DARURILE MAICII DOMNULUI

• « Inapoi
• Inainte »

Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila si indurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricina de slava si de inaltare duhovniceasca? Care credeti ca a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?

Oare fecioria sau intelepciunea sau sfintenia sau priceperea sau alte multe si nenumarate daruri pe care le avea?

Da, fratii mei! Intr-adevar, Preasfanta Fecioara Maria a fost impodobita de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovnicesti. Insa darul cel mai mare care i-a fost ei pricina de slava si de cinste negraita a fost darul smereniei. Fara de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.

Smerenia a fost pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioare Maria, mai mult decat toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfantului Duh, Domnul a cautat spre smerenia roabei Sale si a ridicat-o la atata slava si cinste, spre a fi laudata in cer de toate ostile ceresti, si pe pamant fericita de toate neamurile.

Smerenia a fost cea dintai pricina de inaltare si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia a inaltat pe Avraam si l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri, caci se socotea pe sine a fi pamant si cenusa. Smerenia l-a inaltat pe Iosif si l-a facut pe el mai mare peste tara Egiptului.

Smerenia l-a facut pe Moise cel gangav la limba, povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel. Caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.

Smerenia l-a aratat pe David a fi dupa inima lui Dumnezeu, caci se socotea pe sine vierme si nu om. Cu smerenia a stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia si mai mult decat toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua incaltamintei lui Hristos si care, pentru adancimea smereniei lui, s-a invrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan si de a se numi de Insusi Hristos, cel mai mare om nascut din femeie.

Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat smerenie mare, apoi cine poate sa inteleaga cata adancime de smerenie a fost in inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind si intelegand de la Arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfant si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a inaltat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!

Aici cu adevarat a luat plinire cuvantul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi inaltat. Iar Sfantul Efrem Sirul zice ca: "In inima adanca se va inalta Dumnezeu".

Deci, dupa marturia acestui sfant parinte, toate darurile cele mai inalte pe cele smerite se reazima. Apoi si la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele inalte si duhovnicesti cu care a fost impodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica, smerita ei cugetare.

Iubitii mei frati, spre a deslusi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am sa va spun o istorioara. Se povesteste ca un vestit sculptor, a facut, pe langa alte statui vrednice de lauda si de mirare, si un minunat spic de grau de care atarna un porumbel. Toti se mirau si se minunau de aceasta uimitoare sculptura, deoarece se parea ca in ea mestesugul nu urmeaza firii, ci o depaseste pe ea.

Dar era o taina nedezlegata, cum un spic care este asa de gingas cu puterea, sa poata tina pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei insa arata si inchipuieste pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfanta Fecioara era aici inchipuita printr-un fir de grau, iar porumbelul era chipul Duhului Sfant.

Spicul statea aplecat de greutatea porumbe-lului, aratand, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie cand Duhul Sfant a venit peste ea si a facut-o salas lui Hristos Dumnezeu.

Iubitii mei frati, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de slava, de cinste si de inaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atat mai mult la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Dar sa stiti si sa intelegeti, ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte, si moarte de cruce.

Iar aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste si pentru aceea si Dumnezeu l-a preainaltat si I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt.

Dar va zice cineva: "Ce este smerenia?" La aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfantului Isaac Sirianul: "Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a imbracat Dumnezeu, cand a binevoit a veni in lume, si S-a imbracat in firea noastra cea smerita".

Iar daca se va intreba cineva din ce se naste ea, vom zice ca Sfantul Ioan Scararul, ca din ascultare si din taierea voii. Si daca va zice cineva pentru care motiv smerenia este asa de mare, voi zice, pentru ca numai ea poate ucide pe cel mai mare pacat, care este mandria. Pentru acest pacat, ingerii au cazut din cer si stramosii nostri, Adam si Eva, au cazut din rai; caci, ascultand de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei.

Fratii mei, vreau sa va spun ca astazi, mai mult ca oricand, acest mare pacat al mandriei a cuprins toata lumea. Fiecare doreste sa fie mai mare peste altii si sa-i robeasca si sa-i stapaneasca. Fiecare doreste sa fie mai bogat decat altul; fiecare sa fie mai cinstit, mai vestit si mai bagat in seama decat altul. Fiecare doreste a se socoti mai intelept decat altii. Fiecare se lauda ca este mai iscusit in meserii si mestesuguri.

Cine invata pe cel sarac sa ia painea de la gura copiilor si sa-si cumpere televizor si video, spre a-si inchipui si el ca este asemenea cu cei avuti? Nu mandria?

Cine invata pe femei si pe fete sa munceasca luni si ani de zile, nu spre a-si cumpara cele de nevoie vietii, ci spre a-si cumpara rochii la moda si incaltaminte luxoasa si alte lucruri desarte, care nu tin nici de foame, nici de frig? Oare nu mandria?

Cine invata pe cel sarac, care are o casa de copii, sa se sarguiasca cu mai multa truda spre a le face la toti haine luxoase si de mult pret, spre a-i face sa fie in rand cu lumea? Nu mandria?

Cine face pe fetele si pe femeile cele usoare sa se dreaga pe fete cu pudra si cu alte unsori si sa-si vopseasca unghiile spre a arata mai tinere si mai frumoase? Oare nu mandria si slava desarta, care este fiica cea dintai a mandriei? Vor sa fie cu orice pret in rand cu lumea si nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, in cel rau zace; si iarasi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu.

Cine invata pe cei neinvatati sa defaime pe cei cu adevarat invatati? Nu mandria? De unde vin bataile, ambitiile, laudele, pricinile, sfezile, tulbu-rarile si vrajbele intre oameni? Nu din mandrie? Ca fiecare se socoteste mai tare decat altul si mai drept. Au nu din mandrie?

O, rautate fara margini! Cine mai cunoaste azi rautatile tale? Si cine se mai osteneste astazi sa alunge aceasta ciuma sufleteasca din inima sa?

Fratii mei, iata pentru care pricina sfanta smerenie este cea mai vestita din toate virtutile, pentru ca numai aceasta poate sa le pazeasca pe toate si fara de ea, toate sunt nimic. Sa stiti si sa tineti minte ca numai aceasta singura virtute, smerenia, poate in vremea mortii sa mantuiasca pe om, dupa cum zice unul din sfintii Filocaliei.

De aceea si Mantuitorul nostru, pe cei smeriti cugetatori ii fericeste cel dintai, zicand: Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia cerurilor. Caci cel ce are smerenie in inima sa, macar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sarac si ca, inaintea lui Dumnezeu, nu a facut nimic bun.

Deci, fratii mei, sa nu uitati cat de mare este darul smereniei si cata slava si fericire aduce omului aceasta slavita si prea mare virtute. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »