Invierea lui Hristos

• « Inapoi
• Inainte »

Invierea lui Hristos

a. Realitatea invierii lui Hristos. Mult timp critica teologiei liberale a contestat invierea lui Iisus Hristos, socotind-o produsul nalucirilor unora dintre ucenicii Lui, sau ale unora din femeile din cercul apropiat Lui. Astazi aproape toti teologii protestanti accepta invierea lui Hristos, ch iar daca se indoiesc de unele locuri care vorbesc despre ea in Noul Testament si chiar daca inteleg in mod deosebit raportul lui Hristos cel inviat cu planul istoric si importanta Invierii Lui pentru mantuire. Un teolog protestant contemporan, B. Klappert, a adunat aceste declaratii intr-un volum special, in care publica aceste texte si rezuma, in introducere, in acord cu opiniile acestor teologi cu privire la realitatea invierii, rezultatele admise in aceasta privinta, in urmatoarele concluzii pe care le redam cu unele completari ale noastre: a) Realitatea aparitiilor lui Hristos cel inviat.

Aparitiile lui Hristos cel inviat au fost experiate in mod real de un sir de membri ai primei comunitati crestine. Traditiile despre aceste aparitii sunt bine fundate istoric si nu se pot explica printr-o formulare ulterioara de legenda. Chiar daca fixarea in scris a acestor marturii dateaza de mai tarziu, ele provin de la inceputul comunitatii, caci numai pe baza marturiilor unor martori de la inceputurile ei se putea intemeia ea. N-a putut exista intai comunitatea crestina care, apoi, dupa un timp anumit, sa fi produs "mitul" despre invierea lui Hristos. Klappert se bazeaza, in primul rand, pe indicatia data de Apostolul Pavel, in I Cor. 15, 3, 12, despre un mare numar de martori ai acestor aparitii, indicatie pe care a primit-o, dupa cum spune, cu siguranta chiar de la unii din martorii acestei aparitii, cand s-a intors de la Damasc la Ierusalim, la trei ani dupa convertirea sa pe drumul spre Damasc. Klappert considera despre convertirea lui Pavel ca a avut loc cam in al treilea an dupa Invierea lui Hristos, deci marturiile despre aparitiile Lui le-a primit prin anul 5-6 dupa ce ele au avut loc.

Dar e sigur ca despre asemenea aparitii a aflat el inca de la comunitatea din Damasc, sau chiar inainte de aceea, de la comunitatea din Ierusalim, caci altfel nu s-ar fi putut intemeia nici una, nici alta. El trebuie sa fi auzit despre ele chiar de la credinciosii din Ierusalim inainte de a pleca spre Damasc, chiar daca atunci nu le credea. Caci numai marturisirea insistenta a unor martori ai aparitiilor lui Hristos putea fi temeiul pentru intemeierea acestei comunitati si-l putea face sa plece spre Damasc. Dar convertirea lui Pavel trebuie sa fi avut loc cu mult mai curand: la cateva saptamani sau luni dupa Cincizecime. Explicarea psihologica (psihogena) a aparitiilor lui Hristos cel inviat, in cadrul apocalipticei iudaice ce se formase incepand din timpul Macabeilor, nu are temei dat fiind ca acea apocaliptica vorbea numai de o inviere a tuturor mortilor la sfarsitul lumii, nu de a unuia singur in cadrul lumii actuale. Acceptarea unei reactii psihologice in lant, cu presupunerea ca ucenicii erau oameni cu dispozitii vizionare ("ipoteza viziunii subiective") este si ea neintemeiata, pentru motivul ca diferitele aparitii nu se succed asa de repede. Cel putin a lui Iacob (I Cor. 15, 5) si a lui Pavel au loc la destula distanta de timp. Pe langa aceea, propovaduirea Invierii lui Hristos n-ar fi putut avea loc in Ierusalim fara presupunerea mormantului gol. Iudeii n-au putut infirma aceasta predica referindu-se la existenta trupului in mormant, ci au recurs la versiunea ca trupul a fost furat. In sfarsit trebuie tinut seama de faptul ca martorii aparitiilor lui Hristos au fost atat de convinsi ca ele sunt aparitii ale lui Hristos cel inviat si au putut inspira atata incredere in cei carora le-au comunicat, ca au fost in stare sa dea nu numai o declaratie rece, la o intrebare oarecare (putand si renunta la ea, daca interesele vietii le-o cereau), ci au considerat ca o datorie a lor marturisirea permanenta a acestui fapt, din proprie initiativa, socotind-o o cauza atat de pasionanta a insesi existentei lor, incat au fost in stare sa moara aproape toti de moarte de martiri din cauza acestei marturii. "Viziunile subiective" nu dau o asemenea siguranta celor ce le au. Ei au experiat o realitate dincolo de planul obiectiv si subiectiv, insa mai obiectiva decat orice obiectivitate, din care se impartasea subiectivitatea lor.

b) Corporalitatea lui Hristos cel inviat. Aproape toti teologii protestanti actuali recunosc ca Hristos a inviat cu trupul, impotriva lui H. Grass care, pe baza faptului ca Sfantul Pavel nu aminteste de mormantul gol si vorbeste de un trup spiritual (Rom. 8, 11; I Cor. 15, 35, urm.; II Cor. 5, 1, urm.; Fil. 3, 20, urm.), afirma ca trupul material a ramas in mormant, Hristos avand dup a inviere un trup cu totul nou, nematerial. Klappert de acord cu Wilckens si Rengstorf,  observa insa ca Pavel vorbeste numai de o "prefacere", pe care o sufera trupul pamantesc prin inviere. Caci trupul inviat nu e simplu readus la viata cum credeau evreii din acel timp, ci "transformat". Invierea, dupa Pavel, nu este nici o simpla readucere in viata a trupului vechi, si nici o creare a unui trup nou din nimic, ci o radicala prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare savarsita asupra trupului vechi. Nu vedem la Pavel nici o gandire evolutionista, care ar vedea intre trupul mort si cel inviat o continuitate naturala, sau - in trupul inviat -, punctul final al unei evolutii naturale a trupului mort. Nu este nici o gandire gnostic-dualista, care ar contesta orice legatura intre corporalitatea veche si cea noua. "Asteptam ca Mantuitor pe Iisus Hristos, Care va preface chipul trupului nostru dupa chipul trupului slavei Lui" (Fil. 3, 20). Mai e de mentionat ca daca ucenicii n-ar fi recunoscut o corporalitate in Cel ce li Se arata, si anume corporalitatea Lui anterioara mortii, n-ar fi avut convingerea si n-ar fi putut vorbi despre "invierea" lui Hristos.

Dar teologii amintiti, care vorbesc de "prefacerea" trupului Domnului prin inviere, se feresc de precizarea ca aceasta "prefacere" e o "pnevmatizare" a lui. De aceasta "pnevmatizare" vorbeste Sfantul Apostol Pavel in II Cor. 5, 16 si 3, 18. Ea e un efect al lucrarii celei mai intensive a Duhului Sfant in trupul lui Hristos, care-i da o transparenta, il face sa iradieze lumina, sau slava. Iradierea aceasta e in acelasi timp un mod al celei mai intense comuniuni in care persoana se impune in mod covarsitor prin trup, facandu-l pe acesta transparent. In cantarile din "Duminica Tomii" ale Bisericii Ortodoxe se spune ca, coasta lui Iisus pipaita de Toma era de foc si numai condescendenta lui Hristos l-a aparat pe Toma sa nu se arda. Acest foc poate fi considerat si ca o caldura intensa a iubirii dumnezeiesti, care se comunica acum neimpiedicat prin trupul inviat. Iar aceasta lucrare a Duhului e in acelasi timp o sfintire, care nu are loc acolo unde n-a fost un efort de purificare de placerile care ingroasa tr upul, unde n-a fost o renuntare la egoism; dar in Hristos, ea a fost dusa pana la acceptarea mortii. "Trupul Celui inviat este un trup pnevmatic" (soma pnevmatikon), spune Sfantul Apostol Pavel, care penetreaza si preschimba modalitatea existentei lui separate. Deci nu poate fi sesizat dupa conditiile acestei existente. Eroarea fundamentala din contrazicerile intre "liberalii" si "fundamentalistii" protestanti a fost de a fi discutat despre probleme materiale, stiintifice ale invierii. Prin ea se ajunsese la opozitia banala intre obiectiv si subiectiv, cata vreme trupul Celui inviat este real fara a fi obiectivat, pentru ca este materia penetrata de Duh. Singura credinta, departe de a fi subiectiva, este facultatea trezita in noi de Duhul, care ne face sa patrundem in aceasta ordine "pnevmatizata". Caci, in Ortodoxie, credinta are si virtuti de "cunoastere", cum nu are la protestanti.

b. Legatura lui Hristos cel inviat cu planul istoriei. In ce priveste raportul trupului inviat al lui Hristos cu planul realitatii istorice, Klappert, in acord cu marea majoritate a teologilor protestanti, socoteste ca Invierea si caracterul trupului inviat al lui Hristos nu pot fi cunoscute cu mijloacele cercetarii istorice, ci numai prin credinta. Ei pornesc in aceasta privinta de la notiunea anticipata pe care si-o face omul de azi despre ceea ce e istoric posibil (Vorverstandnis des Historisch Moglichen). Dupa Ernst Troltsch, la baza metodei critic-istorice stau trei axiome: a) in cercetarea critic-istorica se admite numai ceea ce e verosimil; b) exista o corelatie intre toate fenomenele istorice (influente reciproce, legatura de cauza si efect); c) se sprijina pe analogie, adica pe un caracter imanent uniform a tot ce se intampla. Pe baza acestora, Tröl tsch spune: "Observarea analogiilor intre fenomene de acelasi fel ale trecutului ne da posibilitatea sa atribuim unui fapt verosimilitatea." Dimpotriva, cand e afirmat vreun fapt fara analogie cu nici un altul i se neaga verosimilitatea. Din acest punct de vedere Invierea fiind un fapt fara analogie in toate faptele istorice, lipseste orice posibilitate a verificarii ei prin mijloace istorice. Invierea lui Hristos ca un act unic si creator al lui Dumnezeu, al interventiei Lui in lumea noastra, lume a mortii fara intoarcere, depasind imanenta existentei pamantesti sau cauzalitatea ei care nu duce niciodata la biruirea mortii, nu poate fi inteleasa cu metodele cu care se cunosc fenomenele istorice, care in cazul persoanelor umane, legate de trupul coruptibil, se incheie totdeauna cu moartea definitiva a lor, ca persoane individuale. E ceea ce spuneau Sfintii Parinti, ca stricaciunea creatiei nu se putea invinge din ea insasi: numai Hristos, ca Dumnezeu intrupat, a putut-o invinge.

Dar aici se iveste intrebarea: ceea ce nu se explica din cauzalitatea istorica si nu are analogie in fenomenele provenite din ea, si ca atare nu se explica din ea, nu poate avea totusi o anumita legatura sau atingere cu istoria? Este un asemenea fapt o pura inventie mitologica? Klappert, in acord cu exegetul V. Campenhausen si chiar cu Grass, admite ca invierea lui Hristos are, totusi, o atingere cu istoria. Grass zice: "Invierea, desi e un eveniment meta-istoric, ce depaseste istoria obisnuita, are si o latura ce se deschide spre istorie. Un anumit cerc de persoane participa la el, e atins de el; un cerc care la randul sau are legatura cu anumite locuri, timpuri si imprejurari...

Aceasta latura intoarsa spre istorie a unui fapt al revelatiei, trebuie cercetata pentru a o cunoaste, daca e sigura si demna de crezut." Iar V. Campenhausen arata ca, desi evenimentul Invierii insusi nu este accesibil mijloacelor cercetarii critice, cercetarea istorica e in stare sa ajunga pana la aparitiile pascale si la mormantul gol. Totusi teologii amintiti socotesc ca aceste aparitii fiind supuse, din partea celor ce le-au propovaduit, unei interpretari din cele multe posibile, formeaza propriu-zis obiectul credintei. Noi credem insa ca se poate merge mai departe in recunoasterea caracterului istoric al Invierii. Daca persoanele carora le-a aparut Hristos cel inviat sunt persoane istorice, prin ele s-a putut verifica dupa toate regulile metodei istorice, daca nu modul  Invierii lui Hristos si caracterele trupului Lui inviat, in orice caz faptul invierii. El nu are verosimilitatea in analogia cu alte fenomene istorice, dar incolo raspunde dorintelor metodelor de verificare a unui fapt istoric.

Tinand seama ca verosimilitatea e o "premisa", sau o "prejudecata", cu care vine cercetatorul inainte de orice cercetare, el nu are dreptul sa refuze, pe baza acestei aprioritati "subiective", un fapt care, prin cercetare, se dovedeste real. W. Pannenberg a avut, de aceea, dreptate sa mearga mai departe si sa afirme ca faptul invierii nu este accesibil numai credintei, ci "oricui care are ochi sa vada". Dupa el, este un fapt istoric care poate fi stabilit de orice istoric profan, daca nu se apropie de el cu prejudecata necredintei. Fata de cei ce opun faptelor un coeficient mai mult sau mai putin subiectiv, Pannenberg opune unui astfel de coeficient - faptele. Evenimentele istorice au, dincolo de orice semnificatie polivalenta, limbajul "faptelor istorice". W. Pannenberg isi intemeiaza pozitia sa in aceasta chestiune pe o alta conceptie despre istorie, in care acorda serioasa atentie contingentei ei, nederivand evenimentele dintr-o cauzalitate naturala rigida, ci accentuand unicitatea lor, impotriva afirmarii uniformitatii esentiale a tuturor celor ce se intampla in ea. Prin aceasta Pannenberg da un temei obiectiv faptului ca principiul verosimilitatii sau al analogiei este intampinat in cazul Invierii Domnului de o fapta care nu tine seama de ele.

Temeiul acesta nu poate fi decat deschiderea istoriei, unei ordini mai presus de cauzalitatea strict imanenta, inchisa intr-o repetitie riguroasa a fenomenelor de acelasi fel. Nimeni nu poate dovedi ca istoria nu are o astfel de deschidere. Nu numai ca forte evidente unice si inexplicabile din planul strict istoric dovedesc contingenta ei, dar nici despre planul istoric in generalitatea faptelor lui obisnuite, nu se poate aduce o dovada incontestabila ca la producerea faptelor ei nu iau parte si factori mai presus de cei imanenti umani. Cine poate arata, de altfel, unde este granita umanului? Nu e umanul deschis unui domeniu suprauman, ale carui inspiratii si forte il influenteaza, il ajuta sau il impiedica? Fara indoiala. Cu toata aceasta deschidere a istoriei spre un domeniu superior, ea nu e scoasa din ordinea ei coruptibila, sau a mortii definitive a persoanelor individuale.

Numai Invierea lui Hristos a scos o persoana istorica din acest plan, deschizand perspectiva eliberarii viitoare a istoriei in intregime din acest plan. In acest sens, invierea e singurul eveniment care dovedeste nu numai ca istoria se face cu colaborarea unor puteri mai presus de puterile umane strict "imanente", ci si ca istoria in generalitatea ei e destinata sa fie ridicata intr-un plan superior ei, in planul vietii incoruptibile si fara de moarte, in planul pnevmatizat, unde domnesc nu procesele uniforme ale naturii, ci libertatea spiritului uman, prin care Duhul Sfant pnevmatizeaza si face transparent si trupul. Din acest punct de vedere Invierea lui Hristos are o adanca legatura cu istoria si ea trebuie sa arate istoriei aceasta importanta a ei pentru istorie, sau inceputul eficientei ei ca forta de pnevmatizare, de indreptare a istoriei spre planul supraistoric deschis de ea, mai bine zis spre planul spiritualitatii care o transcende. Invierea lui Hristos este astfel nu numai verificabila, ca un fapt impenetrabil in continutul lui mai presus de continuturile faptelor istorice, ci ea ne deschide un continut de existenta din alt plan, cu cea mai mare eficienta asupra istoriei.

Ea are o mare si continua cauzalitate pnevmatica asupra istoriei. Datorita ei, istoria nu se misca numai in planul marginit, am spune static, care nu ne-ar duce la nimic esential nou, ci ne pune in legatura cu un continut, in care se comunica continuu istoriei continuturi noi. Invierea sta in legatura cu istoria nu numai prin cauzalitatea supraistorica, pe care a adus-o asupra istoriei, ci si prin rolul ce l-a avut si-l are in introducerea unui nou mod de viata in istorie. Hristos a inviat pentru ca a biruit prin viata Lui slabiciunea firii umane cu afectele ei, mergand in manifestarea acestei tarii spirituale pana la acceptarea mortii pentru altii. Fara sa intre deplin ca un efect si ca o cauza in istorie, Hristos a intrat intr-o legatura anumita cu istoria, aducand anumite efecte in istorie si avand rolul unei cauzalitati asupra ei, pentru a-i deschide accesul la depasirea modului de existenta intr-o simpla repetitie imanenta care nu o duce nicaieri, care nu o scoate de sub stapanirea mortii.

In acest sens trebuie luat in considerare nu numai faptul ca cercetarea istorica ajunge pana la unele persoane carora li S-a aratat Hristos cel inviat si pana la mormantul gol, si faptul ca pe de o parte invierea are in ea posibilitatea sa se faca sesizata de persoane istorice, iar pe de alta, ca persoanele istorice sunt in principiu capabile de a fi martore, deci de a sesiza realitatea faptului superior al invierii lui Hristos, ci si faptul ca continutul ei inalta si imbogateste modul vietii istorice. Dar cu aceasta trecem la scopul propriu-zis al Invierii, care consta in eficienta ei asupra umanitatii istorice.

c. Iradierea pnevmatica si eficienta transformatoare a invierii lui Hristos in lume. Protestantismul a redus foarte mult continutul eficientei lui Hristos cel inviat asupra istoriei. Teologii protestanti contemporani vorbesc de Inviere numai ca de un fel de dovada ca Dumnezeu a acceptat suportarea ispasirii de catre Hristos in locul nostru, iar cei care merg mai departe considera Invierea ca o punere in aplicare a iertarii obtinute de Hristos pe cruce, in sensul ca Dumnezeu le da oamenilor credinta si, prin ea siguranta ca sunt iertati. Pentru Karl Barth Invierea ca "sculare" a lui Hristos din morti prin Dumnezeu este sentinta Tatalui prin care Dumnezeu "da Celui rastignit dreptate si pune impacarea in aplicare". "Invierea lui Iisus Hristos este marea sentinta a Tatalui, executarea si proclamarea hotararii lui Dumnezeu asupra evenimentului Crucii. Ea este aprobarea Lui." Teologia catolica nu e nici ea prea departe de aceasta conceptie, caci si dupa ea mantuirea ni se daruieste pentru jertfa lui Hristos, nu prin trupul jertfit, inviat si indumnezeit al lui Hristos. De aceea, Hans Urs von Balthasar zice: "Prin actul Sau (de inviere a lui Hristos), Dumnezeu (Creatorul si Tatal) furnizeaza in acelasi timp justificarea suprema a adevarului Cuvantului Sau si adevarul vietii Fiului Sau ascultator."

In stransa legatura cu aceasta sta si conceptia teologiei occidentale ca invierea lui Hristos nu e si un act de putere al lui Hristos Insusi, ci numai al Tatalui, asupra lui Hristos cel mort. Se stie ca in conceptia rasariteana Crucea lui Hristos este ea insasi biruitoare, caci Hristos murind, sufletul Lui s-a dus plin de dumnezeire in iad, unde n-a putut fi tinut, ci l-a biruit, ridicand apoi si trupul Sau, care nici el nu era lipsit de dumnezeire si nici lasat sa intre in stricaciune. Toata imnografia Bisericii rasaritene de la sarbatorile Crucii si de la Pasti afirma aceasta. Dupa teologia occidentala, dimpotriva, Hristos a suferit in moarte slabiciunea omului pana la extrema limita, pentru ca dupa aceea invierea sa-I vina ca un dar din afara, de la Dumnezeu-Tatal. Teologul catolic Hans Urs von Balthasar vorbeste, ca si Karl Barth, numai de o "ridicare" a lui Hristos din moarte ca act al Tatalui.

Aceasta e o concluzie fireasca a intelegerii mantuirii ca realizandu-se prin satisfactia adusa de Hristos Tatalui, sau ca ispasire suportata de El in mod juridic drept echivalent pentru jignirea onoarei divine. Hristos cunoaste moartea ca o epuizare totala a existentei Sale umane, oarecum despartita de Ipostasul divin, neavand in El nici o putere ca sa invie. A trebuit ca sa-L ridice Tatal din acest abis al nefiintei, odata satisfacut pentru acceptarea din partea lui Hristos a acestei aneantizari, opusa jignirii aduse Lui de catre oameni, prin neascultarea si orgoliul lor de a fi prin ei insisi. V. Balthasar declara: "Deci Tatalui Ii este atribuita in mod universal inititiva invierii Fiului. El este cel ce actioneaza si actioneaza exact asa cum o face cu omul, adica in calitate de Creator, desavarsind actiunea Sa creatoare prin invierea mortilor. Afirmarea ca Tatal a inviat pe Iisus Hristos revine frecvent in Noul Testament." Si V. Balthasar mentioneaza mai multe locuri din Noul Testament in acest sens.

De fapt exista un numar de astfel de locuri (Fapte 3, 15; 2, 24, 32; 5, 30; 13, 37; 17, 31; I Tes. 1, 10; I Cor. 6, 14; 15, 45; Rom. 4, 24; 8, 11; 10, 9; II Cor. 4, 14; Gal. 1, 1; Col. 2, 12). Dar Noul Testament nu-L prezinta pe Hristos numai ca obiect al invierii (in locurile mentionate, ci in aceleasi, sau in si mai multe locuri, il prezinta ca subiect al actului invierii (Mt. 16, 21; 17, 23; 20, 19; Mc. 9, 34; Lc. 18, 33; I Cor. 15, 4; Lc. 24, 34; In. 2, 22; 17, 3; 6, 9; 7, 4; 8, 34; I Cor. 15, 12, 16, 17; II Cor. 5, 15; I Tes. 4, 14; II Tim. 2, 8). Crestinii ortodocsi se saluta pana azi la Pasti si pana la inaltare cu expresia "Hristos a inviat!" iar Biserica Ortodoxa canta si preamareste pe Hristos ca subiect al Invierii si al actului de biruire a mortii: "Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu- le."

Atribuirea alternativa a actului invierii cand Tatalui, cand Fiului arata o impreunalucrare a Lor, care include si o intensa impreuna-lucrare a Duhului Sfant. Tatal, de la Care Duhul purcede, dar Care este si in Fiul, pnevmatizand trupul Domnului, il pnevmatizeaza prin Duhul. Dar unde e Duhul activ, Hristos nu poate fi un obiect, ci e si El in activitate. In acest act comun de pnevmatizare suprema a trupului, se realizeaza suprema comuniune intre Tatal si Fiul in Duhul Sfant. Numai datorita acestei depline pnevmatizari, din trupul Fiului va iradia in lume Duhul, Care de la Tatal purcede si, prin Hristos ca om, va fi trimis in lume. Caci nu e pasiv Hristos in aceasta iradiere a Duhului din trupul Lui.

Sfantul Chiril din Alexandria uneste pe Tatal si pe Fiul in actul invierii zicand: "Caci fiind puterea lui Dumnezeu si Tatal, Fiul Si-a facut El Insusi viu trupul Sau."  Sau: "Hristos S-a sculat prin slava Tatalui" (Rom. 6, 4). Hans  Urs von Balthasar, desi vorbeste, silit de textele din Noul Testament, si de un rol al Duhului in invierea lui Hristos, refera acest rol la intalnirea Lui cu Hristos, dupa ce Acesta Se inalta la ceruri, lasand sa se inteleaga ca inaltarea lui Hristos si trimiterea Duhului Sfant urmeaza imediat dupa Invierea Lui. Daca Hristos n-a suportat ca un obiect invierea, ci a fost impreuna-subiect al ei impreuna cu Tatal, urmeaza ca El Insusi a biruit sau a participat la biruirea mortii, exercitand puterea Sa de Imparat in acest act, si anume nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om.

De altfel, numai recunoscand aceasta mentinem uniunea ipostatica in toata realitatea ei, cu implicatiile ce rezulta din ea asupra naturii umane. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, Hristos a indumnezeit trupul inca in cursul vietii pamantesti, umplandu-l de putere si prin eforturile Lui de a Se mentine curat. In timpul mortii trupul nu s-a putut goli de aceasta indumnezeire. E o invatatura a Bisericii ca dumnezeirea nu s-a despartit nici in timpul mortii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Invierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatalui, ci a fost pregatita si de aceasta unire a umanitatii Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta si natura omeneasca. Ca atare, trupul inviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat noua de Tatal, ca si noi vom invia, ci este si un izvor de viata dumnezeiasca pentru noi in viata pamanteasca, un izvor de putere si de curatie. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne mentine si a spori si noi in curatie si in pnevmatizarea care duce la inviere. De aceasta pnevmatizare tine progresul intr-o transparenta care, fiind o continua personalizare si intarire a persoanei noastre, e in acelasi timp o intarire a comuniunii intre noi si Dumnezeu si intre noi insine. Inca de la aparitiile Sale, Hristos iradiaza din trupul Lui aceasta putere si slava, sau Se face cunoscut intr-o asemenea transparenta luminoasa, care de cele mai multe ori covarseste trupul si numai cand voieste il face vizibil, dar si arunci,straluminat de puterea impunatoare a Sa ca persoana.

Despre efectul acestui trup inviat al lui Hristos asupra noastra vorbesc toti Sfintii Parinti si cantarile Bisericii Ortodoxe. "A inviat Hristos, sa ne curatim simtirile," se spune intr-o cantare bisericeasca. Sfantul Chiril din Alexandria zice: "Caci a inviat Hristos, calcand moartea, ca si pe noi sa ne izbaveasca de stricaciune si, oprind tanguirea din pricina ei, sa ne incredinteze sa strigam plini de bucurie: "Ai intors plansul meu in bucurie, ai rupt sacul meu si m-ai imbracat in veselie" (Ps. 29, 12).174 Ca Hristos n-a fost inviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totala neputinta, o arata Sfintii Parinti si din faptul ca El Si-a manifestat puterea inca mai inainte de invierea cu trupul, in sfaramarea portilor iadului si in eliberarea de acolo a celor ce au nadajduit mai inainte de venirea Lui. El invinge iadul cu sufletul Sau omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din aceasta cauza El este primul suflet care nu poate fi retinut in iad, ci scapa de el, si prin iradierea puterii Lui dumnezeiesti elibereaza din iad si sufletele celor ce au crezut mai inainte in fagaduintele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat in Logosul vestit in Vechiul Testament intentia venirii Lui in trup.

Leontiu de Bizant zice: "Deci, am zis ca sufletul, nu pentru firea lui (caci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvantului cu care a coborat si la iad, a putut nu numai  sa nu fie tinut de iad, ci a si dezlegat legaturile celor ce erau tinuti acolo, care au crezut in El."175 Persoana Cuvantului, intrata prin suflet intr-o relatie nemijlocita cu acele suflete, le-a mentinut in aceasta relatie, deci in raiul pe care l-a intemeiat prin aceasta pentru ele si pentru toti cei ce vor raposa in El. Despre domnia obtinuta de Hristos si peste sufletele credincioase din iad, spune Sfantul Chiril din Alexandria: "Pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, pentru ca sa stapaneasca si peste morti." Dar in aceste cuvinte sunt implicate anumite nuante. Hristos este intrucatva inca la inceputul invierii si, prin aceasta, al puterii Sale imparatesti, in momentul cand intra in iad. El e inca mort cu trupul, "dar inviat cu Duhul," sau prin Duhul (I Pt. 3, 18).

Despre un fel de inceput al invierii sufletelor inca din iad vorbesc si cantarile din Sambata mare la Vecernie: "Astazi iadul striga spunand: Mai bine mi-ar fi fost de n-as fi primit pe Cel ce S-a Nascut din Maria; ca viind asupra mea mi-a surpat puterea; portile cele de arama le-a sfaramat. Sufletele pe care le tineam intru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a inviat." Sau: "Astazi iadul striga suspinand: zdrobitu-s-a stapanirea mea, Pastorul S-a rastignit si pe Adam l-a inviat." Dar Hristos elibereaza sufletele de acolo, pentru ca din sufletul Lui iradiaza puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Sau, a predarii lui totale, lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestata acolo nu e dezlegata de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, desi nu coboara acolo ca sa sufere chinurile fara speranta ale iadului pentru acele suflete, caci in acest caz nu le-ar putea mantui. Dar in suferinta Lui pe cruce a fost implicata si suferinta pentru ele. Iar suferinta pe cruce fiind si o compatimire pentru oameni aceasta compatimire ramanand pana la sfarsitul lumii - Hristos a putut avea o suferinta compatimitoare pentru acele suflete si in iad. Dar aceasta suferinta compatimitoare e in acelasi timp putere mantuitoare. Mila Il insoteste oriunde si oricand. De aceea s-o cerem tot timpul.

Dar avand-o proprie si ca om, ea nu poate fi lipsita si de o nota de suferinta. Pe de alta parte, nu trebuie sa socotim nici cuvantul (din Epistola I Pt. 3, 18): "ca sa vesteasca duhurilor din inchisoare" cu totul nepotrivit, caci le-a vestit eliberarea lor si viitoarea inviere cu trupul si in general le-a dus marea veste a mantuirii realizate de El. Deci a implinit acolo si un fel de functie invatatoreasca-profetica, asa cum s-a spus mai inainte, cele trei slujiri nefiind niciodata despartite. Hans Urs von Balthasar declara ca in aceasta conceptie rasariteana despre Invierea care incepe inca in iad, reprezentata si in icoana Invierii din Rasarit, are loc "o anticipare care situeaza evenimentul Pastilor Sambata si o transformare a triumfului obiectiv si pasiv intr-un triumf subiectiv si activ al lui Hristos".

De fapt nu e o mutare a Invierii Sambata, ci o considerare a inceperii ei Sambata, in actul de biruire a iadului, care tinea sufletele pentru eternitate despartite de trup. Acest act de biruinta e de fapt o manifestare activa a lui Hristos. Hristos nu e in iad in starea pur pasiva, din care va fi ridicat numai de Tatal, Duminica. Propriu-zis, Hristos biruieste intai cu sufletul iadul, pentru ca Duhul Sfant, unit cu Ipostasul Sau dumnezeiesc, produce intai indumnezeirea sau pnevmatizarea deplina a sufletului, dupa ce acesta a suportat pana la capat moartea pentru Dumnezeu si pentru oameni, intrand in comuniune desavarsita cu Dumnezeu si facand loc Duhului Sfant in Sine in mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfant iradiaza si in sufletul celor ce au nadajduit in El, din iad, puterea care le scapa de stapanirea iadului. Din sufletul lui Hristos indumnezeit deplin, sau pnevmatizat, va iradia apoi puterea care va invia sau va pnevmatiza si trupul din mormant. De aceea invierea incepe in iad. Acest lucru e spus in mod implicit in Epistola I Pt. 4, 6. Von Balthasar mai observa ca, "in vreme ce icoanele occidentale ale Pastilor  arata pe Hristos inviind totdeauna singur, Rasaritul ne face sa vedem latura soteriologica si sociala a operei de rascumparare".

De fapt cele doua moduri de reprezentare iconografica a Invierii sunt solidare cu cele doua conceptii  despre mantuirea in Hristos. In teologia occidentala Hristos, neavand nici o putere in El Insusi care sa se arate in inviere, e ridicat singur din neputinta extrema a mortii de catre Tatal, Acesta avand apoi sa atribuie celor ce cred o gratie creata, acordata lui Hristos pentru fapta Lui meritorie, dar de care El nu are nevoie. In teologia ortodoxa, Hristos iradiaza din El Insusi, sau din sufletul si din trupul Lui, energia necreata, incepand aceasta iradiere inca in iad, si penetrandu-i prin ea pe cei ce au nadajduit in venirea Lui dinainte de venirea Lui, de fapt, in trup. Prin jertfa Lui a intrat, indata ce ea s-a savarsit pe Golgota, nu numai in comuniune deplina cu Tatal, ci si cu oamenii, deocamdata cu sufletele celor fara trupuri, inainte de a-Si invia trupul. Hans Urs von Balthasar recunoaste si el o anumita putere pe care o transmitea Hristos cel inviat prin aparitiile Sale. El rezuma aceasta putere in urmatoarele: a) Toate relatarile celor carora le-a aparut Hristos cel inviat vorbesc despre aparitiile Lui ca de niste intampinari ale Lui. Nu ei provoaca intalnirea, ca in viziunile subiective, ci El o provoaca. "El este cel ce ia initiativa intalnirii de care beneficiaza martorii. Fie ca e un Cuvant, sau un semn, un salut, sau o binecuvantare, o adresare, o invocare, un mesaj, o invatatura, o mangaiere, fie o trimitere, sau intemeierea unei comuniuni, ea e totdeauna un dar gratuit."

Simturile oamenilor participa ca la orice intalnire, dar nu pe experienta lor se pune accentul, ci pe Cel cu care se intalnesc; iar Acesta e Insusi Hristos cel viu. Aceasta o spune expresia "S-a aratat" (ophte), folosita in locurile decisive (I Cor. 15, 3, urm. de 4 ori; Fapte 13, 31; Lc. 24, 34, pentru intalnirea cu Petru; iar pentru aparitia in fata lui Pavel: Fapte 9, 17; 16, 9).

Cuvantul acesta spune mai mult ca o viziune. Uneori Cel ce Se arata staruie pentru a Se impune celor ce nu-L recunosc (Lc. 24, 16; In. 20, 15; 21, 4). De aceea se poate vorbi de "intalniri" reale. Initiativa apartine Celui ce Se arata, Care tine sa-Si faca cunoscuta identitatea cu Iisus cunoscut de ei inainte de moarte. Cuvantul Celui ce Se arata are un mare rol in intalniri. Prin Cuvant vrea sa-i convinga ca El este cel cunoscut de ei inainte de Cruce; El spune cuvinte familiare, prin care arata ucenicilor ca sunt cunoscuti de El. b) Cel ce Se arata subjuga, converteste, angajeaza pe cei carora li Se arata. Aceasta arata initiativa si fapta obiectiva superioara a Celui ce Se arata. Ucenicii au constiinta nu numai ca sunt cunoscuti, ci strapunsi in inima. El are interes sa le reinnoiasca credinta in El, ba chiar sa le dea o credinta superioara. Si numai El o poate face impunandu-Se ca Dumnezeul cel inviat. c) Aceasta actiune care convinge si converteste inimile obtine de la ucenici recunoasterea definitiva a dumnezeirii Celui inviat. In lumina ei se legitimeaza revendicarea Lui dinainte de inviere de a fi recunoscut ca Dumnezeu. Acum se face simtita in mod clar puterea Lui, ca Dumnezeu. In intalnirile cu El dupa inviere, I se aduce pentru prima data, neindoielnic, inchinare ca lui Dumnezeu (Mt. 28, 9 si 17; In. 20, 16). Numai de acum se lumineaza pentru ucenici deplin viata, si invatatura anterioara a lui Iisus, ba chiar si referirea la El a intregului Testament Vechi. Totul devine coerent acum in conceptia lor despre Vechiul Testament; totul se leaga de Iisus si se refera la El. Toate predicile lor se vor referi de acum inainte la Vechiul Testament ca cel ce a condus spre El.180 d) Aceste intalniri pun inceput misiunii lor. Hristos ii trimite acum cu o putere careia ei nu-i pot raspunde cu indiferenta. "Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi" (In. 20, 21; Lc. 24, 47-49; Fapte 1, 8; Mt. 28,  18-20).

E o trimitere in toata lumea, pentru ca Hristos care ii trimite are putere peste toti. Aratarile lui Hristos se produc chiar in vederea trimiterii lor. Dar Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti afirma ca Hristos cel inviat iradiaza din El celor ce-L vad cu mult mai mult decat o siguranta ca El e Dumnezeu, si o trimitere, cum spune von Balthasar. Iradiaza din El lumina si puterea Duhului, umplandu-i si pe ei de acest Duh. Convingerea ca El e Dumnezeu o primesc prin Duhul comunicat lor, Care, dupa ce a pnevmatizat trupul Lui, ii umple si pe ei de putere. Iar puterea aceasta continua sa se comunice si dupa Inaltare si ea va spiritualiza treptat si trupurile noastre, ducandu-le spre Inviere, prin iradierea din El in noi (Rom. 8, 9-l1). "Nu a ars rugul inconjurat de flacara, ci mai degraba ne lumineaza Hristos prin Duhul Sfant si este in noi prin El." Participand la sfantul Lui trup ne facem si noi "sfinti". Caci din acest trup sfintenia iradiaza ca lucrare a Duhului. "Hristos ne izbaveste prin lucrarea Duhului de patimile ascunse in launtrul mintii."

Prin urmare, puterea din trupul inviat al Domnului continua sa li se comunice atat ucenicilor cat si tuturor celor ce cred in El si dupa inaltarea lui Hristos la cer. Li se comunica la inceput prin coborarea Duhului Sfant si apoi in Tainele Bisericii. "El v-a facut vii impreuna cu Sine," spune Sfantul Apostol Pavel (Col. 2, 12). "Hristos este viata voastra" (Col. 3, 4). "Sa umblati intru El, inradacinati si ziditi fiind intr-Insul... Iar intru El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii" (Col. 2, 6, 7, 9). Aceasta nu inseamna ca ni se da tot ce este in Hristos de la inceput si ca nu exista si un efort al nostru pentru a asimila tot mai mult din ceea ce este in Hristos, adica din umanitatea Lui. "Iar noi, toti, cu fata descoperita rasfrangand ca o oglinda marirea Domnului, ne prefacem in aceeasi asemanare din slava in slava, precum este de la Domnul, Care este Duhul" (II Cor. 3, 18). In Hristos cel inviat este viata dumnezeiasca pentru ca in El e si moartea omului, luata in El insusi, si amandoua acestea sunt active si in noi. "Noi totdeauna purtam in trup moartea lui Hristos, ca si viata Lui sa se arate in trupurile noastre" (II Cor. 4, 10). Din puterea mortii, dar si a Invierii Lui murim pacatului si viem lui Dumnezeu. "Iar daca Hristos locuieste in voi, trupul vostru este mort pentru pacat... Si daca Duhul Celui ce a inviat pe Hristos din morti, (deci si Duhul lui Hristos, n.n.), locuieste in voi,... vii va face si trupurile voastre" (Rom. 8, 10-l1). Locuri ca acestea se pot inmulti inca foarte mult. Continutul lor a fost facut explicit in multe feluri de Sfintii Parinti. Acest continut se poate rezuma in urmatoarele: Trupul lui Hristos cel inviat este un trup ridicat la deplina transparenta duhovniceasca si in aceasta calitate s-a umplut de sfintenie, de indumnezeire, aflandu-se asa in fata Tatalui. Dar aceasta sfintenie, transparenta si indumnezeire ni se comunica si noua prin impartasire de trupul Sau si deci Invierea lui Hristos inseamna nu  numai o comuniune a Lui cu Tatal, ci si intrarea Lui in deplina comuniune cu noi, comuniune la inceput pentru noi virtuala, dar avand sa devina comuniune actualizata, prin salasluirea lui Hristos prin Duhul Sau in fiinta noastra.

Hristos si trupul Sau jertfit, iar prin aceasta sfintit, pnevmatizat si transparent pururea in fata Tatalui, e ca un miros de buna mireasma inaintea Lui, aratand prin aceasta deplina predare a Sa, ca om, Tatalui, deplina comuniune cu Tatal in Duhul Sfant. Acesta e sensul spiritual al expresiei "jertfa intru miros de buna mireasma", atat de des folosita de Sfantul Chiril din Alexandria. Starea Lui de jertfa binemirositoare in fata Tatalui e starea de completa predare Tatalui, ca opusa oricarei posibilitati de afirmare de Sine a Sa ca om. E o stare destinata sa fie izvorul unei stari asemanatoare in ceilalti oameni. De aceea, Hristos trebuie sa Se afle permanent in aceasta stare.

Nicolae Cabasila zice: "Hristos S-a gandit sa pastreze pe trup marturia jertfei Sale si sa poarte pe El pururea urmele ranilor Sale dobandite in clipa rastignirii, vrand sa arate prin aceasta ca si la venirea a doua oara in lumina orbitoare, va fi pentru robii Sai acelasi rastignit si impuns, ranile acestea tinand loc de podoabe imparatesti." Aceste rani nu sunt numai niste amintiri, ci au o actualitate permanenta in Hristos. Dar ele sunt si puterea Lui care iradiaza in noi. El e intr-o continua predare a Sa Tatalui, ca izvor de moarte jertfelnica pentru orice om fata de pacat, ca izvor din care fiecare se impartaseste de buna mireasma a jertfei Lui spre a o infatisa Tatalui, ca opusa relei miresme a pacatului, a afirmarii unei independente in placere si mandrie. "Nu e nici o indoiala ca pacatul este in noi o stare trista si rau mirositoare. Viata trista si rau mirositoare se transforma insa prin Hristos intr-o bucurie. Prin credinta, Hristos transmite omului buna mireasma. Noi ne oferim prin Hristos lui Dumnezeu, caci El este cel ce curateste prin jertfa Sa pe pacatosi si spala spiritual pe cei ce se afla in necuratie. Prin Hristos ne oferim si noi, prin El avem curajul, noi, cei necurati, sa ne apropiem. Dar noi ne apropiem prin credinta si ne oferim Tatalui ca buna mireasma numai daca incetam sa existam pentru noi, daca avem in noi numai pe Hristos ca buna mireasma spirituala."

Dar aceasta stare de jertfa reala in care Se afla El, e si o stare de compatimire reala cu noi, care ne patrunde si pe noi. Cum se vede, sfintenia ca transparenta pnevmatica sau ca buna mireasma, deci ca predare a lui Hristos ca om in fata Tatalui, ne face partasi si pe noi la ea, deci si la dragostea Tatalui fata de noi, realizand comuniunea noastra cu El. Asa cum s-au urcat preotii si fruntasii lui Israel cu Moise si Aaron pe munte, asa ne ridicam si noi la Tatal, cu Hristos si ajungem aproape de El, curatindu-ne in sangele Lui, Care "Si-a dat trupul intru miros de buna mireasma". Caci prin Hristos "avem aducerea noastra la Tatal si am ajuns aproape de El". Am castigat aceasta intimitate cu Tatal, pentru ca am intrat intr-o familiaritate cu Hristos, Fiul Lui. "Tatal si Dumnezeu ii invredniceste de privire si ii cunoaste numai pe cei ce au o familiaritate duhovniceasca cu Fiul si care s-au recunoscut prin Duhul in El si s-au imbogatit prin El."Ne invredniceste pentru predarea lui Hristos, dar si pentru compatimirea Fiului Sau fata de noi, stare in care ramane El permanent.

 "Familiaritatea duhovniceasca" cu Fiul inseamna o unire cu Hristos prin Duhul, Care e o transparenta a Lui pentru noi ca sa ne faca si pe noi transparenti Lui, penetrandu-ne in Euharistie de trupul Lui. Pe masura ce devenim si noi transparenti lui Hristos, El nu mai e o realitate obiectiva pentru noi, nici una subiectiva, ci El si noi ne aflam intr-o unitate reala, dincolo de obiectivitate si subiectivitate. El e in noi si noi in El, fara sa ne confundam, in relatia cu Hristos am depasit subiectivitatea, ne aflam in Hristos ca in realitatea cea mai obiectiva, dar si cea mai subiectiva. Aceasta transparenta trupeasca inseamna si o transparenta sufleteasca, si prin amandoua se realizeaza transparenta lui Hristos ca persoana, care inseamna o mare sensibilitate si iubire a Lui. Aceasta ne face si pe noi sensibili fata de El si delicati intre noi. Prin Inviere, prin faptul ca trupul Lui transparent, iradiant de iubire, ne penetreaza. Insusi El ne-a devenit propriu impreuna cu sufletul si cu dumnezeirea din El.

Iar noi, induhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, intrucat ne-am deschis Lui prin credinta. "Hristos Se salasluieste deplin (tevleio") in noi prin impartasirea Duhului si nu S-a impartit, cum spune Pavel" (I Cor. 12, 4). "Punandu-Si sangele pentru noi, a desfiintat moartea si a nimicit stricaciunea; si asa ne face ai Sai, ca unii ce nu mai traim viata noastra, ci mai degraba viata Lui." La iubirea Lui, raspundem cu iubirea noastra, prin care renuntam la noi, cum a renuntat El la  Sine. Cei ce sunt in aceasta intimitate cu Fiul primesc prin Duhul o largime in viata si cunostinta lor, din largimea vietii Fiului ca om, inaintand spre statura spirituala a lui Hristos: "Hristos ni Se da noua mort, inviat si inaltat la cer, largind prin Duhul in chip spiritual inimile celor ce-L primesc."

Viata lui Hristos a devenit viata noastra. Incoruptibilitatea trupului Sau inviat lucreaza in noi in vederea invierii noastre. Orizontul nostru s-a largit prin Hristos cel inviat, a depasit orizontul fenomenelor fizice si psihice care se repeta in fond, sfarsind in moarte. Legea ne inchidea orizontul, lasandu-ne in afara comuniunii cu Dumnezeu in Hristos. "Caci ne largim si noi prin credinta (prin incredere) si iubire, dar numai inradacinandu-ne in Hristos. Pentru ca legea era stramta si mintea inchinandu-se la idoli era ingusta." Cu Hristos care a urcat prin jertfa si inviere, urcam si noi la varfurile cunoasterii lui Dumnezeu si ale vietii dumnezeiesti prin curatire de patimile egoiste. Acum privim cu fata descoperita, prin transparenta trupului lui Hristos, slava neplafonata si vesnica la care s-a ridicat omul in El.

Prin aceasta ea se oglindeste si in noi (II Cor. 3, 18).194 Daca Fiul Ii infatiseaza Tatalui buna mireasma a omului predat cu totul Lui, si odata cu El si pe noi, noua Fiul ne comunica nu numai puterea acestei bune miresme a predarii si deci a renuntarii la orice egoism, ci si buna mireasma a cunoasterii de Dumnezeu la care a ajuns prin aceasta omul in Hristos, sau buna mireasma a cunoasterii celei mai inalte de Dumnezeu prin umanitatea lui Hristos. "Caci prin Sfintii Apostoli, Domnul nostru Iisus Hristos ni S-a aratat ca miros de buna mireasma a cunoasterii lui Dumnezeu si Tatal." Slava ce o avem este una cu iradierea acestei bune miresme, dar este totodata iradierea Persoanei unice divino-umane, pentru Care trupul nu-i o bariera. Caci desi trupul e prilejul trairii comuniunii cu Persoana lui Hristos, uitam de trupul Lui, cum uitam si de al nostru, cum spune Sfantul Apostol Pavel (II Cor. 5, 16; 12, 2).

Desigur, toate acestea sunt in mare masura o virtualitate pentru aproape toti credinciosii; dar, o virtualitate reala, din care luam puterea spre invierea noastra pentru viata viitoare. "Caci cele in Hristos sunt faptura noua si ne-am innoit in El spre sfintenie si nestricaciune si viata."196 Hristos cel inviat este inceputul creatiei celei noi, pentru ca ne cuprinde in starea jertfita si inviata a trupului Sau in mod actual pe toti care credem nu numai prin comunitatea de natura ce o are cu noi, ci si prin cuprinderea noastra personala in El si prin petrecerea Lui in noi. E de prisos sa mai spunem ca aceasta inseamna si o cuprindere a noastra in memoria Lui (virtual ii cuprinde si pe cei ce nu cred in El).

El prezinta in Sine Tatalui pe toti cei ce cred in El, deci sunt alipiti de El. Ei sunt vazuti in El de Tatal, dar ii are inscrisi si in memoria Lui vesnica. Si Tatal ii vede inscrisi in memoria Lui. Totodata vede imprimat si pe Hristos in ei, in starea Lui de jertfa si de inviere. In fata lui Hristos ii vede pe toti cei care cred in El, caci pe fata Lui se reflecta gandul lui Hristos la fiecare, si in fata fiecarui credincios vede imprimat pe Hristos. Il vede pe Hristos progresand in transformarea fiecarui credincios dupa chipul Lui pana il va aduce la starea Sa de inviere. In aceasta consta comuniunea progresiva a Tatalui cu toti cei ce cred in Fiul Sau. Astfel unindu-ne cu Sine, Hristos ne uneste cu Tatal. "A devenit departe, cu noi, pentru noi, pentru ca si noi sa ne facem impreuna cu El si in El aproape de Tatal... Caci facandu-ne partasi la El prin Duhul, ne unim cu Dumnezeu si Tatal, prin El."

Prin trupul inviat al lui Hristos iradiaza, neimpiedicata, puterea Celui ce a facut acest trup nestricacios, conducand pe toti cei ce se vor impartasi de El la inviere si la nestricaciune, ba conducand intreaga creatie la incoruptibilitate si la transparenta, adica la maxima transfigurare si comunicabilitate intre persoane prin Duhul si la o totala personalizare a cosmosului, in Hristos si in oameni; pentru ca exista o continuitate ontologica intre materia trupului si materia cosmosului. "Caci, dupa nasterea din trup, este frate acestora provenind din Adam, protoparintele in acest veac prezent; dar odata ce, prin inviere, trupul Sau mort Si l-a facut duhovnicesc si ni-l ofera noua spre mancare, sadeste si in noi prin el puterea vivificarii spre invierea dupa moarte; prin aceasta ne-a devenit cauza a unei astfel de firi duhovnicesti in veacul viitor si a unei stari nemuritoare si incoruptibile a trupurilor noastre stricacioase de acum... Caci pentru noi, pe care ne va invia in trupuri duhovnicesti, va restabili intru nestricaciune si corpurile din jurul nostru, corespunzatoare celor ce locuiesc, umbla, vietuiesc

si petrec intru ele, pentru ca si creatia insasi se va elibera de robia stricaciunii, spre slava libertatii fiilor lui Dumnezeu, Care S-a facut om si frate si parinte al nostru si spune: Iata Eu si copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu." Starea aceea va insemna o biruinta a persoanelor si a libertatii lor asupra naturii care robeste, o biruinta a comuniunii lor, din comuniunea cu Persoana divina, sau suprema, devenita si Persoana umana eliberata, prin suportarea mortii de bunavoie, de stapanirea mortii, care e suprema tiranie a naturii invartosate, supremul dusman al persoanei sau al comuniunii interpersonale. Tot ce ne e dat acum ca natura se va personaliza, va sluji eternei comuniuni personale. Slava imparateasca a Persoanei supreme devenita si Persoana umana, va deveni slava a tuturor celor ce se vor deschide Persoanei supreme si  centrale. Prin toate se va vedea Persoana suprema, prin toate se vor vedea persoanele intre ele. Nu se va mai vedea o natura care face greu de sesizat persoana. Vom vedea "fata catre fata" pe Dumnezeu, dar ne vom vedea "fata catre fata" si intre noi, neacoperiti nici de natura manifestata in trebuinte materiale, in slabiciuni trupesti, in boli, supusa mortii, nici de natura devenita exclusivista prin tot felul de pasiuni. In veacul de acum, impartasindu-ne de Hristos, vestim moartea Lui, care ramane si in forma ei trupeasca in existenta noastra, pentru a ne ajuta sa o umplem si sa o transformam spre folos prin moartea noastra fata de egoism.

"Dar cand va veni in slava Tatalui, nu vom mai oferi marturisirea cuvenita despre patima Lui, ci Il vom cunoaste in chip curat ca Dumnezeu "fata catre fata"... Caci atunci nu-L vom mai cunoaste din cele ce sunt ale omului, ci Il vom cunoaste din cele ce sunt ale lui Dumnezeu adevarat, fiind trecuta iconomia prin care a devenit si trup. Caci vom inceta, cum se cuvine, ratiunile intruparii si va intra o cunostinta mai mare si ne va veni de la El o stralucire si o vedere si o intelegere a mantuirii celei intru slava."Trupul nu va inceta, dar el va fi transparent, incat vom vedea prin el nemijlocit pe Dumnezeu intru slava, fiind totul induhovnicit, toti si toate vor apartine tuturor, dincolo de impartirea in  subiectiv si obiectiv, dincolo de lanturile naturii, de lupta pasionata pentru a stapani natura si pe ceilalti vazuti ca obiecte exterioare, de lupta fiecaruia pentru a se apara de ceilalti.

Singura invierea ne deschide perspectiva scaparii de fatalitatea naturii care duce la moarte, deschide un plan demn de noi si de nazuintele noastre; iar odata cu aceasta, perspectiva unei tot mai adanci sensibilitati si delicateti. Numai invierea ne va scapa de lupta gresita pentru a ne asigura o existenta efemera, cu pretul profitarii de altii, cu pretul unor imaginare experiente de implinire prin placeri, prin orgolioase si gaunoase realizari. Numai perspectiva invierii ne da puterea sa ducem adevarata lupta ceruta de ea: lupta impotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenta, pentru comuniune, pentru asemanarea cu Hristos, puterea Celui care a inviat sustinandu-ne pe aceasta cale. Inaltarea la cer si sederea la dreapta Tatalui Dupa Epistola catre Evrei, Iisus Hristos Se infatiseaza cu jertfa Sa in fata Tatalui si apoi Se asaza de-a dreapta Lui, dar jertfa Lui are o vesnica putere sa curateasca pe cei ce cred (Evr. 1, 4; 9, 17-24; 10, 12). Apocalipsa exprima acest paradox al valabilitatii permanente a jertfei Sale si al maririi Sale, prin chipul Mielului junghiat care imparateste (Apoc. 5, 12). Dintr-un punct de vedere, Hristos a intrat cu sangele Sau la Tatal prin moartea Sa si jertfa aceasta si-a aratat inceputul puterii ei prin inviere.

Tatal o primeste cu mirosul ei de buna mireasma de cand se aduce, si in esenta ei spirituala se permanentizeaza din momentul primirii ei, aratata in invierea lui Hristos, in care se arata si puterea mantuitoare de care S-a umplut Hristos din acel moment aflat in comuniune deplina cu Tatal ca om. Dar pentru noi oamenii si pentru iconomia mantuirii Fiul ramane dupa Inviere cu trupul Sau, inca nu total pnevmatizat, deci intr-un plan mai aproape de noi, din care ni se putea face vizibil cand voia. O cerea aceasta trebuinta ca ucenicii sa se convinga despre invierea Lui si sa primeasca trimiterea la propavaduire in vederea intemeierii Bisericii. Diferiti teologi catolici si protestanti opineaza ca Invierea si Inaltarea coincid, caci aparitiile pot fi ale lui Hristos cel inaltat dupa inviere. Nu mai Luca a pus, dupa acesti teologi, o distanta intre Inviere si Inaltare.200 Dar e de intrebat: de ce aparitiile inceteaza dupa un numar de 40 de zile? De ce nu continua cel putin cat traiesc Apostolii? Nu vedem alt raspuns decat in faptul ca, in timpul aparitiilor, Hristos era cu trupul intr-un mod mai putin pnevmatizat. Unii socotesc ca nu trebuie vorbit deloc despre o inaltare la cer, cum nu trebuie vorbit nici de o coborare la iad, pentru a se lua putinta de a se invinui crestinismul de viziunea mitologica a unei lumi in trei etape, cum face Bultmann. Dar lumea aceasta, iadul si cerul nu sunt trei etaje spatiale, ci trei moduri diferite de existenta. Socotim ca motivul mai profund pentru care amintitii teologi identifica Invierea cu Inaltarea este ca pentru ei Hristos ne mantuieste deplin prin satisfactia adusa lui Dumnezeu, sau prin ispasirea suportata de la Dumnezeu prin moartea pe cruce, iar dovada ca Dumnezeu S-a declarat impacat prin aceasta se arata in unicul act al invierii lui Hristos, nu intr-o serie de acte savarsite de Hristos, prin care lucreaza in moduri si de la niveluri deosebite direct la sfintirea si indumnezeirea noastra.

Potrivit Noului Testament, Hristos ridica umanitatea Sa la deplinatatea puterii prin care lucreaza asupra noastra, prin cele patru momente succesive: coborarea la iad, Invierea cu trupul, Inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui. Inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui reprezinta deplina pnevmatizare si indumnezeire a trupului Sau omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiasca, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neimpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu in lucrarea ei indreptata spre noi. Fara indoiala aceasta nu inseamna si topirea trupului lui Hristos in infinitatea dumnezeiasca. Rastimpul dintre Inviere si Inaltare a avut, pe langa rosturile amintite, si pe acela de a asigura pe ucenici prin acte sensibile (Hristos mananca cu ei), ca a inviat, si prin cuvinte, ca va fi cu ei pana la sfarsitul timpului, deci despre comuniunea Lui cu ei si cu Biserica Sa. Inaltarea nu scoate pe Iisus din comuniunea cu cei ce vor crede in El, ci duce, dimpotriva, aceasta comuniune la deplinatatea unei interioritati reciproce cu acestia, datorita pnevmatizarii culminante la care ajunge trupul Lui prin inaltare.

Inca din faza dintre inviere si inaltare trupul lui Iisus intra si iesea prin  usile incuiate si "Se afla impreuna cu ucenicii Sai totdeauna" nu venind, ci"mai degraba aratandu-Se cand voia". Prin inaltare Isi trece trupul in planul unei pnevmatizari asa de desavarsite - fara sa inceteze de a-l avea - incat nu Se mai arata vizibil, ci Se salasluieste invizibil in cei ce cred in El. Faptul ca inainte de inaltare este cu ucenicii Sai oriunde, iar dupa inaltare Se salasluieste in oricare din cei ce cred in El, cu infinitatea dumnezeiasca, asezata intim in El, nu inseamna o ubicuitate spatiala a trupului Sau. Starea de pnevmatizare este altceva decat ubicuitatea spatiala. Este o prezenta de adancime si de inaltime spirituala, care se poate face sensibila in diferite grade de intensitate, dupa gradul puterii de sesizare spirituala sau de credinta al celui ce I se deschide Lui si prin aceasta Il "vede" si Il simte in sine.

Aceasta prezenta este simtita de cei ce cred ca o prezenta personala a Lui dincolo de orice mijlocire corporala vizibila. Mai mult chiar, cei ce simt prezenta lui Hristos, nu o simt numai in ei insisi, ci si in altii si uneori si in jurul lor, sau pretutindeni, dar nu ca un trup urias, extins spatial, ci ca trupul personal dar invizibil al lui Hristos, asa cum l-a avut in viata Sa pamanteasca, in proportiile umane obisnuite, dar totusi deplin transparent. Altii, care n-au progresat la acest grad de simtire a prezentei personale a lui Iisus, simt efectele prezentei Lui; simt aceasta prezenta ca o putere care-i indeamna si le ajuta la ganduri si fapte curate, bune, ca producand in ei o stare de pace, de bucurie, o simtire a legaturii lor cu infinitatea iubirii personale a Lui ce iradiaza de dincolo de ei. Aceasta stare de pnevmatizare culminanta a trupului lui Iisus nu consta numai in putinta de a se salaslui si de a se face simtit ca trup purtat de Persoana lui Hristos, plin de putere ajutatoare spre bine in toti cei ce cred, ci si in suprema intimitate cu Tatal. Iisus Se afla acum si cu trupul unde Se afla cu dumnezeirea, pe tronul

dumnezeiesc, pe treapta supremei autoritati, pentru faptul ca e plin si in trup in mod desavarsit de infinitatea vietii si iubirii dumnezeiesti. Fiul lui Dumnezeu nu mai traieste o chenoza, o golire de slava in umanitatea Sa, ci si umanitatea Sa e plina de slava dumnezeiasca. Dumnezeirea a coplesit cu totul trupul Sau, mai bine zis transpare si iradiaza neimpiedicate prin el, fara sa-l desfiinteze. Dum nezeu este om, omul este Dumnezeu, fara sa inceteze de a fi si om si Dumnezeu; omul este Dumnezeu fara sa inceteze sa fie om, Dumnezeu este om fara sa inceteze sa fie Dumnezeu. In Hristos, omul este Dumnezeu, Care sustine universul si-l conduce spre indumnezeirea in care Se afla El. "Domnul S-a suit la cer si folosindu-Se de un nor, ca de un car de lumina, S-a urcat in slava si a intrat in Sfanta Sfintelor cea nefacuta de mana si S-a asezat de-a dreapta maririi, in ceruri, facand framantatura noastra impreuna- sezatoare si impreuna Dumnezeu." Sederea "de-a dreapta Tatalui" a Fiului cel intrupat arata ca Tatal Ii da Acestuia chiar primul loc in conducerea lumii spre indumnezeire, in lucrarea de aducere a ei la unirea cu Dumnezeu, la umplerea ei de infinitatea dumnezeiasca, intr-o relatie de iubire netrecatoare cu Dumnezeu.

Expresia "la dreapta maririi" sau "la dreapta lui Dumnezeu" din Epistola catre Evrei (1, 3; 10, 12) este explicata in sensul amintit de Sfantul Apostol Pavel in I Cor. 15, 25-27: "Caci El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale, iar vrajmasul cel din urma va fi moartea. Caci toate le-a supus sub picioarele Lui. Dar cand zice Scriptura ca toate I-au fost supuse Lui, invederat este ca afara de Cel care I-a supus Lui toate." Tinta ultima a lucrarii lui Hristos este sa invinga moartea universala, adica sa ridice creatia din starea de slabiciune extrema pe care o produce despartirea ei de izvorul vietii, care este Dumnezeu, inseamna intarirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiaza din El, in asa masura incat sa invinga suprematia automatismului unei naturi invartosate care duce la moarte. Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor in comuniunea desavarsita cu Dumnezeu cel personal, si infinit in puterea Lui spirituala.

Dumnezeu vrea ca lumea sa fie adusa la Sine printr-un om, prin trupul omenesc devenit mediu deplin transparent al infinitei Sale puteri de viata si de iubire; vrea s-o aduca prin Fiul Sau preaiubit, pe Care in acest scop L-a facut om, pentru ca, prin El, iubirea Sa infinita fata de El sa o reverse spre toti oamenii si spre lumea cu care sunt solidari prin creatie. Prin aceasta atrage la Sine pe cei care vad in cinstea suprema acordata lui Hristos ca om, spre ce cinste sunt chemati si ei sa urce. Iar omul Hristos nu Se foloseste in lucrarea de conducere a noastra spre indumnezeire decat de metodele Sale, metode de intarire a spiritului impotriva a ceea ce e opus libertatii lui: biruirea patimilor din oameni si a mortii din ei, prin intarirea lor insisi si prin conlucrarea lor, dupa chipul in care le-a biruit in Sine.

Deci El continua sa-Si exercite lucrarea Sa imparateasca, imbinata cu cea de Arhiereu si de jertfa, sa-Si exercite puterea Sa ca un Miel injunghiat. Sunt metode de convingere, nu de sila; metode de castigare a oamenilor prin iubirea Sa din care nu lipseste impreuna-patimire a Sa cu ei. Prin aceasta El Se adreseaza libertatii lor si vrea sa intareasca libertatea lor in efortul de a  lucra prin ei insisi la invingerea robiei lor. El ii ajuta sa invinga rautatea dintre ei prin rabdare, prin blandete, prin delicatete, pe care li le comunica din El Insusi. Aci este sensul ramanerii Sale intr-o stare de jertfa permanenta si al comunicarii acestei stari si noua, prin impartasirea de trupul Sau jertfit si de sangele Sau varsat. El conduce ca un om, dar ca un om umplut de puterea si slava dumnezeiasca infinita, care nu sunt insa o putere si o slava ce se exercita in silirea oamenilor, intr-o trufie fata de ei, ci intr-o iubire si o blandete care vrea sa le dovedeasca neincetat ca-i considera fratii Sai intru umanitate si vrea sa-i ridice la aceeasi putere si slava a libertatii si a iubirii la care Se afla El. Ridicat la slava si la autoritatea de Dumnezeu, Omul-Hristos ramane totusi om si inca cel mai adevarat si omul-model la care trebuie sa ajungem cei ce credem in El. Crezand in impreuna-Lui-patimire cu noi, care este in acelasi timp puterea Lui ce patrunde fiinta noastra si o inalta, credinciosii Ii cer in acelasi timp neincetat "mila" Lui, acordandu-I si toata slava: "Doamne miluieste." In aceasta expresie este si recunoasterea Lui ca Stapan al nostru, dar si recunoasterea ca acest Stapan e nesfarsit de milos si de iubitor si deci de apropiat de noi. Cand metoda aceasta isi va fi incheiat opera, atunci si Iisus ca om Isi va fi incetat slujirea imparateasca, trecand toate sub imparatia Tatalui (I Cor. 15, 28), sau Isi va fi incetat aceasta putere imparateasca ca demnitate exclusiva a Lui, intrucat si toti cei ce credem vom fi ajuns impreuna-imparati cu El, impreuna-imparati peste patimile inrobitoare, deci la o slava a libertatii desavarsite in relatia iubitoare cu Hristos. Dar daca in pnevmatizarea culminanta a trupului Domnului, e implicata nu numai starea de desavarsita indumnezeire si intimitate deplina a Fiului ca om cu Tatal, ci si capacitatea Lui de a Se salaslui in noi cu toata puterea iubitoare si cu toata viata infinita a dumnezeirii, sederea de-a dreapta Tatalui se conciliaza cu salasluirea Lui in noi. Ea e o salasluire comuna a lui Hristos si a Tatalui in noi.

El a devenit un mediu deplin transparent al dumnezeirii Lui si al Tatalui pentru noi, pentru ca a devenit, si ca om, deplin transparent si deschis Tatalui. Salasluirea deplina are loc numai in inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu, dupa ce s-au curatat de egoismul pasiunilor, prin implinirea poruncilor Lui, deci s-au deschis si s-au facut transparenti Duhului Sfant din Hristos si orizontului pnevmatic infinit in care Se afla Hristos. Numai in felul acesta ei devin "cer" al lui Dumnezeu, sau depasesc despartirea intre subiectul uman ingrosat si devenit aproape obiect si cel divin si ridica toata existenta in aceasta stare de unitate in Duh. "Daca Ma iubeste cineva, pazi-va Cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si vom veni la el si Ne vom face locas" (In. 4, 23). De salasluirea aceasta si de conditionarea ei prin iubirea noastra, depinde atat de exclusiv inaltarea noastra, ca fara ele putem participa la Invierea Domnului, dar nu si la Inaltarea Lui, nu si la unirea cu El pentru veci. Cei ce nu vor avea parte de Inaltare, nu-L vor avea in ei, ci numai vor sti de El. Astfel, Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer.

"Trupul domnesc," ridicat nu numai la cer, ci "la cerul cerului", "mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea," care e numit de Isaia "muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor," salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca "loc" prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu "libertatea" lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceleiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la in ceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitatea cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. "De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred." Caci "de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti". Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi "tronul" unde Se afla Tatal cu Fiul.

Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul "vin" prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza.

Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Pe de alta parte "venirea" lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitatea noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi. Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi.

Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent. Rezultatul acestei lucrari a lui Hristos in inimi, prin Duhul Sfant, este Biserica; sau ea rodeste ca Biserica. Nu se poate desparti intre ea si Biserica.

• « Inapoi
• Inainte »