cu atat se face mai evidenta simtirea tainica a prezentei Man­tuitorului Hristos in noi. Altfel zis, pe masura ce ne desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibila, de tot ceea ce cade sub simturi si este trecator in acea masura ajungem la contemplarea lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru. Aceasta contemplare se face cu ajutorul ru­gaciunii lui Iisus : "Doamne Iisus   Hristoase,   Fiul   lui   Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", care devine rugaciunea mintii in faza ei superioara cand nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea este ocupata de aceasta rugaciune impreuna cu inima.

Misterul rugaciunii, spune Niceta Stetatos, nu se, indeplineste in anumite momente determinate, caci daca te limitezi in exercitarea ei la anumite ore, imprejurari sau locuri tot timpul care ramane in afara acestor momente, este un timp pierdut, petrecut in desertaciuni, ci tre­buie sa se faca neincetat, dupa cuvantul apostolului : "rugati-va ne­incetat" (I Tesaloniceni V, 17).

Prin rugaciunea mintii credinciosul se detaseaza de taramul lumii inconjuratoare, al lucrurilor si al fenomenelor, depaseste si existenta in timp, uita de realitatea lumii si ancoreaza in Dumnezeu. Urmarea acestei rugaciuni este coborarea in adancurile tainice ale eului nostru pur, in intimitatea sufleteasca unde, asa cum am amintit, salasluieste Hristos Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu acolo este si cerul, acolo este imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Mantuitorului : imparatia lui Dumnezeu este in launtrul nostru (Luca 17, 21).

Intalnirea cu Fiinta Suprema, cu Dumnezeu in adancimile fiintei noastre sufletesti, presupune golirea mintii de toate continuturile din ea facand-o sa devina fara forma ceea ce in gandirea Sfintilor Parinti ai Bisericii, inseamna lipsa continutului. Adica curatirea mintii de orice idei, imagini etc. impregnate de patimi, eliminarea tuturor impuritatilor morale care au intrat in minte prin portile simturilor.

In cadrul miscarii isihaste rugaciunea a avut un rol de prim ordin starnind uneori controverse. Acestea nu se refereau la rugaciunea ca atare, ci la rugaciunea mintii sau rugaciunea curata, mai precis la metoda care trebuie sa se foloseasca pentru a ajunge la realizarea acestei rugaciuni.

In isihasm s-au format mai multe metode cu ajutorul carora se poate ajunge la rugaciunea  curata  sau  mintala.

Amintim mai intai metoda Sf. Simion Noul Teolog cunoscuta sub numele : "Metoda sfintei rugaciuni si atentii" tradusa in limba fran­ceza de Irenee Hausherr si intitulata : "La methode d'oraison hesichaste" publicata in  "Orientalia  christiana"  la  Roma,  in  anul   1928.

In  aceasta  metoda  Sf.  Simion  deosebeste  trei feluri  de  rugaciuni.

Primele doua metode sunt calificate ca necorespunzatoare intrucat duc la ratacire si amagire.  Numai al treilea fel de rugaciune este singurul care duce la vederea luminii dumnezeiesti si aceasta este metoda propriu zisa.

In primul fel de rugaciune un rol deosebit il are fantezia.  Cel ce I se roaga isi ridica ochii si bratele spre cer, se lasa condus de imaginatie  si astfel isi aduna in minte tot ceea ce stie din Scripturi despre lumea nevazuta   si   isi   inchipuie   in   minte   locasurile   dreptilor,   frumusetile   si bunurile ceresti etc,  ajungand uneori prin  admiratia acestora pana la a varsa lacrimi. Aceasta rugaciune poate fi insotita uneori si de feno­mene  extraordinare  ca  senzatii de  miros  placut,  vedenii sensibile,  gla­suri miraculoase etc.

Toate acestea se petrec mai ales in randul celor ce sunt incepatori care nu s-au desprins de patimi, care nu au experienta vietii duhovni­cesti si nici un indrumator spiritual si de aceea uneori pot ajunge pana la nebunie.

Al doilea fel de rugaciune este o lupta interioara, adica cu gan­durile. Chiar daca sufletul s-a retras in sine inchizand portile simturi­lor si prin aceasta senzatiile care vin din afara si lucrurile sensibile nu-l mai angajeaza, totusi gandurile navalesc in suflet si fac ca ruga­ciunea sa nu aduca pacea si nici biruinta, chiar daca lupta este purtata cu barbatie. Cauza acestei situatii este increderea prea mare in puterile sale, fapt care ii creeaza sentimentul iluzoriu al superioritatii fata de altii si prin aceasta el cade prada slavei desarte.

Pricina pentru care aceste doua forme de rugaciune nu dau re­zultate pozitive este faptul ca ostenitorul nu urmeaza calea fireasca a vietii duhovnicesti. Adica trebuie mai intai sa porneasca de la pruncia duhovniceasca si sa treaca prin tineretea si barbatia spirituala ca apoi sa atinga batranetea spirituala in care s-a ajuns la intelepciunea celor desavarsiti.

In lucrarea tineretii spirituale rugaciunea se practica prin cantare sau psalmodiere, dar aceasta nu se poate realiza decat cu conditia eli­berarii de patimi.

Intr-o inima patimasa sau intr-un suflet stapanit de vicii nu se poate realiza o rugaciune curata, caci sufletul este atras in jos de catre aceste patimi. "Cum vom canta Domnului in pamant strain" adica cum vom putea sa psalmodiem intr-o inima patimasa, spune Sf. Simion Noul Teolog, citand pe proorocul David (Psalmul 138).

Al treilea fel de rugaciune incepe numai dupa ce inima a fost curatita de patimi, caci numai dintr-o inima curata se pot inalta ru­gaciuni adevarate. Conditia curatirii este ascultarea de Dumnezeu si de duhovnic, precum si desprinderea interioara, a sufletului fata de lume si fata de corpul propriu. Lepadand toate afectiunile si impatimirile fata de lume s-au creat conditiile ca mintea sa ramana libera fata de gandurile patimase.

Dar aceasta metoda, a Sf. Simion Noul Teolog, recomanda si un procedeu fiziologic care insa nu are un rol esential in purificarea de patimi, ci este un mijloc auxiliar, folosit in vederea dobandirii ruga­ciunii curate. Acest procedeu este cuprins in Metoda si se exprima cu urmatorii termeni : "Asezat intr-o chilie linistita, intr-un ungher, deci fa ceea ce iti spun : inchide usa si ridica-ti spiritul mai presus de tot ceea ce este lucru desert si vremelnic. Apoi reazima-ti barba in piept indreptand ochiul trupesc impreuna cu tot spiritul spre tine insuti, comprima aspiratia aerului si cerceteaza cu mintea ca sa gasesti locul inimii, unde obisnuiesc sa se adune toate puterile sufletului. La in­ceput vei da peste un intuneric si o rezistenta indaratnica, dar staruind si practicand aceasta ziua si noaptea vei descoperi, ca prin minune, o fericire fara margini. Caci indata ce spiritul gaseste locul inimii, el zareste dintr-odata ceea ce niciodata n-a stiut : el zareste aerul care exista  in   centrul  inimii   si   se   vede  pe   el   insusi   intreg   si   luminos   si plin de discernamant si de atunci incolo, indata ce se arata un gand, spiritul il alunga prin invocarea numelui lui Iisus Hristos, inainte ea acel gand sa se odihneasca si sa ia vreo forma".

Asemenea mijloace fiziologice sunt, asa cum am aratat, doar auxi­liare, in vederea realizarii rugaciunii curate, adica a coborarii mintii in inima. Aceste mijloace nu mai sunt necesare in gradul al patrulea de rugaciune, adica atunci cand s-a ajuns la starea de concentrare in inima  dintr-odata. 

In afara de Metoda Sf. Simion Noul Teolog in isihasm a avut o circulatie mai mare Metoda lui Nichifor Monahul sau cel din sin­guratate.

Metoda lui Nichifor Monahul (sec. 13) foloseste doua procedee : cau­tarea locului inimii si trimiterea mintii in inima deodata cu inspiratia aerului, iar al doilea procedeu recomanda pentru realizarea scopului propus rostirea neincetata a rugaciunii adresata lui Iisus, adica ruga­ciunea : Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma.

Grigore Sinaitul (sec. 13) prin metoda sa aduce unele lamuriri si anume el explica recomandarea cuprinsa in metoda Sf. Simion Noul Teolog de a retine respiratia in timpul rugaciunii si impartirea ruga­ciunii lui Iisus in doua parti. Scopul acestei impartiri este de a inlatura un neajuns rezultat din rostirea intreaga a acestei rugaciuni, fapt care ar sili atentia sa zaboveasca "pe la prea multe cuvinte iar mintea nu s-ar putea concentra".

Sfantul   Grigore   Palama   socoteste   ca   mijloacele   fiziologice   adica sincronizarea respiratiei cu rostirea rugaciunii lui Iisus s.a. acestea sunt auxiliare si ca atare nu sunt absolut necesare in realizarea rugaciunii curate.  El pot fi  ajutatoare pentru incepatori   intr-o   oarecare  masura.

Toate  aceste metode  urmaresc  realizarea  rugaciunii  mintale.

Spuneam mai inainte ca rugaciunea inimii consta din repetarea necontenita a rugaciunii : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma". In faza prima a rugaciunii aceasta este orala si se face cu o anumita greutate, sufletul nefiind inca slobozit de legaturile patimilor.

In faza a doua sau cea mintala, buzele inceteaza a-l invoca pe Iisus, caci aceasta chemare trece pe seama mintii. Acum mintea indreapta asupra rugaciunii intreaga sa putere de atentie silindu-se a vedea in numele lui Iisus pe insusi Hristos. Acum sufletul devine, mai apt pentru intelegerea lucrurilor duhovnicesti. Patimile incep sa cedeze, iar in inima se aseaza o pace si se simte o caldura sufleteasca revarsandu-se in tot corpul.

Continuandu-se rugaciunea, nevoitorul trece in faza ultima sau cordiala de unde incepe opera singura a Domnului, care duce la de­savarsire. Harul divin coboara pe neasteptate in inima, facandu-si acum din ea salas.

Dumnezeu patrunde sufletul formand cu el un singur Duh (I Corinteni VI, 17). Cel ce a ajuns pe aceasta treapta simte o nespusa bucu­rie, o pace pe care nimic din ceea ce este pamantesc nu i-o poate oferi. Aceasta este pacea fagaduita de Mantuitorul : Pacea Mea dau voua (Ioan XIV, 27).

Mintea este acum intr-o stare mai presus de rugaciune si de aceea omul nici nu se mai roaga, caci este luat in stapanire de starea de extaz,  de  transfigurare,  de  unire  cu  Dumnezeu.

Aceste stari de rugaciuni determina mintea de a se dezlipi de tot ce este creatural si o goleste de toate gandurile patimase.

Aceasta vedere si gustare a luminii dumnezeiesti se descopera, dupa cum am vazut, pe ultima treapta a rugaciunii mintii. Ea nu este o lu­mina creaturala, fizica ci spirituala. Prin ea se realizeaza cunoasterea realitatilor tainice ale lui Dumnezeu ; acea vedere a lui Dumnezeu despre care vorbeau isihastii. Desigur, nu este vorba despre vederea fiintei divine, ci aceasta este energia necreata care izvoraste din fiinta divina, energie care indumnezeieste pe om, ea ii creeaza stari prin care se anticipeaza trairea celor viitoare si vesnice.         

Prin precizarea naturii energiilor divine si prin experimentarea de catre Sf. Simion Noul Teolog si Sf. Serafim de Sarov a lucrarii acestor energii inundand pe nevoitor de lumina dumnezeiasca, isi­hasmul a dovedit teoretic si practic temeinicia invataturii Bisericii Ortodoxe. Iar prezentarea acestor realitati s-a facut cu un scop de in­formatie teoretica dar care este si o chemare la trairea acestor frumu­seti duhovnicesti prin care anticipam in acest veac frumusetile vietii in comuniune cu Dumnezeu in viata vesnica. Aceste frumuseti si bucurii sfinte le vom trai in mod desavarsit dupa ce vom trece ho­tarul mormantului.

Isihasmul in Romania si alte tari ortodoxe

Spiritualitatea ortodoxa a cunoscut prin isihasm dimensiuni con­siderabile. Tocmai datorita acestui fapt isihasmul nu s-a limitat la cadrul locului sau de obarsie, adica Sf. Munte Athos si imprejurimile sale. Dim­potriva, isihasmul s-a raspandit si in celelalte tari ortodoxe in pofida conditiilor istorice vitrege, datorate caderii Constantinopolului sub turci, in 1453.

In tarile romane isihasmul si spiritualitatea inspirata din Filocalie, numita si spiritualitatea filocalica au patruns, incepand cu secolul al XIV-lea. Centrul din care s-a raspandit isihasmul in tarile romane a fost Sf. Munte Athos. De aici, din Sfantul Munte, isihasmul a trecut in Bul­garia unde, in manastirea Paroria din muntii Traciei, a trait Sf. Grigorie Sinaitul si unde a si murit in 1346. Sf. Grigorie Sinaitul a fost sustina­torul isihasmului privit in latura sa practica adica a rugaciunii curate. El a adunat in jurul sau monahi din diferite neamuri intre care si romani, pe care i-a indrumat in viata duhovniceasca si in rostirea rugaciunii : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pa­catosul".

Miscarea de la Paroria s-a extins in nordul Dunarii unde tocmai in aceasta perioada, adica in secolul al XIV-lea, iau fiinta statele romanesti in mod   organizat.

Mitropolitul Tit Simedrea dovedeste ca intre monahii romani si Sf. Grigorie Sinaitul au existat legaturi si in felul acesta ei au adus la Ma­nastirea Tismana practica rugaciunii neincetate, unde a trait Sf. Nicodim, el insusi un isihast si un sustinator al isihasmului.

Dar nu numai din centrul isihast de la Paroria s-a raspandit isihas­mul la romanii din nordul Dunarii, ci si din alte centre cu viata duhov­niceasca cum a fost manastirea Kelifarevo, situata in apropiere de orasul Tarnovo din Bulgaria, precum si din manastirea Cutlumus din Muntele Athos. Aici, la Cutlumus, s-au asezat mai multi calugari romani, ca ur­mare a ajutoarelor date de voievodul roman Vladislav I pentru rezidirea acestei manastiri.

In Moldova viata religioasa cunoaste o etapa de prosperitate in tim­pul lui Alexandru cel Bun care pune Mitropolia infiintata in timpul sau in legatura spirituala cu Constantinopolul. De aici se aduc in Moldova lucrarile unor autori de scrieri isihaste ca Grigorie Sinaitul si patriarhul Filotei, care, desi au fost traduse in slavona bisericeasca, au avut un rol deosebit in ridicarea vietii duhovnicesti la romani. Insusi cuvantul sihas­tru este o dovada a patrunderii isihasmului in tarile romane, caci acest cuvant provine de la isihaist, iar sihastrul locuia in sihastrie, cuvant care deriva de la isihaistirion, si are intelesul de loc de linistire. Asadar, de aici avem in limba romana cuvantul sihastru, iar calugarii care traiau in acele locuri de retragere, din preajma manastirilor, s-au numit sihastrii.

Se cunosc nume de sihastrii care au avut un rol duhovnicesc si pa­triotic de seama in viata poporului nostru. Sihastrii au fost parintii du­hovnicesti ai credinciosilor dar si sfetnici ai domnitorilor asa incat nu­mele de sihastru a cunoscut o larga audienta si popularitate nemaiintalnita la alte popoare. Despre aceasta realitate parintele Staniloae spune : "Dupa cate stim, la nici un alt popor ortodox numele de sihastru n-a de­venit atat de popular, nu s-a pastrat cu aceasta larga si populara rezo­nanta, pentru ca nici modul isihast al calugariei nu l-a pastrat la fel" (Filocalia vol. 8, p. 566). Iar in ceea ce priveste aportul isihasmului si al sihastrilor in lupta de aparare a romanilor in fata semilunei, tot P. C Sa spunea : "Aceasta atmosfera creata de isihasm a fost un factor insem­nat in sustinerea luptei poporului roman de aparare in fata atacurilor ne­curmate ale semilunei. Tarile romanesti au ramas astfel ultimul refugiu al intregii miscari monahale isihaste si al credintei fierbinti sustinuta de ea in lumea ortodoxa. Sihastrii au fost nu numai foarte apropiati popo­rului, ci si voievozilor, sustinandu-i in lupta lor de aparare a tarilor ro­manesti ca ultim refugiu al vietii de rugaciune si de dreapta credinta. De aici vedem ca sihastrii nu s-au preocupat de rugaciunea neincetata in­tr-un dezinteres total in viata poporului dreptcredineios, ci au insufleti pe voievozi si pe toti dreptcredinciosii crestini la lupta de aparare a tari­lor-crestine. Nicaieri isihasmul nu a avut un rol atat de hotarator in sustinerea luptei de aparare a teritoriului national, ca in tarile romanesti (Filocalia  vol.   7,   p.   84).

