Numai mintea vede cu vederea cea duhovniceasca in marea de lumina

Se intrerupe rugaciunea, celelalte madulare inceteaza a mai lucra si numai mintea vede cu vederea cea duhovniceasca in marea de lumina

Iubita fiica in Hristos si surori in Domnul, bucurati-va. Iarasi incep sa vorbesc unor urechi care doresc si cauta sa asculte. " Cereti si vi se va da - spune dulcele Iisus - cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide. " Cinstesc voia voastra cea buna, laud ravna voastra, apreciez dragostea voastra si vreau sa fiu si eu asemenea.

Asadar, ascultati-ma iarasi.

Intai, felul in care imi scrii ca incepi rugaciunea este foarte bun, fiica mea. Astfel vei fi in stare sa-ti pastrezi mintea, gandind ca parintele si maica stareta ca un stalp de foc ridica rugaciuni si vorbesc cu Dumnezeu. Gandind si cugetand acestea, mintea se opreste, rugaciunea se indulceste si incep sa curga lacrimile. Si se apropie harul cel ce se da incepatorilor ca o mama care invata pe cei mici cum sa mearga. Apoi iarasi pleaca, dar mintea il cere. Plange, striga si il aduce inapoi. Vine dupa putin timp si iarasi pleaca. Din nou plange si striga si din nou se intoarce harul, pana cand ne face mari. Nu poate sta impreuna cu noi tot timpul, pentru ca il impiedica patimile noastre.

Patimile sunt ca din materie tare. Munti inalti. Kilometri inaltime. Iar harul este ca soarele. Rasare soarele, dar umbra muntilor nu-l lasa sa scalde cu razele sale fiinta launtrica a omului. Numai o raza daca ajunge la el, se umple de bucurie. Cea mai mare parte se afla in umbra patimilor. De aceea pot lucra si demonii, pentru ca nu ajunge lumina harului. De multe ori, patimile impiedica lumina harului sa ajunga la noi, ca niste nori care impiedica lumina soarelui. Umbra norilor patimilor impiedica si raza care ajunsese pana la noi. Acasti nori sunt gandurile de deznadejde despre care imi scrii. Timiditatea, frica, obraznicia, blasfemia si altele asemenea slabesc sufletul si acesta isi pierde indrazneala la rugaciune.

Orice gand care aduce deznadejde si tristete multa este de la diavol. Este abur al patimilor si trebuie sa-l alungi imediat cu nadejdea la Dumnezeu, cu ascultarea de maica stareta, cu rugaciunile surorilor mai mari, gandindu-te ca se roaga pentru tine la Dumnezeu.

Tristete putina amestecata cu bucurie si cu lacrimi si cu mangaierea sufletului, acestea toate sunt de la harul lui Dumnezeu. Ele ne conduc spre pocainta, orice am gresi in toata viata noastra. Greseala alunga indrazneala cea catre Dumnezeu, dar pocainta o aduce inapoi. Harul nu ne lasa fara de nadejde, ci continuu indeamna pe cel cazut la pocainta. In timp ce gandurile care vin de la diavol ii dau omului deznadejde, ca piatra care cade peste frunzele fragede ale plantelor abia rasarite.

Ia aminte la aceasta lectie a " faptei ". Cand vezi harul ca lucreaza si se veseleste sufletul tau si picura fara sfortare lacrimile - pentru mila pe care ti-o da Dumnezeu - daca esti in rugaciune, opreste-te. Daca esti in picioare, nu te misca. Daca stai jos, ramai asa. Primeste roua harului care vine peste tine. Chiar daca vine cand esti la treaba, nu te ridica pentru rugaciune, pentru ca se opreste. Cum te afla, asa sa ramai. Sa nu incerci sa faci tu ceva pentru el. Harul te invata sa nu te increzi niciodata in tine insuti, atat cat vei fi in aceasta viata. O ploaie de o zi este suficienta pentru a tine in viata, atata timp cat lipseste harul, cele ce au rasarit in sufletul tau.

Altul este harul preotiei. Altul al shimei monahale. Altul al Sfintelor Taine. Alta este lucrarea harului ascezei. Toate ies dintr-un singur izvor, dar difera unul de celalalt in maretie si slava.

Harul pocaintei care se lucreaza in cei care se lupta neincetat este mostenire stramoseasca. Este plata si rasplata dumnezeiasca. Dam pamant si primim in schimb cer. Facem schimb, dand materie si primind duh. Orice sudoare, orice durere, orice nevointa pentru Dumnezeu este ca un schimb de valuta. Ti se ia sange si ti se insufla duh.

Harul acesta creste atat cat poate omul sa cuprinda, in functie de marimea vasului. Se cheama har al " faptei " sau har curatitor.

" Fapta " este urmata de " luminare" . Acesta este al doilea stadiu. Harul luminator. Adica, dupa ce a fost instruit bine de harul " faptei " ( sau curatitor ) si cade si se ridica de nenumarate ori, cel care se nevoiaste primeste luminarea cunostiniei, claritatea mintii, care vede astfel adevarul. Vede lucrurile in natura lor adevarata, fara mestesug, fara stiinta si fara rationamentele omenesti. Fiecare lucru sta firesc la locul lui, in adevarul lui. Dar pana ajunge aici, trece prin multe alte experiente si prin dureroase schimbari. Cand ajunge aici insa, gaseste pacea gandurilor si repaus, odihna din partea ispitelor.

Luminarea este urmata de intreruperea rugaciunii si de dese contemplatii; rapire a mintii, incetare a simturilor, nemiscare si tacere negraita a madularelor, unirea lui Dumnezeu si a omului intr-una. Acesta este schimbul cel dumnezeiesc, prin care daca cineva indura cu rabdare toate ispitele si nu inceteaza drumul, luptandu-se, ajunge a schimba materialul cu nematerialul.

Mergeti pe urmele cerescului Mire. Raspanditi mireasma de mir intelegator. Umpleti-va viata cu buna mireasma, sufletul si trupul vostru cu puritate si feciorie. Nu am vazut sa placa altceva mai mult dulcelui Iisus si Preacuratei Maicii Sale ca puritatea si fecioria. Si daca cineva vrea sa se bucure de multa lor dragoste, atunci sa se ingrijeasca sa se curateasca, sa-si purifice sufletul si trupul. In felul acesta va primi toate bunatatile ceresti.

Acum sa va explic ce inseamna expresia " intrerupere a rugaciuinii ", atunci cand harul se inmulteste in om. Harul faptuirii este ca transparenta stelelor, cel al luminarii ca luna plina, iar cel al vederii dumnezeiesti al desavarsirii, ca soarele de amiaza strabatand orizontul. In aceste trei categorii au impartit Parintii petrecerea cea duhovniceasca.

Deci, cand harul se inmulteste in om si acesta cunoaste toate cele scrise, ajunge, asa cum am spus, la o mare simplitate. Mintea lui se largeste, dobandind o mare cuprindere. Si asa cum ai gustat din picatura aceea de har, care ti-a adus bucurie multa si desfatare sufleteasca, la fel vine iarasi, cand mintea sta la rugaciune. Dar mult, ca suflare lina, ca boare bine mirositoare, si se revarsa in tot trupul. Atunci rugaciunea se intrerupe. Inceteaza madularele orice miscare. Numai mintea vede in lumina cea neapropiata. Atunci se uneste omul cu Dumnezeu. Omul nu mai poate sa se distinga pe sine, precum fierul inrosit. Inainte de a fi introdus in foc, el se numeste fier. Cand se aprinde si se inroseste, devine una cu focul. Sau ca ceara, care atunci cand se apropie de foc se topeste si se transforma in foc si nu poate sa-si mai pastreze firea sa.

Numai dupa ce trece vederea dumnezeiasca ( theoria ), omul revine iarasi la firea sa. In timpul vedere celei dumnezeiesti este altceva, pentru ca isi trage izvorul din altceva. Se uneste intru totul cu Dumnezeu. Nu mai simte nici ca are trup si nici chilie. Este ca un meteorit. Urca la cer fara trup ! Cu adevarat mare este taina aceasta. Deoarece omul vede ceea ce limba nu poate sa spuna. Si dupa ce trece aceasta vedere dumnezeiasca, se afla intr-o stare de asa smerenie incat plange ca un copil mic, mirandu-se cum de ii daruieste astfel de bunuri Domnul, din moment ce el insusi nu face nimic bun. Ajunge la o asemenea cunostinta de sine, incat daca il intrebi, crede cu adevarat ca este cel mai sarac si ca este nevrednic de aceasta viata. Si cu cat gandeste mai mult in acest fel, cu atat primeste mai mult din partea lui Dumnezeu. " Ajunge ", striga atunci la Dumnezeu. Si harul inca se mai inmulteste. Devine fiu al Imparatului. Si daca il intrebi:

"- Ale cui sunt cele ce porti ?

- Ale Domnului meu - raspunde.

- Painea si mancarea pe care o mananci, ale cui sunt ?

- Ale Domnului meu.

- Banii care ii ai ?

- Ai Domnului meu.

- Ce ai al tau ?

- Nimic. Sunt tarana; sunt noroi, sunt praf. Ma ridici, ma ridic. Ma arunci, ma las aruncat. Ma ridici, eu cad. Firea mea este nimic. "

Si nu se satura spunand acestea.

Si ce este acest nimic ?

Este nimicul de dinainte de a face Dumnezeu cerul si pamantul."

Acesta este de-abia inceputul existentei noastre. Iar alcatuirea si originea noastra este tarana. Si puterea noastra ? Insuflarea dumnezeiasca, suflarea lui Dumnezeu.

Daca ne iei, Dumnezeul meu, Iubitorule de oameni si Facatorule a tot binele, insuflarea Ta dumnezeiasca pe care ne-ai suflat-o in fata si am primit duh de viata, ne vom preface din nou in tarana.

Asadar, ce ai si sa nu fi primit, omule mandru ? Iar daca ai primit, de ce te mandresti ca si cand nu ai fi primit ? Cunoaste-ti, suflete smerit, pe Binefacatorul tau si ai grija sa nu-ti insusesti lucruri straine - cele ale lui Dumnezeu - ca fiind dobandite de tine. Cunoaste-ti existenta ta nevrednica, cunoaste-ti originea ta. Nu uita ca esti strain aici si toate iti sunt straine ! Si daca ti-au fost date de dulcele Dumnezeu, intoarce-le cu inima curata, din ale Sale, ale Sale : " ale Tale dintru ale Tale ". Daca te urci la ceruri si vezi pe Sfintii Ingeri, daca auzi glasurile Puterilor Ceresti, daca teologhisesti si inveti pe ceilalti, daca ai biruit toate viclesugurile demonilor, daca scrii si vorbesti si faptuiesti, toate sunt dar de la Dumnezeu.

Spune atunci, Stapanului tau : " Primeste, suflarea mea cea dulce, Iisuse al meu, " ale Tale dintru ale Tale " Si atunci ?! Atunci, suflete al meu, ce vei vedea ?

Vei vedea deschizandu-se visteriile lui Dumnezeu si ti se va spune: " Primeste, fiul meu, toate, deoarece te-ai aratat credincios si bun chivernisitor !"

Carti Ortodoxe

Cuprins