Etapele sau treptele mantuirii

• « Inapoi

2. Etapele sau treptele mantuirii

In general, treptele principale comune sunt urmatoarele:

a. Pregatirea renasterii omului sau a salasluirii lui Hristos, sau a harului in el. Pregatirea aceasta are diferite forme. Pregatirea celor ce s-au botezat in ziua pogoraii Duhului Sfant a inceput prin cuvantul Sfantului Petru, care le-a facut cunoscut pe Hristos.

Acest cuvant a provocat in ei "strapungerea inimii" si dorinta de a se mantui prin alipirea la Hristos. La pocainta pentru viata de pana atunci ii indeamna si Sfantul Apostol Petru (Fapte 2, 37-38). Intrebarea lor: "Ce sa facem?" rasarea din constiinta trezita in ei ca fara Hristos nu exista pentru ei scapare din perspectiva mortii vesnice. De abia dupa aceea s-au botezat.

Pregatirea lui Saul a fost provocata de aratarea nemijlocita a lui Hristos si a continuat prin rugaciune si prin legatura ce a luat-o cu Anania, un ucenic al Apostolilor (Fapte, cap.9). Famenul reginei din Etiopia a simtit trebuinta sa se boteze prin cuvantul diaconului Filip, care a trezit in el credinta in Hristos. Atat Saul cat si famenul s-au botezat in urma acestei pregatiri. Chiar Apostolii s-au pregatit pentru primirea Sfantului Duh prin petrecerea vreme de trei ani langa Iisus si prin rugaciunea timp de zece zile in foisorul de sus din Ierusalim.

Aderentii unor secte cred ca insasi pregatirea aceasta e totul si nu mai primesc Botezul sau il reduc la o simpla ceremonie, prin care fac cunoscuta "convertirea" lor interioara si anterioara.

Diadoh al Foticeii face deosebire intre lucrarea harului asupra omului in faza de pregatire a renasterii lui si intre cea care incepe cu renasterea. Deosebirea este ca inainte de renastere harul lucreaza din afara sufletului asupra lui, iar prin renastere se salasluieste in el insusi. Dimpotriva, satana lucreaza pana la Botez in launtrul sufletului, iar din acel moment lucreaza din afara lui.377 Aceasta se poate intelege asa, ca pana la Botez omul simte indemnuri sa iasa din carapacea egoismului sau, dar nu poate sa realizeze aceste indemnuri. Din momentul Botezului, harul lui Hristos intareste atat de mult hotaraea omului de a sparge inchisoarea egoismului sau, incat el reuseste de fapt sa faca aceasta. Avand in vedere ca pregatirea aceasta are ca scop deschiderea omului pentru Hristos, in cazul copiilor din familiile crestine aceasta deschidere e asigurata de ambianta familiilor lor.

S-ar putea spune ca inainte de Botez sufletul e miscat de har, de ambianta ce iradiaza din Biserica. In omul astfel pregatit, Hristos Se poate salaslui prin Botez in insusi sufletul lui. Inainte de Botez, asupra lui lucreaza Duhul lui Hristos cu deosebire prin cuvantul unui credincios care-L are pe Duhul in sine, care face parte din Biserica. Desigur lucrarea aceasta nu e numai o lucrare prin cuvant, ci si prin convingerea celui ce vorbeste, prin viata lui predata lui Hristos. De aceea Nichita Stithatul pune slujba cuvantului pe treapta a patra, cea mai inalta a vietii duhovnicesti, prima fiind purificarea de patimi, a doua, contemplarea lui Dumnezeu prin fapturi, a treia, salasluirea Sfintei Treimi in suflet. Cuvantul de chemare la Hristos, ca sa creeze o stare launtrica de pregatire in cei ce nu s-au alipit inca Lui, trebuie sa porneasca astfel din plinatatea Bisericii, in care se traieste moartea cu Hristos si arvuna Invierii Lui. Ca urmare, pregatirea omului se face langa Biserica, sub puterea lui Hristos care iradiaza din ea si e o pregatire in vederea intrarii omului in Biserica.

b. Renasterea omului in Hristos, sau salasluirea lui Hristos in el. Acest eveniment spiritual se produce prin Taina Botezului si el echivaleaza cu intrarea omului in corpul tainic al lui Hristos sau in Biserica. El consta, pe de o parte, din desfiintarea pacatului stramosesc si a celorlalte pacate savasite din slabiciunea intretinuta de puterea pacatului stramosesc; pe de alta, din salasluirea lui Hristos sau a harului Lui in suflet, care echivaleaza cu inceputul unei vieti noi in om. Zidurile inchisorii spirituale a omului s-au daramat si el a intrat in circuitul iubirii nesfasite a lui Hristos, manifestata in comuniunea Bisericii. Acum Duhul lui Hristos S-a introdus intim in subiectul uman cu lucrarea Lui, incat acesta simte pornirea spre unirea cu Hristos in iubire si spre faptele din iubire ca o pornire proprie a lui, desi ea ii vine din Hristos; iar ispita contrara o simte ca stanita in fata sufletului lui de un dusman nevazut.

Dar el se simte acum ca al lui Hristos (Rom. 14, 8). Acum incepe viata cea intru curatie a omului din puterea lui Hristos salasluit in el, tot asa cum viata intru savasirea pacatului, imprimat ca o puternica virtualitate in fiinta lui, se datora legaturii in care traia cu satana, dusmanul lui Dumnezeu. Dusmanul lui Dumnezeu isi facuse din firea omului, prin indelungata ascultare a acestuia de el, un instrument al voilor sale. Omul denunta acum legatura cu acela. Iar Hristos S-a folosit de aceasta hotarae de alipire a voii omului la El, pentru a-l uni pe acesta cu voia Sa, pentru a Se face El Insusi, sau Duhul Sau, subiect al voii omului.

Asa incepe o viata noua in om, o viata orientata spre evitarea pacatelor si spre savasirea binelui, sau a voii lui Hristos, o inaintare cu Hristos in relatia de iubire nesfasita. Aci se deosebeste radical invatatura ortodoxa, mostenitoare a invataturii crestinismului primar, de invatatura protestanta; dupa aceasta, pacatul stramosesc nu se desfiinteaza, pentru ca nici Hristos nu Se salasluieste in om, ci se produce doar o iertare declarativa a omului de acest pacat si de toate pacatele personale, o justificare sau o achitare exterioara a lui de vina pacatelor, care raman insa mai departe in el, cu toata puterea egoismului implicat in ele.

Dar natura omului, indelung intrebuintata de dusmanul lui Dumnezeu ca instrument impotriva Lui, a ramas pe de o parte cu niste slabiciuni fizice ce se repercuteaza si asupra sufletului si chiar cu niste slabiciuni ale sufletului insusi si ale vointei. De slabiciunea foamei fizice e legata slabiciunea putinei rezistente la ispita lacomiei; de slabiciunea oboselii e legata slabiciunea nerezistentei la ispita lenei; de slabiciunea durerii si a fricii de moarte e legata lasitatea; de satisfacerea lor, trufia. Cele dintai sunt asa-zisele afecte, care usor duc sufletul la cele de al doilea, adica dincolo de limita satisfacerii lor, la caderea in placere si la acte egoiste, sau la cautarea lor, impotriva acestei lunecari a sufletului la satisfacerea exagerata  la acestor pofte trebuie sa lupte credinciosul dupa Botez.

Vointa, care la Botez s-a desprins de ispita acestei lunecari, a murit cu Hristos pacatului si a inviat cu El la o viata noua. Dar mortificarea aceasta fata de pacat si viata cea noua trebuie sa continue din puterea mortii lui Hristos si a vietii Lui, prin progresul in sfintenie; trebuie sa continue atragand si natura, sau obisnuintele ei, in aceasta mortificare si viata noua. "Deci, va indemn pe voi, fratilor, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bineplacuta lui Dumnezeu" (Rom. 12, 1).

Sfantul Maxim vede rostul Sfintei Impartasanii in impunerea asupra firii, a stapanirii totale a vointei hotarate spre bine, in asa masura ca sa o faca pe aceasta sa renunte mai degraba chiar si la viata, decat sa accepte placerile si compromisurile cu pacatul. In felul acesta prin Sfanta Impartasanie se primeste continuu putere pentru eliberarea firii de slabiciunile de pe urma pacatului, prin acceptarea si intarirea mortificarii sau cumpatarii. De fapt, chiar la Botez, prin voia care se alatura lui Hristos, Acesta Se salasluieste in mod ascuns in fire, in care e si radacina vointei. Caci dupa Sfintii Parinti, vointa e dorinta firii de a se mentine si dezvolta, iar vointa adevarata e rationala, adica urmareste adevaratul interes al firii, sau vesnica ei conservare si dezvoltare in legatura cu Dumnezeu. Deci la Botez vointa e prima putere a firii care a primit lumina si intarirea spirituala a Cuvantului sau a Logosului dumnezeiesc intrupat si fara de pacat, sau pe Duhul Lui, ca impreuna subiect al ei, dupa ce mai inainte actionase asupra ei dinafara. Dar aceasta inseamna ca in intimitatea ei ultima, de ordin rational-personal, firea s-a eliberat de puterea nerationala, contrara si subpersonala a pacatului, dar a ramas in ea slabiciunea obisnuintelor irationale de suprafata.

Lupta de slabire a lor e egala cu actiunea de personalizare si rationalizare deplina a firii, dupa ce prima afirmare a persoanei s-a produs la Botez. De aceea eliberarea de pacatul stramosesc nu se efectueaza pentru toti urmasii celui botezat, pentru ca se cere un inceput de afirmare a persoanei, de optiune personala pentru ridicarea peste pacatul stramosesc, ca stare subpersonala si contra-personala. Lupta in continuare impotriva slabiciunilor firii care o duc usor la pacat e o intarire in continuare a caracterului personal al omului. Personal, dar nu individual, caci ultimul reprezinta si el o subjugare a omului de catre pasiunile placerilor si orgoliului sub-personal si anticomunitar.

Dar aceasta actiune de personalizare inseamna o imprimare tot mai deplina a Ipostasului lui Hristos in persoana omului. Prin aceasta, subiectul uman devine deplin deschis altor subiecte, asa cum Hristos, avand firea Sa umana in Ipostasul Cuvantului e deplin deschis celorlalte persoane umane nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om. Astfel prin participare deplina la Hristos, omul devine deplin persoana, adica fiinta deplin comunitara eliberata din inchisoarea pasiunilor egoiste. Asa cum prin salasluirea lui Hristos cu firea Sa umana curata de pacate in om, pe baza consimtirii acestuia, s-a produs curatirea acestuia de egoismul pacatului stramosesc si al celorlalte pacate si inceputul actiunii de personalizare comunitara a lui, asa unirea personala in continuare a omului cu Hristos cel salasluit in el produce o personalizare tot mai deplina a firii omului, imprimata de Persoana lui Hristos. Aceasta face pe Hristos transparent prin firea umana si, mai precis, prin persoana care o poarta.

Dar totul se petrece in Biserica, pentru ca Hristos, fiind ipostasul divin al firii Sale umane, este deschis prin aceasta tuturor ipostasurilor umane, usurand incadrarea lor in El, cu firea pe care o poarta ele, ca in Ipostasul-cap al lor si al intregii umanitati. Si numai pentru ca se produce in Biserica, actiunea aceasta e o actiune de personalizare, dat fiind ca persoana e factorul care nu se poate realiza in aspiratia ei de deschidere si de comuniune decat in comunitatea adanc fundamentata in Hristos, Biserica.

Conform acestora, Sfantul Marcu Ascetul vede progresul omului in viata cea noua tocmai in intalnirea personala frecventa a celui botezat cu Hristos cel salasluit in el si prin aceasta in unirea tot mai mare cu Hristos.

c. Progresul omului in viata cea noua in Hristos. Sfantul Marcu Ascetul si Diadoh al Foticeii spun ca prin Botez la inceput Hristos Se salasluieste in ascunsul fiintei noastre, fara sa avem experienta constienta a acestui fapt. Experienta acestui fapt incepe sa se produca si creste ulterior in sporirea in credinta si in fapte bune, pentru care primim putere de la Hristos aflat in acest ascuns si pe care le oferim Lui. "Fiindca n-am crezut inca cu tarie lui Hristos si nu ne-am socotit pe noi datori fata de toate poruncile Lui, nici nu ne-am lepadat de noi insine, dupa cuvantul Lui, nu cunoastem tainele mai sus pomenite, pe care le-am primit din clipa Botezului. Cand insa ne vom mustra pentru putinatatea credintei noastre si vom crede in El cu sinceritate prin implinirea tuturor poruncilor Lui, atunci castigand in noi insine experienta lucrurilor mai sus pomenite, vom marturisi ca intr-adevar Sfantul Botez este desavasit, si, prin el, ni se da harul, insa acesta sta ascuns in chip nearatat, asteptand ascultarea noastra si implinirea poruncilor pentru care am luat puterea."

Harul e insasi Persoana lui Hristos care sta in intimitatea noastra, disponibila cu toata iubirea Ei, dar asteapta ca sa ne deschidem si noi acestei iubiri, ca sa incepem dialogul iubirii si sa incepem sa ne umplem de bunatatea lui. "Harul acesta se afla in noi in chip ascuns de la Botez, insa nu ni se face vazut decat atunci cand, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gandurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare." "Templul este locasul sfant al sufletului si al trupului, care e zidit de Dumnezeu."381 "Dar si acest templu are un loc in partea dinauntru a catapetesmei.

Acolo a intrat Iisus pentru noi ca inainte-mergator (Evr. 6, 20), locuind de la Botez in noi, "in afara numai daca nu suntem netrebnici" (II Cor. 13, 5). Hristos a facut totul ca sa intre in dialogul iubirii cu noi. El salasluieste in altarul fiintei noastre, aducandu-Se jertfa ca Arhiereu Tatalui ceresc pentru noi, ca sa ne intareasca in chip nesiut si pe noi, ca sa alaturam jertfa fiintei noastre la jertfa Lui, ca sa renuntam si noi la noi insine pentru a intra in dialog cu Tatal prin El, precum a intrat El prin jertfa Lui ca om in acest dialog cu Tatal si cu noi. Smereniei Lui trebuie sa-i raspunda smerenia noastra, pentru realizarea tainei intalnirii cu El in iubire.

Locul in care Se afla El ca Arhiereu este incaperea cea mai dinauntru, cea mai ascunsa si mai curata a inimii, pentru ca numai aceea poate fi in modul cel mai usor sensibilizata si deschisa lui Dumnezeu. Numai adancul virtual omenesc se poate deschide adancului nesfasit dumnezeiesc. Sfantul Marcu Ascetul continua: "Daca incaperea aceea nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si intelegatoare, nu putem cunoaste in chip sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti de au fost primite jertfele de ganduri, sau nu...  Deschizanduse inima credincioasa prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc."Hristos face slujba de Mijlocitor ca Arhiereu nu intr-un loc strain de noi, ci intre abisul inimii noastre si abisul dumnezeiesc, aflandu-Se in amandoua si fiind punte intre ele, caci le are in Sine pe amandoua. Ca astfel de Arhiereu, El vrea sa deschida abisul inimii noastre abisului lui Dumnezeu, sa trezeasca setea nesfasita de iubire a inimii noastre pentru a se adapa din nesfasitul izvor al iubirii dumnezeiesti. Si o poate face aceasta aflandu-Se cu abisul inimii Sale omenesti deschis abisului dumnezeiesc in abisul inimii noastre.

De la Hristos salasluit in noi la Botez ne vine puterea deschiderii spre Dumnezeu. De la Arhiereul care Se jertfeste acolo in focul iubirii de Dumnezeu si de noi, ne vine puterea sa alaturam, cu o caldura din caldura Lui, jertfa noastra la jertfa Lui, renuntarea noastra la noi insine, pentru ca aceasta jertfa a noastra sa fie luata de El impreuna cu noi insine si mistuita  de focul aceleiasi iubiri de Dumnezeu. De aici se vede ca desi puterea lucrarii ne vine de la Hristos, trebuie sa dam si noi o lucrare, incalzita si intarita de lucrarea Lui. "Drept aceea, o, omule care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea pentru care ai luat puterea si te pregateste ca sa primesti aratarea Celui ce locuieste in tine. Si astfel ti se va arata tie Domnul, potrivit fagaduintei, in chip duhovnicesc, precum Insusi zice: "Iar Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Cor. 3, 17). Atunci vei intelege ceea ce s-a spus: "Imparatia cerurilor in launtrul vostru este" (Lc. 17, 21).383 Adica intalnirea cu Dumnezeu in iubire se face in launtrul nostru, in sinergia fierbinte a iubirii.

Lucrarea pe care o dam, in baza puterii ce o primim, este rodul unei tainice intalniri a noastre cu Hristos. Noi actualizam doar ceea ce ni se da intr-un mod nedeplin actualizat. Dar si aceasta actualizare o facem cu ajutorul lui Hristos. Iar prin aceasta actualizam nu numai virtualitatile ascunse in Hristos, ci si virtualitatile noastre cu ajutorul lui Hristos. In orice caz, de-abia in aceasta contributie a noastra experiem ca nu numai noi producem rezultatul.

Trebuie sa lucram, ca sa cunoastem ca si Hristos lucreaza in noi. Si cunoastem aceasta lucrare a lui Hristos mai intai in duhul nostru, dar o cunoastem apoi si in noile simtiri duhovnicesti ale trupului nostru. Il cunoastem pe Hristos pnevmatizat, dar totusi prezent in trupul nostru, deci ca trup, pnevmatizand si trupul nostru, sfintindu-l si pe el in toate faptele lui, impreuna cu gandurile sufletului.

Imboldurile spre ganduri si fapte curate ne vin de la Hristos, dar odata concepute si savasite, le intoarcem tot lui Hristos. Ii intoarcem darul Lui cu dobanda noastra. Interpretand cuvantul Psalmistului: "Din templul Tau Iti vor aduce Tie imparatii daruri in Ierusalim" (Ps. 68, 30), sfantul Marcu Ascetul zice: "Aceasta pentru ca mintea, care e imparatul fiecaruia, ia intai din templul cel ascuns al inimii indemnurile bune si frumoase de la Hristos, Care locuieste acolo, si le duce pana la vietuirea virtuoasa, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; si apoi iarasi le aduce prin intentia cea buna lui Hristos, Care i le-a daruit mai inainte. Diadoh al Foticeii spune si el: "La inceput, harul isi ascunde prezenta sa in cei botezati, asteptand hotaraea sufletului, ca atunci cand omul se va intoarce cu tarie spre Domnul sa-si arate printr-o negraita simtire prezenta sa in inima... Deci daca omul va incepe sa sporeasca in pazirea poruncilor si sa roage neincetat pe Domnul Iisus, focul sfantului har se va revarsa si peste simturile mai dinafara ale inimii, arzand cu totul neghina pacatului."

Firea omeneasca este mereu in miscare si mereu aceeasi fire in esenta ei. Bipolaritatea: substanta-energie e valabila si aci. Firea omeneasca e prin ea insasi in miscare, dar nu inceteaza sa fie mereu aceeasi fire in esenta si sa nu se epuizeze in nici o miscare. Ceea  ce ii vine de la Hristos e puterea de a se misca potrivit voii celei rationale conforme cu voia lui Hristos, adica de a nu se misca fara voia ei, in mod neliber. Si e mai mare putere in miscarea conforma cu aceasta voie. Prin miscarea astfel intarita si adusa la normalul ei nu preamarim numai pe Hristos, ci crestem noi insine, sau realizam ceea ce trebuie sa fim, si prin gandurilenoastre cunoscute si prin faptele noastre manifestate ne facem, in acelasi timp, un chip al lui Hristos cel aflat in noi nevazut; sau Hristos Se face transparent in noi.

Prin gandurile si faptele acestea, prin care ne facem pe noi insine, dar si pe Hristos, stapani pe toata fiinta, gandurile si faptele noastre, ganduri si fapte concepute si savasite din puterea lui Hristos, implinim slujirea noastra preoteasca. Prin ea oferim lui Hristos tot ce gandim si savasim, dar si pe noi insine, murind lui Hristos din puterea mortii Lui si vietuind Lui din puterea Invierii Lui. Prin aceasta dezvoltam ingroparea si invierea noastra cu Hristos de la Botez. De bunurile ce le vor primi dreptii prin inviere, numai cei tari in credinta se invrednicesc, "cei care mor in fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adica se ridica mai presus de toata preocuparea (egoista) a vietii de aici si nu mai cugeta la nimic decat la un singur lucru: sa ajunga la dragostea lui Hristos, care este deschizatura cea mai dinauntru a inimii, unde a intrat ca inainte-mergator Iisus". "Caci nu putem face loc in noi intregii lucrari a Duhului, decat numai prin implinirea poruncii desavasite, adica a mortii" fata de  egoismul manifestat in pacate.

Nu e vorba numai de moartea omului vechi al pacatului, ci de moartea noastra ca subiect in general, pentru ca sa vietuiasca in noi Hristos ca subiect (Gal. 2, 20). Dar eu insumi sunt in Hristos. El S-a facut subiectul dinauntru al subiectului meu, fara sa incetez de a fi in El ca subiect, dar vazandu-ma implinit in El si plin de bucurie pentru aceasta implinire. Mi S-a facut subiect, ramanandu-mi in acelasi timp un Tu, cel mai responsabil Tu pentru mine.

Aceasta incadrare a mea, ca subiect, in subiectul lui Hristos, fiind actul iubirii supreme, e in acelasi timp actul deschiderii celei mai depline a inimii, a intimitatii mele, prin care ridic viata mea, cand ma adun din uitarea de mine, din imprastiere. Inima e menita sa fie deschisa spre Dumnezeu ca persoana si spre oameni, cum e facuta sa fie deschisa o fereastra spre cele vazute. Deschiderea aceasta a inimii pentru mine si pentru Hristos a inceput la Botez, alungand alipirea la pacatul egoismului, in care credeam ca se afirma eu-ul meu.

Incadrandu-se subiectul meu dialogic in subiectul lui Hristos, inima mea se deschide in inima omeneasca a lui Hristos, deschisa la maximum infinitatii lui Dumnezeu. Diadoh al Foticeii spune ca cel ce ajunge la o dragoste intensa, pe de o parte "este ca si cand n-ar fi, si Dumnezeu se slaveste in el, pe de alta plange ca nu-L poate iubi cat vrea."

In aceasta se vede atat incadrarea subiectului sau in Iisus, cat si deosebirea sa de El. Chiar in plansul sau ca nu poate iubi pe Iisus cat vrea, e o uitare de sine. "Datorita dragostei el calatoreste afara din sine;" "Duhul va grai in voi" (Mt. 10, 10); "Duhul striga: Avva, Parinte" (Rom. 8, 15); "iar noi avem gandul lui Hristos" (I Cor. 2, 16); "a iesit odata pentru totdeauna din iubirea de sine pentru dragostea lui Dumnezeu".389 Hristos sau Duhul lui Hristos S-a facut subiectul simtirilor lui, al rugaciunii lui, al cuvintelor lui, al faptelor lui. Dar si, invers, omul e subiectul simtirilor trupului lui Iisus. E o unire fara confuzie. Cine nu implineste insa deplin toate poruncile lui Hristos, ci numai unele si numai in parte, n-a murit deplin lui Hristos si nu s-a unit cu El, pentru ca nu-L iubeste deplin, desi poate intra si el in imparatie, adica la gustarea bunurilor unei comuniuni partiale cu El, pe masura unirii cu El. "Si cei ce au implinit poruncile partial, pe masura aceasta vor intra in Imparatie. Dar cei ce voiesc sa ajunga la desavasire, sunt datori sa implineasca poruncile in mod cuprinzator. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepadarea sufletului propriu, care este moartea."

Moartea are deci si intelesul iubirii depline fata de Hristos. Dar iubirea e virtutea care incoroneaza toate virtutile si le cuprinde pe toate. Iar virtutile nu sunt decat deprinderile dobandite de firea noastra prin implinirea statornica a poruncilor, cu ajutorul puterii lui Hristos, sau al Duhului aflat in inima noastra de la Botez. Poruncile nu sunt decat poftirea la deschiderea deplina a inimii noastre pentru Hristos, pentru semenii nostri, efectuata si de noi cu puterea lui Hristos, Care ni Se ofera prin ele cu puterea Lui, dar si cu apelul la efortul nostru pentru a ne pune de acord cu El in iubire. Dragostea fierbinte de Dumnezeu care incoroneaza toate virtutile e un rod al Duhului lui Hristos aflat in inima, dar si un raspuns al omului. E o intalnire deplina cu Hristos plin de infinitatea dumnezeiasca in inima noastra. E o revelare deplina a lui Hristos cel aflat in inima. Diadoh al Foticeii spune: "Iar cand nevoitorul se va imbraca cu toate virtutile, si mai ales cu desavasita saracie (renuntand la toate pentru Dumnezeu, n.n.), atunci harul ii va lumina firea, intr-o oarecare simtire mai adanca, incalzindu-l spre mai multa dragoste."

Sfantul Marcu Ascetul zice: "Daca vreunul dintre credinciosi, fiindca a implinit toate poruncile, afla in sine oarecare lucrare duhovniceasca pe masura vietuirii sale, sa creada ca a luat de mai inainte puterea pentru ea, intrucat a primit prin Botez harul Duhului, pricina tuturor virtutilor, adica nu numai a virtutilor ascunse duhovniceste, ci si a celor aratate; si nimeni dintre cei virtuosi sa nu-si inchipuie ca a facut vreun bine oarecare prin puterea lui. Caci omul bun, zice Cuvantul, nu de la sine, ci "din vistieria cea buna a inimii scoate cele bune" (Lc. 6, 45), iar prin vistieria cea buna inteleg pe Duhul cel Sfant ascuns in inima."

Am vazut ca Sfantul Marcu Ascetul socoteste ca si cei ce n-au implinit decat partial poruncile, deci n-au dobandit deplinatatea virtutilor, pot intra in Imparatia cerurilor. Sfantul Simeon Noul Teolog pare a fi mai exigent. El spune ca virtutile sunt ca niste foi de aur sau de argint, care, sudate de Sfantul Duh, alcatuiesc un vas in care e varsat harul Duhului Sfant. Lipsind o foaie, tot harul va curge prin spartura produsa in vas.

Cele doua opinii se pot concilia, in sensul ca fiecare om trebuie sa cultive toate virtutile, caci lipsa totala a uneia (de exemplu smerenia, rabdarea, blandetea) le altereaza pe toate celelalte; dar data fiind putinta progresului nesfasit in bine, nici un om nu poate ajunge vreodata la capatul lor. El trebuie sa se sileasca totdeauna sa urce mai sus. Toate virtutile sunt egate de un grad de iubire care pe de o parte vine din Duhul iubirii salasluit in inima, pe de alta e un raspuns al omului la ea. Daca, dupa Marcu Ascetul, virtutea iubirii incheie progresul omului in virtuti cu ajutorul harului ascuns in inima, si deci el intelege prin iubire treapta culminanta a virtutilor, la care nu pot ajunge multi, Diadoh al Foticeii, vorbind mai explicit, socoteste ca dragostea de Dumnezeu stimuleaza tot urcusul omului, sustine toate virtutile. Pe linia aceasta sfantul Simeon a putut spune ca omul trebuie sa aiba toate virtutile si aceasta afirmare nu e contrazisa de Sfantul Marcu Ascetul. "Harul, spune Diadoh al Foticeii, se ascunde, din insasi clipa in care m-am botezat, in adancul mintii. Dar isi acopera prezenta fara de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa sa iubeasca cineva pe Dumnezeu cu toata hotaraea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii... Si pe masura inaintarii sufletului (in renuntarea la placerile lumii), isi deschide si harul dumnezeiesc bunatatea lui in minte."

Sfantul Marcu Ascetul cere sa aducem lui Hristos ca jertfe toate gandurile noastre din prima clipa a aparitiei lor, cat timp nu sunt amestecate cu ceva rau in ele, cat timp nu sunt muscate de fiare, cum zice el. Numai asa le putem pastra curate, sau ne putem uni deplin cu Hristos.

Aceasta e importanta slujirii de preot a omului. Numai asa se poate aduce omul pe sine curat lui Hristos: daca aduce toate gandurile sale referitoare la lucruri de la inceput lui Hristos, ca sa le aduca Arhiereul cel mare Tatalui, sfintindu-ne. Numai asa lucrurile nu vor deveni obiecte ale lacomiei noastre, ale unor tendinte de placere aparute in noi.

In aceasta se manifesta insa nu numai dragostea adevarata de Dumnezeu, care-L vede pe El in toate, ci si iubirea adevarata de lucruri si de persoane, care nu le coboara la nivelul de simple obiecte ale placerilor si intereselor egoiste, ci in minunata si adanca lor taina si insemnatate ascunsa in ratiunile eterne ale Cuvantului lui Dumnezeu; numai asa vede persoanele ca partenere libere ale unei iubiri in deplin respect reciproc si intr-o trebuinta egala a uneia de alta, si lucrurile, ca mijloace de manifestare a iubirii intreolalta.

Privirea patimasa a lucrurilor, privirea dusmanoasa sau patimasa a persoanelor, pune peste ele o ceata, dandu-le o prea mare insemnatate momentana, care peste scurta vreme trece in dispretuirea lor, sau le dispretuieste din primul moment. Privirea nepatimasa le vede in orizontul luminii infinite a lui Dumnezeu si in rosturile lor de concretizare a intelepciunii si iubirii Lui nesfasite si mereu variate fata de noi. De aceea cer Sfintii Parinti sa privim lucrurile in intelesurile lor simple, sau curate, despartite de patima, prin faptul ca le aducem lui Dumnezeu, le punem in legatura cu El, implinind slujba noastra de preoti ai creatiei in fata lui Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "Inteles patimas este gandul compus din patima si inteles. Sa despartim patima de inteles si va ramane gandul simplu. Si o despartim prin iubire duhovniceasca si infranare daca voim," intelesul simplu e nu numai intelesul curat, ci si intelesul transparent al lucrurilor, adancit in lumina si in iubirea dumnezeiasca nesfasita. Virtutile despart practic intelesurile lucrurilor de intelesurile patimase care le  intuneca si se comporta ca atare fata de ele.

De aceea virtutile sunt si o vedere a transparentei lui Dumnezeu prin persoane si prin lucruri. Virtutile o fac aceasta nemaivazand lucrurile reduse la simpla lor grosime opaca materiala, pentru ca au despartit mintea de patimile trezite sau produse de aceasta grosime care nu staneste decat trupul. "Virtutile despart mintea de patimi." Celui curat toate ii sunt curate. Celui curat toate ii sunt transparente si el insusi este transparent pentru Dumnezeu. Cel curat vede prin toate pe Dumnezeu. "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu." Astfel prin curatirea de patimi si prin dobandirea virtutilor, omul se ridica la cunostinta ratiunilor lui Dumnezeu prin contemplarea lucrurilor in Dumnezeu si, prin aceasta, la cunoasterea lui Dumnezeu Insusi. Cunoasterea lui Dumnezeu nu are o baza pur teoretica, ci una practica. Ea are nevoie de un efort de curatire de patimi si de dobandire a curatiei prin virtuti, de iubirea curata fata de toate, pentru ca sa vada pe Dumnezeu prin toate. In omul curat cosmosul intreg isi recapata stralucirea in Dumnezeu, stralucire care se raspandeste din Dumnezeu prin el.

Astfel inima omului se deschide lui Dumnezeu printr-o iubire, care este nu numai vaful virtutilor, ci si al cunoasterii lui Dumnezeu, fiind apanajul unei minti care s-a curatit de patimi. De altfel virtutile, curatind trupul si sufletul de patimi si umplandu-l de iubirea lui Dumnezeu, curata totodata si mintea de cugetarea patimasa, care stramba lucrurile si persoanele si le inchide intr-un orizont ingust, ridicand-o prin orizontul larg si luminos in care le vede, la cunoasterea lui Dumnezeu. "Cand mintea s-a eliberat desavasit de patimi, inainteaza fara sa se intoarca inapoi, in contemplarea lucrurilor, facandu-si calatoria spre cunostinta Sfintei Treimi."

Aceasta cunoastere curata a intelesurilor simple ale fapturilor, simple si totusi nesfasit de adanci, e rodul unei iubiri superioare iubirii lor din interes material trecator. Chiar iubirea de femeie, care depaseste senzualitatea, e o iubire superioara, caci e durabila, iubind si respectand femeia in taina ei eterna si in dimensiunile ei spirituale neingustate, cunoscute prin aceasta iubire curata in Dumnezeu. In sensul acesta pentru cei inaintati in Hristos nu mai e nici barbat (pentru femeie), nici femeie (pentru barbat), ci toti una in Hristos (Gal. 3, 28), pentru ca barbatul si femeia se intalnesc in spiritul lor care este identic in adancimea si curatia lui.

Aceasta nu inseamna ca crestinii nu au voie sa se impartaseasca de lucruri, ca nu au voie sa se uneasca prin casatorie ca barbat si femeie. Lucrurile pot fi folosite, dar nu pentru placeri, ci pentru mentinerea vietii in trup si pentru cunoasterea si lauda lui Dumnezeu. Iar iubirea intre barbat si femeie trebuie sa ia totdeauna forma casatoriei. Numai asa femeia se actualizeaza pentru barbat in plenitudinea fiintei ei si barbatul de asemenea pentru femeie, si intre ei se realizeaza o adevarata unitate. Prin casatorie iubirea barbatului fata de femeie depaseste senzualitatea trecatoare, ingusta si egoista, si iubirea femeii fata de barbat la fel.

Numai asa isi sunt unul altuia de ajutor in urcusul duhovnicesc spre Dumnezeu, in implinirea lor adevarata. Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "Scriptura nu inlatura nimic din cele date noua de Dumnezeu spre folosire, dar pedepseste lipsa de masura si indreapta lipsa de judecata. De pilda nu opreste pe om sa manance, sa faca copii, sa aiba bunuri materiale si sa le chiverniseasca in mod drept. Dar il opreste de la lacomia pantecelui, de la desfranare si de la celelalte de felul acesta. Nu-l opreste nici sa cugete la acestea (caci pentru aceasta s-au  acut), dar il opreste sa cugete patimas."Dar este si o alta cale care usureaza urcusul spre Dumnezeu. E calea unei desfaceri mai radicale de cele amintite, din iubirea mai mare de Dumnezeu. "Unele din cele savasite de noi dupa voia lui Dumnezeu, se savasesc potrivit poruncii; altele nu din porunca, ci, cum ar zice cineva, ca o jertfa de buna voie. De pilda, potrivit poruncii este a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele, a iubi pe dusman, a nu desfrana, a nu ucide si celelalte, pe care, calcandu-le, vom fi osanditi. Iar nu din porunca este traiul in feciorie, necasatoria, saracia, retragerea din lume si celelalte. Acestea au intelesul de daruri, ca de nu vom putea sa implinim din slabiciune vreunele din porunci, sa castigam prin daruri indurarea bunului nostru Stapan."

Motivatia ce o da Sfantul Maxim in aceste randuri asa ziselor "sfaturi evanghelice", se deosebeste de cea catolica. Prin implinirea acestor sfaturi nu se castiga niste merite prisositoare, ci se umplu niste goluri in implinirea poruncilor. Adeseori unii crestini, constienti ca nu sunt in masura sa implineasca indatoririle generale ale crestinilor, isi iau sarcina sa implineasca alte lucruri, pentru a castiga indurarea lui Dumnezeu pentru cele ce stiu  ca nu le vor putea implini. Pentru constiinta lor implinirea acestor sfaturi pe care simt ca le pot implini mai usor, decat pe cele de ordin general crestin, devine o obligatie. Monahismul a fost astfel o chestiune de chemare. Si cel ce-si descopera aceasta chemare trebuie s-o ia in serios si, implinind-o, sa nu se mandreasca socotind ca face mai mult decat era dator sa faca si decat ceilalti.

De altfel urcusul in desavasire este nesfasit si nu se poate spune de nimeni ca a trecut dincolo de desavasirea sa, incat ceea ce face pe deasupra nu se mai asimileaza persoanei sale, ci e un prisos pe care-l poate preda Bisericii pentru a-l pune la dispozitia celor ce n-au implinit atata cat erau datori. Aceasta nu inseamna un egoism pentru cei ce urca la trepte foarte inalte de desavasire. Dar folosul altora de la ei se datoreste iradierii directe de putere de la cei mai ridicati la cei mai putin ridicati, neavand nevoie de un intermediu oficial care sa ia acest surplus in administratie proprie, pentru o distribuire a lui altora ca unor merite dezlegate de persoanele care le-au castigat. De altfel toti crestinii pot castiga unii de la altii, fiecare avand ceva de comunicat si de primit de la ceilalti.

3. Necesitatea credintei si a faptelor bune in insusirea mantuirii

Inca din cele spuse pana aici despre etapele vietii noi in Hristos, s-a vazut importanta faptelor bune in insusirea personala a mantuirii. Mai staruim putin asupra lor, data fiind contestarea faptelor bune in protestantism si intelegerea lor deosebita in catolicism. Protestantii contesta necesitatea faptelor bune pentru mantuire, pe baza catorva locuri din epistolele Sfantului Apostol Pavel despre mantuirea prin credinta fara faptele legii (Rom. 3, 20, 28, 30; 2, 4, 6; Gal. 2, 16; Efes. 2, 8). Aceasta contestare a faptelor e solidara cu invatatura lor despre justificare, ca achitare juridica a celor ce cred, de vina pentru pacate, fara desfiintarea pacatelor si fara sadirea in ei a unei vieti noi in Hristos. Am vazut insa ca Sfantul Apostol Pavel intelege "dreptatea", de care se impartaseste omul in Hristos, ca o viata noua, manifestata in fapte bune care-l pot duce pe om la statura spirituala a lui Iisus Hristos, barbatul desavasit, in toate locurile din epistolele Sfantului Apostol Pavel despre viata cea noua in Hristos, in continua crestere, e implicata aprecierea faptelor bune. Dar Sfantul Pavel vorbeste si in alte nenumarate locuri despre necesitatea faptelor bune.

E clar ca faptele bune, a caror importanta o contesta protestantismul, sunt faptele pe care omul le socoteste ca-l fac drept fara unirea cu Hristos cel jertfit si inviat. Fata de aceasta mentalitate, Sfantul Apostol Pavel pune ca temelie a mantuirii credinta in Hristos, dar nu credinta in importanta juridica a mortii lui Hristos, ca echivalent al pacatelor noastre, ci credinta ca legatura personala cu Hristos, prin care iradiaza in om puterea lui Hristos; e o credinta care echivaleaza cu o unire treptata cu Hristos, din a Carui jertfa si Inviere primim si noi putere de a muri pacatelor, adica de a muri egoismului si izolarii noastre, si de a invia la o viata noua, care sta in comunicarea intima cu Hristos si care ne va duce si pe noi la inviere din puterea Invierii Lui. Nu faptele in afara lui Hristos ne mantuiesc, deci nu faptele noastre, savasite pe baza vreunei legi normative impersonale, ci faptele ce izvorasc din puterea lui Hristos cel salasluit in noi sunt necesare pentru insusirea personala a mantuirii, pentru ca ele sporesc in noi unirea cu Hristos si asemanarea cu El. In ele se arata ca ne-am insusit mantuirea in Hristos. Nu numai in protestantism e evitata mandria pentru fapte, ci si in Ortodoxie; dar pe cand in protestantism se renunta la orice fel de fapte, deci chiar la faptele din puterea comuniunii cu Hristos, pentru ca nu se crede in aceasta comuniune, - in Ortodoxie se vad aceste fapte ca rodire in noi a prezentei lui Hristos si a puterii Lui.

Intre aceste fapte si credinta in Hristos exista o legatura organica, in amandoua manifestandu-se comuniunea cu Hristos. In fapte comuniunea cu Hristos se manifesta ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta. Credinta in Hristos e credinta in Hristos cel din noi, credinta din puterea Lui aflator in noi; e iradierea in noi a prezentei si puterii lui Hristos, salasluit in noi in chip nevazut. Credinta aceasta include in ea iubirea fata de Cel ce S-a jertfit, a inviat pentru noi si S-a salasluit in noi, ca din starea Lui de jertfa si inviere sa luam putere sa murim si noi fata de pacat si sa ducem si noi o viata noua din El si cu El.

Hristos Insusi ne umple de iubire fata de El, prin iubirea Lui fata de noi. Iar iubirea ne da puterea sa ne facem asemenea Lui: sa murim fata de pacat, sa ne manifestam cu iubire fata  de oricine si fata de orice. Crestinismul este marea taina a comuniunii personale, pe care Occidentul n-a inteles-o. E marea taina a cresterii persoanei din viata altei persoane si, in ultima analiza, din viata Persoanei lui Hristos plina de infinitatea dumnezeiasca.

Deci credinta de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel este credinta prin care ne insusim starea de dreptate a lui Iisus, de pe urma jertfei si Invierii Lui, care, asa cum "este dinamica in El, este dinamica si in noi; este "credinta lucratoare prin iubire". Ea este opusa faptelor legate de legea taierii imprejur sau a netaierii imprejur (Gal. 5, 6); este opusa faptelor oricarei legi, care sunt fapte savasite din puterea omului, totdeauna slaba cand nu e sustinuta de comuniunea cu Persoana lui Hristos, infinita in puterea si iubirea Ei. Iubirea e cea mai mare forta. Dar ea e tare numai atunci cand e sustinuta de comuniunea cu Persoana infinita in putere si iubire a lui Hristos care e una cu credinta adevarata.

Ea va ramane si dupa ce va inceta credinta, adica atunci cand Hristos ni Se va arata in chip descoperit. Si pentru ca e mare, e lucratoare, sau isi arata marimea in capacitatea ei de a se dovedi prin toate manifestarile. Cel ce are de aceea o credinta dar n-are iubire, chiar daca ar putea muta si muntii, sau chiar daca si-ar da trupul sa-l arda, nimica nu este, pentru ca nu e in comuniune. Si cum lucreaza iubirea? "Dragostea indelung rabda, dragostea este plina de bunatate, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu pune la socoteala raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Cor. 13, 4-7).

Credinta fara iubire e incruntata, pentru ca e efort individual, nu comuniune; ea poate fi trufasa, poate ascunde in ea un individualism. Dragostea e opusul individualismului rigid, e smerita. Conceptul apusean de credinta se explica din doctrina despre un Hristos la distanta, neprezent in inimi. Dragostea e deschiderea inimii in mod nelimitat pentru ceilalti in Hristos, dragostea e uitare de sine pentru ceilalti, dupa pilda si din puterea lui Hristos. A trai in dragoste inseamna a trai in nelimitarea generoasa, iradiata in noi din infinitatea Persoanei lui Dumnezeu, aflatoare si in celelalte persoane. Nu poti iubi decat o alta persoana. Iar putinta si setea ei de infinit arata ca in comuniunea dintre persoane se manifesta infinitatea Persoanei infinite a lui Dumnezeu.

Credinta in Hristos e iubirea fata de Hristos si insusirea iubirii lui Hristos fata de oameni. Altfel nu e adevarata credinta. Caci credinta adevarata este ea insasi inceputul acestei deschideri si increderi in infinitatea iubirii lui Hristos. Luther a contestat importanta iubirii, pentru ca ea ar fi a omului si deci omul s-ar mandri cu ea. Dar omul, zicea el, nu trebuie sa dea nimic ca sa-si pastreze credinta ca numai prin Hristos se mantuieste. Dar cel ce iubeste cu adevarat nu se mandreste, caci el a uitat de sine. Cel ce iubeste pe Hristos, si in Hristos pe oameni, nu se trufeste, pentru ca el stie ca iubirea lui se hraneste din iubirea lui Hristos fata de noi, ca in infinitatea iubirii de care se simte cucerit, traieste infinitatea iubirii lui Hristos.

Iubirea noastra e numai raspunsul nostru la iubirea Lui, dat din puterea iubirii Lui. E un val al fiintei noastre spre El, stanit de valul iubirii Lui care ne trage spre El. Daca n-ar fi iubirea Lui care sa patrunda in noi si sa ne atraga spre El, ne-am comporta ca niste nesimtiti. N-am putea nici crede macar. "Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Oare stramtorarea, ori prigoana, ori foametea?... Nici moartea, nici viata, nici ingerii..." (Rom. 8, 25, urm.). Nici doctrine spectaculoase ca acelea a scolilor teologice protestante. Caci spune Sfantul Marcu Ascetul: "Cel ce a lasat fapta si se reazema pe cunostinta simpla, tine, in loc de sabie cu doua taisuri, bat de trestie, care in vremea de razboi, cum zice Scriptura (Is. 36, 6), gaureste inima si strecoara in ea otrava firii inainte de cea a vrajmasilor." Sau: "Cuvintele dumnezeiestilor Scripturi citeste-le prin fapte si nu te intinde in vorbe multe, ingamfandu-te in desert cu simpla lor intelegere."

Sfantul Apostol Pavel respinge intr-adevar faptele, dar numai pe cele ce nu izvorasc din credinta in Hristos si din iubirea fata de El. Deci credinta e baza faptelor. Dar asa cum faptele care nu sunt din credinta in Hristos nu au valoare pentru mantuire, tot asa nici credinta care nu e lucratoare prin iubire nu e o credinta adevarata. De aceea faptele nu se socotesc mantuitoare in ele insesi, nu se socotesc ca atare cele ce au numai chip exterior si nu constituie ca atare un drept al omului la mantuire; de aceea nu pot fi nici o prestatie care  poate intrece echivalentul mantuirii proprii, putand fi detasate de cel ce le-a facut si depozitate intr-un tezaur de merite prisositoare din care se pot completa lipsurile altora. Pot fi fapte savasite la exterior si totusi sufletul sa ramana lipsit de iubire, rigid in mandria lui pentru faptele savasite. Pot fi fapte savasite din diferite interese, cu diferite planuri. Numai revarsarea inimii in ele din credinta ca relatie nemijlocita cu Hristos le da valoare mantuitoare; numai cand sporesc credinta si iubirea omului, care-l fac din ce in ce mai bun; numai cand ele transfera bunatatea celui ce le savaseste si in fiinta celor ce se bucura de beneficiul lor. Altfel, daca adresatul unor fapte bune simte in cel care le savaseste in favoarea lui vreo mandrie, aceasta il poate face si mai rau.

Conceptia apuseana despre obtinerea mantuirii pe seama noastra intr-un mod juridic face de prisos faptele noastre (protestantism), sau le considera si pe ele ca un adaos la echivalentul juridic achitat de Hristos pentru pacatele noastre (catolicism). Nici intr-un caz, nici intr-altul nu se inmoaie si nu se deschide inima pentru Hristos din Hristos si pentru oameni din Hristos. Si aceasta este mantuirea noastra pe care o urmareste Hristos prin faptul ca S-a facut om: ca sa ne comunice iubirea Sa si sa devenim purtatorii iubirii Lui; sa ne scoata din rigiditatea egoismului pacatos. Nici unul, nici altul nu vede mantuirea adusa de Hristos ca baza a unei refaceri reale a omului in comuniunea cu Dumnezeu. Numai faptele izvorate din iubire, al carui izvor in noi este iubirea lui Hristos, au un rost in mantuirea noastra.

Iar iubirea din care izvorasc faptele si pe care ele o sporesc nu poate atinge niciodata un nivel de la care sa nu mai poata creste, pentru ca iubirea lui Hristos din care ea se alimenteaza nu are o limita si pentru ca persoana noastra pe care Hristos o vrea sa sporeasca  in iubire nu atinge niciodata o limita a cresterii ei. Considerarea ca mantuitoare a unor fapte atasate cuiva din afara si neizvorate din iubirea lui - cum e cu faptele atribuite unor persoane de catre autoritatea bisericeasca din prisosul faptelor altora, cum se face in catolicism - implica o punere a faptelor mai presus de persoana, o necunoastere a legaturii organice dintre fapte si persoane. Caci nu se considera faptele ca o manifestare si ca o crestere a deschiderii inimii spre Dumnezeu si spre semeni. Persoanele cresc insa numai prin iubirea manifestata in fapte proprii, iar iubirea se arata in comuniunea persoanei care face unele fapte, cu cea pentru care le face. Faptele sunt manifestarile relatiei iubitoare directe intre persoana si persoana.

Propriu-zis numai in relatia cu Dumnezeu ca persoana suprema se realizeaza cu adevarat mantuirea omului, pentru ca numai din iubirea lui Dumnezeu, manifestata in fapte, careia omul i se deschide prin credinta si faptele sale, el se poate umple cu adevarat de o iubire netrecatoare, manifestata in fapte interminabile.

Iubirea este si pentru Diadoh al Foticeii izvorul si criteriul faptelor. Iubirea e in sanul credintei adevarate sau viceversa. Si faptele bune se cuprind virtual in amandoua. In iubire se arata caracterul creator de comuniune al credintei; in iubirea manifestata prin fapte. In iubire si in fapte se vede din nou ca mantuirea omului se realizeaza in Biserica. Dar in ea are loc si refacerea si cresterea noastra personala si repercutarea ei asupra lumii. Caci cresterea  noastra personala e o crestere comuna cu ceilalti in Dumnezeu, manifestata in fapte de iubire care se arata prin lucruri.

Diadoh al Foticeii spune: "Credinta fara fapta si fapta fara de credinta vor fi la fel de lepadate." Caci credinciosul "trebuie sa-si arate credinta aducand Domnului fapte. Pentru ca nici parintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credinta spre dreptate, daca n-ar fi adus pe fiul sau  jertfa, ca rod al ei".  "Cel ce iubeste pe Dumnezeu, acela crede totodata cu adevarat si savaseste faptele credintei cu evlavie. Iar cel ce crede si nu este in iubire, nu are nici credinta insasi, pe care socoteste ca o are. Caci crede cu o minte usuratica ce nu lucreaza sub greutatea plina de slava a dragostei. Drept aceea credinta lucratoare prin iubire este marele izvor al virtutilor."Iar iubirea aceasta izvoraste, la randul ei, din Dumnezeu aflator in noi. "De aceea din adancul inimii simtim izvorand dragostea dumnezeiasca."Si virtutile in care se arata iubirea de Dumnezeu, hranite de dragostea lui Dumnezeu si intarind dragostea de Dumnezeu, pe masura ce sporesc, ne conduc spre "comuniunea nedespartita cu Dumnezeu".

Avem prin urmare paradoxul: iubirea si faptele bune izvoratoare din ea sunt un dar; iar, pe de alta parte, ele sunt o datorie. Sfantul Marcu Ascetul spune: "Domnul vrand sa arate ca orice porunca e o datorie, iar pe de alta parte ca infierea se da oamenilor in dar pentru sangele Sau, zice: "Cand veti fi facut toate cele poruncite voua, ziceti: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori sa facem, aceea am facut" (Lc. 17, 10). Deci Imparatia cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stapanului gatit slugilor credincioase."

Pe de o parte iubirea este un dar, pe de alta, trebuie primita si insusita activ de noi si aratata prin fapte. Nu putem ramane pasivi, nesimtitori la ea. Nu putem fi mantuiti fara raspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu fata de noi, ca niste "busteni", cum spunea Luther. Dumnezeu nu ne dispretuieste atat de mult, ca sa ne mute ca pe niste obiecte insensibile in Imparatia cerurilor. Daca ne-ar dispretui asa de mult, nici nu S-ar mai fi facut om pentru noi. Si apoi insensibilitatea aceasta nu s-ar prelungi si intr-o insensibilitate la fericirea vietii vesnice?

Caci cum ar produce atunci Dumnezeu dintr-odata o sensibilitate in noi, daca n-a inceput sa se produca in noi inca de acum un efort de a ne-o insusi? Sfantul Simeon Noul Teolog zice: "Alergati, cereti, bateti, ca sa vi se deschida poarta Imparatiei cerurilor, ca sa intrati inauntru si s-o aveti voi insiva in launtrul vostru" (Lc. 17, 21). Caci aceia care ies din viata prezenta inainte de a avea aceasta Imparatie in inimi, cum o vor afla odata ce au plecat de aici fara s-o caute? Deci trebuie sa o cautam, sa batem... Daca lucram aici si ascultam de Hristos, Stapanul nostru, grabindu-ne, cat suntem in viata, sa primim Imparatia in noi insine, nu-L vom auzi zicandu-ne odata: Plecati de aici. Pentru ce cautati acum Imparatia, pe care v-am imbiat-o si pe care ati refuzat sa o primiti?"

Mantuitorul Insusi a spus ca iubirea fata de El se arata si se intareste prin implinirea poruncilor Lui si aceasta implinire ne conduce la comuniunea mai deplina cu El: "Cine are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cine Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Mine si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (In. 14, 21). Sau: "Daca Ma iubeste cineva, pazi-va cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el, si vom veni la el si Ne vom face locas la el" (In. 14, 23).

Prin faptele izvorate din iubire, care la randul ei creste din iubirea lui Hristos ca om fata de Tatal Sau si din iubirea Lui fata de noi, firea noastra inainteaza de la calitatea de chip pe treptele interminabile ale asemanarii cu Dumnezeu, impreuna cu Hristos ca om si asemenea Lui, Care pentru aceasta a luat firea noastra si prin aceasta a pus baza mantuirii noastre.

Timpul insusi ne e dat in vederea acestei cresteri. Sfantul Maxim Marturisitorul a aparat pe larg in scrierea Ambigua sensul acesta al timpului, impotriva lui Origen, care considera viata in timp un rezultat al unei caderi a sufletelor dintr-o existenta necorporala. Noi crestem in timp, insa sporind in apropierea de Dumnezeu prin faptele savasite din iubirea fata de Dumnezeu, ca raspuns la iubirea Lui si din puterea iubirii Lui. Noi nu putem raspunde de la inceput in mod nelimitat iubirii nelimitate a lui Dumnezeu, pentru ca, fiind creati, suntem limitati prin fiinta, neputand primi prin har dintr-odata intreaga putere de iubire a lui Dumnezeu. Dar in acelasi timp, ca chipuri ale lui Dumnezeu, aspiram spre infinitate si suntem capabili de ea, dar nu printr-o actualizare exclusiva a ceea ce avem in noi, ci prin intarirea a ceea ce avem in noi din participarea la Dumnezeu cel infinit. Dar la participarea deplina nu putem ajunge fara o pregatire printr-o participare treptata, prin care dobandim in acelasi timp constiinta ca fara participarea deplina la Dumnezeu prin harul Lui, depasirea noastra continua se misca totusi intr-un cadru limitat, adica ramanem mereu inchisi in timp, sau supusi mortii.

Tinand seama de cresterea noastra treptata spre raspunsul nelimitat la iubirea Lui nelimitata, Dumnezeu Insusi nu ne arata aceasta iubire de la inceput in intregime, ci ne-o impartaseste in etape, coborand El Insusi la nivelul nostru temporal si facand cu noi drumul spre aratarea nelimitata a iubirii Lui si spre raspunsul nostru nelimitat la ea; adica spre ridicarea noastra in eternitatea Lui, care insa nu se produce prin aceasta crestere treptata, ci printr-un act al lui Dumnezeu de mutare a noastra in ea. Atata timp cat nu putem raspunde in mod nelimitat iubirii nelimitate a lui Dumnezeu, avem un viitor, depasim clipa de viata cu speranta sa fim mai mult si sa ne daruim mai mult in viitor. Fata de ceea ce daruim acum, darurile noastre trecute ne apar mereu insuficiente, depasite. Dar totodata simtim ca nici acum nu putem sa ne daruim cum am vrea. Asa se constituie timpul, cu trecutul depasit, cu prezentul simtit ca insuficient, cu viitorul spre care tindem prin nadejde, dintr-o continua nevoie si posibilitate de depasire a limitarii noastre, cautand in fond eternitatea, avand in noi setea de ea, atragandu-ne ea insasi spre ea, dar constienti ca nu o vom avea decat din darul deplin al lui Dumnezeu.

De aici vine nevoia faptelor continue, ca raspunsuri mereu mai sporite la iubirea lui Dumnezeu, ca expresii ale nevoii noastre de a raspunde mai deplin iubirii nelimitate a lui Dumnezeu, pe care intr-un anumit fel o simtim in insuficienta continua a raspunsului nostru; din nevoia continua de a raspunde mai deplin apelului celorlalti, pe care il simtim nelimitat in potenta, intrucat raman mereu nesatisfacuti cu raspunsurile noastre limitate, simtind si ei ca le-am putea raspunde in mod nelimitat, dar nu din noi insine, ci din darul iubirii nelimitate a lui Dumnezeu, care ni se va impartasi odata. Mai ales dupa ce am dat un nou raspuns, simtim ca si el a fost nedeplin, pentru ca a aparut in noi o noua posibilitate pentru un raspuns mai  deplin. Dar inca in momentul in care dam acest nou raspuns, il simtim ca nedeplin, ca depasit,ca apartinand trecutului, caci in noi rasare in acelasi moment posibilitatea unui nou raspuns pe care il speram perfect, sau mai perfect.

E o noua posibilitate de care a devenit apta firea noastra insasi in baza virtualitatii ei de a fi in dialog nesfasit cu Dumnezeu cel infinit, virtualitate care insa se actualizeaza treptat numai in acest dialog efectiv. Acestea sunt "epectazele" sau "intinderile inainte", de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa, dupa exemplul Sfantului Apostol Pavel, ca intinderi spre o tinta care nu e decat Dumnezeu Insusi cu infinitatea aratata a iubirii Sale, spre "cununa dumnezeiestii chemari de sus, intru Hristos Iisus" (Filip. 3, 14).

Despre aceasta cursa de la mai putin deplin la mai deplin spune si Sfantul Marcu Ascetul: "Orice prisos de virtute am adauga astazi, el e o dovada a negrijii trecute, nu un drept la rasplata."406 Sau: "Cu cat sporesti virtutea astazi, cu atat te-ai dovedit dator pentru ziua de ieri, facand aratata puterea firii;"ai facut aratata virtualitatea nesfasita a firii, dar si disponibilitatea nelimitata a lui Dumnezeu de a o intari si actualiza tot mai mult. Dar in aceasta se mai arata poate si faptul ca, desi ceea ce am facut in trecut ni se pare ca am facut cu maximum de efort, a fost lipsit de tot efortul de care eram capabili.

Necesitatea faptelor neincetate vine si din trebuinta de a raspunde altor si altor situatii, altor si altor nevoi ale semenilor nostri, in fata carora ne pune Dumnezeu, cerandu-ne sa ne manifestam continuu si noi iubirea noastra, care in alt fel este iubirea neincetata a lui Dumnezeu fata de oameni prin noi, si fata de noi insine; caci El voieste ca noi sa crestem neincetat si multiplu, dezvoltandu-ne toate posibilitatile noastre de cunoastere si de faptuire, dezvoltand comuniunea de iubire cu cat mai multi oameni si improspatand-o neincetat. Prin aceasta realizam faptura noastra insasi din alte si alte puncte de vedere, sau actualizam si adancim si facem mai luminoase alte trasaturi ale chipului lui Hristos imprimate in noi, facandu-L pe El insusi sa apara tot mai luminos in bogatia trasaturilor Lui si in interesul Lui iubitor fata de toti oamenii.

Chipul uman al lui Hristos e alcatuit din armonia a nenumarate virtuti, a nenumarate aspecte ale binelui, care reflecta in chip uman insusirile lui Dumnezeu. Cel ce prin faptele statornice de diferite feluri imprima in sine diferitele virtuti, imprima prin aceasta insesi trasaturile chipului lui Hristos, sau da forma umana, in persoana sa, insusirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos.408 Si aceasta e o adevarata participare la Dumnezeu si o reflectare a lui Dumnezeu prin fiinta noastra personala. El duce chipul dumnezeiesc din sine la asemanare si la iubirea indumnezeietoare.409 Pe fata lui s-a facut stravezie in mod vadit lumina fetei lui Hristos.

Asa cum Hristos a lucrat continuu, manifestandu-Si iubirea fata de alte si alte nevoi ale oamenilor din jurul Sau, asa trebuie sa facem si noi. Dar faptele cerute nu constau numai din manifestari ale iubirii fata de oameni, ci si din fapte de infranare a egoismului care ne margineste in general, nedandu-ne posibilitatea sa ne impartasim de iubirea nelimitata a lui Hristos si sa-i raspundem ei; constau si din fapte de intarire a puritatii sau a transparentei noastre si a intaririi legaturii noastre cu Dumnezeu, ale intensificarii apropierii de El si a relatiei iubitoare cu El.

Sfantul Apostol Pavel a vorbit si el de o continua "intindere inainte", dar si de faptul ca aceasta intindere temporala nu ne duce prin ea insasi la desavasirea vietii vesnice. "Fratilor, eu nu ma socotesc sa fi ajuns, ci una fac: cele dinapoi uitandu-le si spre cele dinainte tinzand, la tinta alerg, la cununa dumnezeiestii chemari de sus, intru Hristos Iisus" (Filip. 3, 13-l4). Tinta alergarii e sus, e dincolo de planul nostru temporal. Dar acolo sus, noi suntem "chemati", ceea ce inseamna ca simtim si in firea noastra o nazuinta spre acea tinta. Ea este o "cununa" pentru straduintele ce le-am facut aici. Daca n-ar fi aceasta straduinta, n-am putea astepta nici cununa. Acolo s-a terminat alergarea temporala. Acolo e raspunsul nelimitat la iubirea nelimitata a lui Dumnezeu, raspuns care nu mai trebuie depasit; acolo e odihna vesnica. Dar alergarea in timp e necesara pentru dobandirea cununii acestei odihne in bucuria fara de sfasit. Aici se face omul vrednic de cununa acelei odihne prin alergare, prin folosirea timpului.

Teologia dialectica protestanta priveaza timpul de orice valoare. Dispretuind faptele, dispretuieste putinta de crestere a persoanei insesi sau valoarea ei in ochii lui Dumnezeu ca focar al nazuintei spre tot mai marea iubire a Lui, dispretuieste importanta raspunsului ei activ la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, in conceptia protestanta, se izbeste de un zid care niciodata nu se deschide. Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, subliniind importanta manifestarii iubirii personale, si deci a timpului, ne invata ca numai aici pe pamant se castiga Imparatia vesnica. Am dat mai inainte un citat semnificativ al Sfantului Simeon Noul Teolog in acest sens.

Intr-un pasivism asemanator celui protestant se complac si teosofia si antroposofia, care nu dau existentei actuale a omului toata importanta, socotind ca vor exista si alte vieti in care omul va face mai mult, oarecum silit de treptele mai inalte pe care se va afla. Persoana umana e si mai nesocotita de ele, caci ele merg pana la anularea persoanei in seria incarnarilor, care sfasesc intr-o contopire a tuturor in esenta impersonala. Ce importanta pot avea faptele intr-o asemenea conceptie? Daca ele totusi se produc, se produc in baza unei necesitati naturale, asa cum se produc fenomenele naturii.

• « Inapoi