Lipsa de pacat a Mantuitorului

• « Inapoi
• Inainte »

d. Lipsa de pacat a Mantuitorului. Pacatul e o inchidere a omului fata de Dumnezeu (ca sursa infinita de putere), o vointa de a nu mai tine seama de EI, de a uita de El; e o dusmanie fata de El. Dar pacatul e o inchidere si catre semeni. Iar daca persoana e un factor in relatie, in deschidere, si tot in aceasta sta, in cazul omului, omenia lui, pacatul inseamna o slabire a caracterului personal sau ipostatic al omului, o slabire a umanitatii lui iubitoare. In Iisus Hristos nu poate exista pacatul pentru ca in El nu e un ipostas uman care sa se poata inchide fata de Dumnezeu cel personal. Firea Lui umana isi are subzistenta reala, deci actualizarea concreta, in Ipostasul Cuvantului. De aceea, Cuvantul dumnezeiesc ipostaziind in Sine firea noastra, "curatind-o pe aceasta chiar prin asumare de toata intinaciunea, a indumnezeit firea intreaga prin intrupare". El pune firea noastra prin insusi acest fapt in deplinatatea libertatii de patimile pacatoase si in actualitatea puterilor ei.

Umanitatea lui Hristos e complet deschisa Tatalui si Duhului Sfant. Participa la comuniunea desavarsita a Fiului cu Tatal si cu Duhul. Ea nu poate manifesta o "dusmanie" fata de Dumnezeu, caci Ipostasul ei e Fiul lui Dumnezeu Insusi. Dar nu se poate inchide nici semenilor, pentru ca Ipostasul divin in care subzista real nu are nici "dusmanie" fata de oameni, nici o vointa de a se afirma impotriva lor, nici o teama de stramtorare din partea lor.

Dumnezeu este prin excelenta iubitor fata de fapturile Sale. Una din implicatiile uniunii ipostatice este ca firea umana nesubzistand intr-un ipostas uman propriu, nu se pune nici problema unei afirmari a ei in competitie cu celelalte ipostasuri umane. Prin Ipostasul divin in care este cuprinsa, firea Lui omeneasca e deschisa tuturor semenilor Lui intru umanitate. Iisus Hristos nu numai ca n-a savarsit pacate personale, sau acte contrare lui Dumnezeu si semenilor, dar nu a venit in existenta nici cu pacatul stramosesc. El nu a fost ca om rezultatul unui act de voluptate, in care se manifesta starea de cadere a speciei umane sub necesitatea acestui mod de inmultire, de care nu pot scapa nici cei ce sunt curatiti de pacatul stramosesc.

El a fost rezultatul propriei initiative, libera de orice necesitate manifestata printr-o astfel de voluptate. De aceea libertatea lui Iisus de pacatul stramosesc rezulta din faptul ca El Se naste ca om prin initiativa pe care o are ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, prin faptul ca Cel ce Se naste ca om din Fecioara Maria este Dumnezeu, sau prin faptul ca ea este Nascatoare de Dumnezeu. Iar aceasta inseamna ca Se naste pe cale supranaturala, fara initiativa vreunei perechi de oameni. Caci acestea tin impreuna. Dar se poate spune si invers: din faptul ca Hristos a fost fara pacat, rezulta ca El a fost Dumnezeu intrupat. Caci numai Dumnezeu este fara pacat in sensul radical, ca nici nu poate pacatui. De aceea a fost de trebuinta ca Insusi Fiul lui Dumnezeu sa Se intrupeze, pentru ca sa se impartaseasca si trupul Lui de lipsa Lui de pacat, sau de neputinta pacatuirii Lui. Leontiu de Bizant afirma aceasta cu putere fata de conceptia nestoriana ca toti cei ce se afla sub stapanirea lui Dumnezeu se pot elibera de pacat prin simpla implinire a legii. Leontiu de Bizant observa ca in cazul acesta "toti am fi nepacatosi si diavolul insusi si toti am pazi legea, pentru ca toti ne aflam sub stapanirea lui Dumnezeu". Dar in realitate "trupul apartinand pacatului, deci neputandu-se prin fire indreptati si supune legii lui Dumnezeu, nu putea sa se indreptateasca si sa implineasca legea lui Dumnezeu decat prin impartasirea de firea nepacatoasa, care este numai cea dumnezeiasca".

S-ar spune ca avem aici un pesimism antropologic, asemenea celui protestant. Dar pe cand acolo omul e iertat fara sa fie transformat, aici se crede in ridicarea reala a omenescului din pacat prin impartasirea de nepacatosenia dumnezeiasca. Avem aici o viziune fundamentala a Sfintilor Parinti, aplicata la tema nepacatuirii, dupa care firea dumnezeiasca se uneste cu cea omeneasca in Persoana lui Hristos, pentru ca cea omeneasca sa participe la cea dumnezeiasca, si cea dumnezeiasca sa ia asupra ei slabiciunea omeneasca.

Sub influenta teologiei occidentale, noi ne-am deprins sa nu mai vedem unirea celor doua firi in toata eficienta ei, ci numai ca o alaturare a lor sub egida unui ipostas, care fiind si om si Dumnezeu poate sa ne reprezinte pe noi oamenii in fata lui Dumnezeu si sa satisfaca onoarea jignita a lui Dumnezeu in locul nostru, sau sa ispaseasca pedeapsa in locul nostru. Sub impresia tezei ca intre firi deosebite nu se poate realiza o unire, am socotit ca nu trebuie sa admitem nici o comunicare intre ele. De fapt trebuie sa evitam atat extremitatea unirii firilor pana la confundarea lor, cat si tinerea lor in separatia necomunicarii. Ele comunica prin energiile lor (lucrare teandrica).

Asa se intampla si cu faptele de putere savarsite prin trup. De multe ori ceea ce ofera firea omeneasca este mai mult mediul care trebuie indumnezeit; in acest caz, ceea ce aduce ea e o "patimire" a indumnezeirii, care totusi e si o acceptare. Alteori Ipostasul cel unul accepta, desi e si ipostasul firii dumnezeiesti, anumite patimiri de la firea omeneasca. Deci firile comunica reciproc in multe sensuri, prin energiile lor. Leontiu de Bizant, comparand invierea unor persoane omenesti cu invierea lui Hristos, spune ca acelea au fost inviate prin lucrarea (energia) lui Dumnezeu ca persoana straina, pe cand Hristos a inviat trupul Sau prin propria Sa lucrare (lucrand El Insusi ).

Caci El purta firea dumnezeiasca ce era izvorul acestei energii. "Este evident ca si acestia au inviat cu puterea lui Dumnezeu si prin Duhul Sfant care are stapanirea asupra vietii si mortii, afara de Domnul singur, Care e prin fire Duhul de-viata-facator. De fapt numai in El ca Dumnezeu era viata si El omoara si invie, coboara in iad si Se ridica. E deci evident ca, prin faptul ca S-a inviat pe Sine Insusi, Domnul S-a infatisat pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu, nemurind cu partea Sa dumnezeiasca, caci era nemuritor, ci lucrand (energwvn) dintr-o parte (a Lui) prin propria Sa lucrare (energie) dumnezeiasca si facand vie partea Lui muritoare. Si aceasta este marimea covarsitoare a puterii lui Dumnezeu indreptata spre noi, cei ce credem, prin lucrarea stapanirii tariei Lui, pe care a lucrat-o in Hristos, ridicandu-L pe El din morti. Pe aceasta a sadit-o si in noi prin impartasirea de Sfantul Lui Trup si va face vii si trupurile noastre dupa moarte, prin Duhul Lui dumnezeiesc salasluit in noi."96 Sau: "Este evident ca puterea Domnului fiind cea care ridica celelalte trupuri din moarte, cu atat mai mult a ridicat trupul Sau propriu, cu care S-a unit dupa ipostas."97 Pe de alta parte, prin alta lucrare sau lucrari sau patimiri ale Sale, "Dumnezeu Insusi, si nu altul sau prin altul, S-a smerit pe Sine pana la moarte".

Este evident ca in Hristos ca unica persoana, comunicarea prin energii se deosebeste de comunicarea de energii intre doua persoane purtatoare de firi deosebite (intre Dumnezeu si om), sau a unei firi comune (intre om si om). E vorba de o comunicare reciproca a energiilor a doua firi deosebite unite intr-o singura persoana, in orice lucrare pe care o savarseste sau o sufera Persoana printr-o fire, se resimte si fondul celeilalte firi pe care o reprezinta, asa cum chiar in ridicarea sau in durerea unui deget, participa, intr-un anumit grad, toata natura omului, suflet si trup, fiecare aducand contributia sa corespunzatoare si intregind miscarea sau patimirea celeilalte si modeland-o, fara sa-i desfiinteze ratiunea ei. aici e vorba de comunicare prin energia firilor care conlocuiesc intr-o unica persoana; e un fel de interpenetrare a lor, care are ca efect comunicarea puterilor de la una la alta.

Astfel firea dumnezeiasca in existenta ei reala in Ipostasul lui Hristos comunica celei omenesti nepatimirea. La randul ei, firea omeneasca da Ipostasului-purtator al dumnezeirii Sale afectele sau patimirile omenesti. Dar firea dumnezeiasca, in existenta ei reala in Hristos, reprezinta prin nepacatuirea ei un filtru in care se topeste pacatosenia in care s-ar putea activa acele afecte. Datorita faptului ca firea omeneasca a lui Hristos primeste de la cea dumnezeiasca nepatimirea, afectele comunicate din ea Ipostasului purtator de dumnezeire sunt ireprosabile.

Sfantul Maxim Marturisitorul a aratat cum slabirea firii prin pacat a adus cu ea afectele care se activeaza aproape totdeauna asociate cu pacatul. Se pare ca in oarecare grad aceste afecte au fost si in starea primordiala, dar ele, in loc de a fi depasite prin intensificarea lucrarii Domnului in natura umana, s-au dezvoltat prin slabirea lucrarii Duhului si a naturii umane. Pe de alta parte, vointa naturii umane, care se activeaza prin ipostasul propriu la omul obisnuit, ia in acesta forma unor decizii alese de liberul arbitru. Iar in acest liber arbitru e data posibilitatea activarii pacatoase a afectelor, sau a nerezistentei la pornirea lor de a se activa in forma pacatoasa. Sfantul Maxim socoteste ca in Hristos n-a existat un liber arbitru uman, pentru ca nu a existat un subiect uman care sa decida in mod deosebit de Dumnezeu, ci numai vointa naturala a firii care trecea in hotarari concrete prin Ipostasul Cuvantului intrupat, si care nu avea un liber arbitru ce ar fi putut alege pacatul.

Iar Ipostasul Cuvantului activa totdeauna vointa conform cu firea, ceea ce era conform si cu voia Sa divina. E necesar insa sa precizam ca, desi firea omeneasca asumata de Dumnezeu-Cuvantul avea in ea, in miscare, numai vointa naturala, totusi fiind firea slabita in urma pacatului stramosesc si deci suferind de afectele ireprosabile intr-o forma mai accentuata ca in starea primordiala - si in aceasta se arata unitatea ei cu firea noastra a tuturor -, vointa ei naturala statea sub presiunea foamei, a setei, a fricii de moarte, ca a noastra. De aceea vointa Lui omeneasca trebuia sa lupte contra acestor afecte ca sa ramana conforma voii dumnezeiesti.

Desigur Dumnezeu-Cuvantul o intarea cu puterea ce iradia din firea Lui dumnezeiasca, dar nu voia sa o copleseasca in asa fel prin aceasta putere, incat voia omeneasca sa nu mai trebuiasca sa lupte. Firea dumnezeiasca intarea prin Ipostasul cel unul voia omeneasca pentru ca sa vrea, nu intarea firea omeneasca in sensul de a o face nesimtitoare la afecte, sau nu le micsora pe acestea in mod direct. Cel care nu vrea, nu mai e om. Sau nu mai e un om tare. Nu mai e un partener demn al lui Dumnezeu, ci un obiect in mana Lui. Lupta aceasta o poarta intr-o oarecare masura si oamenii obisnuiti.

Asa trebuie sa intelegem ca afectele sau patimirile, inclusiv coruptibilitatea, ca bold al afectelor si ca rezultat al lor, au nu numai caracterul de urmari ale pacatelor, ci sunt si instrumente impotriva pacatelor. Ele sunt si pedepse ale pacatului, dar nu ca aduse de Dumnezeu, ci mai degraba ca urmari ale iesirii omului din legatura cu Dumnezeu, izvorul vietii. Dar odata aparute, Dumnezeu le da si caracterul de antidot al pacatelor. "Nu i se potriveste bunatatii sa se bucure de ceea ce inspaimanta si de moarte," spune Nicolae Cabasila. Dimpotriva, tine de ea sa schimbe raul in bine. "A inventat de la inceput rana si durerea si moartea impotriva pacatului." "De aceea indata dupa pacat Dumnezeu a ingaduit moartea si durerea, nu ca sa aduca judecata pacatosului, ci ca sa ofere un leac celui bolnav."Moartea a venit "ca sa nu fie nemuritor pacatul". Comentand aceasta invatatura a lui Nicolae Cabasila, un teolog grec zice: "Indata ce a aparut in creatie moartea, Dumnezeu, tinand in mana Sa toata initiativa, a folosit-o cum a voit si prin intrebuintarea ei diferita a schimbat radical firea ei." Sau: "Iubitorul de oameni Dumnezeu, ingaduind moartea, o intoarce impotriva coruptibilitatii si prin moartea naturala pune capat coruptibilitatii si cauzei ei, pacatului."

Dar uzul acesta pozitiv al afectelor, al coruptibilitatii si al mortii e pus in ele, intrucat Dumnezeu a pus in firea noastra instinctul de aparare. Folosind in mod sanatos acest instinct si vazand ruina vesnica pe care acestea i-o pregatesc, omul care crede se intoarce de la pacat, ca sa ia acestora hrana care le sustine. Aceasta lupta i-o cere insasi legea sadita in firea lui si cea data pozitiv de Dumnezeu, care corespunde cu legea din fire, o intareste si o dezvolta. Dar omul nu poate implini numai cu puterea sa aceasta lege si deci nu poate scapa de sub puterea afectelor, patimirilor, coruptibilitatii si mortii, pentru ca nu poate scapa nici de stapanirea pacatului.

Numai prin Hristos, Care a biruit pacatul, legea e implinita si firea scapa de sub puterea afectelor, a stricaciunii si a mortii. Numai prin Hristos nu mai sta omul sub puterea legii, care dureaza cat dureaza lupta neterminata impotriva pacatului. Omul nu poate implini singur legea si nu poate scapa de ea si de moarte, pentru ca afectele trupului lui sunt legate de pacat. "Om nenorocit ce sunt, cine ma va scapa de trupul mortii acesteia" (Rom. 7, 24)? In trupul Sau Hristos a invins pacatul si in impartasirea de El il invingem si noi, impreuna cu legea si cu moartea; asa ca, "fratii mei, si voi ati murit fata cu legea, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a inviat din morti, ca sa aducem roade lui Dumnezeu. Caci pe cand eram sub stapanirea carnii, patimile pacatelor, care erau prin lege, lucrau in madularele noastre, ca sa aducem roade mortii" (Rom. 7, 4-5).

Deci daca afectele si moartea si-au schimbat in mod efectiv rostul, si l-au schimbat numai in Hristos si prin Hristos, Care n-a mai avut pacatul legat de ele. Dar fara suportarea lor, ele nu pot fi depasite. Caci numai prin suportarea lor fara a le lasa sa rodeasca pacatul, ele si-au pierdut puterea. Intr-un trup care n-ar avea trebuinte, sau care n-ar avea nici o sensibilitate la durere, nu s-ar incorda vointa ca sa le suporte fara pacat si nu s-ar goli prin vointa de puterea lor. Cine nu are trebuinta de a manca, nu va avea ocazia sa invinga placerea sau lacomia ce se iveste in legatura cu ea; cine nu are sensibilitatea pentru durere, pentru frica mortii, nu are ocazia sa le invinga printr-o incordare a vointei. Prin faptul ca in Hristos vointa era ipostaziata in Dumnezeu-Cuvantul, aceasta avea din El puterea sa tina satisfacerea trebuintelor Sale trupesti nedezvoltata in placere, iar durerea produsa de lovituri, sau frica trezita de perspectiva mortii sa le tina in frau, pentru a nu ajunge din pricina lor la acte de lasitate, de tradare a voii lui Dumnezeu si a valorilor voite de El.

Secretul nepacatuirii si al neputintei de a pacatui statea in Hristos in puterea ce o primea vointa Lui omeneasca din Ipostasul Cuvantului, Care era subiectul ei; statea de asemenea in faptul ca S-a nascut fara de pacatul stramosesc. De asemenea, in faptul ca vointa Lui nu se configura in liberul arbitru al unei persoane omenesti autonome, aflata singura sub presiunea pornirilor naturii umane si dispunand numai de puterile ei slabite de pacat. Dar faptul ca putea sa vrea mai ferm, n-o scutea de trebuinta de a vrea cu adevarat, de a pune cu adevarat in aplicare puterea de a voi mai ferm. Pe de alta parte, Hristos prin chenoza nu dadea firii Sale omenesti atata putere incat sa faca inutil efortul vointei ei. Caci El voia ca orice om sa-si poata tine, ca si El, afectele in fraul satisfacerii in limitele trebuintelor stricte ale firii. El a dat prin urmare firii si vointei Sale umane, adeseori, numai atata putere cata avea sa fie necesara si celorlalti oameni pentru a tine aceste afecte in limitele trebuintelor firii. In ceilalti oameni s-a creat obisnuinta de a luneca din prilejul satisfacerii trebuintelor firii dincolo de stricta satisfacere a acestora, de a trece in pacat.

Aceste obisnuinte nu erau in Hristos. Cei ce-L au pe El in ei, Il au cu lipsa Lui de pacat, putand coplesi cu ajutorul Lui aceste obisnuinte. Totusi aceste obisnuinte ii fac sa nu invinga totdeauna alunecarea lor in pacat din prilejul satisfacerii acestor trebuinte. Dar ar putea-o face daca s-ar folosi de vointa lor, cum s-a folosit Hristos. Caci lor li se comunica aceeasi vointa a lui Hristos enipostaziata in Dumnezeu-Cuvantul. Si tinand afectele lor in aceeasi stricta satisfacere in marginile trebuintelor naturale, le golesc si ei de putere si-si pregatesc si ei invierea la o viata lipsita de patimiri si de coruptibilitate, ca si Hristos.

Dar daca nu reusesc totdeauna sa evite pacatul, in unirea cu trupul lui Hristos cel inviat si atotcurat vor avea totusi parte de inviere cu El la viata libera de patimire si de stricaciune. Cei ce cred in Hristos pot invinge si ei lunecarea spre pacat in satisfacerea trebuintelor firii pentru ca radacina pacatului in firea lor e desfiintata si in ei prin prezenta in ei a trupului lui Hristos, lipsit de pacat. In fond aceeasi vointa a lui Hristos este si in ei, unita cu vointa lor, pentru a invinge obisnuintele ramase in firea lor.

Aceste afecte, sau patimiri, impreuna cu coruptibilitatea si cu moartea de pe urma pacatului sunt blestemul cu care S-a identificat Hristos, luandu-l asupra Sa, ca sa ne rascumpere din blestemul legii (Gal. 2, 13). Prin acestea, El a cunoscut in propriul Sau trup urmarile pacatului, dar in acelasi timp, desfacand impletirea dintre ele si pacat, a golit atat puterea lor cat si a pacatului, caci acestea se alimenteaza in mod reciproc. Puterea pacatului a desfiintat-o insa si in semenii Sai si prin aceasta a micsorat si puterea afectelor in ei. Dar nu din afara, ci facand sa iradieze puterea pentru aceasta din launtrul Sau, intrucat a desfiintat in Sine impletirea dintre afecte si pacat.

Caci dandu-Se pe Sine spre impartasire celorlalti, ca unul ce a biruit afectele ca roada si sursa a pacatului, le-a dat si lor puterea sa faca aceasta, desfacand in viata lor pamanteasca legatura neconditionata intre patimiri si pacate, si suportand pe primele fara pacat, ca sa le desfiinteze puterea ambelor.

Prin faptul ca impartasindu-ne de trupul Lui preacurat, care a tinut in frau afectele de pe urma pacatului, fara sa le lase sa lunece in pacat, le biruim nu numai pe ele, ci si pacatul, se poate spune ca Iisus a suportat aceste patimiri si moartea, pentru pacatul nostru, ca sa ne izbaveasca de el.

Dar legatura dintre aceste patimiri si pacatul nostru este si mai stransa si de aceea moartea Lui pentru pacatul nostru are un inteles si mai adanc. Durerile suportate de El sunt nu numai dureri de pe urma pacatului nostru, ci si dureri pentru pacatul nostru. In baza solidaritatii depline cu noi, prin faptul ca e Ipostasul dumnezeiesc al firii umane si ca atare cu totul deosebit de orice ipostas capabil sa se inchida fata de altii, Hristos S-a facut centrul uman, care nu mai e supus nici unei tendinte de a se strange in sine prin liberul arbitru, ci e cu totul deschis celorlalti, dandu-le si lor aceasta putere prin impartasirea lor de firea Sa. Iar aceasta biruinta asupra pacatului a obtinut-o prin efortul de a suporta patimirile fara sa lunece spre crutarea Sa egoista. El a realizat astfel si prin suferinta o unire cu noi, pe care ramane sa o acceptam din partea noastra si noi, insusindu-ne biruinta Lui asupra pacatului despartirii.

El a suferit pacatul nostru si l-a invins ca si cand ar fi fost al Lui. El a asumat in felul acesta pacatul nostru si a suferit din cauza lui, fara sa-l fi savarsit El Insusi; El a suferit chiar mai mult decat noi, pentru ca avea in iubirea desavarsita sau in lipsa de orice egoism o sensibilitate cu mult mai adanca fata de raul reprezentat de pacat. El suferea de aceea de pacatul tuturor, in vreme ce un om simplu chiar cand ajunge sa sufere de pacat sufera mai mult pentru pacatul sau si mai putin de al celor apropiati, sau de al celorlalti oameni. S-ar putea remarca in legatura cu aceasta un fapt paradoxal: pe de o parte El era deschis tuturor, dar ei nu erau deschisi Lui, si aceasta Il facea sa sufere cum nu sufera ei de inchiderea celorlalti. Dar vedea in acelasi timp cum nici firea asumata de El din firea lor nu putea ajunge la transparenta deplina si la puterea de a-i elibera de orice inchidere, pana nu trece prin moartea formei actuale a trupului. Pana atunci umanitatea nu se putea realiza nici in El in deplinatatea transparentei pentru altii, deci a deplinei puteri pentru castigarea celorlalti la comuniunea cu El si intre ei.

Astfel pacatul lor, ca inchidere invartosata a lor fata de El, apasa asupra Lui, sau era trait de El cu o extrema sensibilitate. Pe de alta parte, in deschiderea Lui spre Dumnezeu dorea sa-i aiba pe toti deschisi impreuna cu Sine spre Dumnezeu. Dar nu erau. Iar aceasta si din pricina ca trupul lor, supus ingrosarii de pe urma pacatului, nu era deplin transparent pentru Dumnezeu si in raporturile dintre ei. Aceasta il facea din nou sa sufere de pacatul tuturor, pentru ca din pricina trupului sau pornirilor lui spre placeri egoiste ramaneau anevoie de sensibilizat pentru iubirea Lui. Inchiderea lor spre Dumnezeu era greu de invins si din aceasta cauza nici Dumnezeu nu putea fi facut transparent oamenilor. Astfel Hristos ramanea cu firea Lui umana pe de o parte intr-o solitudine, pe de alta intr-un fel de solidaritate in suferinta cu toti cei pacatosi pentru pacatul universal. El trebuia sa lupte pentru desfiintarea pacatului universal ca pentru o cauza proprie, pentru a anula cauza suferintei Sale. Pentru ca Isi facuse din suferinta lor din pricina pacatului o suferinta proprie. Suferinta Sa din pricina pacatului tuturor, data in suportarea afectelor, patimirilor si mortii era in mod paradoxal in acelasi timp o suferinta pentru izbavirea lor de pacat, pentru ca era o suferinta curata. Si numai o suferinta curata pentru pacat, neamestecata cu pacatul propriu, poate desfiinta pacatul, a carui povara o suporta si El din solidaritatea cu ei si din neputinta de a realiza deplin comuniunea cu ei printr-o transparenta totala a trupului.

Suferinta aceasta a Lui pentru pacatul lor trebuia sa mearga de aceea pana la moartea trupului Sau pamantesc, ca sa ajunga la invierea lui si la transparenta lui deplina pentru ei. Dar suferinta aceasta mai mare ca a tuturor pentru pacatul lor, Il facea, pe de alta parte, capabil sa mearga de bunavoie pana la moarte pentru depasirea deplina a pacatului universal. Si iarasi, pe de alta parte, moartea aceasta ca trecere spre inviere era necesara si pentru a-Si face trupul deplin transparent pentru Dumnezeu si, prin aceasta, pe Dumnezeu Insusi si umanitatea Sa deplin transparenta oamenilor in mod direct si, ca urmare, si a lor printr-o imitare spirituala a mortii Lui de catre cei ce cred in El. Deci trebuia sa aiba o directie atat catre Dumnezeu, cat si catre oameni.

In sensul acesta, Sfantul Chiril din Alexandria a staruit in opera sa, Inchinare in Duh si Adevar asupra faptului ca la Dumnezeu nu se poate intra decat in starea de jertfa curata si nici un om nu putea face aceasta prin sine, deoarece era pacatos. Numai Hristos ca om fara de pacat a putut intra ca jertfa curata la Tatal si numai in El putem intra si noi. Daca pacatul este egoism, egoismul orgoliului spiritual sau al placerii trupesti, opusul pacatului este jertfa desavarsit curata. In jertfa desavarsit curata pe care Hristos a putut sa o aduca, prin lipsa de pacat, pentru oameni, se vede ca Hristos a fost prin lipsa de pacat si prin aceasta jertfa cu desavarsire "omul pentru oameni". Aceasta arata ca fara lipsa de pacat, si fara suferinta pentru pacatul nostru, ca pricina a netransparentei si mortalitatii trupesti, si fara vointa de a invinge aceste urmari ale pacatului, Hristos nu ne putea mantui. Prin lipsa de pacat Hristos era ca om deplin transparent pentru Dumnezeu si pentru oameni prin slujirea deplina adusa lui Dumnezeu si prin practicarea unei depline responsabilitati in fata lui Dumnezeu pentru oameni. Dar nu era transparent si cu trupul Lui. Si aceasta Il facea sa sufere si pe El pentru pacatul celorlalti si sa depaseasca aceasta stare prin moarte pentru Dumnezeu si pentru oameni.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Rostul patimirilor