Insusirile Bisericii - Unitatea Bisericii

• « Inapoi
• Inainte »

3. Insusirile Bisericii

Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan infatiseaza Biserica drept una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Aceste insusiri decurg din constitutia teandrica a Bisericii, ca trup al lui Hristos cel unul si sfant. "Aceste patru insusiri si dimensiuni ale Bisericii sunt strans unite intre ele si oarecum intrepatrunse. De aceea nici una dintre ele nu se intelege existand fara celelalte, ci fiecare presupune pe celelalte si coexista cu ele in chip nedespartit."

a. Unitatea Bisericii

a) Unitatea, de viata in acelasi Hristos. Unitatea tine de constitutia Bisericii, ca trup extins al Cuvantului intrupat. Caci Domnul S-a intrupat, S-a rastignit si a inviat ca om ca sa adune pe toti cei dezbinati in Sine, in infinitatea iubirii Sale fata de Tatal si a Tatalui fata de El. Unificarea aceasta a tuturor in Sine constituie insasi esenta mantuirii. Caci unitatea aceasta inseamna unitate in Dumnezeu cel preafericit si vesnic. De altfel in afara de Dumnezeu nu e cu putinta unitatea, deci nici mantuirea. Hristos Se extinde cu trupul Sau jertfit si inviat in noi, ca sa ne uneasca si sa ne faca asemenea Lui, umplandu-ne de aceeasi iubire a Lui fata de Dumnezeu Tatal si de a lui Dumnezeu Tatal fata de El, care este in El. Dar aceasta e Biserica. Si Biserica fiind umpluta de aceasta iubire, ea inseamna si unitatea iubitoare intre membrii ei. Biserica deci numai intrucat e una reprezinta locul si efectul lucrarii mantuitoare a lui Hristos, sau rodirea efectiva a acestei lucrari.

"Caci printr-Insul (a binevoit) sa le impace pe toate cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace printr-Insul, prin sangele crucii Lui" (Col. 1, 20), adica prin iubirea Lui nelimitata prin care S-a dat intreg Tatalui si noua. "Si toate le-a supus sub picioarele Lui si mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, implinirea Celui ce plineste toate intru toti" (Efes. 1, 22-23). Caci in Biserica se implineste dorinta lui Hristos de a ne avea uniti cu Sine in iubire si se implineste vointa de a avea in El iubirea intregii umanitati fata de Tatal, de a avea ratiunile intregii creatii reintoarse in El, actualizata. El Insusi vrea ca "toti sa fie una" (In. 17, 21), una in iubire cu El si cu Tatal si una in iubirea dintre ei. Sfantul Maxim Marturisitorul identifica Biserica cu unirea tuturor in Cuvantul cel intrupat, Care e si la Tatal, dar e si in noi "ca aluatul intregii framantaturi". Toti suntem chemati sa ne adunam in El, "ca membrele trupului cu capul," prin lucrarea de arhitect a Duhului celui ce plineste toate in toti.

Unde este Hristos este unitate, caci unde este Hristos este iubirea care vrea sa-i imbratiseze pe toti in Sine si sa-i infatiseze Tatalui. Unitatea de aceea nu se poate dobandi decat prin inradacinarea in Hristos, Care este Cuvantul lui Dumnezeu devenit accesibil noua prin intrupare, ca sa ne readune pe toti in unitatea Sa. Dezbinarea e semnul iesirii din aceasta temelie neschimbata si unitara, alipirea la vremelnicia schimbatoare si variata, ca la singura realitate. Dezbinarea e lupta tuturor impotriva tuturor pentru lucruri singulare si vremelnice, au lupta fiecaruia impotriva multora pentru a acapara cat mai multe din lucrurile ce li se cuvin si lor. Dar cine traieste in Hristos ca Dumnezeu devenit accesibil noua cu infinitatea iubirii care ne cuprinde pe toti, se simte ca inradacinat in El si ca unit cu ceilalti toti, se simte ca in casa sa, impreuna cu toti cei ce sunt de asemenea inradacinati in El ca in aceeasi casa care este si a lor. Cine se simte in Dumnezeu inca in cursul vietii sale in lume, nu se mai simte insingurat, caci el cunoaste lumea ca a lui Dumnezeu si ea a devenit pentru el transparenta, iar prin transparenta ei, vede pe Dumnezeu, vede ratiunile lucrurilor adunate intr-o unitate nediferentiata in Hristos, Logosul dumnezeiesc cu care el este unit.

Cine are pe Hristos in sine, se simte el insusi in adancul si nu la suprafata fiintei sale, ci in temelia ei, dar prin aceasta in temelia ei comuna cu a celorlalti, adica in Logosul dumnezeiesc. El se simte in Biserica intemeiat pe Hristos ca pe "piatra cea din capul unghiului". El se simte in Hristos impreuna zidit cu toti cei ce cred in Hristos, ca intr-un locas strabatut de Hristos, locuit de El. Cine nu se simte unit cu ceilalti in Hristos, nu este nici el insusi in Hristos. "Asadar nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu (in intimitate deplina cu Dumnezeu, n.n.), ziditi fiind pe temelia Apostolilor si a proorocilor, unde Insusi Iisus Hristos este piatra cea din capul unghiului. Intru El toata zidirea bine alcatuita creste ca sa ajunga un locas sfant in Domnul.

Intru El si voi sunteti impreuna ziditi spre locas lui Dumnezeu in Duhul" (Efes. 2, 19-22). Cine se simte sub fluxul de putere si de iubire a Cuvantului intrupat, sub valul de viata si de lumina nesfasit al Lui, nu se poate sa nu-L simta pe El ca izvorul aceleiasi vieti si puteri a tuturor celor ce se deschid prin vointa, si deci prin credinta, Lui.

Creatorul si sustinatorul unitatii Bisericii este intemeietorul si Camaciul ei, "Care ne-a unit cu El si S-a unit cu noi si S-a facut prin toate una cu noi," in asa fel ca "Cel ce priveste la aceasta lume noua a zidirii Bisericii, vede in ea pe Cel ce este si S-a facut in ea toate in toti", pe Hristos, "Cel ce a adunat pe cele ratacite si imprastiate intr-o unitate si le-a facut pe toate o singura Biserica, o singura turma".

Sfintii Parinti vad temelia unitatii Bisericii in prezenta aceluiasi trup jertfit si inviat, si ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeiesti, in toate madularele Bisericii. Sfantul Atanasie spune ca Biserica este una, intrucat se cladeste pe temelia trupului lui Hristos, "care este paga Bisericii," intrucat ea este extensiunea trupului lui Hristos, deci identica cu El, sau extensiunea iubirii si curatiei acestui trup. Iar intrucat trupul lui Hristos e plin de Duhul sfant, Care iradiaza din El ca o energie unificatoare si datatoare de viata si de sfintenie, contrare egoismului separatist, a doua temelie a unitatii Bisericii este, dupa Sfintii Parinti, Duhul Sfant. Propriu-zis ei infatiseaza trupul lui Hristos si pe Duhul Sfant ca o dualitate nedespartita producand si sustinand si promovand unitatea Bisericii. Unitatea intre Biserica si Hristos si in interiorul Bisericii se hraneste din unitatea intre Fiul si Tatal: "Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, ca si ei sa fie intru Noi" (In. 17, 24).

Biserica traieste in oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Asa cum nu Se pot desparti cele trei Persoane din unitatea Lor iubitoare, asa nu se poate desparti nici Biserica de Dumnezeu si nici membrii ei credinciosi intreolalta, in profunzimea fiintei lor.

Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfant, vine continuu in Biserica si in fiecare madular ca un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar al acestora de a se impartasi de El. Unitatea lor in Biserica se mentine si se intareste continuu prin aceasta impartasire. De aceea Euharistia, ca impartasanie comuna, are o insemnatate deosebit de mare pentru mentinerea si intarirea unitatii Bisericii. Biserica se mentine ca una prin impartasania comuna de Hristos, dar intrucat Hristos este in Biserica prin impartasania comuna si prin coboraea Duhului Sfant inca de la Apostoli, El vine pe de o parte din cer, pe de alta este in Biserica. Astfel numai unde este Biserica este Euharistia si numai unde este Euharistia este Biserica. Biserica de pana acum are pe Hristos, in calitatea ei de comunitate care crede in El si se impartaseste de El continuu, asa cum a crezut si s-a impartasit comunitatea din timpul Apostolilor, pastrand continuitatea aceleiasi credinte si Euharistii.

Dar membrii Bisericii primindu-L din nou de fiecare data, Biserica continua prin aceasta sa se hraneasca din acelasi Hristos. "Am fost chemati deci la impartasirea de jertfa prea bine mirositoare ca un neam sfintit bineprimit, ca un neam sfant, ca o preotie imparateasca" (I Pt. 2, 9)... "Caci in Hristos Iisus nu mai e barbat si femeie, ci ai Unuia suntem toti, ca unii ce ne impartaseam dintr-o paine" (Gal. 3, 28). Iar facandu-ne partasi de El prin Duhul, ne unim cu Dumnezeu si Tatal prin Hristos." Sfantul Ignatie din Antiohia spune: "Unul este trupul Domnului Iisus si unul sangele Lui varsat pentru noi; una si painea imbiata tuturor si unul paharul impartit tuturor. "De aceea una e si Biserica. Biserica e Hristos infatisat cu trupul Sau jertfit si inviat, Tatalui, avandu-ne in Sine pe toti cei ce credem in El, intrucat ne impartasim de El. Sfantul Chiril din Alexandria zice: "Caci (Hristos) nu Se infatiseaza numai pe Sine in fata Tatalui, ci si pe noi intru Sine, care am cazut de la fata Lui din pricina neascultarii."

Biserica e locul in care Hristos Se aduce in tot timpul jertfa de buna mireasma Tatalui, si prin El si noi, prin faptul ca in ea ne impartasim de El. "Caci in toata vremea si fara incetare, de la inceput pana la sfasit inaltam in Hristos buna mireasma prin toata virtutea in Cortul Sfant, adica in Biserica. Pentru ca fumul ce se ridica din Miel (Num. 28, 1-8) dimineata si seara, e iarasi un chip al Celui ce din pricina noastra si in favoarea noastra Se inalta spre Tatal intru miros de buna mireasma, aducand impreuna cu Sine si viata celor ce au crezut in El, care au intru nadejde stralucirea slavei si a imparatiei sigure si pe langa aceasta bucuria de desfatarile vesnice."

Dar Euharistia nu e singura Taina prin care se mentine si se intareste unitatea Bisericii. Prin ea se desavaseste unitatea intre membrii Bisericii. Dar ei nu se pot apropia de la inceput de ea. Ci trebuie sa inainteze spre ea ca pe o scara prin alte Taine, prin Botez si prin Mirungere, iar daca au cazut in pacate, prin taina Pocaintei. Prin toate aceste Taine omul se uneste treptat cu Hristos cel aflat in Biserica. Prin Botez, el este primit in Biserica, intrucat se uneste pentru prima data cu Hristos, Cel ce a murit pentru noi toti si Se afla ca Cel ce moare Siesi si biruieste moartea in Biserica, pentru ca si membrii ei sa-si moara lor, adica egoismului, si sa invinga prin aceasta moartea ca ultima consecinta a slabirii vietii spiritului prin egoism. "S-a jertfit pentru noi Hristos si a fost Acelasi si in moarte si mai presus de moarte." "Caci a fost omorat cu trupul, dar a fost facut viu prin Duhul" (I Pt. 3, 18)... Dar Hristos ne face si pe noi curati, sfintindu-ne prin Sfantul Botez... Iar curatiti, ne unim cu sfintii, ne facem impreuna-locuitori cu ei ai sfantului si cuviosului locas. Intram astfel in casa lui Dumnezeu, dar inca nu la locasurile cele mai inalte. Cel botezat ia numai arvuna Duhului." Adica prin Botez intram in unirea cu Hristos si prin El cu Dumnezeu Tatal, insa n-am ajuns la deplinatatea acestei uniri. Totusi ca unii ce-am intrat in locasul lui Dumnezeu prin Hristos, am intrat in Biserica, chiar daca n-am inaintat la locasurile cele mai dinlauntru.

Am intrat in general in casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Biserica Ortodoxa are astfel ca temelie a ei pe Insusi Hristos aflat cu trupul Lui jertfit si inviat in adancul ei. Unitatea ei este o unitate ontologica, sau, mai bine zis, supra-ontologica. In catolicism acest fel de unitate interioara a slabit datorita faptului ca prin Taine se primeste numai o gratie creata, nu harul ca energie necreata in care este Hristos Insusi.

In catolicism aceasta slabire a unirii cu Hristos prin Taine a dus la ridicarea papei ca vicar, sau ca loctiitor al lui Hristos. Ascultarea de papa a devenit astfel mijlocul de mentinere a unei unitati mai mult juridice sau institutionale a Bisericii. Protestantismul, nesatisfacut cu o astfel de unitate neduhovniceasca si mai mult exterioara a Bisericii, a redus legatura cu Hristos la o simpla legatura a credinciosului cu El prin credinta. Dar aceasta credinta, nemaiavand drept izvor prezenta lui Hristos cu trupul in Biserica, s-a golit in mare parte de putere si de continut, devenind mai mult un act voluntar subiectiv cu un foarte redus continut, pe care fiecare ins l-a hotarat singur.

Credinta nu lipseste nici in Biserica Ortodoxa. Dar ea nu e credinta in ceea ce spune episcopul Romei despre Hristos, neprezent in inimi si in Biserica, nici intr-un Hristos aflat numai in cer si deci departe de putinta unei experiente a Lui, ci credinta in Hristos e traita in prezenta si eficienta Lui cu trupul asumat, jertfit si inviat, in Biserica. Acest fel de credinta are centrul ei in Hristos, ii tine pe credinciosi atasati de Hristos, le da experienta realitatii obiectiv-pnevmatice a Lui si credinciosii iau din Hristos cel prezent cu trupul Sau sfintit si inviat puterea unei vieti ce se straduieste sa moara fata de pacat, sa progreseze in virtuti si sa guste arvuna invierii in suflet.

Unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin institutional si nici sfaramata in indivizi cu credinte deosebite, sau cu interpretari deosebite ale ei, ci o unitate de viata, ontologicpnevmatica in Hristos si in Duhul Lui cel sfant. Aceasta unitate cu Hristos si in Hristos nu e bazata numai pe afirmarea unei credinte comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiaza in puterea identica ce le vine credinciosilor si Bisericii de la Hristos aflator in ea. Credinciosii o experiaza in aceeasi putere ce li se da spre o viata de curatie. Si pe masura ce eforturile lor spre o astfel de viata sunt mai mari, in aceeasi masura experienta puterii Duhului lui Hristos e si ea mai mare. Dar si cei ce nu fac eforturi prea serioase pentru curatie, experiaza puterea lui Hristos in sfintenia altor membri ai Bisericii. O experiaza insa si in implinirea atatora din rugaciunile lor in Biserica, in rugaciunile Bisericii.

Din acest punct de vedere, au dreptate teologii ortodocsi Karmiris si Meyendorff, sau teologul occidental H. Schultz, ca temelia unitatii Bisericii in Ortodoxie nu e de jos, din acordul credinciosilor, ci de sus, din Hristos. Dar de aici nu se poate trage concluzia, cum fac aceia, ca despartirile crestinilor in diferite Biserici nu sunt decat de suprafata, nu ating unitatea de fond a ei.

Unitatea in pastrarea aceleiasi credinte dogmatice ca expresie a experientei lui Hristos. Credinta Bisericii, exprimand convingerea despre aceasta prezenta lucratoare a lui Hristos in Biserica si in madularele ei, nu e despartita de o anumita experiere a acestei lucrari a lui Hristos. In aceasta experienta isi au dogmele caracterul lor neclintit. Si de aceea unitatea Bisericii este o unitate dogmatica, intrucat este o unitate bazata pe aceeasi experiere a lui Hristos lucrator prin Duhul Sfant, in toate partile si in toate madularele ei. Pe drept cuvant, Raspunsul patriarhilor orientali catre anglicanii nonjurori declara ca iconomia practicata de  Ortodoxie nu se refera niciodata la dogme. "Caci in dogmele dumnezeiesti nu are loc nicidecum o iconomie sau un pogoramant. Caci acestea sunt neclintite si se pazesc de toti ortodocsii cu toata evlavia, ca unele ce nu pot fi nesocotite." Din acelasi motiv, in Ortodoxie nu se face deosebirea intre dogme principale si secundare, asa cum nu se pot scoate dintr-o cladire materialele de mai mici proportii fara sa se surpe toata cladirea. Acelasi Raspuns al patriarhilor orientali continua: "Cel ce calca ceva cat de mic din dogme se osandeste ca eretic si se anatematizeaza si se considera de toti ca schismatic si eretic si e scos din comuniune." Iar Tarasie, patriarhul Constantinopolului, a spus: "A pacatui in dogme, fie mari, fie mici, e acelasi lucru, caci prin amandoua se desfiinteaza legea lui Dumnezeu."

I. Karmiris observa in acord cu aceasta si citand din Sfantul Vasile cel Mare: "Nu se ingaduie deci deosebire in dogme, intrucat credinta dogmatica constituie un intreg unitar si  I. Karmiris, desi afirma cu putere in alte parti ale operei sale necesitatea unitatii dog matice pentru unitatea Bisericii, din dorinta de a fi de acord cu toate parerile, se exprima si in privinta aceasta in mod dubios: "Acestea asa fiind, impartirea bisericeasca existenta acum provine din cele din afara si de jos, si nu din cele din launtru si de sus, provine de la oameni, din nedesavasirile si pacatele lor, fiind marginita si aproape disparenta in fata lui Dumnezeu, de la Care, dimpotriva, provine unitatea interioara, mistica, a Bisericii. Ca urmare, exista o unitate supranaturala si mai presus de Cuvant a Bisericii, unitate a membrilor ei cu Hristos in Duhul sfant si intreolalta.

Toti crestinii suntem uniti in chip tainic si negrait cu Hristos si intreolalta prin harul Tainelor, al Botezului si al Euharistiei" (p.242-243).

Iar la nota spune: "De aceea, Patriarhia ecumenica nu a ezitat sa adreseze vestitul mesaj din anul 1920, Catre Bisericile lui Hristos de pretutindeni, caracterizand confesiunile crestine ca Biserici si accentuand ca "se impune sa se invioreze si intareasca inainte de toate iubirea intre Biserici, socotindu-se intre ele nu straine, ci ca inrudite in Hristos si concorporale si impreuna mostenitoare ale fagaduintelor lui Dumnezeu, in Hristos."

Tot la nota, Karmiris da cu aprobare parerile in acest sens ale mitropolitului Platon al Kievului si J. Meyendorff. Platon zice: "Daca se compara Biserica universala cu un templu urias, impartit in mai multe paraclise, in partea de jos acestea sunt despartite intre ele prin pereti, fara ca aceste despartiri sa ajunga pana la acoperis. In partea de jos confesiunile sunt despartite intre ele, in cea de sus, dimpotriva, sunt intr-o comuniune spirituala intre ele si toate au in acelasi mod intrarea in cer, la acoperisul acestui templu mistic." Iar din J. Meyendorff citeaza: "L'unite chretienne est une unite avec le Christ dans l'Esprit Saint, et non une unite entre hommes, qui se serait perdue dans l'histoire: cette unite est dans l'Eglise une, qui ne serait divisee par des querelles humaines. Les hommes ne peuvent diviser Dieu et Sa verite" (L'Eglise orthodoxe hier et aujourd'hui, Paris, 1960, p.189-190). H. Schultz nu trage o astfel de concluzie (Der Kirchenbegriff der orthodoxen Kirche, in:"Zeitschrift für systematische Theologie", 17, 1940, p.405).

Dar aci nu e vorba de adevarul lui Dumnezeu in sine, ci de Biserica, sau de legatura oamenilor cu Hristos cel integral, prin credinta. Cine nu are aceasta legatura nu este despartit numai de ceilalti crestini; el nu e unit deplin nici cu Hristos organic, din care daca am incerca sa rupem si sa aruncam cele socotite, dupa judecata arbitrara a fiecaruia, ca "mici" si ca "neavand o putere mare", n-am mai observa intre ele dogmele importante, ci am vatama credinta, mai bine zis am reduce propovaduirea la un nume gol."

De fapt, daca dogmele Bisericii exprima experienta lui Hristos cel prezent si lucrator in ea si daca unitatea ei in dogme inseamna aceasta experiere unitara a lui Hristos, nesocotirea dogmelor inseamna nu numai slabirea Bisericii, ci si reducerea continutului credintei la o suma de interpretari subiective a unui Hristos de care s-a auzit si care ramane la distanta, nu identificarea lor cu experierea lui Hristos trait in lucrarea Lui, integrala, prin Duhul Sfant. In acest caz, de fapt, propovaduirea lui Hristos nu este acoperita de experienta puterii Lui, ci devine o suma de interpretari teoretice, speculative, golite de putere.301 Daca dogmele exprima experienta tuturor lucrarilor lui Hristos in Biserica, refuzarea unora din dogme echivaleaza cu refuzarea sau cu necunoasterea unora din lucrarile lui Hristos in Biserica, deci cu privarea lui Hristos de integritatea eficientei Lui in Biserica si in madularele ei, ceea ce inseamna ca - dogmele recunoscute nemaireprezentand experienta lucrarilor lui Hristos sau reprezentand numai experienta anumitor lucrari ale Lui - Hristos nu mai are o deplina eficienta mantuitoare in Biserica si in madularele ei. Unitatea intr-o credinta ferma, bazata, pe experienta launtrica a tuturor lucrarilor lui Hristos de catre intreaga Biserica, este strans legatacu asigurarea mantuirii obtinute prin Biserica.

Daca credinta dogmatica a Bisericii si unitatea ei sunt expresia trairii prezentei deplin mantuitoare a lui Hristos in ea, aceste dogme nu pot fi facute obiect de tranzactie, cum ar putea fi o credinta socotita simpla interpretare a lui Hristos aflat la distanta. Intrucat dogmele sunt expresia experientei puterii mantuitoare integrale a lui Hristos prezent in deplinatatea lucrarii Lui in Biserica, unitatea Bisericii consta si in unitatea ei in Taine si in investirea ei cu o ierarhie unitara savasitoare a tuturor Tainelor, fara diferentieri, si propovaduitoare a aceleiasi credinte dogmatice. Propriu-zis de-abia prin Tainele savasite in mod unitar de membrii celor trei trepte ale preotiei, Hristos cel prezent in Biserica e o realitate experiata in lucrarea Lui, in mod unitar si deplin. Tainele sunt credinta dogmatica aplicata si in acelasi timp ele sustin credinta dogmatica. Credinta dogmatica deplina si totalalitatea Tainelor formeaza un tot. Numai impreuna tin Biserica si pe credinciosi in ambianta lucrarii mantuitoare si a iubirii nesfasite a lui Hristos, Unul din Treime devenit om. Biserica e una prin unitatea ei in toate cele trei laturi: in dogme, care exprima in notiuni si cuvinte credinta in prezenta lui Hristos in Biserica, in cultul care prin Tainele ce le cuprinde comunica lucrarea lui Hristos prezent in ea, si in lucrarea ierarhiei savasitoare a Tainelor si propovaduitoare a credintei in prezenta lucratoare a lui Hristos in Biserica.

In chestiuni de relatii cu diferitele Biserici, in organizarea actiunii ei in imprejurarile de viata variate ale diferitelor neamuri sau grupuri de credinciosi determinate de traditiile lor, Biserica cea una poate lua infatisarea unor Biserici autocefale, cu statute si regulamente si cu forme de actiune proprii. Dar in dogme, in Taine, in ierarhia care propovaduieste dogmele si  savaseste Tainele, Biserica e una. Numai o Biserica-una in dogme, in Taine, in organizarea si comuniunea ierarhica, este o Biserica cu adevarat unitara si numai Biserica ce pastreaza acestea trei fara stirbiri este Biserica unica.

Este unitara, pentru ca, avand pe Hristos lucrator in ea, este cu adevarat trupul Lui extins, adica e deplin unita cu capul si deplin unita in ea insasi. O Biserica neavand pe Hristos in ea in acest mod integral si intim si care socoteste ca Hristos este atat de distant de ea, incat  e necesar sa aiba un vicar, nu e deplin unita cu Hristos si deci nici deplin una in ea insasi si in mod interior. Nu mai vorbim de lipsa totala de unitate a Bisericii, acolo unde Hristos e si mai absent din ea, neexistand acolo o experienta a lui Hristos intreg si deci neexistand decat o credinta in mare parte fara urmari pentru viata si interpretata in tot felul de forme cati indivizi sunt; acolo nu se mai marturiseste o Biserica vazuta, iar daca nu exista o Biserica vazuta, nu poate exista nici o Biserica reala. Caci daca membrii Bisericii nu se cunosc intre ei nu pot fi nici uniti intre ei in mod constient si nu pot dezvolta aceasta unitate. Dar Biserica este unirea celor ce cred in Hristos, nu numai unirea unor indivizi luati in parte cu Hristos.

In acelasi timp Biserica in sensul de mai sus este Biserica unica in intelesul deplin al cuvantului Biserica. Caci formatiile crestine, care n-au pe Hristos salasluit intim in ele, nu pot fi nici corpul lui Hristos, nici mireasa Lui. Pe langa aceea, Hristos nu poate avea mai multe corpuri extinse organic din corpul Lui personal si mai multe mirese. Orice unire deplina a credinciosilor cu Hristos nu poate insemna decat o prezenta intima, integrala si lucratoare a Lui in sanul lor. Si numai aceasta unire e Biserica in sensul deplin al cuvantului.  Dar atunci se pune intrebarea: Ce sunt celelalte confesiuni crestine care nu marturisesc o astfel de unire intima si lucratoare a lui Hristos cel integral in ele? Socotim ca ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinatate, altele mai departate. Contrar mitropolitului Platon, care socoteste ca toate confesiunile sunt despartaminte egale ale aceleiasi unice Biserici, spiritul invataturii si traditiei ortodoxe ne impune sa socotim ca confesiunile neortodoxe sunt despartaminte care s-au format intr-o anumita legatura cu Biserica deplina si exista intr-o anumita legatura cu ea, dar nu se impartasesc de lumina si de puterea deplina a soarelui Hristos. Intr-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despartite de ea, intrucat ele nu s-au putut desparti deplin de Traditia prezenta in ea. De altfel, Biserica in sensul deplin al cuvantului este numai cea Ortodoxa.

Intr-un fel creatia intreaga se afla obiectiv incadrata in razele aceluiasi Logos preincarnational, deci in faza Bisericii dinainte de Hristos, chemata sa devina Biserica lui Hristos. Obiectiv si subiectiv intreaga omenire de diferite credinte cunoaste intr-o oarecare masura pe Logosul preincarnational. Iar obiectiv si subiectiv Il cunosc pe Hristos, dar nedeplin, celelalte confesiuni crestine. Acele confesiuni au dobandit prin aceasta in parte calitatea de biserici ale lui Hristos, fiind chemate la realizarea lor deplina ca Biserica lui Hristos.

Sfantul Grigorie de Nyssa vorbeste de "biserica ajunsa in noroiul pacatului, impiedicata prin sarpe si cazuta la pamant si ajunsa in caderea neascultarii". Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste de biserica "trasa in jos", "intinata, uscata, roaba, goala, murdarita de sange", "slujnica demonilor, supusa ratacirii".

O anumita biserica subzista si azi in afara de crestinism, intrucat exista inca anumite legaturi ontologice ale fortelor umane intre ele si cu Logosul dumnezeiesc. Cu atat mai mult exista aceasta biserica in celelalte formatiuni crestine, data fiind legatura lor prin credinta cu Hristos, Logosul intrupat, si dat fiind ca au in parte o credinta comuna in Hristos cu Biserica Ortodoxa, Biserica deplina.

Daca Miscarea Ecumenica tinde sa restabileasca unitatea Bisericii, ea trebuie sa tinda spre cea mai intima prezenta a lui Hristos intreg in sanul credinciosilor. Dar gradul celei mai  intime prezente lucratoare a lui Hristos in sanul ei, il marturiseste si il experiaza Biserica Ortodoxa, care a pastrat traditia de viata a Bisericii primare. La unitatea Bisericii nu poate ajunge crestinatatea decat ajungand la unitatea de corp a lui Hristos, unit la maximum cu Capul, sau la relatia de suprema unire cu Hristos, proprie miresei Lui. Fara acceptarea unitatii intime cu Hristos, nu se poate ajunge nici la unitatea Bisericii in ea insasi, ca corp unitar si ca mireasa unica a lui Hristos.

In situatia actuala de nedeplinatate bisericeasca a diferitelor confesiuni crestine, se pune intrebarea: se mantuiesc membrii lor? Sau: exista mantuire in afara Bisericii, care nu e decat una, in sensul deplin al cuvantului?

Intrebarea nu poate primi un raspuns simplist. In diferitele confesiuni crestine sunt multi credinciosi a caror viata crestina nu s-a redus la formulele doctrinare oficiale ale confesiunilor lor. Traditia veche crestina a fost mai puternica decat inovatiile de doctrina aduse de intemeietorii lor si sustinute in mod oficial pana azi de acele formatiuni si de teologii lor. In catolicism de exemplu se practica pana azi Tainele insotite de convingerea credinciosilor ca prin ele se unesc intim si nemijlocit cu Hristos, deci ca Hristos este lucrator in sanul Bisericii, desi teoria teologica a dat lui Hristos un loctiitor si concepe mantuirea adusa de Hristos ca infaptuita prin simpla satisfactie data de El lui Dumnezeu, pe Golgota, sau declara ca harul primit in Taine este o gratie creata, nu o lucrare izvoratoare din dumnezeirea necreata a lui Hristos si ca prelungire a ei in fiinta credinciosilor.

Mai trebuie tinut seama insa si de un al doilea factor: credinciosii diferitelor confesiuni crestine s-au trezit fara voia lor in cadrul acelor denominatiuni cu credinta despre un Hristos, Care nu e prezent cu toata eficienta Lui mantuitoare in sanul lor. Participarea lor nedeplina la Hristos, si aceasta in mare masura fara vina lor, poate va avea ca urmare o participare nedeplina la El si in viata viitoare, conform cuvantului Mantuitorului: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt..." (In. 14, 2). O vina neindoielnica au ereziarhii, care, fara prea multa aprofundare a credintei mostenite si conducandu-se mai mult de patima trufiei, au purces la sfasierea crestinatatii, ceea ce a produs un mare rau. 

• « Inapoi
• Inainte »