Preotia ca slujire a Cuvantului
Slujirea cuvantului este esentiala preotiei, face parte din cele trei slujiri fundamentale : invatatoreasca, sfintitoare, pastorala. Slujiri care trebuiesc privite in unitate, pentru ca viata este unitate si preotul este al unitatii. Slujirea cuvintului este esentiala firii umane insesi, pentru ca omul este fiinta cuvantatoare : fiinta care se distinge, se manifesta prin ratiune si prin cuvant.
Dar Dumnezeu insusi ni s-a descoperit prin Cuvant. A doua Persoana a Dumnezeirii este Fiul, Chipul si Cuvantul Tatalui, si prin aceasta este revelatia Lui.
Cuvantul este in acelasi timp : revelatie si creatie. Actul creator dumnezeiesc incepe prin : "Si a zis Dumnezeu : sa fie." (Fapte I, 3). Si faptura, cerul, pamantul, universul, apar prin Cuvantul Sau creator. Psalmistui proclama .- "Cu cuvantul Domnului cerurile s-au intarit si cu duhul gurii Sale toata puterea lor" (Ps. XXXIII, 6).
Pentru ca Dumnezeu este Cuvant, si pentru ca se reveleaza si creaza prin Cuvantul Sau, pentru aceia si noi cei ziditi dupa chipul Sau, suntem prin ceea ce e mai reprezentativ in noi : "cuvant", fiinte cuvantafoare. - "Toate printr-insul s-au facut" zice Sfanta Scriptura (Ioan I, 3). Dar numai pe Adam 1-a facut sa fie "chip" al Cuvantului Sau. Totul se naste din dialog, din comuniune. Iar din dialogul cu Cel ce este prin El insusi Cuvant, se zidesc, iau existenta si viata : fiinte cuvantatoare. "Noi gandim rational sl vorbim, afirma teologul nostru, Pr. Prof. D. Staniloae pentru ca suntem parteneri ai Persoanei care este ea insasi Cuvantul personal si a pus in fata noastra gandirea Sa, sau chipul creat al gandirii Sale" -. "Si a suflat Dumnezeu in el suflare de viata" zice Sfanta Scriptura (Facere II, 7). Expresia biblica descopera acest fata in fata al lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu-Cuvantul insufla prin Duhul sfant "chipul Sau lui Adam, omului. "Forma cea mai inalta si cea mai frumoasa pe care ne-o putem imagina despre creatie zice si un ganditor crestin contemporan, este aceea a unui raport intim si trait intre fiinte, din care una nu inceteaza sa comunice celeilalte aceasta posibilitate de a se crea.
Aceasta sugereaza ideea unei adevarate filiatii intre constiinte si Dumnezeu". A zidi dumnezeieste, "dupa chip", inseamna a insufla, inspira si a sadi modelul divin, sau, ceea ce are Dumnezeu insasi : cuvant si duh dumnezeiesc. "Prin Cuvantul si in Duhul este faptura cea dupa chip", zice Sfantul Vasile cel Mare. De aceea Sfanta Scriptura vorbeste de "rasadul" sadit de Tatal, si care ramane. "Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu Cel ceresc, va fi smuls din radacina" (Matei XV, 13). Acest rasad este chipul, zestrea noastra dumnezeiasca. Zestre care inseamna universul nostru spiritual al revelatiei, si care se exprima, intrupeaza in Cuvant.
Lumea noastra spirituala si Cuvantul care o reveleaza constituie darul, bogatia, unicitatea noastra. Iar cuvantul in insesi definitia lui obisnuita este tocmai aceasta exteriorizare, comunicare, voce purtatoare a ei, voce purtatoare de sens, voce care, intrupeaza si exprima sensul si sensurile existentei, semnificatiile ei. Pentru Fer. Augustin "Cuvantul este semnul de prim ordin de care se servesc oamenii pentru a exprima gandurile lor. Si, dupa el, e imposibil sa fie inlocuit prin vreun alt semn". Cuvantul e raza de lumina si iubire care tasneste din soarele launtric al spiritului. Este intrupare si revelatie a universului gandirii noastre, asa cum Dumnezeu-Cuvantul este revelatia Dumnezeirii. Cuvantul este raspunsul si mesajul nostru catre Dumnezeu si catre lume. Animalul vorbeste, e necuvantator, pentru ca nu are acest univers spiritual pe care sa-l exprime. De aceea Adam, omul le-a dat si le da nume tuturor. Reveleaza, desigur, si animalul, ca si intreaga creatie pe Ziditorul ei, si "adevarul lucrurilor". Asa cum si zice Psalmistul : "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui vesteste taria. Ziua spune zilei cuvant" (Ps. XVIII, 12). Intreaga creatie e revelatie, e "cuvant", pentru ca revelatia prin ea insasi este creatie si marturie a lui Dumnezeu-Cuvantul. Dar cuvant ca revelatie a persoanei, a unui univers spiritual pe care il poarta in sine, dupa chipul lui Dumnezeu, are numai omul. Bogatia sau saracia noastra spirituala tine de aceasta lume a adevarului pe care o adunam in noi, mai mica sau mai mare, si o exprimam in cuvant si fapta. In acest sens se poate spune ca "dreptul" fiecaruia se intinde atat cat adevarul pe care-l poarta si roadele aduse de el in slujirea binelui, a vietii. Si pentru aceea Mantuitorul fericeste pe cei "saraci cu duhul", intrucat acestia, constienti de "saracia" lor duhovniceasca, sunt permanent mistuiti de setea si foamea cuvantului, a adevarului, a dreptatii, a iubirii, a curatiei, a pacii. toate bogatii ale "imparatiei cerurilor".
Si toata aceasta bogatie, potrivit revelatiei, tine de insusirea noastra esentiala, de fiinte inzestrate cu duh si grai care constituie actul nostru de nastere la umanitate. Prin acest dar al spiritului si al cuvantului - care se intrupeaza in acte ziditoare, a crescut, a progresat persoana umana. Asa ne zidim dupa chipul si asemanarea Dumnezeului-Treime si ne imbogatim, in comuniune cu semenii, "cerul" nostru spiritual, semnificatiile existentei, limbajul, valorile pe care le realizam.
Structurile caderii, pacatul cu urmarile lui, a putut umbri si altera aceasta comunicare luminoasa, revelatoare. Si cuvantul nostru n-a ramas totdeauna si deplin, cuvant ziditor, ca "chip" al lui Dumnezeu-Cuvantul. Poate deveni uneori nelucrator, impur, sau dupa spuse Domnului, "desert", implicand o grava raspundere (Matei XII, 36). Dar mai profund, dincolo de aceasta slabire spirituala, cum arata proorocul, "foamea de cuvant divin." (Amos VIII, 11), adevarat, constitutiva "chipului, ramane ca temei al comunicarii noastre duhovnicesti, mantuitoare.
Daca darul cuvantului constituie o zestre universal umana, slujirea cuvantului insa e si o vocatie. In Vechiul Testament, cu care, firesc, incepem o privire de sinteza patriarhii si profetii, unii dintre ei fiind preoti, sunt acum organe si slujitori ai acestei vocatii. Intre acestia, Moise ocupa un loc exceptional. El este "vasul ales" care primeste revelatia de la Horeb, prin care Dumnezeu i se descopera ca existenta absoluta: "Eu sunt Cel ce sunt" (les. III, 14) ; si, revelatia de pe Sinai, - "Cuvintele legamantului : Cele zece porunci" (Ies. XXXIV, 28). Pe aceasta revelatie, marturie a lui Dumnezeu ca existenta si fundament al existentei, si a legii Lui, se intemeiaza intreaga credinta tare a profetului, cu care avea sa conduca, 40 de ani, poporul prin desert; sa implineasca misiunea, propovaduirea si opera Lui proniatoare.
Moise ni se arata ca un autentic mesager si slujitor al cuvantuiui dumnezeiesc al Vechiului Testament. El are constiinta si marturiseste ca in cuvantul lui e "cuvantul Domnului", e revelatie de sus. "Domnul mi-a grait din varful muntelui" (Ies. XIX, 3). Propovaduirea lui poarta astfel pecetea autoritatii divine. Profetul e "graitor din partea lui Dumnezeu" (Ies. IV, 16), vorbeste in numele Lui. Domnul "deschide gura lui" gangava, ii vorbeste "fata catre fata, cum ar vorbi cineva cu prietenul sau" (Ies. XXXIII, II). Si Moise "scriind pe table cuvintele Legamantului", si purtand in maini tablele legii. fata ii straluceste, incat fii lui Israel nu-l pot privi. Cum precizeaza scriitorul sacru, - "fata sa straluceste pentru ca graise Dumnezeu cu el" (Ies. XXXIV, 29) ; - era plin si transfigurat prin prezenta in el a Cuvantuiui, a legii divine.
Si el implineste aceasta misiune ca profet, ca "trimis", slujitor si mijlocitor desi consacrat in aceasta slujire era Aaron, zice proorocul, intre Dumnezeu si popor, ca un arhiereu - "Eu am stat, in vremea aceea intre Dumnezeu si voi" (Deut. V, 5). - El e glasul lui Dumnezeu catre ei si glasul lor catre Dumnezeu. "Vorbeste tu cu noi si vom asculta" (Ies. XX, 19). El vorbeste in numele, lor lui Dumnezeu si ei stau jos, "imprejurul muntelui" (Ies. XIX, 12). El e "preotul", mijlocitorul vizibil intre Dumnezeu, a carui "fata ei nu pot s-o vada". Si primind legea, "Cartea legamntului" Moise profetul o vesteste in mijlocul adunarii si o pecetluieste cu sangele jertfei, in cadrul cultului, la care poporul raspunde : "Toate cate a grait Domnul le vom face si le vom asculta" (Ies. XXIV, 7). - Legea e "lucrul lui Dumnezeu" (Ies. XXXII, 16), si e scrisa pe table de piatra, semn al perenitatii. Iar Moise le porunceste sa fie intiparita "in inima, in suflet. pe usorii casei, pe porti." (Deut. VI, 7-9), incat poarta in ea girul, semnul iubirii lui Dumnezeu, al binecuvantarii Lui, al vietii (Deut. X, 13-15 ; XXVIII, 2-7 ; XXX, 16).
Dar in chip firesc, profetul are constiinta ca "legea" nu e ultimul cuvant al revelatiei ; era doar "umbra bunurilor viitoare, nu chipul" (Evt. X, I), si ca el insusi e numai organul profetic, vestitorul lui Dumnezeu-Cuvantul pe care il pregateste, il anunta ; "Prooroc din mijlocul tau si din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau : pe Acela sa-L ascultati" (Deut. XVIII, 15). Revelatia de pe Sinai este sursa intregii propovaduiri profetice a Vechiului Testament. Reafirmata mereu, interpretata si adancita de profetii ce au urmat, ea atesta si sustine constiinta proniei si a legamantului. Constiinta marturisita de Isaia prin cunoscutele cuvinte : "Cu noi este Dumnezeu." (Isaia VIII, 9). Profetii sunt in continuare purtatori, slujitori ai Cuvantuiui. Buzele lor sunt curatite de "carbunele de pe jertfelnicul divin" cu care serafimul le sterge pacatul (Isaia VI, 6-7) si ii face vrednici de a-I fi vestitori. "Inainte de venirea vazuta in trup, Cuvantul lui Dumnezeu venea spiritual la patriarhi si prooroci, preinchipuind tainele venirii Lui", zice Sfantul Maxim Marturisitorul .
In acest duh marturiseste Ieremia : "Si Domnul mi-a intins mana, mi-a atins gura si mi-a zis : "Iata am pus cuvintele mele in gura ta" (Ier. I, 9). Si pentru toti profetii, Sfanta Scriptura rosteste la fel: "Fost-a cuvantul lui Dumnezeu catre mine, preotul Iezechiil (I, 3), sau catre Miheea, Ioil, Sofonie. Ei au fost asemenea lui Moise "trimisi", mesageri ai Revelatiei Lui ; Pastratorii si interpretii Legii. Dumnezeu a vorbit si prin ei, prin mijlocirea lor : "Cel ce deosebeste drept de nedrept, gura mea se va chema", rosteste El prin graiul profetului. Cuvintele Domnului devin foc in gura lor" (Ier. V, 14), prin Duhul Sfant, pentru a mistui uscaciunea, si ei sunt ca niste flacari duhovnicesti pentru ca Dumnezeu insusi este "foc mistuitor" (Deut. IV, 24). Iar misiunea lor poarta o responsabilitate salvatoare in fata pacatului distrugator, a faradelegii care "necinsteste tronul slavei lui Dumnezeu", adica inima, constiinta; veghind "sa nu se strice legamantul" divin (Ier. XIV, 10).
Uneori propovaduirea lor ia forma unui dialog palpitant cu Dumnezeu : "Pe tine Fiul Omului te-am pus strajer casei lui Israel si tu vei auzi cuvant din gura mea. Cand eu voi zice pacatosului : Pacatosule vei muri, si tu nu vei grai nimic, ca sa prevestesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci pacatosul acela va muri pentru pacatele sale, iar sangele lui il voi cere din mana ta. Si cand voi zice pacatosului : vei muri, dar el se va intoarce de la pacatele sale si va face judecata si dreptate, daca acest pacatos va inapoia zalogul, pentru cele rapite va despagubi, va umbla dupa legile vietii, nefacand nimic rau, atunci el va fi viu si nu va muri" (Iez. XXXIII, 7, 8, 14, 15). - Cum se poate deduce, cuvantul profetului e indreptat catre preoti, catre pastori. Iezechiel insusi era preot. Si are in vedere menirea cinului lui. Ideile ii sunt viguroase si exprimate energic si patetic.
Tot atat de necrutator si plastic, adresandu-se parca si unora dintre preotii Noului asezamant, e si in apostrofa cunoscuta : Dumnezeu il interpeleaza pe profet : "Vai de pastorii care s-au pastorit pe ei insisi! Pastorii nu trebuiau ei oare sa pastoreasca turma ? Dar voi ati mancat grasime si cu lana v-ati imbracat; oile cele grase le-ati junghiat, iar turma n-ati pascut-o. Pe cele slabe nu le-ati intarit; oaia bolnava n-ati lecuit-o si pe cea ranita n-ati legat-o ; pe cea ratacita n-ati intors-o si pe cea pierduta n-ati cautat-o, ci le-ati stapanit cu asprime si cruzime. Si ele neavand pastor s-au risipit (Iez. XXXIV, 2-5).
Profetii au avut in acelasi timp constiinta fortei rodnice, ziditoare a Cuvantului. Credeau si simteau viu acest fapt. Se recunosteau pe ei trimisi, vestitori, in timp ce obarsia, mesajul si puterea cuvantului lor erau de sus. Si exprimau viguros si plastic, intuitiv, acest fapt, cu imagini din natura, din creatie. - "Precum se pogoara ploaia si zapada din cer si nu se mai intoarce pana nu adapa pamantul si-l face de rasare si rodeste si da samanta semanatorului si paine spre mancare, asa va fi cuvantul Meu, care iese din gura Mea ; el nu se intoarce catre Mine fara sa dea rod, ci el face voia Mea si isi indeplineste rostul lui" (Isaia LV, 11-12).
Principalele teme ale predicii profetilor sunt indeosebi : credinta intr-un singur Dumnezeu si ferirea de idoli si autolatrie ; pazirea legii ca temei al vietii spirituale si morale ; pregatirea mantuirii, prin venirea lui., Mesia.
Propovaduirea lor, cu toate vicisitudinile istorice, greseli, esecuri nu e marcata de deznadejde, de defetism. - Inradacinata ferm in legea si vointa unicului Dumnezeu, in monoteism, e sustinuta de viziune clara, unitate si sens ziditor. Ordinea morala e expusa precis si energic. "Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau", zice Isaia (V, 20). Formalismul ritual e combatut cu asprime, degajandu-se spiritul revelatiei : "Mila voiesc, dar nu jertfa, si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" zice Osea (VI, 6). In acelasi sens, mai explicit, cu aspecte teologice si etice, deodata in stil retoric direct, se rosteste Miheia : "Ti s-a aratat, omule, ceea ce este bun si ceea ce Dumnezeu cere de la tine : dreptate, iubire si milostivire si cu smerenie sa mergi inaintea Domnului Dumnezeului tau ! (VI, 8). Analiza desertaciunii slujirii la idoli e purificatoare si unifica constiintele, iar orizontul mesianic insorit deschide sufletele in credinta si speranta. Cuvantul profetului devine tot mai mult o anticipare a "Cuvantului", a pecetluirii legamantului prin EL - "Iata legamantul meu, zice Domnul : "Duhul Meu care este peste tine si Cuvintele Mele pe care le-am pus in gura ta, sa nu se departeze din gura ta, nici din gura urmasilor tai, si nici din gura urmasilor, urmasilor tai, zice Domnul, de acum si pana in veac" (Isaia LIX, 21).
Iisus Hristos este plinirea acestei revelatii, si Domnul o afirma ; "Astazi s-a implinit Scriptura aceasta" (Luca IV, 21). Legea si profetii au fost pana la Ioan (Matei II, 13). Hristos este telul, e finalitatea lor (Rom. X, 4), pentru ca El le este si sursa. Predica profetilor se inspira, ia putere si din darul primit al Legii, dar si din speranta ei viitoare, mesianica. E vestire profetica, iar Hristos este "Profetul" catre care tinde si i-L proclama. Legea e "umbra bunurilor viitoare", in timp ce El este "Arhiereul acestor bunatati". Si legea e, de atatea ori, lupta impotriva tentatiei idolilor, pentru ca "Chipul" inca n-a venit; e confruntare cu niste forme exterioare, osificate, adesea sterile, pentru ca duhul si cuvantul nu sunt totdeauna acum "una" (Fac. VI, 3). - Dar in Hristos, Cuvantul si Duhul "una" sunt, intrucat Dumnezeu-Cuvantul se intrupeaza de la Duhul Sfant, creste si se intareste din puterea Duhului, cerceteaza si graieste din adancurile Dumnezeirii din El. In propovaduirea lui Hristos vorbeste deodata - Profetul si Arhiereul, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. - "Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri, prin prooroci, incepe Epistola catre Evrei, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul. prin care a facut si veacurile. si Care tine toate cu cuvantul puterii Sale." ( I. 1-3). Prin insusi Cuvantul care creeaza, care sustine viata, care va si Judeca." (Ioan XII, 48). Care se intrupeaza in vesmantul cuvantului omenesc, si cuvantul omenesc devine in El cuvantul lui Dumnezeu. Asa Precum in jertfa El este si Cel ce o aduce si Cel ce se aduce pe Sine, dumnezeu si om, si de aceea jertfa Lui e deplina, e mantuitoare ; la fel in propovaduirea Lui, Cuvantul Lui este Dumnezeu-Cuvantul; El este fiinta si viata mesajului Sau. Este Cuvantul Tatalui care in puterea Duhului vesteste si ne lumineaza intreg orizontul vietii, da raspuns intrebarilor noastre si sens ultim existentei noastre. Tatal insusi la inceputul slujirii mesianice da aceasta marturie si rosteste : "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Care am binevoit" (Matei III, 17). Voia mea e in cuvantul, in invatatura Sa (Ioan VII, 16). Iar la Tabor, odata cu prezenta lui Moisi si Ilie care atesta legea si proorocii implinindu-se in El acelasi glas al Tatalui intareste : "Pe Acesta ascultati-L" (Matei XVII, 5).
Si intr-adevar, in cuvintele, in predica Sa, incepand cu Predica de pe Munte, Hristos vorbeste cu aceasta autoritate divina. Nu numai ca un organ al revelatiei, ci fiind El insusi Revelatia. "Ati auzit ca s-a zis celor de demult., rosteste in Predica de pe Munte": ".Sa nu ucizi. sa nu savarsesti adulter. sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau". - "Eu insa va spun voua : oricine se manie pe fratele sau, vrednic va fi de osanda. Oricine priveste la femeie poftind, a si savarsit adulter in inima lui. Iubiti pe vrajmasii vostri" (Matei cap. 5). - Un mod unic de a predica. - Locutiunea : "Eu insa spun voua. "descopera pe Acela care vorbeste cu autoritate suprema, in numele Tatalui. Pe Acela care incepe propovaduirea Sa cu : "Adevar, adevar spun voua". Sau, potrivit textului original : "Amin, amin spun voua. !" Si cum s-a observat, daca aceasta, afirmatie, marturisire - "amin" - era rostita in cultul iudaic contemporan Domnului, de altfel ca si la noi astazi, la sfarsitul unei rugaciuni sau citiri din Sfanta Scriptura, si de alta persoana, la Mantuitorul, dimpotriva, cuvantul e la inceput7. Si il rosteste El insusi: - "Amin spun voua.". Si cu simplitate, firesc. Adevarul pe care il spune ii apartine; e fondul si substanta Lui. Si este in acest fel de a vorbi expresia unei certitudini absolute pe care o putea pronunta doar El, "Cel ce este amin" (Apoc. III, 14). Cel ce este "Calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6). Care este "mai mare decit Templul" (Matei XII, 14), deci decat legea pe care o semnifica, intrucit El ii este Autorul si Desavirsitorul ei ; care este "Domn si al Sabatului" (Matei XII, 8), care poate schimba deci timpul, sarbatorile. Care poate porunci : "Fiti desavarsiti, precum si Tatal vostru Cel ceresc este desavarsit " (Matei V, 48). Si o asemenea porunca nu mai fusese data din zilele creatiei, cand Adam a fost chemat la asemanarea cu Dumnezeu, prin porunca Creatorului (Fac. I, 26). Acum o rosteste Fiul trimis sa ne faca si pe noi "fii" ai Parintelui ceresc.
Esential, cuvantul Domnului cuprinde, se refera la intreg adevarul credintei si existentei : Dumnezeu, lumea, omul. Si El vorbeste despre Dumnezeu cu totul aparte, familial. Il numeste Tata, cum mai era numit uneori, dar cu un apelativ propriu, total nou : Avva = Parinte. Termen care cum s-a sesizat de cercetatori, nu era intrebuintat in rugaciunile timpului, fiind numai modul de adresa al unui copil catre tatal sau, pe care Iisus il foloseste descoperind intimitatea Sa profunda si unica cu Tatal. "Acest Avva", comenteaza un teolog, este ipsissima vox a lui Iisus. Poarta afirmatia cisiunii Sale si inima mesajului Sau". Arata in cuvantul lui Hristos cunostinta, voia, iubirea divina, curgand de la sursa, de la Parintele ceresc. - Pe Duhul Sfant il numeste, il vesteste ca pe Mangaietorul", "Duhul Adevarului", Care de la Tatal purcede, Care odihneste peste Dansul. Si asa cuvantul Sau e plin de mangaierea, ungerea, viata, puterea Duhului.
Domnul evoca in verbul Sau intreaga creatie : cerul si pamantul , si Pronia divina pentru toata faptura. Dar mai ales pentru om; pentru sufletul lui de valoare infinita, pentru inima lui menita sa fie lacas al imparatiei lui Dumnezeu, devenind totusi de atatea ori oficina a patimilor ; (Matei 15, 19) pentru suferintele lui sufletesti si trupesti si pacatul lui, pentru care a venit sa-l vindece, sa-l mantuiasca.
Se adreseaza de asemenea tuturor : multimii simple de barbati si femei, farisei si carturari, preoti si chiar membri ai Sinedriului, vamesi sau pacatosi, sanatosi sau bolnavi de tot felul. - Si invata oriunde : in sinagoga, in casa, pe cale, in sanul naturii, pe plaiul muntelui, langa o fantana, pe malul marii etc. Adaptand, integrand plastic si semnificativ mesajul Sau, realitatea din jur : pastorul si oile, semanatorul si secerisul, via si lucratorii ei, pomii si roadele ; sau, nunta si moartea, lumina si intunericul, nisipul miscator si stanca tare, neclintita, pe care trebuie cladita "casa". - Cuprinzand atat de variate aspecte ale vietii : interpretand "legea", dandu-i intelesul ei duhovnicesc si desavarsind-o ; talcuind sensuri noi, adanci, privind rugaciunea, postul, milostenia, darul adus la altar, pacea cu aproapele, unitatea adanca intre ascultarea poruncii si faptuire. Angajand viu situatii concrete, exemplare: iubirea parintelui pentru fii, ascultarea ca si neascultarea fiilor, fapta Samarineanului milostiv, robia tanarului bogat, ca si a altora, fata in fata cu o vaduva in stare a-si jertfi ultimii banuti ; doua stiluri de a sluji : Marta si Maria. Infruntand si dand pe fata gandurile ascunse ale fariseilor si carturarilor, propovaduind multimilor despre painea si lumina vietii, descperindu-se pe Sine aceasta paine, si inca mai profund, facand cunoscuta, indeosebi ucenicilor, slujirea Sa mesianica, mantuitoare, prin cruce, si inviere, pentru infaptuirea imparatiei lui Dumnezeu.
Iar vestirea Domnului tasneste spontan, revelator, din adancurile Dumnezeirii si din belsugul, din prisosul inimii Lui. Imbracand forme felurite, potrivit situatiilor, varstelor de intelegere, conditiilor de viata: fie cuvantari de proportii mari si de un sublim simplu, cum sunt: Predica de pe munte (Matei VI, 5-7), sau cuvintele adresate ucenicilor in ajunul Patimirii (Ioan, cap. 15 ; 15 ; 16) ; fie parabole, cu forta lor sugestiva ; fie alocutii mai scurte, cu sentinte patrunzatoare, fie simple replici. Si toate, indeosebi acele sentinte, maxime, uimesc prin originalitatea, densitatea, frumusetea, puterea de a patrunde, cuceriri si schimba. - "Iubiti pe vrajmasii vostri.", ceea ce inseamna stingerea radicala a raului; "Cel fara de pacat, sa ia primul piatra sa arunce", cuvant ce nu are replica. - "Cel ce vrea sa fie mai mare, sa slujeasca tuturor", solutie care ne unifica pe toti. Sau : "Cate voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le voi lor asemenea", principiu de viata permanent valabil. - Totul e afirmatia clara, ziditoare, nimic ipotetic. Si expresia e atat de directa, solemna. Evangheliile au pastrat acest "stil oral" in care il simti pe Hristos vorbind aevea, prezent, acum.
Cuvantul Domnului este viata, "duh si viata", cum spune El. Pentru a exemplifica plastic aceasta ne ofera pilda Semanatorului. "Samanta este cuvantul lui Dumnezeu" . (Luca VIII, II), explica Mantuitorul. Dar daca samanta e cuvant, atunci aceasta e in aceeasi masura valabil si invers: cuvantul este samanta. In Hristos este samanta dumnezeiasca, e viu si da viata. "Zi numai cu cuvantul, ii spune Sutasul, si se va vindeca sluga mea" (Matei VIII, 8). Cuvantul Lui iarta, vindeca, scoate demoni, desfiinteaza pacatul, transforma suflete, inviaza. Si transmite aceasta putere din unitatea de negrait in Hristos "dintre cuvant si viata care in El era Duhul insusi; dintre persoana si opera, constiinta si misiune divina. - ".Iesind intr-un loc pustiu, multimile il cautau si au venit pana la El, si-L tineau ca sa nu plece de la ei. Iar El a zis catre ei : trebuie sa bine-vestesc imparatia lui Dumnezeu si altor cetati, fiindca pentru aceasta sunt trimis" (Luca IX, 42-43).
Tot timpul slujirii Sale, indeosebi pana la inviere, ucenicii, multimile de credinciosi care-L urmeaza, il numesc "invatator", si Iisus confirma: "Voi ma numiti pe Mine - invatatorul si Domnul - si bine ziceti, caci sunt" (Ioan XII, 13). Impreuna cu cel de Hristos este numele cel mai frecvent si semnificativ in Sfanta Evanghelie. Incununata prin jertfa si inviere, slujirea Sa a fost o neincetata dedicare cuvantului, invataturii si facerii de bine. Orice slujitor al Evangheliei nu trebuie sa uite aceasta. Si cuvintele Lui raman. - ".Cuvintele Mele nu vor trece" spune Mantuitorul (Matei XXIV, 35). Daca menirea unui slujitor al cuvantului e de a predica, si in acelasi timp, de a se face ascultat, inteles pana la aceea schimbare ziditoare a vietii celor ce-I primesc mesajul, si intru aceasta Iisus Hristos este Model. Cuvintele Lui au fost primite cu acea stare de suflet exprimata spontan, chiar de slujitorii Templului : ".Niciodata n-a vorbit un om asa cum a vorbit Omul Acesta." (Ioan VII, 46). Iisus n-a scris. Dar, "plin de har si de adevar" a revarsat si a inscris in suflete cuvintele Lui. Rostite de Cel ce poarta "Fiinta", raspund, sunt in acord, "sunt legate de fiinta noastra, si de fiinta tuturor". De aceea s-au intiparit adanc, de nesters si transfigurator in inimile celor ce I-au urmat, si mai ales ale celor ce luminati, inspirati de Duhul Sfant, au scris Sfintele Evanghelii si ni le-au transmis noua, Bisericii.
Dupa inviere, Mantuitorul numeste pe Sfintii Apostoli "frati" si "fii", ii instituie astfel in aceeasi slujire a Sa, poruncindu-le : ".Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" (Matei XXVIII, 19). De aceea, urmand poruncii, Sfintii apostoli au devenit si s-au numit : "slujitori ai Cuvantului" (Luca I, 2). Si prin aceasta numire si-au marturisit ei insisi vocatia si misiunea lor : atat ca apostoli ai lui Dumnezeu-Cuvantul, cat si a muncii lor de a sluji prin cuvant. Mai mult, ei s-au recunoscut nascuti din dumnezeiescul Cuvant : "Fiind nascuti a doua oara, zice Sfantul Petru, nu din samanta stricacioasa, ci din nestricacioasa, prin cuvantul lui Dumnezeu cel viu si care ramane in veac" (I Petru I, 23).
Asa au inteles ei puterea cuvantului divin, ca a unei seminte din care creste viata. Dealtfel, cum spusese Mintuitorul in pilda Semanatorului. Si asemenea unui pamint, care, din pustiu sau paragina, insamantat si cultivat, devine o gradina, la fel inima credincioasa, prin insamantarea dumnezeiescului cuvant devine "rai cuvantator", cum numeste Biserica pe Maica Domnului. - Asa au sesizat ei cu o sensibilitate si receptivitate unica, sensul si puterea de viata facatoare a cuvantului divin. Facusera si o experienta directa langa Hristos, exprimata spontan de Sfantul Apostal Petru: ". Tu ai cuvintele vietii vesnice" (Ioan VI, 68). Si neincetat ei toti vor simti, in cuvantul lui Hristos "cuvantul vietii" (Fapte V, 20; FilipII, 16; I Ioan I, 1).
Sfintii Apostoli s-au recunoscut chemati prin acest cuvant, semanati spiritual cu el uniti si inradacinati prin el in Hristos, in Duhul Lui. Si propagindu-l, diseminandu-l mai departe, simteau sa slujesc cu adevarat dumnezeiescului invatator, trimiterii Sale mantuitoare in lume. De aceea, cand Biserica, sporind, viata ei a devenit tot mai complexa, inca de la inceput, cu multiple slujiri, si apostolii constata ca nu mai pot face fata slujirii lor esentiale, iau o decizie ca aceasta : "Nu este drept ca noi, parasind cuvantul lui Dumnezeu, sa slujim la mese. Cautati drept aceea, fratilor, sapte barbati dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfant si de intelepciune, pe care noi sa-i randuim la aceasta slujba. Iar noi vom starui in rugaciune si in slujirea cuvantului" (Fapte VI, 2-4).
In aceasta slujire a cuvantului au vazut ei o menire esentiala a apostoliei. In intelesul revelatiei, a fi apostol inseamna a fi trimis ca martor al lui Hristos. - "Si imi veti fi Mie martori" (Fapte I, 8) Ie spune Domnul ; ca martori care proclama marturia Lui. inseamna a face cunoscut : "Cuvantul lui Dumnezeu" (Tit II, 5) ; "Cuvintele sanatoase ale Domnului Nostru Iisus Hristos" (I Tim. VI, 3) ,- "Cuvantul adevarului" (II Tim. II, 15). Predica lor apostolica a fost desemnata in Noul Testament indeosebi prin cuvantul: Kerigma - Rom. XVI, 25; I Cor. I, 21; II, 4; II Tim. Iv, 17 ; Tit 3) ; ceea ce se traduce drept - propovaduire sau vestire in numele cuiva ; mesaj, anunt - pe care, asemenea unui crainic, esti insarcinat sa-l aduci la cunostinta si la indeplinire. In sensul Noului Testament : cuvantul propovaduit in numele lui Dumnezeu. Si dumnezeiestii Apostoli au trait si au lucrat cu smerenie in aceasta constiinta de trimisi povaduim in numele lui Hristos, ca si cum Dumnezeu v-ar indemna prin noi" exclama Sfantul Pavel (II Cor. V, 20). Au vorbit in numele Lui, Cuvintele Lui au transmis revelatia Lui. Intru aceasta a si stat puterea propovaduirii lor.
Si au avut constiinta, simtamantul puternic al unei succesiuni, inlantuiri si transmiteri harice a mesajului divin de la obarsie. In aceasta constiinta scrie tot Sfantul Pavel : ". - Pavel, slujitor al lui Dumnezeu si apostol al lui Hristos. intru nadejdea vietii vesnice, fagaduita mai inainte de anii vecilor, de Dumnezeu, care la timpul cuvenit, si-a facut cunoscut cuvantul Sau, prin propovaduirea incredintata mie, dupa porunca Mantuitorului nostru., si adauga : lui Tit, adevaratul fiu, din credinta cea de obste." (Tit I, 1-4). O adevarata filiatie divina prin Cuvant : de la Dumnezeu prin Hristos in acelasi Duh, in apostoli si in urmasii lor, episcopii hirotoniti de ei. - Dar Mantuitorul insusi propovaduise in acest duh de apostolie : "Cuvantul pe care-l auziti nu este al Meu, ci al Tatalui, care M-a trimis" (Ioan XIV, 23-24). Pentru ca si Sfantul Pavel sa proclame la fel mai departe : "Caci noi nu ne propovaduim pe noi insine, ci pe Hristos Iisus Domnul." (II Cor. IV, 5), care ii trimisese. Si Sfantul evanghelist Ioan invoca la fel sursa marturiei lui si fidelitatea fata de ea, scriind : "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, .despre Cuvantul vietii aceea va vestim" (I Ioan, I, 1). Sfantul Apostol Petru extinde si in viata Bisericii aceasta raspundere : "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu , daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu, pentru ca intru toate Dumnezeu sa fie preamarit prin Iisus Hristos" (I Petru IV, 11).
Aceasta viziune profunda in revelatie, inradacinare in "intelepciunea lui Dumnezeu cea mai inainte de veci, randuita spre marirea noastra" (I Cor. II, 7), si totodata, fundamentare a propovaduirii, a mesajului lor in ea, explica exemplarul lor zel apostolic. Ei au fost cuceriti de ea. Pentru a-i evoca inca un aspect de "inaltimea cunoasterii lui Hristos Domnul" (Filip. III, 8). Ei au adancit mereu aceasta cunoastere ; au meditat-o, au crezut in ea, si-au gasit in ea sensul vietii si misiunii lor : "Noi credem si pentru aceea si graim" (II Cor. IV, 13). Au raspuns chemarii de a-I sluji, si s-au angajat in aceasta chemare, apostolie, simtind, voind, gandind prin Hristos - "Noi avem gandul (mintea) lui Hristos" (I Cor. II, 16). Si au vazut un har, o datorie si o raspundere in a fi facuti partasi la Evanghelie, in a o vesti.". "Caci daca vestesc Evanghelia nu-mi este lauda, spune acelasi Pavel, pentru ca sta asupra mea datoria. Caci, vai mie daca nu voi binevesti" (I Cor. IX, 16), deci daca nu o voi vesti in puritatea ei.
S-au recunoscut pe ei vase slabe, fragile, "de lut", nevrednici de o asemenea, cinstire, si totusi chemati sa poarte o "comoara dumnezeiasca", "constiinta slavei lui Hristos", care ii transforma, ii inalta; care face din ei, din "vase de lut", "temple ale Duhului Sfant", sau cui se exprima Sfantul Ap. Petru : "pietre vii" cu care se zideste "casa duhovniceasca" (I Petru II, 5).
Au inteles puterea mantuitoare a acestei chemari si slujiri, izvorate din puterea "Mantuitorului care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. II, 4). Au vazut legatura adanca intre cunostinta adevarului si mantuire. Si se intelege, nu cu putinta mantuirea fara cunoastere, fara adeziunea constienta si libera a credinciosului. - Dar trebuie de observat, la Sfintii Apostoli nu vorba doar de o cunoastere intelectualista, rece sau cumva trufasa. "Cunostinta semeteste, iubirea zideste" (I Cor. VIII, 1) va spune Sfantul Pavel, invatand pentru aceea, ca "adevarul" trebuie tinut in iubire, in mediul iubirii, incalzit si fructificat prin ea. Altfel, dupa aravul cuvant al Sfantului Ap. Ioan, se si stinge lumina lui - : "Cel ce uraste. este in intuneric" (I Ioan II, 11) ; nu mai e in stare sa vada binele, adevarul. Si in consens cu ei, in acelasi duh, din experienta vie vorbeste si Sfantul Petru : "Adaugati, zice el, la credinta voastra fapta buna ; la fapta buna : cunostinta ; la cunostinta : infranarea ; la infranare : rabdarea ; la rabdare : evlavia ; la evlavie : iubirea" (II Petru, I, 5-8). Si aceasta inlantuire ziditoare de virtuti sustinuta haric a fost totdeauna incununata, de la inceput, in Biserica apostolica, cu masa euharistica, Cina Domnului in care se traia Jertfa si. invierea lui Hristos (I Cor. XI, 23, 29). Si numai aceasta integritate a vietii in Hristos prin cunoastere, virtute, taine, culminand in Euharistie, intemeia incredintarea unei depline slujiri a Cuvantului; primirea, pastrarea si propovaduirea plinatatii credintei, sens autentic al Traditiei : "O, Timotei, pastreaza ceea ce ti s-a incredintat" (I Tim. VI, 20). Aceasta plenitudine simfonica comunica certitudine, echilibru spiritual "sanatate in credinta" (Tit I, 13), o "mireasma a cunostintei lui Hristos" (II Cor. II, 14), cum zice Apostolul.
Dar mai presus de toate, ceea ce asigura intregimea si Unitatea adevarului relevat in propovaduirea lor era lucrarea Duhului Sfant, principiu al unitatii si vietii. Prin Duhul tineau ei tezaurul transmis de Hristos ; in acelasi Duh al Lui erau plini de ravna in a-L comunica Bisericii pastoritilor lor - : "Va ravnesc cu ravna lui Dumnezeu" (II Cor. XI, 2) ; in "dovada Duhului si a puterii Lui" (I Cor. II, 4), sta puterea cuvantului lor. Cuvant marturisit, cum va spune Sfantul Petru, "cu blandete, cu frica, cu buna credinta" (I Petru III, 15) ; cu o "lumina lina", cu "ungere sfanta" si mangaiere a Mangaietorului, Duhul Adevarului, si rodul, mai ales rodul, cel ce facea "sa rodeasca", era desigur tot Duhul care "sporea zilnic obstea celor ce se mantuiau" (Fapte II, 47).
In aceasta prezenta si iradiere a Duhului se proclama Kerigma apostolica , si in atmosfera de cult, de rugaciune si cina euharistica, de iubire, curatie si receptivitate a inimilor. Ne este cunoscuta si structura cultului divin la care participau crestinii, indeosebi in ziua intai a sap-tamanii, duminica, in ziua invierii Domnului. - "Ei staruiau, cum descrie Sfantul Luca, in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni" (Fapte II, 42). - Rugaciunea, predica Apostolilor, frangerea painii - impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, comuniunea, legatura frateasca a iubirii, si totul sustinut, insufletit, de Duhul pe temelia credintei in Hristos, constituiau fiinta Bisericii. Era deja aici, in mugur, o imagine a Liturghiei pe cale de formare. Apostolii, mai apoi urmasii lor : episcopi, preoti, erau proistosii. Ei propovaduiau, aceasta slujire o indeplineau si didascalii, si dupa aceea, la rugaciunea Bisericii binecuvantau painea si vinul, darurile euharistice, si incununau cuvantul prin impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos. Despre un asemenea moment de cult ne istoriseste Sfantul Luca in Faptele Apostolilor : "in ziua intai a saptamanii (duminica), adunandu-ne noi sa frangem painea, Pavel care avea de gand sa plece a doua zi, a inceput sa le vorbeasca si a prelungit cuvantul lui pana la miezul noptii (XX, 7). Cele doua elemente esentiale ale comuniunii liturgice erau deci "frangerea painii euharistice si vestirea cuvantului", si desigur totul in atmosfera de rugaciune, de har. Aceasta era viata "mediul de viata" al Bisericii primare : de misiune, cult, predica, cateheza.
La mai putin de o suta de ani, Sfantul Justin Martirul ne da o descriere, acum ceva mai pe larg, a adunarilor de cult crestine, in felul urmator : "in ziua numita a Domnului, toti credinciosii din orase si de la tara, se aduna in unul si acelasi lor. Aici se citesc cele lasate noua de Apostoli, sau scrierile profetilor, cat ingaduie timpul. Cand citetul a terminat, proistosul (intaistatatorul) tine un cuvant de indemn si chemare la urmarea acestor frumoase invataturi. Apoi ne ridicam cu totii si inaltam rugaciuni. Si precum s-a spus (cap. 65), cand am sfarsit rugaciunea, se aduc : paine, vin si apa. Proistosul rosteste rugaciuni si multumiri cu toata taria, iar poporul raspunde : Amin. Urmeaza impartasirea, fiecare primind partea sa din cele sfintite. Celor ce nu sunt de fata, li se duce prin diaconi".
Aceasta marturie a Sfantului Justin e de o insemnatate deosebita. Ne da o zugravire clara a ceea ce era deja Sfanta Liturghie. Se observa toate elementele esentiale : rugaciune, citirile din Sfanta Scriptura, predica ; apoi aducerea darurilor : paine, vin apa ; sfintirea, impartasirea. - Citirile sfinte si propovaduirea ocupau un loc important. La aceasta data cuvantul de invatatura se tinea de episcop sau preot. Si Sf. Irineu, martor contemporan, ne descrie emotionant atmosfera din biserica unde slujea si predica Sfantul Policarp, barbat apostolic, episcop, "didascal" al Bisericii. "- Imi amintesc mai bine, spune el, de ceea ce am invatat in acel timp, decat de putin timp, pentru ca ceea ce se invata in tinerete, se lipeste mai tare de suflet si nu se uita mai niciodata. Pastrez in minte si locul unde preafericitul Policarp obisnuia a tine cuvantarile. De felul cum intra acolo si iesea, de prezenta sa, de aerul sau, si de talia sa. Pot referi despre cuvantarile ce le tinea poporului, despre istorisirea convorbirilor ce avusese cu Ioan si cu ceilalti care vazusera pe Domnul, si despre ceea ce-i spusese de invatatura si minunile Sale, care se acordau desavarsit cu ceea ce citim in Sfanta Scriptura. Dumnezeu mi-a facut acest dar de a asculta toate aceste lucruri cu o atentie deosebita, de a le scrie nu pe hartie, ci in inima mea si de a le repeta necontenit".
Locul si semnificatia predicii in slujirea preoteasca, tot din aceasta epoca primara a Bisericii, sunt subliniate si de scrierea pastrata sub numele : Peregrinatio Sylviae (sec. IV). "Aici (la Ierusalim) e obiceiul, ni se spune, ca dintre toti preotii care sunt de fata, toti sa vorbeasca care-doresc, si in urma tuturor, predica episcopul. De aceea, aceste predici se tin totdeauna in zile de Duminica, pentru ca totdeauna sa se instruiasca poporul in Sfintele Scripturi si in dragostea lui Dumnezeu ; si pana ce se tin aceste predici se asteapta mult, ca sa se faca Liturghia in Biserica".
Ceea ce atrage atentia din relatarea "Peregrinei", e indeosebi practica Bisericii din Rasarit, de a se tine mai multe predici la aceeasi Liturghie, de catre toti preotii slujitori. Aceasta randuiala era o traditie-mai veche, inca din timpul Sfintilor Apostoli, cand infloreau harismele, si e confirmata de "Constitutiile Apostolice", care infatisand structura cultului divin din epoca primara, hotarau in acest sens : "Iar cand se citeste Evanghelia, toti preotii si diaconii si tot poporul sa stea ascultand" cu multa liniste. Si in urma, preotii sa povatuiasca poporul, fiecare din ei pe rand, nu toti deodata ,- si la urma episcopul, care este ca si carmaciul corabiei".
La aceste marturii ale Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, care vorbesc limpede despre insemnatatea, locul si datoria propovaduirii in preotie, vom mai adauga numai pe aceea a Sfantului Ioan Gura de Aur. De observat, pentru marele Parinte, ca si pentru ceilalti Parinti ai Bisericii, pacatul e intre altele o boala, o suferinta. Si invatand despre caile-de vindecare, Sfantul Ioan Hrisostom spune : "Pentru cei ce vindeca trucurile oamenilor, pentru medici, s-au descoperit fel de fel de medicamente, instrumente medicale si diete. Dar pentru cei ce vindeca trupul lui Hristos, pentru preoti, nu s-a inventat nimic asemanator in afara de pilda prin fapta, preotii n-au decat un singur mijloc, o singura cale de vindecare : invatatura cu cuvantul, predica. Aceasta este instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer! Aceasta tine loc de medicament, aceasta tine loc de cauterizare, tine loc de bisturiu. Daca preotul trebuie sa arda, sa taie, trebuie neaparat sa se foloseasca de predica. Daca predica nu-i in stare sa faca aceasta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predica ridicam sufletul deznadajduit; prin predica smerim sufletul ingamfat; prin predica taiem ce-i de prisos ; prin predica imlinim cele de lipsa ; prin predica lucram pe toate celelalte cate ne ajuta la insanatosirea sufletului". "De aceea, adauga el, preotul trebuie faca totul ca sa dobandeasca aceasta putere, puterea de a predica".
Cu aceasta energica argumentare a puterii si obligatiei predicii, sustinuta cum se stie, jertfelnic si exemplar de Sfantul Ioan Gura de Aur, si in fapt, avem o icoana clara a ceea ce reprezinta pentru Biserica, slujirea cuvantului in vocatia si Taina preotiei. - Faptul care se impune reflectiei noastre din toate aceste marturii, si noi n-am reactualizat de-¦cit momente, se intelege, cele mai semnificative, este, cum se observa, accentul permanent pus pe cuvant, pe propovaduire, pe vestire, att in Vechiul Testament, cat mai ales in Noul Testament care inseamna intruparea insesi a Cuvantului, si care fundamenteaza predica Sfintilor Apostoli, a Sfintilor Parinti care au propovaduit neobositi, cu atata ravna. - Exemplificand, mai putem mentiona ca Sfantul Ioan Gura de Aur predica regulat sambata si duminica, in Paresimi aproape zilnic. Asa cum Fer. Augustin predica zilnic in saptamina luminata. Origen vorbea si el miercurea si vinerea. Dar, fata de o asemenea experienta ne putem si intreba : a acordat cumva Biserica, prin aceasta o preferinta cuvantului, fata de celelalte slujiri ale preotiei, ca de pilda: cea sfintitoare sau pastorala? Desigur, nu! Nu se poate, spune b.o superficial si simplist, ca Mantuitorul a propovaduit in tot timpul slujirii Sale mesianice, si numai in final doar a impartasit pe ucenici cu trupul si sangele Sau jertfit si inviat. invatatura, jertfa, pastorie, toate aceste slujiri, si infinit mai mult decat acestea, sunt o unitate si o permanenta in viata Domnului, Jertfa de pe cruce, actualizata euharistie de Biserica, este incununarea suprema a jertfirii Sale de fiecare zi, asa cum un cuvant al Sau, de pilda, iubire, poate condensa intreaga Sa invatatura semanata de-a lungul anilor de propovaduire. In tot timpul, Hristos a slujit inva-tand, jertfindu-se, pastorind. Astfel incat toate cele trei slujiri ale preotiei Domnului, ca si ale preotiei noastre, trebuie vazute simfonic, in unitate, neangajand in nici un fel, nici aici, vreo ispita sau disputa a primatului uneia din ele. In Hristos este o unica viata divin-umana, haric-exemplara, si care se impartaseste unitar.
Trebuie observata insa o iconomie a acestor slujiri. Orice opera incepe totdeauna cu un anunt, o vestire, o viziune care se intrupeaza si se desavarseste jertfelnic. Prioritatea in timp a vestirii cuvantului tine de aceasta iconomie : a mantuirii. Domnul nostru Iisus Hristos a inceput misiunea Sa "propovaduind Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu" (Marcu I, 14). In sinagoga din Nazaret, unde ne e cunoscuta prima Sa predica, Sfantul Ev. Luca ne spune ca I s-a dat cartea proorocului Isaia-El a deschis si a citit : Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc." (IV, 17). Sfintii Apostoli investiti si trimisi de Hristos, si dupa ei succedand haric, in acelasi Duh, Sfintii Parinti si slujitorii de totdeauna ai Bisericii au lucrat la fel. Au chemat mai intai sufletele prin cuvantul lor. L-au marturisit si facut cunoscut pe Hristos.
Le-au impartasit invatatura si viata, i-au facut ucenici pe cei ce au raspuns chemarii si i-au facut partasi plinatatii vietii in Hristos, prin Sfintie Taine si celelalte ierurgii, lucrari si daruri sfinte. Totdeauna insa precedand si insotind neincetat lumina cuvantului. Caci altfel, cum inspirat arata Sfantul Pavel : "Cum vor chema numele Aceluia in care n-au crezut ? Si cum vor crede in Acela de care n-au auzit ? Si cum vor auzi, fara propovaduitor ? Si cum vor propovadui, de nu se vor trimite ?" (Rom. X, 14, 15).
Dar iarasi trebuie spus : propovaduirea nu are un loc privilegiat, nu se substituie altor cai de sfintire, nu inlocuieste cultul, nu-l poate anula. Mai mult, e o parte a lui, o parte integranta. Si rodul ei haric in cadrul, in atmosfera cultului mai ales, se implineste. Ortodoxia a inteles si a pastrat cu sfintenie aceasta traditie sfanta. De aceea este o Biserica a carei viata duhovniceasca a credinciosilor se desavarseste in cult, in caldura credintei marturisite viu prin rugaciune, culminand cu Sfanta Liturghie "Cultul sacru al Bisericii", "Cerul pe pamant", cum a fost numita. Insa, tocmai Sfanta Liturghie ne descopera, ne arata si locul si semnificatia cuvantului, propovaduirii in dobandirea mantuirii, in realizarea vietii in Hristos. Revelatia fundamentala a Sfintei Scripturi : "Cuvantul trup s-a facut" (Ioan I, 14) ia chip si viata in aceasta capodopera divin-umana, inspirat elaborata de Traditia vie a Bisericii, in cele doua parti ale ei esentiale : Liturghia cuvantului, a catehumenilor, a celor ce iau parte la cuvantul, invatatura Evangheliei ; si Liturghia euharistica, a "credinciosilor", a celor ce se impartasesc din jertfa Cuvantului facut trup. Impreuna, aceste doua parti alcatuiesc fiinta Sfintei Liturghii si arata in Ortodoxie unitatea intre cuvant si sacrament, intre vestirea Evangheliei si impartasirea Euharistiei.
Se poate spune ca este o unica impartasire, Euharistie : a lui Hristos. Caci, intreaga Sfanta Liturghie este viata lui Hristos, este iconomie divina a mantuirii adusa de El; este intalnirea cu El, comunicarea cu El, mai intai prin cuvantul Lui si apoi prin insusi Trupul si Sangele Lui. - De aceea in prima parte a Sfintei Liturghii, iesirea, vohodul mic se face cu Sfanta Evanghelie pe care preotul o inalta, vestind : "intelepciune, drepti!". Si se continua cu chemarea : "Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos" ; urmand apoi citirile din sfintii Apostoli, si Sfanta Evanghelie in care credinciosii il simt pe Hristos insusi propovaduind Evanghelia Sa. Si potrivit Traditiei din Biserica, totdeauna dupa rostirea Sfintei Evanghelii urmeaza talcuirea ei. Iar iesirea, vohodul mare, cu cinstitele daruri, painea si vinul, care prin Duhul Sfant se vor preface in Trupul si Sangele lui Hristos spre impartasirea cu El in Euharistie, are loc acum, dupa Sfanta Evanghelie, dupa cuvantul care o vesteste, o pregateste. Astfel incat "Liturghia Tainei euharistice urmeaza Liturghiei cuvantului si nu viceversa. Cu alte cuvinte Liturghia Tainei cere o pregatire, observa un teolog ortodox contemporan.
Aceasta arata, odata mai mult, locul, valoarea, semnificatia cuvantului in slujirea noastra, in cadrul cultului, in cadrul intregii iconomii a mantuirii. Caci mai trebuie precizat : cand noi spunem, si pe drept cuvant ca in cultul ei Biserica Ortodoxa concentreaza maximal viata duhovniceasca a credinciosilor, pentru noi, esential, cultul nu reprezinta doar un ansamblu de rituri, de cuvinte, acte sfinte, gesturi, semne, simboluri, icoane, - vazute din exterior, sunt si acestea ; ci profund si real, toate-acestea sunt cai, mijloace care exprima prezenta si comunica viata Domnului nostru Iisus Hristos si a Bisericii Sale. In cultul divin ortodox, Sfanta Liturghie, Sfintele Taine, cele sapte laude, ierurgii etc, cum s-a mai subliniat, ne intalnim cu Hristos, cu viata Lui. Si atunci predica are misiunea de a face cunoscuta in cult, viata Mantuitoruiul, intreaga Sa viata, in Biserica.
In acest sens, cuvantul ei, al predicii, are menirea de a explica toate actele din viata Domnului actualizate aici, culminand cu Jertfa si invierea Sa. Asa cum a facut Mantuitorul insusi. Sfintii -Evanghelisti ne arata ca Domnul si-a revelat permanent persoana Sa, prin cuvant, spre exemplu : ca Fiu al lui Dumnezeu facut Om, Fiu al lui Dumnezeu si Fiu al Omului; ca Mesia, implinindu-se in El toate profetiile Vechiului Testament ; ca Rascumparator, Mantuitor prin crucea si invierea Sa etc. Cum am intelege moartea Sa ca jertfa pentru noi pe cruce, intre ceilalti doi rastigniti, daca Domnul insusi n-ar fi descoperit mai intai prin cuvantul Sau acest inteles dumnezeiesc, mantuitor (Matei XVI, 21 ; XVII, 22-23 ; XX, 18, 28). De asemenea, instituind Sfanta Euharistie odata cu chemarea la impartasire a ucenicilor rosteste totodata, prin cuvant, intelesul Tainei : "Luati mancati, acesta este trupul Meu.,- acesta este sangele Meu al Legii celei noi. Si, aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea" (Matei XXVI, 26-27 ; Luca XXII, 17-19). Astfel, cuvant si Taina se identifica in Hristos. De aceea Domnul a spus ca viata Sa se impartaseste deopotriva, deodata, prin cuvantul si prin trupul Sau : "Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica.-" (Ioan V, 24). Si, "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica." (Ioan VI, 54).
In acest duh, sub calauzirea Duhului Sfant, a fost alcatuit cultul divin, Sfanta Liturghie, care la randu-i, in esenta este tot unitate negraita intre cuvint si Taina. Pentru care putem, si trebuie sa spunem ca intreaga randuiala a cultului divin ortodox este si propovaduire, cateheza. Dar nu exhaustiva, nu scuteste pe preotul slujitor de predica, ci il obliga. Asa cum si Sfintii Apostoli nu numai istoriseau simplu viata Domnului in cuvantul lor, ci o si explicau, o aplicau la situatii specifice, legate de loc, de context etnic, spiritual etc. Preotul are misiunea nu numai de a citi Sf. Evanghelie, ci si de a o explica, nu numai de a savarsi Sfintele Taine, ci si de a le talcui intelesul. Cuvantul Lui lumineaza, calauzeste. Un poet crestin sirian (catre sfarsitul sec. IV) rosteste in acest sens : "Ascultatori, plecati urechea, luati aminte la ce spune Evanghelia Domnului. Prin cuvantul Sau Domnul a facut lumea ; prin cuvantul Sau, lumea traieste. Prin cuvantul Sau, El s-a imbracat in trup ; Prin cuvantul Sau, El a zidit si a mantuit pe Adam. Prin cuvantul Sau, au fost ziditi si mantuiti oamenii. Prin cuvantul meu, o prieteni, ascultati-L, purtati-L in inimile voastre, pentru ca pretutindeni cuvantul meu va fi o calauza pentru voi" .
In acest duh biblic si patristic putem preciza inca si mai mult functia cuvantului in unitatea organica cu Sfintele Taine in iconomia mantuirii. Dupa parabola Mantuitorului, predica seamana, insamanteaza in inimile credinciosilor cuvantul, icoana lui Hristos care trebuie sa ia chip in noi, si aceasta o face desigur, in puterea, caldura si roua Duhului. Tainele sfinte ne unesc trup si suflet cu Hristos; cuvantul cheama, trezeste, deschide usa inimii prin credinta. Tainele, indeosebi, dumnezeiasca Euharistie, face sa intre Hristos in camara noastra, sa cinam cu El: "Iata, Eu stau la usa si bat, ne spune ; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). Cuvantul face sa straluceasca in inimile noastre. lumina cea curata a cunoasterii Dumnezeirii., ne deschide ochii gandului spre intelegerea Evangheliei, pune in noi frica fericitelor Sale porunci, ca toate poftele trupului calcand, vietuire duhovniceasca sa petrecem, cugetand si facand toate cele ce sunt spre buna-placerea lui Dumnezeu, asa cum ne rugam inainte de citirea Sfintei Evanghelii. Sau, inca, si intr-o alta rugaciune liturgica : "Salasluind si petrecand in noi, cuvantul Tau, Doamne, sa ne facem Biserica a Prea Sfantului si inchinatului Tau Duh". - "Iar prin unirea cu Hristos in Euharistie, mai profund, noi dobandim sfintirea noastra deplina, cum iarasi ne rugam, dupa primirea Sfintei impartasiri : "Facatorul meu, mai vartos intra in alcatuirea madularelor mele si intru toate incheieturile, in rarunchi si in inima si arde spinii tuturor pacatelor mele ; curateste-mi sufletul; sfinteste-mi gandurile si oasele, numarul deplin al celor cinci simturi il lumineaza ; peste tot ma patrunde. arata-ma locas numai al Duhului Tau si sa nu fiu salas pacatului, ci Tie Casa prin primirea impartasirii".
O simbioza sfanta, negraita intre Cuvant si Taina in lucrarea mantuirii; intre "baia de apa prin cuvant", cum spune Sfantul Pavel, pentru ca in vasul astfel curatit sa poata salaslui Hristos prin Euharistie, sa poata lua "chip Hristos in noi" (Gal. IV, 12).
De aici datoria, obligatia sfanta a propovaduirii, a slujirii cuvantului de catre preot, cum si porunceste Sfantul Pavel ucenicului sau Timotei, si prin el noua : "Propovaduieste cuvantul. fa-te pilda credinciosilor, cu cuvantul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinta." (I Tim. IV, 12). Iar drept incheiere aducem marturia Canonul 19 al Sinodului V-VI Ecumenic, prin care Sf. Parinti hotarasc :
"Inaintestatatorii bisericilor trebuie sa invete in toate zilele si mai ales in duminici intreg clerul si poporul in cuvintele dreptei credinte, culegand ideile si judecatile adevarului din dumnezeiasca Scriptura, si fara sa treaca peste hotarele puse deja peste Traditia de Dumnezeu purtatorilor Parinti. Si daca s-ar intampla vreo controversa in privinta celor scrise, aceasta sa nu se indrepteze altfel, decat precum au expus luminatorii si invatatorii Bisericii in scrierile lor ; si sa se laude mai bine acestea, decat alcatuind parerile lor ; ca nu cumva fiind neexperti sa greseasca de la ceea ce se cuvine. Pentru ca poporul, cunoscand prin invatatura suszisilor Parinti cele bune si de dorit, si cele nefolositoare si de lepadat, isi va indrepta viata spre mai bine si nu va fi prins de patima ignorantei, ci luand aminte la invatatura, se va imbarbata sa nu pateasca ceva rau si de frica muncilor iminente isi va pregati mantuirea sa".
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.