Numarul sihastrilor, asadar al isihastilor din tarile romane este mare. Un chip de sihastru mult cunoscut este Daniil Sihastru, sfetnicul si du­hovnicul lui Stefan cel Mare si sfant, voievodul Moldovei ; apoi Sf. Teodora de la Sihla recent canonizata precum si pustnicul Antonie care    a sihastrit la schitul Iezerul in judetul Valcea, de asemenea canonizat in acest  an,   1992.

In preajma manastirilor mai de seama din tara noastra ca Neamtu, Agapia, Secu, Cozia s.a. au trait numerosi sihastri precum si in tinutul Buzaului, unde gasim numeroase pesteri si urmele unor schituri ca : pestera lui Iosif, schitul lui Agaton, pestera lui Dionisie s.a.

Un loc de seama in viata sihastreasca din tarile romane il detine staretul Vasile de la manastirea Poiana Marului din judetul Buzau. Acesta vine din Ucraina in tinutul Buzaului in 1773 unde viata din sihastrie atinsese trepte inalte de traire duhovniceasca. Aceasta viata deo­sebita pe care a experiat-o in preajma calugarilor romani a stat la te­melia lucrarilor sale intitulate "Cuvinte inainte" alcatuite in legatura cu lucrarile scriitorilor filocalici ca Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, Gri­gorie Sinaitul precum si ale lui Nil Sorschi.

In anul 1742 vine in aceasta regiune un alt ucrainean, Paisie cu­noscut sub numele de Paisie Velicicovschi. Acesta a fost ucenicul sta­retului Vasile de la Poiana Marului facandu-si ucenicia in viata isihasta mai intai sub indrumarea vestitului sihastru Onufrie de la schitul Carnu de  pe  Valea  Buzaului.

Cercetatorii activitatii lui Paisie Velicicovschi au afirmat ca acesta a introdus rugaciunea lui Iisus in viata de obste fapt care a dus la in­viorarea vietii spirituale in manastirile noastre.

Dar nu numai in domeniul vietii duhovnicesti ci si in sfera vietii culturale, Paisie Velicicovschi si-a adus meritul sau prin traducerea in limba slavona bisericeasca a Filocaliei,  cunoscuta sub numele Dobrotoliubie si tiparita la Sankt Pertersburg in anul 1794.

Traditia sihastriei cultivata de Paisie Veliclicovski s-a putut ve­dea in viata duhovniceasca din manastirile Cernica si Caldarusani unde a activat staretul Gheorghe, ucenicul lui Paisie Velicicovschi. Staretul Gheorghe aduce o contributie insemnata la aplicarea isihasmului in viata manastirilor noastre prin accentuarea asupra laturii caritative, adica prin grija fata de saraci. Faptul acesta s-a vazut mai ales la Sfantul Calinic de la Cernica. El imbina rugaciunea cu grija fata de cei lipsiti si cu   ridicarea   de  biserici.

In Rusia, isihasmul a patruns curand dupa primirea crestinismului in sec al X lea, chiar daca lipsesc documentele din cauza conditiilor istorice nefavorabile, datorate invaziei mongolilor.

Incepand cu secolul al XIV-lea exista marturii despre patrunderea isihasmului in Rusia mai ales ca in Serbia si Bulgaria se faceau traduceri in slavona din scrierile filocalice care au putut fi folosite si in   Rusia.

La sfarsitul secolului al XIV-lea isihasmul patrunde in Rusia prin mijlocirea catorva personalitati ale Bisericii, intre care amintim pe mitropolitul de Kiev Ciprian (+ 1406), pe Sf. Serghie, intemeietorul monahismului rus care,  impreuna cu ucenicii sai, practica rugaciunea lui Iisus. Contactul cu Muntele Athos din Grecia prin pelerinajele pe care multi monahi le faceau in manastirile de acolo, a facilitat cunoasterea la izvoare a isihasimului.

Intre monahii pelerini la Muntele Athos a fost si Nil Majpov cunoscut sub numele de Nil Sorschi (+ 1508) intemeietorul manastirii Sora din regiunea Novgorod. Nil Sorschi impreuna cu ucenicii sai a ramas fidel traditiei isihaste, practicand in viata sa personala spiritualitatea isihasta.

In Serbia un rol hotarator in alipirea acestei tari de lumea orto­doxa 1-a creat Sf. Sava care el insusi era un isihaist.

Se cunoaste ca intemeierea statului sarb se datoreaza regelui Ste­fan Nemanja care mai intai a fost incoronat ca rege de legatul papii iar dupa putin timp a fost reincoronat de fratele sau Sava intrand prin aceasta in sfera de civilizatie bizantina si prin aceasta in lumea or­todoxa.

Urmasii Sf. Sava au fost isihasti iar Serbia devine un centru de viata spirituala si artistica in orientul crestin datorita isihasmului.

Traditia isihasta a fost reinnoita in secolul al XIX-lea de catre Sf. Nicodim Aghioritul si Paisie Velicicovschi. In aceasta innoire avem de remarcat aparitia in Rusia a staretismului al carui reprezentant de seama a fost Sf. Serafim de Sarov.

Cuvantul staretism provine de la cuvantul staret care in limba rusa are alt inteles decat in limba romana, unde prin staret intelegem un egumen sau conducator de manastire.

In limba rusa cuvantul staret are intelesul de parinte duhovnicesc, adica monahi care prin sfintenia vietii lor au ajuns sa dobandeasca de la Dumnezeu darul si puterea de a ajuta pe oameni prin sfaturi si in­vataturi si prin vindecari si faceri de minuni.

De la numele de staret a luat nastere staretisimul care este o mis­care de renastere duhovniceasca din Biserica rusa incepand cu prima parte a secolului ai XIX-lea. Staretisimul a avut ca loc de obarsie manas­tirea Optina unde au trait cei mai de seama reprezentanti ai sai.

Viata duhovniceasca a aparut la Optina in plin secol al XIX-lea cu o forta si o autenticitate care a atras nu numai novici in cautarea voca­tiei lor, ci si o multime de laici in cautarea unei calauze spirituale. In aceasta multime gasim pe Gogol, Dostoievschi, Khomiakov, Soloviev, Tolstoi (Jean Meyendorff).

Ceea ce este de ramarcat este faptul ca scriitorul rus Dostoievschi a gasit in manastirea Optina pe staretul Ambrozie care i-a servit ca model pentru realizarea personajului literar din romanul fratii Karamazov si anume pe staretul Zosima.

In randul staretilor din Rusia locul cel mai de seama il ocupa Sf. Serafim de Sarov (+l833) a carui invatatura se reduce la dobandirea Duhului Sfant fapt pe care l-a dovedit practic fiind impreuna cu prietenul sau Motovilov.

El se adresa fiecarui om cu cuvintele : "Bucuria mea" caci toti oa­menii ca purtatori ai chipului lui Dumnezeu sunt si trebuie sa fie izvorul bucuriilor duhovnicesti.

Isihasmul pe care l-am prezentat nu este altceva decat expresia vietii crestine autentice, asa cum au trait-o cei mai de seama reprezen­tanti ai credintei ortodoxe, Sfintii Parinti ai Bisericii.

In viata poporului nostru isihasmul prin monahii pe care ii cunoas­tem ca sihastrii a fost focarul din care au iradiat luminile dreptei cre­dinte, dar care a avut si un rol national prin legaturile spirituale intre­tinute de monahii din toate provinciile romanesti, tinand astfel treaza constiinta apartenentei la acelasi neam, la aceeasi credinta crestina or­todoxa.

Acelasi rol il au si il vor avea in viitor manastirile noastre care au fost vetre de cultura, puncte de rezistenta pentru pastrarea identitatii noastre nationale si mai ales oaze de viata duhovniceasca asa cum s-au prezentat ele de-a lungul veacurilor.

Arhimandrit Vasile Prescure

.

12 Noiembrie 2006

Vizualizari: 5877

Voteaza:

Isihasmul, expresie autentica a spiritualitatii ortodoxe 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE