Satanismul - o expresie a violentei impotriva lui Dumnezeu

Satanismul - o expresie a violentei impotriva lui Dumnezeu Mareste imaginea.


Satanismul - o expresie a violentei impotriva lui Dumnezeu

Nu exista o definitie general valabila a notiunii de satanism care sa lamureasca in mod exhaustiv toate aspectele legate de acest fenomen. Acele grupari, care se percep si se autodefinesc explicit ca fiind de sorginte satanista sunt in mod evident minoritare. De asemenea, o mare parte a tinerilor suspectati a cocheta cu miscarea in sine, se folosesc pur si simplu de o serie de elemente de "decor" din doctrina satanista sau sunt etichetati drept "satanisti" impotriva propriei lor vointe.

Insa, dincolo de semnificatiile notiunii in sine miscarea satanista este prezenta mai peste tot, inclusiv in Romania, incepand cu perioada anilor de dupa evenimentele din 1989. Cimitire devastate, pereti exteriori ai bisericilor mazgaliti cu tot felul de inscriptii sau insemne satanice, pisici sacrificate pe altare, toate acestea nu sunt altceva decat marturii indiscutabile ale prezentei sataniste in acele locuri.

In momentul si in masura in care asemenea simptome si evenimente se inmultesc, si inca intr-un interval de timp scurt, in diferite locuri, atunci societatea se simte tot mai amenintata de aceasta miscare, de aceasta prezenta. Aceasta, mai ales pentru faptul ca in spatele unor asemenea actiuni nu se afla doar tineri nevinovati, aflati la varsta pubertatii, marcati de un anume teribilism inerent varstei respective, ci chiar agresori si criminali, oameni care in numele lui Satan, asa cum s-a putut dovedi, ucid cu sange rece.

Ceea ce se intelege astazi, in general, prin satanism reprezinta o creatie sau un "produs" mai nou. Astfel, renumitele "liturghii negre" au aparut abia pe la sfarsitul secolului al XVII-lea. Prin secolele XVIII-XIX, s-au constituit tot felul de cercuri si ordine ale caror doctrine si practici au facilitat aparitia satanismului.

Fondatorul propriu-zis al satanismului modern este socotit Aleister Crowley, a carui doctrina, conturata pe la inceputul secolului al XX-lea, avea sa exercite o puternica influenta asupra anumitor cercuri. Cu toate acestea, exista doar cateva culte realmente bine structurate si organizate care sa se si autorevendice ca sataniste. Doua dintre acestea sunt mai importante, si anume: Prima Biserica a lui Satan ("First Church of Satan") si Templul lui Set ("Temple of Set")

1. Satan si istoria prezentei sale de-a lungul timpului

Intotdeauna, de-a lungul istoriei, omul a cautat Binele, a nazuit dupa el, in masura in care a putut si a reusit acest lucru, incercand in acelasi timp sa evite Raul, sa se detaseze de acesta si de fortele acestuia. Prin urmare, Binele si Raul, dincolo de semnificatiile lor, fac parte din istoria omenirii, indiferent cum au fost reprezentate sau receptate; indiferent de ceea ce particularizeaza istoria religioasa a diferitelor popoare ale lumii, Binele si Raul sunt prezente pretutindeni.

Raul, ca realitate personala si existentiala, nu este decat antipodul Binelui. Ca realitate morala, el este produsul propriei libertati a omului, este rezultatul optiunii personale. Atat ca realitate personala cat si ca realitate morala, il descoperim exprimat in multe locuri si timpuri in forme similare, la greci, romani si germani, de la indieni si chinezi pana la iudei si crestini.

Binele si Raul - in Dualismul iranian

Pe la sfarsitul celui de-al doilea mileniu i.Hr., in partea rasariteana a Iranului a aparut profetul Zarathustra. In conceptia sa, intreaga existenta se caracterizeaza printr-o opozitie ireconciliabila de natura morala, dar fundamentala si ancorata in metafizic. Exista, practic, doua Spirite superioare contrapuse: Spenta Mainyu ("Spiritul binefacator") si Angra Mainyu ("Spiritul rau"), Spiritul distrugator, principiul suprem al raului. In fapt cei doi se constituie in cel mai evident dualism pe care l-a cunoscut vreodata istoria religiilor lumii.

Intr-o anume gatha sau imn (Yasna, 30), se spune ca primul dintre cele doua spirite a ales binele si viata, pe cand celalalt raul si moartea. Pornind de la premisa ca Ahura Mazda ("Stapanul intelept") este parintele intregii creatii, inclusiv al tuturor spiritelor superioare divine, si coreland aceasta cu cele mentionate in Yasna, 30, s-ar putea spune ca Ahura Mazda nu l-a creat doar pe Spiritul binefacator, ci si pe fratele sau geaman, Spiritul malefic si distrugator.

De aici s-ar putea trage concluzia ca cele doua Spirite sunt deosebite - unul sfant, celalalt rau - mai degraba prin alegere, prin optiune proprie, decat prin natura lor. Astfel, dualismul iranian se contureaza abia in momentul in care cele doua Spirite, prin optiune proprie si neconditionata, o pornesc fiecare pe drumul sau.

In fine, desi ambele Spirite purced din acelasi Ahura Mazda, acesta nu poate fi socotit responsabil pentru aparitia Raului in lume, fiindca Angra Mainyu si-a ales el insusi modul de a fi si vocatia sa malefica. Pe de alta parte, in atotstiinta sa, Ahura Mazda stia de la inceput care va fi alegerea Spiritului malefic, si totusi nu l-a impiedicat sa faca aceasta alegere in vreun fel.

In vreme ce Ahura Mazda, respectiv Spenta Mainyu, i-au daruit omului lucrurile folositoare, cum ar fi vitele, cerealele si plantele medicinale, Angra Mainyu a incercat, prin contracreatia sa, sa distruga ordinea fireasca si buna existenta. El a creat buruienile, animalele veninoase si plantele otravitoare, a adus seceta si inundatii, prin el au venit in lume minciuna si prefacatoria.

Binele si Raul din invatatura lui Zarathustra se afla intr-o lupta permanenta si ireconciliabila. Indatorirea suprema a fiecarui om este aceea de a alege Binele si a contribui la victoria definitiva a acestuia asupra Raului. Prin aceasta, el contribuie la anihilarea Raului, iar dupa disparitia acestuia - in urma unei transformari apocaliptice - la instaurarea unei noi ordini cosmice, guvernata de principiul Binelui.

Binele si Raul - in Gnosticism

Gnosticismul promoveaza si el acelasi dualism Bine-Rau, Lumina-intuneric, folosind pentru ilustrarea acestei doctrine o foarte bogata mitologie si un limbaj metaforic. In conceptia gnostica, existenta este perceputa ca o combinatie a doua principii diametral opuse: pe de o parte, lumea spirituala superioara, iar pe de alta parte, lumea materiala inferioara.

In existenta sa, omul se simtea ca un strain, pentru ca eul sau cel mai intim isi avea originea in lumea spirituala superioara; in urma unei intamplari nefericite, sufletul sau cade in lumea materiala, a Raului, si devine "prizonierul" unui val sau invelis pamantesc, respectiv trupul.

Uneori, sufletul este desemnat ca o scanteie cereasca desprinsa din imparatia Binelui si Luminii, dupa care a fost incorporata in intunericul materiei. Singura cale de eliberare o reprezinta ascensiunea spre originile sale ceresti, astrale, spre imparatia Binelui din care provine.

Tot la fel, potrivit mithos-ului maniheic, la inceput, mai precis atunci cand nu exista nici cerul nici pamantul, existau totusi doua principii diametral opuse: Binele sau Lumina si Raul sau intunericul, ambele la fel de puternice, desi nu aveau nimic in comun. In lumea Luminii trona Parintele Luminii, numit si Parintele primordial sau Parintele cel Mare, pe cand in lumea intunericului domnea Principele intunericului, Satan din crestinism sau Angra Mainyu (Ahriman) din veche religie iraniana.

Pornind de la aceasta doctrina, unele grupari gnostice au ajuns la o reconsiderare si reinterpretare a valorilor de pana atunci. De pilda, comunitatea cainita a denaturat multe dintre semnificatiile unor texte biblice: in viziunea sa, fratricidul lui Cain nu are alta menire decat aceea de a ne arata ca Dumnezeului din Vechiul Testament ii plac jertfele sangeroase, iar Iuda Iscarioteanul nu l-a tradat, in fapt, pe Iisus, ci a ajutat prin fapta sa la mantuirea oamenilor, pentru ca era absoluta nevoie de moartea lui Hristos.

De asemenea, in cadrul ritualurilor si ceremoniilor ofitilor, sarpele se bucura de o mare cinstire, simbolizand chiar Binele in sine, desi in viziunea Sfintilor Parinti ai Bisericii, el il reprezinta pe ispititorul protoparintilor Adam si Eva.

In fine, in conceptia carpocratienilor (sec. al II-lea d.Hr.), sufletul trebuia sa traiasca toate posibilele experiente pozitive si negative si abia dupa aceea putea parasi definitiv lumea creata de ingeri. Si intrucat era aproape imposibil ca cineva sa traiasca toate aceste experiente in cadrul unei singure existente, carpocratienii credeau in reincarnarea sufletului.

Satan si demonii in Vechiul Testament

De la inceput trebuie subliniat ca este necesara o distinctie clara intre Satan sau diavol, pe de o parte, si demoni, pe de alta parte, intrucat in ambele cazuri avem de-a face cu probleme care tin de un continut si de o sorginte diferite.

Figura lui Satan apare pentru intaia oara in unele scrieri vechi-testamentare alcatuite relativ tarziu. In limba romana, aceasta notiune si acest nume inseamna "adversar", "potrivnic".

De acest nume auzim, pentru nrima data in istorie, pe la sfarsitul secolului al VI-lea i.Hr., si anume in cartea profetului Zaharia 3, 1-2, unde apare in ipostaza de acuzator ceresc al oamenilor: "Si mi-a aratat pe Iosua, marele preot, stand inaintea ingerului Domnului, si pe Satan, stand la dreapta lui ca sa-l invinuiasca. Si a zis Domnul catre Satan: "Cearta-te pe tine Domnul, diavole, cearta-te pe tine Domnul, Cel care a ales Ierusalimul!"".

Putin mai tarziu, s-a scris cartea lui Iov, in al carei prolog (Iov 1, 6 sq.) Satan apare din nou, rugandu-L pe Dumnezeu sa-i permita sa-l ispiteasca pe Iov cel aflat in suferinta. Aici, Satan vine impreuna cu ingerii lui Dumnezeu inaintea Domnului, el se furiseaza cumva si apare in randul cetei ceresti a ingerilor lui Dumnezeu: "Dar intr-o zi ingerii lui Dumnezeu s-au infatisat inaintea Domnului si Satan a venit si el printre ei." (Iov 1,6).

Conceptia despre asemenea fiinte spirituale ne duce cu gandul la faptul ca zeii canaaneeni din vecinatatea Israelului fusesera degradati de poporul lui Israel si considerati spirite subordonate lui Dumnezeu. Desi imaginea sa initiala din paginile Scripturii este una mai putin prietenoasa in relatiile cu oamenii, totusi ea nu are nimic in comun cu acea imagine pe care ne-am facut-o noi despre Satan inca din anii copilariei.

Oricum, inclusiv in Sfanta Scriptura, ulterior, chipul sau s-a conturat tot mai pregnant in aceasta directie exprimand tot ceea ce poate fi mai hidos si mai pervertit sub toate aspectele Conform I Paralipomena 21, 1, Satan il ispiteste pe regele David si il convinge sa faca un recensamant al poporului; impotriva voii lui Dumnezeu.

In Cartea intelepciunii lui Solomon 2, 24, scrisa in sec. I i.Hr., invidia diavolului apare ca temei al venirii mortii in lume: "Iar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume si cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoasca"; cuvantul grecesc utilizat aici pentru Satan, si anume "diabolos", care in limba romana a trecut ca "diavol", inseamna literal "cer ce arunca claie peste gramada", "cel ce creeaza dezordine". De fapt, aici avem o aceeasi semnificatie pentru Satan pe care o intalnim in perioadele nou-testamentara si patristica.

Asa cum subliniaza K. Kertelge , din cele prezentate mai sus rezulta clar cum Satan evolueaza consecvent de la acea figura ingereasca, "initial asemanatoare unui Ťfunctionarť al lui Dumnezeu", pentru ca pe parcurs sa primeasca trasaturi si caractere orientate in mod deosebit impotriva omului si a lui Dumnezeu.

Acceptarea existentei demonilor, acele spirite rele care actioneaza impotriva oamenilor, apare deja in perioadele mai timpurii ale Vechiului Testament, dar ele joaca un rol secundar. In centrul scrierilor vechi-testamentare se afla Iahve, Dumnezeul lui Israel. El singur trebuie cinstit de catre popor, intrucat este singurul Dumnezeu existent. Tot ceea ce ii vizeaza pe oameni vine de la El, atat binele cat si raul. La inceput, langa El nu-si gasesc locul nici un fel de alte forte sau puteri supranaturale.

Th. Schweer este de parere ca abia incepand cu influenta diferitelor conceptii demonologice din religiile orientale din timpul robiei babiloniene, se poate constata o evolutie a credintei in demoni si in randul poporului israelit. In scrierile apocrife din ultimele secole i. de Hr., descoperim cele mai diverse, partial confuze si neclare conceptii despre originea, fiinta si pacatele demonilor.

Activitatea lor era privita ca fiind una foarte complexa si profunda: "Demonii sunt pur si simplu pagubitori si corupatori. Ei ii primejduiesc si ii maculeaza pe oameni in special in domeniul sexual. Bolile trupesti si sufletesti, dar in primul rand moartea sunt opera lor. Atingerea de cadavre si mortaciuni aduce impuritate. Impuritatea prin contactul cu cei morti actioneaza la fel de demonic ca si "posesiunea" celor bolnavi psihic. Purificarea inseamna exorcizare. Vindecarile celor bolnavi si posedati constau in izgonirea demonilor care au provocat boala."

Prin urmare, functiile lui Satan si ale demonilor se deosebesc in masura in care Satan este socotit ca fiind cel ce seduce, prin ispita, in vederea savarsirii pacatului, in vreme ce actiunea demonilor are drept consecinta afectarea integritatii si sanatatii oamenilor.

Aceasta distinctie nu apare atat de evident in cartile apocrife. Acolo si demonii sunt numiti satane si pot incita la pacat; ostirea lor are un conducator, identificat cu Satan din scrierile Vechiului Testament. in pofida deosebirii si diferitelor radacini istorice ale conceptiilor in ar privinta, intre "satanic" si "demonic" exista o stransa relatie calitativa.

Satan si demonii in Noul Testament

In Noul Testament, Satan apare mai evident in postura sa de adversar al lui Dumnezeu. Asemanarea facuta intre sarpele care-i ispiteste pe Adam si Eva in paradis, pe de o parte, si diavol, pe de alta parte, este o interpretare a autorilor crestini. Cartea ."Facerea" prezinta pe sarpe doar ca pe o creatura deosebit de vicleana. "Cea mai vicleana dintre toate fiarele de pe pamant, pe care le facuse Domnul Dumnezeu" (Facerea 1, 3).

Totusi, in Noul Testament se afirma: "Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama diavol si satana, cel ce inseala toata lumea, aruncat a fost pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el." (Apocalipsa 12, 9).

Prin urmare, ceea ce sugera doar vag Vechiul Testament, descoperind doar intr-o mica masura, cu privire la Satan, a fost concretizat de crestinismul timpuriu intr-o forma plastica si foarte clara. "Adversarul" omului s-a transformat in "adversarul" lui Dumnezeu. Acesta ii impiedica pe oameni sa pastreze si "sa faca sa rodeasca cuvantul lui Dumnezeu in inimile lor" (Marcu 4, 15); el ii cerne "ca pe grau" (Luca 22, 31); ii leaga si aduce boala asupra lor (Luca 13, 16); el este "dusmanul" lumii, reprezentata de tarina din parabola rostita de catre Iisus (Matei 13, 36 sq.), dar si "minciuna insasi" si "parintele" acesteia (Ioan 8, 44). Dupa ce a esuat in ispitirea lui Iisus in pustiul Carantaniei (Matei 4, 1-11), "a intrat in Iuda, cel numit Iscarioteanul", determinandu-l sa-L tradeze pe Mantuitorul (Luca 22, 3).

Fariseii ii reprosau lui Iisus "ca are pe Beelzebul si ca, cu domnul demonilor alunga demonii". Raspunsul lui Iisus: "Cum poate satana sa alunge pe satana?" (Marcu 3, 22-23) arata limpede ca Beelzebul si Satan aveau aceeasi semnificatie, erau una si aceeasi persoana. Din punct de vedere etimologic, Beelzebul inseamna "Dumnezeul gramezii de gunoi" sau chiar "Dumnezeul mustelor", probabil cu referire la sacrificiile murdare aduse zeilor pagani.

Satan primeste un contur foarte exact in Apocalipsa Sfantului Evanghelist Ioan, unde apare ca "un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne, si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant" (Apocalipsa 12, 3-4.).

Acum, el apare ca Antihrist, care se revolta impotriva lui Dumnezeu si a lui Iisus Hristos, incercand sa distruga intreg planul de mantuire a lumii. "Fiara care se ridica din adanc." (Apocalipsa 11, 7) va conduce la pieire intreaga umanitate; este vorba de "ingerul adancului, al carui nume, in evreieste, este Abaddon, iar in elineste are numele Apollion." (Apocalipsa 9, 11).

2. Satan in literatura

De-a lungul timpului, impactul teologic asupra imaginii consacrate lui Satan s-a diminuat. Emanciparea multora de sub tutela Bisericii si criteriilor valorice oferite de catre aceasta, mai ales in urma dialecticii crescande survenite intre religie si stiinta, i-a determinat pe unii scriitori si artisti sa-l priveasca si sa-l prezinte pe individ detasat de cadrul si spatiul Bisericii.

Potrivit acestora, omul poate deveni rau prin el si datorita lui insusi, si nu sub influenta diavolului. In consecinta, exista reprezentari ale lui Satan din aceasta perioada care nu-l mai infatiseaza cu trasaturi monstruoase, ci mai degraba cu un chip uman, ba chiar placut si seducator.

In literatura s-a revenit la teza potrivit careia diavolul insusi nazuieste dupa mantuire. Se stie deja ca Origen sustinuse ca diavolul se va impaca cu Dumnezeu la Judecata cea din urma, o parere respinsa insa, categoric, de catre Biserica.

Incepand cu secolul al XVII-lea, figura lui Satan capata accente noi, ea devine mai complexa. Chipul sau nu mai exprima doar acea groaza amenintatoare la adresa omului, ci reflecta chiar anumite impulsuri umane interioare, cum ar fi teama, tristete, melancolie sau indoiala.

De asemenea, in chipul sau se oglindesc diferite circumstante: pe de o parte, imaginea lui Satan se doreste un exemplu concludent pentru anumite cercuri in cadrul carora libertatea este cultivata in mod suspect, conducand la orgolii fara masura si la anarhie; pe de alta parte, acelasi chip al lui Satan s-ar dori si un fel de far luminos, ca simbol al autodeterminarii si revoltei pentru libertate.

Momentul preliminar al acestei detasari a lui Satan de spatiul si contextul pur teologic l-a reprezentat aparitia, in 1667, a romanului "Paradisul pierdut", scris de englezul John Milton (1608-1674). Milton portretizeaza aici o imagine romantata a lui Satan, in care predomina intransigenta, mandria, frumusetea si revolta nobila.

Un secol mai tarziu, in epocala sa epopee "Messiada", Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) ni-l prezinta pe diavol marcat de cautarea mantuirii, fara trasaturi sau reminiscente demonice, amintindu-ne de apocatastaza vehiculata de Origen.

In perioada iluminismului si odata cu separatia totala dintre teologie si stiintele naturii, invatatura teologica despre Satan n-a mai avut acelasi impact asupra oamenilor. Intrebari de genul; "Cum e posibila vrajitoria?" sau "Diavolul are trup?", nu mai aveau nevoie de nici un raspuns, intrucat existenta vrajitoarelor si a diavolului parea depasita.

In filosofie se puneau acum cu totul alte probleme, iar Raul era interpretat ca o forma de egoism absolut sau ca pura negatie. Aplecarea omului pre rau era rezultatul unei optiuni stricte, de ordin personal, fara vreo legatura cu diavolul. Astfel, eroii romanelor marchizului de Sade (1740-1814) actioneaza cu cruzime si fara scrupule, fiind interesati exclusiv de satisfacerea instinctelor si pasiunilor lor anormale. Ei reusesc in acest sens pentru ca aplica legile naturii, a caror esenta - potrivit lui de Sade - consta din groaza, distrugere si suferinta.

Privind din aceasta perspectiva lucrurile, nu mai poate fi vorba de nici o lupta intre bine si rau, fiindca, in viziunea autorului, binele nu mai exista. Astfel, eroii sai protagonisti nu lupta impotriva lui Dumnezeu sau vreunei ordini naturale bune, ci doar impotriva refuzului din partea societatii de a le permite sa-si satisfaca toate placerile. Este adevarat, prin aceasta de Sade a realizat o detasare a raului de diavol, din punct de vedere literar, fara insa sa devina un prototip al satanismului modern.

In lucrarea sa "Faust", Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) ni-l prezinta pe diavol sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit "care vrea tot timpul raul, dar face totdeauna binele"; el nu este, deci, distrugatorul, ci conservatorul creatiei lui Dumnezeu, prin forta sa "iluminatorie" pe care o exercita asupra lui Faust. in cadrul scenariului pe care ni-l propune autorul, raporturile dintre personajele mitului ni-l arata pe Mefisto ca un puternic adversar al lui Dumnezeu, iar pe Faust ca o victirna a uneltirilor diavolesti: cu ajutorul spiritului Raului, Ornul e in stare sa obtina ceea ce justitia divina nu-i poate garanta.

In imnul francmasonului italian Giosu Carducci (1835-1907), aparut in anul 1869 si intitulat "A Satana", Satan triumfa ca "desavarsitor al ratiunii": "Descatuseaza-te ratiune umana, lumineaza si straluceste incinsa de flacari. Materie, ridica-te; Satan a biruit".

William Blake (1757-1827), un pictor si un poet englez, il privea pe Satan ca pe un purtator de speranta pentru vremuri mai bune. Insa chipul lui Satan din opera lui Blake sugereaza deja urme de indoiala privind credinta atat de optimista in progres din perioada iluminista, urme ce se contureaza tot mai pregnant dupa aceea in lucrarile lordului Byron (1788-1824).

In drama sa, intitulata "Cain", Byron tematizeaza noua constiinta de sine a omului dobandita in perioada iluminista, manifestand totusi serioase indoieli in privinta certitudinilor acumulate si normelor cunoscute.

Drama fictiva conceputa de autor se deruleaza intr-o perioada nedeterminata, dupa izgonirea din rai. Adam si Eva celebreaza impreuna cu fiii lor rasaritul soarelui, dar Cain evita rugaciunea. El isi justifica atitudinea sustinand ca nu-i datoreaza lui Dumnezeu nici o rugaciune, intrucat acest Dumnezeu ar fi responsabil pentru soarta si moartea oamenilor.

Lucifer il considera pe Cain o ruda spirituala a sa, oferindu-i cunoasterea dupa care tinde, dar cu conditia de a i se supune pe deplin. Desi Cain refuza pretentia exagerata a lui Lucifer, el primeste capacitatea de a intelege planul creatiei, un plan care, in viziunea sa, poarta amprenta arbitrarului incalculabil si modului fara sens de actiune din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu creeaza si distruge, dar numai din nemultumire si plictiseala. Reintors pe pamant si foarte demoralizat, la cererea lui Abel, Cain aduce jertfa lui Dumnezeu, dar Acesta o refuza. Dorind sa distruga toate altarele consacrate lui Dumnezeu, Cain intra in conflict cu fratele sau. Abel, pe care il ucide.

Drama "Cain" a lordului Byron marcheaza, de fapt punctul de cotitura in reprezentarile literare despre Satan. Pentru prima data, omul nu mai apare manipulat de catre Satan asemenea unui obiect lipsit de vointa, ci trebuie sa se pregateasca si sa decida el insusi daca vrea sa devina sau nu un discipol al lui Satan.

Byron ar putea fi desemnat ca primul adept al unui satanism autonom si explicit, daca avem in vedere ca-i facea placere sa apara in saloane intr-un decor satanic si, astfel, sa-i provoace pe cei prezenti.

In secolul al XlX-lea, cu exceptia lui Byron, au adoptat aceasta tema si alti numerosi scriitori, fara insa sa devina adepti ai lui Satan. Ei au folosit in romanele si povestirile lor motive legate de aceasta figura, dar ele erau un simplu mijloc stilistic care a cunoscut o mare popularitate in perioada romantismului negru. Reprezentantii romantismului negru si-au propus demonstreze ca raul s-a raspandit in lume fara interventie din partea diavolului.

Satanisti literari in sensul strict al cuvantului pot fi socotiti Eliphas Levi (1810-1875), dupa numele sau adevarat Alphonse-Louis Constant, si Charles Baudelaire (1821-1867).

E. Levi a fost unul dintre cei mai renumiti si productivi ocultisti din vremea sa. El facea o distinctie stricta intre Lucifer si Satan, atribuind ambilor caracteristici proprii. Lucifer era considerat ca cel ce ilumineaza, iar Satan ca personificare a tuturor greselilor si slabiciunilor. Pentru Levi, Lucifer reprezenta dorinta de libertate, constiinta de sine si rationalitate, fiind o dovada a faptului ca iluminismul nu este ceva impotriva lui Dumnezeu, ci implinirea planului de mantuire a lui Dumnezeu. Dimpotriva, Satan era, in viziunea autorului, singurul "colector" al tuturor aspectelor negative.

Charles Baudelaire avea aceeasi conceptie despre om ca si marchizul de Sade, el il considera rau prin insasi natura sa si compara femeia cu animalele care se conduc si traiesc conform legilor instinctului. In opinia sa, Satan este stapanul materiei pervertite, iar daca omul s-ar interioriza si ar percepe cu adevarat ce se intampla in adancul fiintei sale, cu siguranta si-ar da seama ca raul se afla in el insusi. Nu mai exista nici o legatura directa cu Dumnezeu, omului nu-i mai ramane altceva de facut decat sa accepte prezenta raului si, dupa posibilitati, sa-l priveasca de la distanta.

In "Florile raului" (1857), Baudelaire ii dedica lui Satan o litanie lirica, preamarindu-l ca pe un Dumnezeu decazut, care se indura de cei ticalosi. Revoltat, in fine, contra divinitatii indiferente fata de suferinta umana, a nedreptatii si vulgaritatii, poetul spera in putinta de evadare in frumosul artei, in cele din urma implorand raul, moartea, neantul, in care asteapta sa gaseasca "altceva":

"Otrava ta ne-o toarna drept balsam si ne lasa
Sa ne-nfundam in haul cel fara de ecou!
Si daca va fi raiul sau iadul, nu ne pasa!
Un singur gand ne arde: sa dam de ceva nou!"

La E.T.A. Hoffmann (1776-1822), diavolul devine simbol al pierderii identitatii si nebuniei. "Elixirele diavolului" (1815) marcheaza, in acest sens, o psihologizare a Raului.

Aceasta dimensiune este dezvoltata pe larg de catre Thomas Mann (1875-1955) in romanul sau "Doctor Faustus". Aici, diavolul apare ca simbol al ideologiei fasciste. Concentrat, capitolul al XXV-lea reprezinta o sinteza performanta a intregii carti, in sensul ca arunca o privire transversala asupra istoriei reactiunii, din vremurile stravechi, pana la hitlerism.

Mefisto nu mai apare doar ca un critic muzical, in stare sa realizeze incursiuni savante in arta beethoveniana, ci si un excelent cunoscator si fidel reprezentant al psihologiei fasciste, caracterizate tocmai prin totala desconsiderare a oricarei psihologii.

Intr-o viziune halucinanta a infernului, Th. Mann transpune atmosfera lagarelor fasciste de exterminare, Mefisto comportandu-se asemenea unui sef de Gestapo in travesti.

"Ingerul otravit" il convinge pe Adrian Leverkuhn, eroul principal al romanului, ca bucuriile si chinurile nu le mai poate obtine decat cu sprijinul efectiv al diavolului. In fine, Lucifer ii vinde clientului sau, in schimbul sufletului, douazeci si patru de ani geniali si diabolici, o existenta cu totul extravaganta, care nu este altceva decat (...) pendularea permanenta intre inspiratie si depresiune, intre raceala de gheata si incandescenta nimicitoare. Satana isi schimba mereu infatisarea, emanand insa constant aceeasi glacialitate".

Un alt punct de plecare, in acelasi context, il descoperim la Wilhelm Hauff (1802-1827), mai precis in ale sale "Comunicari din memoriile lui Satan", in care caracterizeaza starea universitatilor si creatiei culturale, ironizand sterilitatea lor cu ajutorul imaginii diavolului. In vremea noastra, in lucrarea "Ahasver" (1983), Satan apare ca intruchipare a inertiei si conservatorismului, ca adversar al oricarei schimbari.

Prin urmare, dupa cum s-a putut observa, spatiul de proiectie oferit de diavol este extraordinar de amplu. Indiferent de unghiul din care priveste, fiecare om poate gasi in el, in mod paradoxal, tot ceea ce-l preocupa, si aceasta printr-o simpla pervertire a adevaratei realitati.

Astfel, la fel de paradoxal, diavolul poate apare la fel de bine ca ispititor si ispitit, ca rebel si reactionar, ca focar al raului sau ca prototip al binelui. In el, este deplansa nedreptatea si, in acelasi timp, este preamarita in numele sau. Contradictia tine indestructibil de fiinta sa.

Anatole France (1844-1924), in "Revolta ingerilor", ilustreaza tocmai aceasta capacitate de dedublare a diavolului. Practic, Lucifer renunta la o eventuala victorie definitiva, zice A. France, asupra lui Dumnezeu, pentru ca in aceasta situatie nu s-ar produce decat o simpla schimbare a rolurilor. El, Lucifer, ar urma sa preia insusirile contestate atata vreme ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeul detronat ar accede treptat din nou spre pozitia de invatator al lumii.

Doar o lume neschimbata si intepenita poate candva "ajunge la diavol", pentru ca, altfel, in momentul in care este revolutionata, cursul lucrurilor incepe din nou de la capat, dar in sens invers.

3. Promotori al satanismului modern

Aleister Crowley

Aleister Crowley (1875-1947) poate fi socotit, in ciuda unor retineri mai mult sau mai putin obiective, stramosul satanismului modern. Experimentele sale magice si noile interpretari spirituale ale sistemelor prezente au adus ocultismului corecturi si inovatii fundamentale.

S-a nascut in Anglia, la 12 octombrie 1875, ca fiu al unui proprietar de bere, primind numele de Edward Alexander. Inca din tinerete a manifestat un interes deosebit pentru fenomenele paranormale. Crescut intr-un mediu crestin autoritar, datorita educatiei primite din partea parintilor, inca de copil a inceput sa manifeste o repulsie deosebita fata de crestinism.

Si-a inceput studiile la Cambridge, in anul 1895. Potrivit biografiei sale, la 31 decembrie 1896, s-a trezit pe la miezul noptii cu gandul ca ar dispune de un mijloc magic cu ajutorul caruia ar putea descoperi o importanta componenta misterioasa a propriei sale naturi. Aceasta experienta avea sa o povesteasca mai tarziu lui Cecil Jones, cu care s-a intalnit in 1899 in Elvetia cu totul intamplator. Cecil Jones era un initiat in ordinul "Amurgul de aur" ("Golden Dawn"), motiv pentru care l-a si pus pe Crowley in contact cu aceasta organizatie. Probabil ca acest moment a fost unul decisiv pentru preocuparile sale ulterioare in materie de ocultism.

Fiind o fire foarte curioasa, mai ales in plan experimental, Crowley nu s-a putut multumi pe termen lung cu invataturile si ritualurile relativ simple oferite de ordinul amintit. De altfel, el a experimentat toate tehnicile magice si oculte la care a avut acces si s-a familiarizat cu fiecare dintre ordinele existente in vremea aceea. S-a initiat in multe dintre acestea, iar in cadrul ordinului francmasonic AASR ("Ritul scotian vechi si acceptat") a avut chiar gradul suprem, gradul 33.

Dupa cum marturiseste el insusi, in aprilie 1904 incepe sa-si construiasca un sistem ocult propriu, dupa ce o inteligenta supranaturala cu numele Aiwaz, i-a descoperit "Liber Al vel Legis" ("Cartea Legii"). Aceasta cuprinde, de fapt, mult citata sintagma: "Fa ceea ce vrei, aceasta este toata legea."

Th. Schweer spune ca A. Crowley era preocupat mai degraba de lupta sa impotriva crestinismului decat de cinstirea lui Satan. Intr-adevar, numele acestuia apare in scrierile sale, dar nu neaparat in prim plan. Faptul acesta reiese mai ales din "Imnul lui Pan" compus de el insusi, care la cererea sa a fost recitat la inmormantarea sa. In acest imn, regasim clar exprimate intentiile si multe dintre dei lui Crowley: respingerea normelor si conceptiilor morale burgheze, o viata libera, calauzita de propriile principii si promovarea unei "religii a celor puternici". Se relateaza, in acest sens, faptul ca A. Crowley aparea in "manastirea Thelema" din Sicilia, intemeiata de el insusi in 1920, in costume excentrice, consuma droguri si se deda la tot felul de orgii sexuale. Din acest motiv, in anul 1923 a fost alungat de guvernul italian.

De altfel, sexualitatea ocupa un loc important in invatatura lui Crowley. Dupa ce a devenit membru al Ordo Templi Orientis (O.T.O.) in anul 1912, zece ani mai tarziu a ajuns conducatorul ordinului, cultivand tot felul de practici sexuale, influentat mai ales de mitologia egipteana si de Yoga indian.

Spre deosebire de alte grupari gnostice, A. Crowley nu percepe Principiul primordial, cu care omul este, in esenta, identic ca pe ceva spiritual. Dimpotriva, pentru el Absolutul este mai degraba instinctul biologic descatusat, care trebuie lasat sa savureze fara nici o restrictie placerile vietii. "Fiecare barbat si fiecare femeie este o stea", adica sunt absolut divini, dar in intelesul dionysiaco-orgiastic pe care il da Crowley divinului.

Pentru fiecare este valabila sintagma amintita: "Fa ceea ce vrei, aceasta este toata legea". Cel ce a ajuns sa experimenteze dorinta absoluta de viata in el insusi, pe acela nu-l poate impiedica nimeni si nimic sa faca absolut si suveran ceea ce vrea, ceea ce in mod concret inseamna sa-si dea frau liber la toate placerile pe care le voieste.

Am observat putin mai inainte ca exista pareri conform carora A. Crowley nu si-ar fi propus in mod deosebit cinstirea lui Satan, ci mai degraba o revolta impotriva crestinismului si valorilor sale.

Totusi, Crowley insusi se identifica sau se numeste pe sine "Marea fiara - 666", cu aluzie clara la textul din Apocalipsa 13, 18: "'Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase". Acest text il identifica cu "marea fiara" pe imparatul Nero si il infiereaza ca instrument al diavolului, pentru ca ii ura foarte tare pe crestini.

Crowley, la randul sau se credea o intrupare a lui Satan, motiv pentru care pseudo-religia sa poate fi caracterizata ca un panteism satanist, mai ales ca principiul divin intruchipat de el este tocmai Satan.

Aceasta conceptie despre principiul divin primordial corespunde inclusiv magiei promovate de Crowley. Prin ritualuri compuse din practici sexuale aberante si jertfe sangeroase de animale, magicianul isi propune sa-si aserveasca energiile secrete ale cosmosului si, astfel, sa-si indeplineasca dorintele tot timpul, fara nici o limita.

Totodata, aceste ritualuri isi propun sa-l ajute sa-si depaseasca propria conditie si, in cele din urma, sa experimenteze propria sa natura divina.

Pentru Crowley, sexualitatea pare sa aiba, in acelasi timp, o dubla semnificatie: pe de o parte, ea este un mijloc spre atingerea scopului si sporeste puterile magice, iar pe de alta parte, ea este o finalitate, forma suprema de viata satanist-divina.

4. Tipologii sataniste

Asa cum recunosc cei mai multi cunoscatori ai fenomenului, o delimitare exacta a componentelor si a particularitatilor acestora este foarte dificila. Cu toate acestea, in literatura de specialitate descoperim o multime de incercari de catalogare si tipizare, care pornesc de la diferentieri intre satanismul reactiv, gnostic, integrativ, autarhic si sincretist, apoi satanismul individual si pe grupari, ajungandu-se pana la cel diferentiat pe diferite criterii aproape "dogmatice".

Conform acestor criterii, tipologiile se stabilesc in functie de amprenta pe care o poarta forma respectiva de satansim, si anume: rationalist (ca expresie a unei atitudini, de pilda hedonismul, senzualitatea), ocultist (cinstirea lui Satan ca adversar al lui Dumnezeu), orgiastic (folosirea de droguri si agresivitate) sau hiciferic (gnostic).

O alta impartire ar consta in satanism istoric (anticlerical), ritualic (avand structura organizatorica a unui ordin), latent (cu "liturghii" sau sacrificii ritualice spontane), cultural (exprimat in literatura sau film) si iluzoriu (liber nascocit).

5. Organizatii sataniste

Intre organizatiile care se autointituleaza sataniste, doua sunt, intr-adevar, foarte cunoscute publicului larg: Prima Biserica a lui Satan ("First Church of Satan") si Templul lui Set ("Temple of Set").

Desigur, exista si alte grupari sataniste, mai ales in spatiul american, dar doctrina insuficient conturata, organizarea sau existenta doar pentru o scurta durata de timp determina o cunoastere mai restransa din partea opiniei publice.

First Church of Satan

Prima organizatie satanista recunoscuta ca "Biserica" in S.U.A., a fost fondata in anul 1966 de catre Anton Szandor La Vey, un fost fotograf de politie. Dupa cum marturiseste el insusi, in timp ce lucra la politie, i-a devenit tot mai limpede cat de animalic poate deveni omul in comportamentul sau. Datorita capacitatii sale de a actiona rau, diabolic in mod constient, el poate deveni mai periculos si mai imprevizibil chiar decat o fiara salbatica.

La Vey era familiarizat cu animalele salbatice pentru ca inca din tinerete se alaturase unui circ ambulant, ajungand chiar dresor de lei. Pasiunea pentru feline si-a pastrat-o si mai tarziu, dovada fiind faptul ca in urma protestelor vecinilor, a fost obligat sa predea gradinii zoologice din San Francisco un leu pe care-l tinea pe post de animal de casa. Dupa ce a activat o perioada de timp ca pianist prin diferite baruri si cluburi, s-a angajat la politie.

In timpul liber, inca de multa vreme, La Vey practica ocultismul. Astfel, in anul 1965, a reusit sa organizeze un cerc in cadrul caruia se dezbateau teme ocultiste. Un an mai tarziu, din acest cerc avea sa apara "Prima Biserica a lui Satan" ("First Church of Satan"), care pana in 1970 a pastrat un caracter local.

Intre 1970-1974, La Vey a incercat sa popularizeze organizatia respectiva in toata America de Nord, reusind sa castige oameni mai ales din randul unor tineri intelectuali, oameni de afaceri si actori, intre care, de pilda, Jane Mansfield si Poianski. In ciuda acestei propagande, organizatia nu a reusit sa adune niciodata mai mult de ateva sute de persoane.

In primul rand, La Vey predica un individualism radical. In opinia sa, mantuire nu exista decat in lumea aceasta; religiile care fac referire la existenta unei lumi dincolo de mormant erau privite de el ca simple instrumente de opresiune.

In teoriile sale, Satan apare ca un contramodel: el il ajuta pe om sa lupte pentru a se elibera de toate restrictiile artificial impuse si pentru a respinge toate ideologiile care ar condamna exercitiul placerilor de orice fel. Pentru a intelege mai exact profilul acestui contramodel - Satan, iata cateva puncte din asa-zisa "marturisire de credinta" a "Bisericii lui Satan":

"1. Satan intruchipeaza satisfacerea dorintelor in locul abstinentei.
2. Satan intruchipeaza existenta vitala in locul himerelor spirituale.
3. Satan intruchipeaza intelepciunea pura in locul iluziei ipocrite.
4. Satan intruchipeaza amabilitatea fata de cei care o merita, in locul iubirii irosite pentru un nerecunoscator.
5. Satan intruchipeaza razbunarea in locul "intoarcerii si celuilalt obraz".
6. Satan intruchipeaza responsabilitatea fata de cei responsabili in locul grijii fata de santajisti spirituali.
7. Satan intruchipeaza toate asa-numitele pacate, fiindca toate acestea conduc la o satisfactie trupeasca, spirituala sau sentimentala."

Dupa cum reiese din doctrina impartasita de La Vey, satanismul devine un instrument care, in fapt, ii ajuta cei puternici sa supravietuiasca mai bine. Acest aspect este confirmat mai ales de cele "Unsprezece reguli-satanice ale Pamantului", asa cum au fost ele numite si prezentate de catre insusi La Vey:

1. Nu-ti exprima parerea neintrebat si nu da sfaturi necerute.
2. Cand vorbesti, asigura-te ca esti si ascultat.
3. Respecta intr-o casa straina pe stapanul casei sau nu te mai duce acolo.
4. Daca te deranjeaza cineva in propria ta casa alunga-l fara mila.
5. Nu te culca cu cineva, daca n-ai fost invitat.
6. Nu te ingriji deloc de lucruri care nu te privesc, chiar daca cineva s-ar simti impovarat si ti-ar cere ajutor.
7. Confirma si recunoaste puterea magiei dupa ce ai folosit-o cu succes pentru a-ti impune dorintele. Daca ii contesti puterea, dupa ce ai apelat la ea cu succes, pierzi tot ceea ce ai realizat.
8. Sa-ti pese de lucrurile murdare din jur, de care tu insuti nu esti afectat.
9. Nu vatama copii mici.
10. Nu ucide animale, daca nu te-au atacat in prealabil si daca nu doresti sa le mananci.
11. Nu agresa pe nimeni in public. Daca cineva te agreseaza, spune-i sa inceteze. Daca n-o face, nimiceste-l.

Comparativ cu alte ritualuri sataniste, cele practicate de catre La Vey par destul de simple. Partial, ele amintesc mai degraba de anumite sedinte psihoterapeutice decat de asa-numitele "liturghii negre". Ca si in cazul obisnuitelor ritualuri sataniste, descoperim elemente din liturghia crestina fie rastalmacite pe dos, fie folosite intr-un cu totul alt sens. Crucifixul sta pe cap, agnetul consta dintr-un taietel din sfecla de zahar, iar ca apa sfintita este folosita urina unei vrajitoare imbracata ca o calugarita.

Ulterior, dincolo de preocuparile sale legate de ritualurile bombastic-exorcizante, La Vey a inceput sa se aplece mai mult spre interese financiare, ceea ce a nemultumit pe marea majoritate a adeptilor sai.

Controversele s-au acutizat in anul 1975, cand La Vey a deschis posibilitatea vanzarii gradelor sacerdotale ale "Bisericii" sataniste. Argumentul sau a fost ca "Biserica" nu trebuie privita ca un loc de intalnire pentru oameni care sunt preocupati mai mult de evolutia lor spirituala decat de succesul material.

In opinia sa, a acumula bogatie nu inseamna ceva rau famat, ci expresia competentei unui satanist. Banii dobanditi din vanzarea gradelor satanice erau depusi intr-un cont privat al lui La Vey. Acesta este si motivul pentru care subordonatii sai l-au parasit, intemeind o noua organizatie, Templul lui Set ("Temple of Set").

Templul lui Set

Fondatorul noii organizatii sataniste a fost Michael Aquino, un fost general-colonel al armatei americane si un consilier al presedintelui S.U.A. din acea vreme, Ronald Reagen. Pe linie ierarhica, el ocupa locul al doilea, dupa La Vey, in cadrul organizatiei Biserica lui Satan.

Dupa schisma aparuta din motivele amintite, aproape toti functionarii au parasit organizatia alaturi de M. Aquino, care a inceput constructia propriei organizatii Si a unui nou sistem. Acesta si-a elaborat principiile noii sale doctrine inca din vremea cand era membru Bisericii lui Satan.

M. Aquino pretinde ca invatatura sa a primit consacrarea in timpul unui ritual desfasurat in 1975, cu prilejul solstitiului de vara. El afirma ca, in timp ce-l implora pe Satan, acesta ar fi intrat in contact cu el si i s-ar fi descoperit ca Set, veche divinitate a panteonului egiptean, cel care l-a taiat in bucati pe fratele sau, Osiris stapanul imparatiei mortilor. Ca sa-l convinga, Set alias Satan i-ar fi spus ca ar fi mai incantat sa fie adorat sub vechiul sau nume egiptean.

"Cartea celor vii", chipurile dictata lui Aquino de catre Set cu prilejul descoperirii care s-ar dori un fel de contrapondere la "Cartea egipteana a mortilor" publicata pentru intaia data de catre egiptologul Richard Lepsius (1842), avea sa devina lucrarea fundamentala pentru aceasta organizatie satanista.

Atunci cand a numit-o „Templul lui Set", Aquino a avut in vedere si anumite motive profane. In primul rand, denumirea de "Prima Biserica a lui Satan" era o creatie a lui La Vey, fiind un nume protejat prin legea dreptului de autor; pe de alta parte, numele conferit de Aquino organizatiei sale trezea mai putine suspiciuni si nu era imediat asociat cu diferitele prejudecati legate de satanism. Renuntand la multe dintre strategiile lui La Vey, M. Aquino a mentinut pe mai departe, cu mici schimbari, gradele de initiere schitate de La Vey:

Gradul I: Satanist, respectiv setian.

Oricine adera la Biserica lui Satan dobandeste automat primul grad. El este un simplu satanist, fara a avea obligatii speciale, si recunoaste principiile organizatiei. Templul lui Set a schimbat numele acestui grad din satanist in "setian", dupa numele lui Set. Cineva poate ramane in acest grad cel mult timp de doi ani de zile, dupa care, fie accede la gradul urmator, fie paraseste organizatia.

Gradul al II-lea: magician, respectiv adept.

Dupa un examen, un simplu membru poate accede la treapta de magician, respectiv adept. El trebuie sa depuna marturie ca si-a insusit continutul "Bibliei satanice" a lui La Vey si ca este apt sa devina magician satanist. Conferirea celui de-al II-lea grad inseamna recunoasterea satanistului, respectiv setianului de catre organizatia respectiva.

Gradul al III-lea: sacerdot al lui Mendes.

In "Biblia satanica" se afirma ca un membru poate fi recunoscut ca un "ales", dar nu de alte fiinte umane, ci de fortele intunericului. Conducatorii organizatiei au obligatia de a stabili aceasta alegere. Alesul respectiv poate accepta sau refuza consacrarea. Daca o accepta, are dreptul de a conduce singur grupari regionale si de a face initieri. Numele "Mendes" se refera la un vechi oras egiptean.

Gradul al IV-lea: magistru.

In functie de cat de mult stapaneste invataturile sataniste si cat de mare este forta sa magica, un sacerdot poate fi numit de catre Marele sacerdot "maestru al cavoului", "maestru al Templului" sau "mare maestru".

Gradul al V-lea: mag

Acest grad suprem trebuie sa reflecte insasi vointa "Principelui" intunericului, a lui Satan. Ca si in cazul gradului al IV-lea, activitatea sa nu are legatura cu niscaiva competente organizatorice speciale.

Organizatia Templul lui Set a adaugat la acest un al VI-lea grad, respectiv acela de "ipsissimus". Atat Biserica lui Satan cat si in Templul lui Set, barbatii femeile au drepturi egale.

Si pentru M. Aquino, evaluarea eu-lui si ratiunii reprezinta fundamentul satanismului, dar el nu-si explica doctrina dintr-o perspectiva atat de materialista, ca La Vey. Set este o fiinta care i-a daruit omului constiinta de a fi un eu independent.

In opinia lui Aquino, actul "luciferic" al lui Satan, in adevaratul sens al cuvantului consta in faptul ca i-a adus omului lumina cunoasterii respectiv de a fi separat de creatie si de a putea urma o cale aleasa de el insusi. Prin aceasta cunoastere a fost declansata evolutia constiintei umane.

Totusi, Aquino evita sa-l caracterizeze mai exact pe Set, lasand deschis raspunsul la intrebarea daca e vorba de o fiinta personala, un principiu spiritual sau o forma de energie. Aceasta, intrucat speculatiile pe aceasta tema ar putea conduce la ideea ca satanismul ar fi o "credinta" similara credintelor religioase, pe care le respinge categoric.

Set nu a creat lumea, ci este doar fiinta cea mai evoluata in procesul de dezvoltare a constiintei. Aquino numeste insusi procesul de evolutie a constiintei dupa modelul "Xeper", ceea ce inseamna "a ajunge treptat la viata".

Cum a avut loc crearea lumii si incotro va conduce evolutia constiintei de sine inceputa prin Set, raman intrebari fara raspuns. Pentru om, important este doar sa perceapa starea sa de separatie existentiala fata de creatie si sa mentina pe cat posibil de constient aceasta separare, inclusiv dupa moartea trupului.

Forul de conducere al organizatiei consta din "Consiliul celor noua", adica din noua membri alesi dintre sacerdoti, care trebuie sa fi atins cel putin al IV-lea grad. Mandatul lor dureaza noua ani. Consiliul numeste pe o nada de un an de zile un presedinte, iar acesta, la randul sau, il desemneaza pe "Marele sacerdot al lui Set", care il poate si demite.

Marele sacerdot poate decide rher asupra tuturor liniilor directoare si prescriptiilor care au fost strict fixate. De pilda, este de competenta lui sa decida privind anumite probleme organizatorice legate de numite imprejurari cu totul speciale.

Insa, structura gradelor de initiere nu poate fi schimbata de nimeni. Combinatia aceasta intre reprezentanti alesi si functionari numiti care se controleaza reciproc, are menirea de a impiedica concentrarea puterii in mainile unei singure persoane, asa cum s-a intamplat in cazul lui La Vey.

6. Practici sataniste

In general, satanistii provin din randul tinerilor avand varste cuprinse intre 12-25 de ani. Cei mai multi sunt elevi si studenti, numarul celorlalti fiind mult mai mic. In principiu, nu se poate vorbi de un anume mediu social predilect din care provin acesti tineri, intrucat unii sunt din familii de intelectuali sau cu posibilitati materiale peste nivelul obisnuit al populatiei, pe cand altii, din familii foarte sarace sau dezorganizate: parinti alcoolici, someri, divortati etc.

Dupa cum s-a putut constata, desi nu toti rockerii sunt satanisti, toti satanistii sunt adeptii muzicii rock (death metal, black, trash etc). De altfel, muzica de acest tip reprezinta, printr-un anumit tip de mesaje, desi nu in totalitate, un important factor de raspandire a ideilor sataniste in randul tinerilor.

Acest curent isi inceputurile pe la sfarsitul anilor 1960, cand apare pe de pilda, piesa lansata de formatia Rolling Stone "Sympathy for the Devil" ("Simpatie pentru diavol"). In 1970 a aparut o noua formatie, Black Sabbath, care a adus in fata publicului o serie de alte teme sataniste. Texte sataniste ("I'm in league with Satan", "Good of Thunder "Mr. Crowley",. "The Number of the Beast", "Friend of Hell",, "God bless the Children of the Beast", "Sons of Satan" si numele discului "At War with Satan" etc.) nume de trupe muzicale ("Black Sabbath", "Deep Purple", "Kiss" cu piesa "Knights in Service of Satan" etc.) si simboluri sunt tot atatea mijloace eficiente prin care se face o reclama consistenta fenomenului in sine, chiar daca multi tineri amatori de acest gen de muzica nu constientizeaza.

Faptul ca A. Crowley si doctrina sa reprezinta izvorul de inspiratie pentru aceste piese muzicale si continutul lor, este incontestabil.

Pactul cu diavolul

Ritualurile sataniste presupun la initiere depunerea unui juramant de slujire a lui Satan, de denigrare si lupta impotriva lui Dumnezeu. Cinstirea lui Satan se realizeaza, intre altele, prin consum excesiv de alcool, droguri, prin jertfirea unor animale, practicarea sexului in grup si invocarea spiritelor malefice.

Criteriul absolut care domina conceptia adeptilor este domnia raului asupra binelui. De aici si predispozitia lor accentuata spre fapte anti-sociale, agresivitate, anarhie, mergand pana la suicid crima, sacrificiul uman fiind forma suprema de cinstire si slujire a lui Satan.

Dupa depunerea juramantului, un alt moment important il reprezinta initierea, in cadrul careia un adept mai vechi il tatueaza pe novice pe brate cu anumite insemne specifice, ritualul incheindu-se prin sacrificiul gorotesc al unui animal, indeosebi caine sau pisica. Facand o incizie in pieptul animalului, tinerii initiati ii smulg inima si o storc deasupra unei icoane a Sfintei Treimi, recitand asa-zise "rugaciuni" din "Biblia satanica". De asemenea, tanarul care a depus juramantul trebuie sa se lepede de Hristos de trei ori, dupa care urineaza pe cruce.

Mai concret, trebuie spus ca orice persoana care isi propune sa adere la aceasta organizatie oculta trebuie sa incheie realmente un adevarat pact cu diavolul, un pact care presupune conditii foarte precise impuse candidatului. Iata, in cele ce urmeaza, cateva extrase dintr-un asemenea pact, care a circulat in mai multe locuri din sudul Germaniei:

- sa fie scris "cu propriul sange";
- sa fie incheiat in prezenta unui "vrajitor sau magician, ca reprezentant al diavolului";
- sa se „dezica de credinta" pe care a impartasit-o pana in acel moment;
"Novicii depun juramantul de supunere ascultare fata de diavol si se obliga sa nu se mai intoarca niciodata la credinta crestina, sa nu mai respect poruncile, sa se subordoneze doar lui Satan si sa frecventeze sabaturile sale pe cat de frecvent posibil";
- sa promita ca "se va ingriji din toate puterile sale sa-i aduca lui Satan alti slujitori din randul femeilor sj barbatilor".

Foarte macabru suna o alta prescriptie din acelasi pact:
"Slujitorii lui Satan promit sa-i aduca, in anumite perioade, ofrande si daruri, iar in cadrul unui ceremonial festiv, cel putin o data pe luna, sa jertfeasca un copil si sa-i aduca ofranda sangele lui. Acest sange va servi ca hrana, in noptile cu luna plina, vampirilor, varcolacilor si demonilor".

Simbolurile satanice sunt aplicate "la barbati sub pleoape, la subsuoara, pe buze, pe umeri si pe sezut, iar la femei pe sani si pe buze".

Dupa depunerea juramantului si initiere, orice organizatie satanica, grupa sau ordin cultiva o forma de "disciplina arcana". Sub amenintarea cu diferite pedepse (de exemplu, tortura, agresare, moarte etc), initiatii nu au voie sa ofere in afara nici un fel de informatii privind infrastructura si gradul de organizare al grupei, lojii sau ordinului respectiv.

De asemenea, nu au voie sa relateze nimic despre treptele de initiere, despre derularea exacta a ritualurilor sau a altor practici. Ritualul de initiere la care au fost supusi ii obliga sa ramana fideli fata de organizatie pana la sfarsitul vietii.

Ei nu pot parasi randurile gruparii respective chiar daca s-ar intampla ca aceasta sa fie in prag de dizolvare sau daca se apropie de obstescul sfarsit. Daca totusi ar indrazni sa o faca, sunt amenintati cu tot felul de agresiuni fizice si psihice. In aceasta rivinta, nu importa faptul daca adeptul respectiv face parte din randurile "satanismului traditional", vulgar, sau satanismului rationalist, care are in componenta sa membri intelectuali de tinuta academica.

Liturghiile negre si alte practici

"Liturghia" neagra face parte din practica ritualica a oricarei grupari sataniste. De fapt, ea reprezinta inversiunea ritualului crestin, mai precis a misei romano-catolice. Ustensilele folosite in savarsirea ritualului sunt, intre altele, un acoperamant negru, odajdii si insigne, carti de rugaciune, simboluri, cum ar fi pentagrama, crucea intoarsa si numarul 666, lumanari negre si un altar. Derularea ritualului nu poate fi tipizata. Oricum, conform marturiilor unor adepti care au abandonat organizatia, sunt practicate variante extrem de brutale si sadice.

Conducatori ai unor centre de consultanta au relatat despre faptul ca, in cadrul unor asemenea asa-zise "liturghii", se apeleaza la sacrificii de animale, vatamari corporale (taieturi pe brate sau in zona organelor genitale, rupturi), la violuri ritualice in grup, ca si la torturi. De altfel, in satanism, forta de a suporta suferintele reprezinta dovada progresului spiritual, desigur de tip satanic. Orice satanist trebuie sa accepte sa fie torturat si sa tortureze, la randul sau, pe altii. Iubirea trebuie transformata in ura, si cu cat un adept reuseste mai bine acest lucru, cu atat mai putin se poate astepta el insusi la masuri de tortura indreptate impotriva sa.

Pe langa tehnicile manipulare de la autosugestie, de la autosugestie pana la activitatea in stare de transa, alcoolul si drogurile contribuie si ajuta, in opinia satanistilor, pe cel ce le ingurgiteaza la atingerea anumit stari de constiinta in cadrul ritualului. Pe aceasta linie adepta marturisea: "Fara heroina nu poti suporta toate acestea (torturile ritualice, n.n.).

Pe la sfarsitul anilor '60, in S.U.A., sub influenta lui A. Crowley si a altor grupari sataniste, Charles Manson a fondat "Biserica finala" ("Final Church) Manson se credea in acelasi timp Satan si Hristos si credea in judecata cea din urma, afirmand insa ca ea va fi facuta de catre el si adeptii sai, fiind indreptata impotriva intregului sistem al societatii umane. In cadrul orgiilor ritualice sexuale desfasurate de aceasta organizatie erau jertfite nu doar animale, ci si oameni. Acestia din urma erau ucisi intr-un chip cu totul bestial, respectiv prin strapungerea lor cu ajutorul a sase cutite sudate, pozitionate intr-o forma sferica. Discipolii lui Manson s-au raspandit peste tot pentru a cauta noi victime si in afara gruparii conduse de liderul lor si a le ucide. In cadrul unui asemenea ritual au fost ucisi actrita Sharon Tate si oaspetii ei.

Pe la sfarsitul anului 1985, un observator al scenei americane scria: "Mii de copii devin anual victime ale cultului satanic; 10 milioane de americani practica magia neagra: aproape 100 de milioane cad prada practicilor uite. Copiii sunt ademeniti spre tot felul de jocuri sexuale impreuna cu parintii lor si destul de frecvent spre sacrificii animale bestiale, constransi sa sufoce in chinuri caini si pisici- Punctul culminant al asa-numitelor liturghii negre reprezinta sacrificiile umane: copii, si nu doar nou-nascuti, sunt sacrificati in adevaratul sens al cuvantului.

Numarul exact al victimelor acestor culte, ai caror sacerdoti in cele mai multe cazuri locuiesc in California, este necunoscut. Doar cateva zeci de asemenea crime, al caror obiect sunt copiii, sunt sesizate si urmarite anual. De cele mai multe ori parintii se tem sa apeleze la Politie, martorii se tem de secte, iar autoritatile, din nestiinta, nu iau in serios aceste culte. Aprecieri ale Clubului celor 700 (o comunitate de lucru a tuturor Bisericilor crestine, n.n.) arata ca numarul unor asemenea crime se ridica anual la cateva mii".

In foarte multe cazuri, inclusiv la noi in tara, satanistii recurg la profanarea de morminte. Dupa cum aflam din ziarul Evenimentul zilei un grup de satanisti a devastat cimitirul ortodox din satul Parches, corn. Somova, jud. Tulcea, in noaptea de sambata spre duminica (8-9 martie 1997), profanand aproximativ 50 de morminte. In urma anchetei desfasurate la fata locului, s-a constatat ca aproape toate crucile din centrul cimitirului fusesera daramate sau calcate in picioare cu o salbaticie imaginabila. in cazul mormintelor mai simple, crucile de lemn fusesera smulse si infipte invers in pamant, fo timp ce altele fusesera atarnate in copaci.

Ceea ce este cu mult mai alarmant la ora actuala faptul ca in anumite cercuri sataniste din Romania inceput sa se apeleze la sacrificii umane , in ideea ca astfel se poate intra mai usor in gratiile fortelor Raului, ca se pot dobandi chiar asa-numite forte supranaturale. De pilda, in Constanta, in anul 1995, au fost prinsi si condamnati trei tineri, autorii a doua crime oribile.

Victimile aveau gatul taiat, iar cadavrele fusesera inscriptionate cu insemnele satanice pe obraz, frunte si piept - "666" si "triunghiul mortii". Ancheta a aratat ca tinerii ucigasi faceau parte dintr-un grup satanist. De asemenea, in orasul Tulcea au fost descoperite cazuri de suicid in numele lui Satan. Atunci cand se analizeaza actele criminale cu un caracter ritualic - ocult trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte:

- simboluri, in special pentagrame, la care doua varfuri indica spre rasarit sau un varf spre un altar sau spre victima;
- imbucatirea cadavrelor;
- mutilarea animalelor; satanistii cred ca Satan foloseste membrele din fata ale animalelor pentru a merge pe pamant. Alaturi de acestea mai lipsesc deseori: limba, anusul, organele genitale;
- tatuaje, in special: pantera neagra, capete de tap, figuri din mitologia greaca, o cruce intoarsa si/sau un paianjen, cap-de-mort, oase de mort dispuse pe cruce, un cap (figura barbateasca cu chip de cap de capra), sarpe sau un cutit, din care picura sange;
- lumanari in jurul victimei;
- obiecte ritualice: clopote, gonguri, parfumuri, caldari sau cupe (pentru ritualuri), pietre de altar, o cruce intoarsa sau argint (de un anumit tip si forma, intrucat cUloarea argintie este preferata de catre satanisti ca o contrapondere la aurul "crestin");
- schelete: "Unii ocultisti cred ca in partile osoase mai mari ar salaslui sufletul, respectiv spiritul celui decedat". Din acest motiv, mai precis din pricina, chipurile, a "fortei" care rezida in acestea, satanistii recurg la profanarea mormintelor;
- plante erbacee, intre care si hasisul sau ciuperca cunoscuta sub denumirea de "scaunul ielelor" (psilocyle mushroom);
- rani prin impunsatura.

7. Scurta evaluare

Lumea in care traim astazi este, deopotriva, o lume a binelui si a raului. Inca de la caderea primilor oameni in pacat si pana astazi, existenta umana si creatia in ansamblul ei au fost marcate, mai mult sau mai putin, in functie de momentele si etapele pe care le-au parcurs, de aceasta realitate.

Printr-un simplu exercitiu al vointei, Adam si Eva au pasit din Eden direct in infern, prin simpla lor alegere, nici un fel de constrangere.

In momentul in care protoparintii au ales raul si au de partea lui, acesta exista deja, exista atat ca Calitate personala, cat si ca expresie sau materializare a vointei acesteia. Personajul macabru care a intruchipat, pentru intaia oara in istoria lumii vazute si nevazut aceasta realitate a fost Satan, acel prim inger al raului.

Toti cei care, de-a lungul istoriei, l-au ascultat si urmat, toti cei care ii vor mai urma pana la sfarsitul veacurilor, devin ucenici si "ingeri" sau trimisi ai sai.

Drumul dinspre paradis spre infern strabatut de catre protoparinti, a insemnat, in primul rand, un drum al mortii nu doar al mortii fizice, cat mai ales spirituale. Calauza pe acest drum apasator era insusi Satan, care il cunostea foarte bine pentru ca el insusi si apropiatii sai erau "morti"; e adevarat, nu fizic, ci spiritual.

Daca lumea a invatat sa-si insuseasca moartea spirituala, acest lucru se datoreste numai propriei optiuni, o optiune pe care fiecare o face sub impulsul, dar nu sub constrangerea, lucrarii diavolului.

Din nefericire, Satan continua si astazi si va continua cat va exista aceasta lume sa fie calauza: o calauza a celor care aleg si prefera raul in locul binelui. Practicile sataniste la care ne-am referit, acest exercitiu dezgustator al propriei libertati, ca expresie a raului, ne arata ca Satan nu numai ca n-a renuntat sa calauzeasca spre imparatia sa, dar chiar si-a ales noi calauze, noi drumuri care conduc spre acelasi loc al intunericului.

Satan, ca si calauzele sale in aceasta lume, sunt o calauza a mortii, a mortii pe care Dumnezeu n-a dorit-o de la inceputurile ei: "Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit" (Facerea 2,17; cf. 3,3). Domnia mortii asupra vietii nu reflecta vointa lui Dumnezeu: "Caci Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieireo celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viata si fapturi lumii sunt izbavitoare; intru ele nu este samanta de pieire si moartea nu are putere asupra pamantului (intelepciunea lui Solomon 1,13-14). Moartea, fie ea fizica sau spirituala, nu este decat o consecinta a pacatului, care o repercusioneaza nu doar asupra omului, ci asupra intregii creatii: "Caci faptura a fost supusa desertaciunii - din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o (...), pentru ca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum" (Romani 8,20-22).

"Fa ceea ce vrei, aceasta este intreaga lege", spunea A Crowley. In practica, aceasta invatatura conduce la o autonomie absoluta fata de Dumnezeu si fata de oameni, la un individualism autonomistic, nelimitat, care, in realitate, il inspira pe om sa faca tot ceea ce vrea. Potrivit acestui principiu, nici o autoritate politica sau morala, nici o institutie nu au dreptul sa-i impuna ceva: "Fiecaruia -barbat sau femeie - ii spun: Tu esti unic si minunat, tu esti centrul universului. Oricat de mult ar insemna pentru mine propriile mele idei, ideile tale pot fi la fel de justificate. Tu iti poti atinge scopul pe care ti l-ai propus in viata doar daca faci abstractie de parerile celorlalti."

Dupa cum spuneam, revolta satanista este indreptata nu doar impotriva instantelor pamantesti, ci si impotriva lui Dumnezeu. Adeptii satanisti pornesc de la ideea ca in spatele acestor instante se afla insusi Dumnezeu, care le confera putere si sprijin. De aceea, in cele din urma, revolta lor il vizeaza pe El. Este si motivul pentru care ei se identifica cu Satan, care este adversarul lui Dumnezeu. De asemenea, in numele lui Satan, ei lupta deopotriva impotriva oricaror principii morale, deci impotriva a tot ceea ce omul experimenteaza ca pe o indatorire pentru a carei implinire este responsabil in fata lui Dumnezeu.

Aici intervine insa si o alta problema, discutabila mai ales in plan educational, fiindca satanismul vizeazaa mare parte pe tineri. Fireste, o atare revolta trebuie respinsa ca fiind distructiva si blasfemica, dar in acelasi timp trebuie sa ne punem intrebarea privind factorii car conduc la acest tip de reactii. Nu sunt ele, in multe cazuri rezultatul unor frustrari acumulate?

Uneori, la anumiti oameni, un rol important ii joaca un fel de complex al autoritatii dobandit in copilarie. Din pacate, trebuie recunoscut ca forma sau maniera in care se face cateodata educatie crestina in anumite familii poate conduce si ea, alaturi de alti factori, la aparitia unor asemenea complexe. In general, parintii habotnici isi educa proprii copii intr-un mod foarte autoritar, fara sa tina seama de necesitatea fiecarui om de a se simti inteles si iubit, fara a avea in vedere anumite caracteristici legate de psihologia copilului si de procesul evolutiei sale.

Intrucat acesti parinti apar ca niste protectori in numele lui Dumnezeu si sustin ca in spatele masurilor luate de ei, dintre care unele foarte dure si restrictive, s-ar afla voia lui Dumnezeu, e limpede ca in copii se contureaza imaginea unui Dumnezeu foarte aspru si autoritar, un Dumnezeu cu trasaturi tiranice. Deseori, asemenea experiente, conjugate cu cele oferite de mediul social in care copilul isi desfasoara activitatea, amplifica acest complex. De fapt, satanismul nu este altceva decat o incercare extrema, patologica, de a se elibera de orice instante, autoritati, dar in primul rand de Dumnezeu insusi, care este privit ca izvor al oricarei forme de represiune.

Constient sau inconstient, satanismul nu lupta si nu poate lupta impotriva adevaratului Dumnezeu, ci doar impotriva unei imagini deformate despre Dumnezeu. Adevaratul Dumnezeu este un Dumnezeu al libertatii care ne-a creat pe toti ca fiinte libere. Insasi libertatea izvoraste din libertatea absoluta a lui Dumnezeu.

Libertatea omului nu este una absoluta, asa cum cred satanistii; ea isi gaseste implinirea in raspunsul nostru la initiativa si apelul adresat noua de catre Dumnezeu insusi: este vorba de hemarea lui Dumnezeu la iubire, chemare la care nu se noate raspunde decat prin iubire.

La iubire nu se poate si nu trebuie sa se raspunda niciodata prin dispret, ura si agresivitate. Atunci cand Dumnezeu ni se adreseaza prin cuvantul Sau, intr-un fel ne si obliga sa-i raspundem prin fapta noastra, dar aceasta nu inseamna ca ne constrange. In aceasta libertate responsabila si dialogica, si nu in suveranitate absoluta, consta adevarata autonomie a omului. O libertate care constrange, care asupreste si impovareaza pe celalalt nu mai este libertate, pentru ca ea contravine sensului pe care insusi Dumnezeu i l-a conferit.

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 26552

Voteaza:

5.00 / 5 din 2 voturi.

Comentarii (1)

  • Vasile GheorghePostat la 2011-09-02 09:34

    Superb articol, dar este o mica problema de traducere unde scrie ""Amurgul de aur" ("Golden Dawn")", pentru ca dawn inseamna zorii zilei, nu amurg.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE