Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur

Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur Mareste imaginea.

 

Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur

 

1. Predicatorul ramas fara egal in toata istoria crestinismului, nu a facut din temele dogmatice subiecte speciale, nici pentru Omiliile, nici pentru celelalte lucrari ale sale, desi aproape nu e latura a invataturii de credinta a Bisericii pe care acest mare dascal al crestinatatii sa nu o fi atins.

 

Una din putinele exceptii o formeaza tema cunoasterii lui Dumnezeu, care alcatuieste subiectul primelor cinci din cele douasprezece Omilii im­potriva Anomeilor. Desigur, faptul ca si aceasta tema e predata in niste Omilii si nu in niste Tratate face ca nici ea sa nu fie expusa intr-o forma sistematica, proprie temelor dogmatice, ci in forma potrivita unor cuvantari catre popor, in care un rol de seama il detine vointa, de a misca inimile.

 

Dar prin faptul ca aceasta tema a constituit subiectul unic sau predominant al acestor Omilii, si din aceasta cauza Sfantul Ioan Gura de Aur a fost obligat sa staruie mai indelung asupra ei, ea e expusa suficient de bogat si de clar pentru a ne putea face o icoana adevarata despre doctrina Sfantului Ioan Gura de Aur relativ la cunoasterea lui Dumnezeu.

 

Omiliile acestea au fost rostite in Antiohia spre sfarsitul anului 386, asadar curand dupa ce a fost hirotonit preot si a primit de la Flavian, episcopul Antiohiei, misiunea de-a predica in biserica principala a ora­sului.

 

Anomeii erau ramura extrema a Arienilor si aveau conducator pe Eunomie. Daca ramura mai moderata admitea o oarecare asemanare in­tre Fiul si Tatal (omiusiani), Anomeii, precum ii arata insusi numele, sustineau ca Fiul e cu totul neasemuit cu Taltal. Eunomie faurise in spri­jinul acestei teze si un argument speciali. El spunea anume ca fiinta dumnezeiasca e una cu insusirea nedevenirii. Dar aceasta insusire nu o are decat Tatal. Caci Fiul fiind nascut, e supus devenirii. Prin aceasta El se dovedeste a nu fi de o fiinta cu Tatal, adica de fiinta dumnezeiasca. Anomeii confundau in mod gresit nenasterea, care e o insusire specifica a Tatalui ca persoana, cu nedepenirea care e o insusire a fiintei divine. Daca Fiul nu are nenasterea, ziceau ei, nu arie nici nedevenirea, care caracterizeaza fiinta divina.    

 

Increderea Anomeilor in acest argument se intemeia insa pe conceptia lor ca pot defini exact ceea ce este fiinta dumnezeiasca in ea insasi. De aceea, aparatorii dreptei credinte, in lupta impotriva ereziei in chestiune, au mers adeseori pina la aceasta presupozitie fundamentala a ei a demonstrand ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut si inteles in fiinta Lui si in nici un caz aceasta fiinta nu poate fi definita printr-o singura insusire, cum fac Anomeii. Dumnezeu e realitatea cea mai paradoxala pentru mintea noastra. Desi nu este la El o devenire, exista totusi la El o nastere si purcedere. In fiinta divina nesupusa devenirii, exista  nasterea unei persoane din veci si purcederea altei persoane din veci. Fiul si Duhul se bucura, la fel ca si Tatal, de atributul nedevenirii, caci aceasta e propriu fiintei divine, iar aceasta e comuna celor trei persoane. Dar fara sa li se stirbeasca aceasta nedevenire, Fiul se naste, iar Duhul purcede din veci din  Tatal cel nenascut si nepurces, dar nascator si purcezator. Atributele personale ale Fiului si Duhului, de nascut si purces, nu anuleaza si nu contrazic in realitate atributul lor fiintial, de nedeveniti, pe care il comun cu Tatal.    

                                                                                            

Aceasta pretentie a Anomeilor, de-a cuprinde pe Dumnezeu intr-o definitie stramta, cauta si Sfantul Ioan Gura de Aur sa o destrame in cele cinci  Omilii  dintai  impotriva  lor.

 

In Antiohia se aflau multi aderenti ai acestei erezii. Data fiind multimea lor, Sfantul Ioan Gura de Aur ar fi voit sa inceapa lupta impotriva lor inca de la primele sale predici. Dar vazand pe multi din ei ca vin sa asculte predicile lui, a socotit ca-i poate castiga si fara sa mai recurga la o evidentiere directa  a erorii invataturii lor. Dupa o vreme insa, chiar asculatorii dintre Anomei ai predicelor sale, l-au rugat sa arate ce crede el despre invataturile lor. Si asa isi incepe Sfantul Ioan Gura de Aur pre­dicile sale impotriva Anomeilor, aratand in primele cinci din ele punc­tul de vedere al Bisericii in problema cunoasteri fiintei divine, iar in cele­lalte sapte demonstrand deofiintimea Fiului  cu Tatal.  Scopul lui era nu sa sporeasca dusmania fata de el, ci sa-i indrepte.

 

2. Tezei generale a Anomeilor ca omul poate cunoaste si defini fiinta divina, Sfantul Ioan Gura de Aur ii opune invatatura intemeiata pe Sfanta Scriptura si chiar pe ratiune, ca fiinta lui Dumnezeu este incognoscibila si indefinibila. "Dar ce spun despre dumnezeiestile Scripturi cand nici elinii rataciti de la adevar n-au intreprins sa spuna asa ceva? Caci nici dintre aceia n-a indraznit nici unul sa expuna vreo definitie a fiintei di­vine si sa o cuprinda intr-un singur cuvant. Dar ce spun despre fiinta divina, cand nici despre firea celor netrupesti n-au expus, filosofind, vreo definitie completa, ci au incercat mai degraba vreo descriere sau contu­rare vaga, decat o definitie? Si care e argumentul lor intelept? Nu cunosti ce adori? - zic ei. Dar la aceasta nici nu trebuie sa raspundem, dupa ce s-a facut atata dovedire din Scripturi, ca e cu neputinta a sti ce este fiinta dumnezeiasca".

 

In felul acesta se dovedea gresita si pretentia Anomeilor de a iden­tifica fiinta divina cu nenasterea. "Ca Dumnezeu este neprovenit, e vadit. Dar ca acesta este numele fiintei Lui, n-a spus nici un prooroc, n-a dat sa se inteleaga nici un evanghelist. Si pe drept cuvant, caci cei ce nu cu­nosteau fiinta insasi, cum ar fi intentionat sa spuna numele ei".

 

Dar sa urmarim modul cum argumenteaza Sfantul Ioan Gura de Aur aceasta invatatura generala. Afirmand neputinta de a cunoaste fiinta divina, el nu adopta un agnosticism total relativ la Dumnezeu. 

 

Un asemenea agnosticism  contravine  atat  aspiratiei  spiritului ome­nesc, cat si vointei lui Dumnezeu.

Spiritul omenesc are sadita in sine o neostenita  aspiratie dupa cu­nostinta mai deplina a lui Dumnezeu si putinta de a se invrednici de satisfacerea acestei aspiratii. Deci noi nu vom inceta de a cunoaste pe Dumnezeu nici in viata viitoare, caci daca ar disparea vreodata in om cunos­tinta lui Dumnezeu, acesta n-ar mai fi om, ci ar deveni, asemenea anima­lelor, sau chiar mai prejos de ele. "Caci numai prin aceasta, le suntem su­periori acelora, pentru ca prin toate avantajele corporale, acelea ne sunt superioare". Deci, vom cunoaste in veci pe Dumnezeu. Dar cunostinta din viata viitoare trebuie sa fie mult mai deplina decat cea de aici. Cand Sfantul Apostol Pavel spune ca atunci "stiinta va fi desfiintata, dar dra­gostea nu va inceta in veci" I Cor. 13, 8), el nu intelege prin aceasta o disparitie a cunostintei nedesavarsite si partiale. "Deci desfiintarea aceas­ta este o implinire si o ridicare la mai mare".

 

Dar aceasta inseamna ca acum nu cunoastem pe Dumnezeu in intre­gime. Noi nu cunoastem acum nici macar o parte din Dumnezeu, ci numai o parte din parte, cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12).

 

Dar putinta aceasta de desavarsire a cunoasterii lui Dumnezeu in viata viitoare, arata ca aici pe pamant nu cunoastem fiinta lui Dumnezeu. Daca am cunoaste fiinta lui Dumnezeu de acum, n-ar mai fi posibil un asemenea progres in cunoasterea Lui in viata viitoare. Daca cunostinta de acum ar fi desavarsita, cum spuneau Anomeii, aspiratia noastra dupa o cunoastere mai deplina e mincinoasa si trebuie sa o inabusim ca contrara firii. Dar cine poate sa inabuse aceasta aspiratie dinlauntrul sau? Ramane, asadar, dupa Anomei, sa ne multumim cu cunostinta de acum, du­blata in veci de sentimentul nedeplinitatii ei, de constiinta paralela a necunoasterii vesnice a lui Dumnezeu. Sau, daca crezand lui Pavel, as­teptam o modificare in ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu in viata vii­toare, sa cugetam ca acea modificare nu va fi sporire, ci o desfiintare chiar si a acestei cunostinte de acum, care e dublata de sentimentul ne-implinirii. Si intr-un caz si in altul, teza cunoasterii depline a lui Dum­nezeu de acum, ne deschide perspectiva unei vesnice necunoasteri, sau cel putin a unui vesnic sentiment de nesatisfactie a setei de cunoastere.

 

Dar atunci de ce ne-a  inzestrat Dumnzeu cu aceasta sete de cunoas­tere a Lui? Ca sa ne chinuiasca vesnic cu ea?

 

In afara de aceasta, cel ce crede ca aceea ce stie despre Dumnezeu reprezinta pe Dumnezeu intreg, nu adulmeca prin simtire infinitatea divi­na, nu are tainica intuitie a transcendentei nesfarsite a lui. Dumnezeu. Simtul lui pentru divin s-a tocit.        

 

Tragand aceasta concluzie, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Unde sunt deci cei ce spun ca au luat toata cunostinta si prin aceasta au cazut in prapastia nestiintei ? Caci cei ce spun ca au luat acum totul, se fac pe ei  pentru viitor pustii de orice cunostinta. Pentru ca eu spunand ca cunosc din parte, chiar daca voi zice ca aceasta cunostinta se desfiinteaza, merg spre ceva mai bun si mai desavarsit, desfiintandu-se cea din parte si ve­nind o alta mai desavarsita; acela, insa, zicand ca are cunostinta deplina, totala si desavarsita, apoi marturisind ca ea se va desfiinta in viitor, se "declara pe sine pustiu de ea, odata ce aceasta va inceta, iar alta mai desavarsita nu va veni, dat fiind ca aceasta este cea mai desavarsita".

 

Dar nu numai in viitor vor fi lipsiti acestia de cunostinta lui Dum­nezeu, ci si in viata de pe pamant, caci ei nu se deschid lui Dumnezeu, so­cotind ca nu mai au ce astepta de la El si ramanand mereu la ceea ce au de la inceput, invartosindu-se prin inchipuirea ca stiu totul, in necunoasterea initiala. Ei nu au simtirea lui Dumnezeu ci a Celui ce nu e cuprins in intregime. "Pentru ca nu a nu sti ce e fiinta lui Dumnezeu, ci a pre­tinde ca stii, inseamna a nu cunoaste pe Dumnezeu".

 

Numai pastrand in sine setea de cunoastere, omul isi da seama des­pre infinitatea lui Dumnezeu ca depasind mereu cunoasterea actuala.

 

Sfantul Ioan Gura de Aur socoteste ca omul poate cunoaste pe Dum­nezeu din ceea ce ii comunica Dumnezeu, nu din iscodirile mintii sale. Mai mult chiar, el socoteste ca pe cand omul care primeste descoperirile lui  Dumnezeu,  il  slaveste pe  Dumnezeu, cel  care primeste descoperirile nu fiinta Lui, ci chiar si numai descoperirile lui Dumnezeu, adica fagaduintele si hotararile ce le comunica Dumnezeu, il ofenseaza pe Dumnezeu. Iscodirea aceasta inseamna neincredere. «Te-a cinstit Dumnezeu cu libertate nu ca sa-L ofensezi, ci ca sa-L slavesti. Dar cel ce iubeste fiinta Lui il ofenseaza. Caci daca  a nu iscodi fagaduintele Lui inseamna a-L  slavi, a iscodi si a examina nu numai hotararile Lui, ci si pe Cel ce a hotarat insusi, inseamna  a-L necinsti». A primi fagaduintele lui Dumnezeu, chiar cand ai motive naturale sa nu le intelegi, inseamna a crede in puterea lui Dumnezeu. Un astfel de exmplu da Sfantul Apostol Pavel, cand zice ca Avraam stia ca si-a pierdut vitalitatea si pantecele Sarei de asemenea, totusi nu s-a indoit, prin necredinta,  ci s-a intarit prin cre­dinta. (Rom. IV, 19-20) "Firea si varsta il arunca in deznadejde, dar credinta ii intarea nadejdea. S-a intarit prin credinta, dand slava lui Dumnezeu, si fiind convins ca ceea ce a fagaduit putea sa si faca.! Vezi ca cel ce e convins despre cele ce hotaraste Dumnezeu, da slava lui Dumnezeu?".

 

Dimpotriva, preotul Zaharia e pedepsit provizoriu de Dumnezeu pentru ca a voit sa inteleaga rational, cuvantul lui Dumnezeu ca va avea un fiu batran fiind, si nu s-a increzut simplu in Dumnezeu. Dar atunci ce va pati cel ce crede ca poate cunoaste pe Dumnezeu prin sine? "Daca acela,  necrezand nasterii muritoare se pedepseste, tu cel ce iscodesti pe cea ne­graita, spune-mi cum vei fugi de pedeapsa? Acela n-a refuzat-o, ci a voit sa afle si n-a primit iertarea. Dar tu, care afirmi ca cunosti, si cele neva­zute si necuprinse, ce aparare vei avea? Ce pedeapsa iti vei atrage? Deci, care este radacina acestor rele? Ca a indraznit omul sa spuna: cunosc pe Dumnezeu, cum se cunoaste Dumnezeu insusi pe Sine... Asculta ce zice dreptul patriarh despre sine: «Eu sunt pamant si cenusa (Gen. 18, 22); vorbea cu Dumnezeu si nu-L inalta indraznirea. Ci chiar aceasta il indemna la moderatie. Acestia insa, fara sa fie vrednici macar de umbra aceluia, se socotesc pe ei mai mari ca ingerii, ceea ce e dovada ultimei nebunii".

 

Indrazneala aceasta e atat de mare si deci atat de condamnabila, de­oarece Dumnezeu este infinit, iar omul e pamant si cenusa pe langa El. Daca nu se cuvine vasului sa intrebe pe olar: "De ce m-ai facut asa"? (Rom. IX, 20, 21), cu atat mai putin poate iscodi omul temeiurile voilor dumnezeiesti, ca sa nu mai spunem de fiinta lui Dumnezeu, odata ce "intre olar si lut nu e nici o deosebire, dar intre fiinta lui Dumnezeu si a oamenilor e atata distanta, cata nu o poate infatisa nici un cuvant si nu o poate masura nici o inchipuire".

 

Dar nu numai infinitatea lui Dumnezeu e cauza acestei neputinte a omului de a-L cunoaste in fiinta Lui prin puterile sale, ci si caracterul personal al lui Dumnezeu.

 

Sfantul Ioan Gura de Aur considera ca cunoasterea lui Dumnezeu are ca premiza initiala un act voluntar de revelatie al lui Dumnezeu; cu­noasterea  lui Dumnezeu de catre om inseamna intrarea omului intr-un raport cu Dumnezeu ca de la persoana la persoana, cunoasterea lui Dumnezeu presupune caracterul personal al lui Dumnezeu. Si putem spune ca in aceasta consta caracterul cunoasterii religioase a lui Dumnezeu. Dimpotriva, cunoasterea care crede ca se poate dispensa de un act anti­cipativ al lui Dumnezeu, care crede ca Dumnezeu se comporta cu totul pasiv fata de initiativa cognitiva a omului, tinzand sa cunoasca, nu hotararile lui Dumnezeu, ci fiinta Lui, transforma pe Dumnezeu intr-o substanta sau lege impersonala. Si aceasta e propriu cunoasterii filosofice a lui Dumnezeu.

 

Dar daca e asa, cunoasterea mai deplina a lui Dumnezeu are lipsa de o revelatie mai deplina a Lui. Aceasta revelatie mai deplina insa o vom, primi numai in viata viitoare. O spune Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele: "Fratilor, eu nu ma socotesc sa fi primit" (Filip. 3, 13). Aici arata ca numai in viata viitoare va ajunge la deplina cunoastere a lui Dumnezeu, nu cucerind-o el insusi, ci primind-o prin revelatie (Filip. 3, 15).

 

Cele doua pozitii se contureaza, asadar, limpede: pe cand Anomeii admiteau ca omul poseda sau poate dobandi inca din viata pamanteasca o cunostinta perfecta a lui Dumnezeu prin puterile sale naturale, Sfantul Ioan Gura de Aur nu admite o cunoastere perfecta in viata pamanteasca, dar tocmai prin aceasta admite un progres in cunoastere in viata viitoare, datorita autorevelatiei lui Dumnezeu. Pozitia Anomeilor il inchide pe om comunicarii cu Dumnezeu, cea a Sfantului Ioan Gura de Aur il lasa mereu deschis prin credinta si smerenie.

 

Dar nu numai in viata viitoare ne vom impartasi de un progres in  cunoasterea lui Dumnezeu, ci chiar si in viata aceasta. E drept ca aceasta nu o spune Sfantul Ioan Gura de Aur in mod prea categoric, pentru ca progresul de aici e foarte modest fata de sporul de care ne vom impartasi trecand din viata aceasta. Sfantul Ioan Gura de Aur nu dezvolta atat de amplu tema progresului in cunoasterea lui Dumnezeu inca din viata pa­manteasca, cum o face Sfantul Grigorie de Nisa. Totusi ne da si el sa in­telegem ca de un progres ne bucuram si in viata pamanteasca, prin credinta si cu ajutorul harului dumnezeesc. Caci aratand ca Sfantul Apostol  Pavel "va lua" cunostinta deplina numai in viata viitoare, Sfantul Ioan Gura de Aur spune "ca si aici e inca pe drum, paseste, inainteaza mai departe, dar sfarsitul inca nu l-a primit".    

 

3. Dar nici in viata viitoare nu vom cunoaste pe Dumnezeu in fiinta  Lui. Aceasta n-o spune Sfantul Ioan Gura de Aur direct despre cunostinta omeneasca. Dar o spune cu referire la cetele ingeresti. Iar ceea ce e valabil pentru ingeri, e valabil cu atat mai mult pentru oamenii

de la viziunea lui Isaia in care Serafimii stand imprejurul lui Dumnezeu, isi acopera fata cu aripile, Sfantul Ioan Gura de Aur in­treaba:  "Spune-mi pentru ce isi acopera fetele si isi pun inainte aripile?: Pentru ce altceva, daca nu pentru ca nu suporta fulgerarea si stralucirea ce izvoraste din tronul dumnezeiesc? Desi sunt mai aproape de Dumnezeu ca noi, totusi nici ei nu pot privi pe Dumnezeu. Ba dimpotriva, apropierea le face si mai dificila privirea la Dumnezeu. E un paradox pe care l-a exprimat si Sfantul Grigare de Nisa, cand a spus ca din ce se cunoaste Dumnezeu mai bine, din aceea se cunoaste mai mult ca e necuprins. "Mai ales pentru aceea nu puteau sa vada, pentru ca erau aproape" Dar nu zice ca erau aproape spatial, ci voind Duhul Sfant sa arate ca, desi sunt mai apropiati de fiinta aceea decat noi, nici asa nu o pot privi pe ea, de aceea zice: "Si Serafimii stateau imprejurul Lui" (Isaia, 6, 1), indicand  nu apropierea dupa loc, ci ca sunt cu atat mai aproape decat noi - si prin aceasta noi nu cunoastem ca acele Puteri necuprinsul - cu cat sunt mai curate, mai intelepte si mai stravazatoare decat prea omeneasca.

 

Caci precum inaccesibilitatea razelor solare nu o vede orbul cum o vede cel ce are vedere, asa si necuprinsul lui Dumnezeu nu-l cunoastem noi ca acela. Pentru ca pe cat e distanta dintre orb si cel ce vede, pe atat e deoebirea dintre noi si acelea".    

 

Nici una din cetele ceresti nu are cunostinta exacta a fiintei lui Dum­nezeu. "Si ce sa ne mai miram ca nu au cunostinta exacta a fiintii lui Dumnezeu. Aceasta nu e greu de dovedit. Dar nici multe din cele ale iconomiei Lui nu cunosc Puterile de sus. Incepatoriile, Stapaniile, Domniile. Caci vom dovedi iarasi din cuvintele apostolice, ca unele din cele ale iconomiei Lui le-au aflat cu noi si inainte de noi nu le-au stiut. Ba nu numai le-au aflat cu noi, ci chiar prin noi".

 

Ideea ca nici cetele ceresti nu cunosc fiinta lui Dumnezeu, o vede ex­primata Sfantul Ioan Gura de Aur si in cuvintele Evanghelistului Ioan: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata. Fiul Unul nascut, care este in sanul Tatalui, acela a spus despre El" (Ioan, 1, 18). Daca ingerii ar fi vazut fiinta lui Dumnezeu, n-ar fi declarat Evanghelistul Ioan ca numai: Fiul cel Unul ne-a vorbit despre Dumnezeu. Iar prin "vedere" tre­buie sa  intelegem aci  "cunoastere". "Iar vederea socoteste ca este aici cunoasterea.  Caci nu au pupile si ochi si gene  Puterile netrupesti.  Ci ceea ce e la noi vederea, aceea e la ele cunoasterea. Deci cand auzi ca "pe Dumnezeu nimenea nu L-a vazut vreodata", socoteste ca auzi ca pe Dumnezeu nimenea nu L-a cunoscut in chip fiintial in toata exactitatea. Si cand auzi despre Serafimi ca si-au intors ochii si si-au acoperit vede­rea, proorocul nu zice altceva decat ca nu pot suporta cunostinta Lui clara si exacta si nu indraznesc sa priveasca tinta spre fiinta Lui atotcurata si atotdesavarsita". 

               

4. Daca  putem  cunoaste  ceva  din Dumnezeu,  aceasta  se  datoreste «pogoramantului"   Sau.  Aceasta  arata atat faptul  pozitiv  ca putem cunoastem ceva din Dumnezeu, cat si faptul ca Dumnezeu prin fiinta e mai presus de toata putinta noastra de cunoastere, dar El ni se poate face accesibil  printr-un act voluntar de pogorare la nivelul nostru. Noi nu suntem cu totul incapabili de divin, dar suntem capabili prin bunavointa creatoare si revelatoare a lui Dumnezeu, nu printr-o simpla conformitate de natura. Comunicabilitatea intre Dumnezeu si noi are ca premiza caracterul perso­nal al lui Dumnezeu si faptul ca ne-a facut si pe noi persoane in stare sa primim comunicarile voluntare de care ne invredniceste prin pogoraman-tui Lui.

 

Desigur, faptul ca Dumnezeu ne-a facut asa cum suntem, cugetandu-ne capabili sa-L cunoastem cand se va pogori la noi si faptul ca El poate pogori la noi, ne dovedeste chiar si o anumita «inrudire» a naturii noastre cu El, sau o cuprindere in El a posibilitatii de-a ne fi accesibil prin pogorare. Totusi posibilitatea noastra de a-L cunoaste si a Lui de a ni se face accesibil, devine actuala numai prin actul voluntar de revelare a Lui, precum posibilitatea noastra insasi e rezultatul actului Sau, voluntar de creare a  noastra. Din acest punct de vedere am putea zice ca revelarea lui Dumnezeu sau cunoasterea lui Dumnezeu de catre noi, e actualizarea unor premize puse de Dumnezeu prin creatia noastra, dar o actualizare care nu se face prin sine, ci printr-o alta interventie a lui Dumnezeu, care voieste sa fie mai departe la nivelul creaturii, la care s-a pogorat infiintand-o, pentru a o ajuta sa-si realizeze posibilitatile ei majore. Peste tot, pogorarea lui Dumnezeu se acorda cu puterile noastre, pe care iarasi El le-a creat conform cu pogoramantul Lui. Precum creatia noastra e un act de gratie a lui Dumnezeu, asa si cunoasterea Lui de catre noi e un act de gratie.

 

Caci din tot ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur se vede ca cunoaste­rea lui Dumnezeu pe masura noastra, nu e un rezultat exclusiv al eforturilor noastre, care cuprinde din maretia lui Dumnezeu atat cat pot, ci in primul rand al unui act al lui Dumnezeu, deosebit de subiectivitatea noas­tra. Pe Dumnezeu il cunoastem nu numai cat Il putem noi cunoaste, ci cat binevoieste El sa coboare la nivelul nostru din oceanul nesfarsit al realitatii Lui. Desigur, aceasta nu inseamna ca noi am putea cunoaste prin noi isine mai mult, dar ca Dumnezeu inchide, prin zgarcenie, mult din ceea ce am putea cunoaste noi din El. Dimpotriva, daca putem cunoaste ceva din El, o datoram numai "condescendentii" Lui.

 

Cunoasterea lui Dumnezeu de catre noi  are ca premiza un act de chenoza voluntara a lui Dumnezeu, ca de altfel si existenta noastra insasi. Aceasta e pozitia specific crestina, atat fata de pozitia anomeo-catolica despre o cunoastere de catre noi a lui Dumnezeu in fiinta Lui insusi, cat si fata de pozitia hegeliana, despre o reducere involuntara a Absolutului la proportiile relativului, pozitii la fel de antipersonaliste. Dar s-ar putea spune  ca  chenozei  revelationale voluntare  a lui  Dumnezeu trebuie  sa-i corespunda si din partea noastra un act de smerenie, de acceptate prin credinta a comunicarilor Lui, prin renuntarea la mandria de a-L cunoaste prin noi insine, ca urmare a unei exponibilitati involuntare a lui Dum­nezeu. Dar noi prin aceasta smerenie ne inaltam unde n-am putea ajunge prin puterile noastre. Ne inaltam nu numai ontologic, ci si etic.

 

Desigur, noi nu cunoastem pe Dumnezeu asa cum e in fiinta Lui, ci oarecum adaptat la nivelul nostru, un nivel fara indoiala, mereu mai ridicat. Dar aceasta nu se datoreaza faptului ca Dumnezeu ar exercita "o cenzura", "o frana" asupra noastra, cum a spus un filosof roman, ci din cauza infini­tatii Lui si a faptului ca noi suntem creati.   Departe   de-a   exercita o frana   geloasa asupra  aspiratiilor noastre de inaltare, Dumnezeu se pogoara la noi, ca sa ne inalte la Sine, pe cat e cu putinta, facandu-ne posibila o cunoastere a Sa si o impartasire de Sine, pe care numai prin noi insine, n-am putea-o niciodata realiza.

 

Numai cu puterile noastre noi n-am putea cunoaste din El nimic. Posibilitatile de a-L sezisa, pe care ni le-a dat prin creatie, nu le-am putea actualliza decat in mod fantezist, inchipuindu-ne ca-L gandim pe El, dar negandindu-L de fapt pe El, intrucat nu vine in atingere cu noi.

 

Cultura spirituala are astfel si o modalitate fantezista, dar nu aceasta e unica ei posibilitate, cum a spus acelasi filosof roman, sau posibilitatea ei majora. Cunoasterea realitatii divine e mai presus de orice imaginatie si aceasta cunoastere nu se obtine daca nu se aseaza realitatea divina in­sasi in sfera experientei noastre, asa cum nici realitatea mai conforma cu creaturitatea noastra nu se poate cunoaste fara prezenta ei obiectiva in cadrul experientei noastre. De aceea ingerii n-au lipsa de imaginatie, cum spune Sfantul Grigore de Nisa.

 

Cand un Heidegger vorbeste de necesitatea ca omul sa-si descopere posibilitatea cea mai proprie, pentru ca sa-si traiasca cu adevarat existenta lui, presupune faptul ca omul are mai  multe posibilitati. Si aceasta asa este. Dar invatatura crestina socoteste ca omul nu-si poate descoperi si realiza posibilitatea cea mai proprie prin sine insusi, ci abia daca e pus, datorita si unei initiative care nu e a lui,  in contact cu suprema realitate, care e Dumnezeu. Omul e facut nu numai  pentru realitatea finita si creata, ci si pentru cea necreata, care l-a creat  si pe el. In straduinta de a cunoaste mereu alte continuturi din aceasta realitate, creste omul la nesfarsit in dezvoltarea posibilitatii lui celei mai proprii, urmand acel drum al epectazei nesfarsite, descris de Sfantul Grigore de Nisa.

 

Omul e ca o vioara, care desi nu e compusa dintr-o infinitate de coarde are posibilitatea sa redea nesfarsitele si perfectionatele melodii, pe care un progres muzical al omenirii, niciodata terminat, le poate descoperi in necontenita ei ascensiune artistica. Vioara poate reda si zgo­motele cele mai tipatoare si mai dezacordate. Dar nu aceasta este posibi­litatea ei cea mai proprie si nu pe linia ei poate reda armonii tot mai per­fecte, potrivit cu ridicarea necontenita a artistului la o sensibilitate tot mai rafinata.

                                                                                               

Omul e o vioara creata de Dumnezeu pentru a reda treptat armoniile tot mai perfecte ale realitatii Lui. Nu e mai putin adevarat ca omul, asemenea vioarei, reda intr-un mod propriu lui armoniile divine. Dar Dumnezeu Insusi face sa se produca aceste armonii pe coardele omului si le recunoaste ca redandu-L pe El.

 

Astfel Dumnezeu coboara la noi din Sine, maximum pe care il putem cuprinde de fiecare data noi, ca fiinte create, in urcusul nostru spre o tot mai bogata cunoastere a Lui. Sfantul Ioan Gura de Aur o arata explicand cuvintele proorocului Oseea, 12, 10: "Eu am inaltat vederile si m-am asemanat in mainile proorocilor". "Nu am aratat insasi fiinta mea, ci m-am pogorat spre slabiciunea; lor». Dar niciodata nu vom ajunge la o cunoastere care sa scape de cele doua limite: pastrarea constiintei a) ca Dumnezeu ne depaseste infinit, b) ca aceasta cunoastere e in raport intre persoana condescendenta a lui Dumnezeu si persoana primitoare a fapturii.

 

Chiar ingerii cunosc numai "pogorarea" lui Dumnezeu, asadar mani­festarea Lui personala, nu fiinta Lui. Ba nici "pogorarea" lui Dumnezeu nu o pot privi, mai bine zis cunoaste atata cat binevoieste sa se daruiasca. Se traieste si in raport cu ea, de catre faptura o stare paradoxala: faptura cunoaste pe Dumnezeu intrucat se pogoara la ea, dar faptura isi da totusi seama ca pogorarea aceasta nu acopera cu totul faptul necuprinderii lui Dumnezeu. "De ce isi acopera (Serafimii) fetele si-si pun inainte aripile? De ce altceva daca nu pentru ca nu pot suporta fulgerarea si stralucirea ce izvoraste din tron, macar ca nu vedeau insasi lumina care nu poate fi sezisata, nici insasi fiinta atotcurata, ci cele vazute erau o pogorare. "Nu puteau suporta nici pogorarea, macar ca stateau im­prejur”. Asadar, "Dumnezeu ramane invizibil si Puterilor de sus, chiar daca se pogoara". Desi Heruvimii, dupa intelesul numelui lor, sunt "cunostinta inmultita", nici ei "nu pot a vedea cu exactitate nici maciar pogorarea lui Dumnezeu". Ba nu pot privi tinta nici macar spre "pogo­rarea" Lui, cum arata viziunea lui Isaia. Si se intelege ca daca ingerii vad numai "pogorarea" lui Dumnezeu, tot numai aceasta o vedem si noi: dar "mai obscura decat puterile de sus".

 

5. Dar ce este "pogorarea aceasta a lui Dumnezeu? Am vazut ca ea nu e numai un produs al structurii noastre cognitive, ci un act obiectiv al lui Dumnezeu, care tine insa seama de «slabiciunea» noastra. Numai daca Dumnezeu ar fi un obiect pasiv, "pogorarea" ar fi o simpla expresie a limitarilor si modificarilor impuse Lui de subiectivitatea noastra. Si nu­mai cand Dumnezeu ar fi in oarecare fel accesibil noua, fara voia Lui, prin firea Lui, sau prin structura noastra cognitiva, "pogorarea" ar fi rezultatul exclusiv al structurii noastre. Dar Dumnezeu fiindu-ne prin Sine inacesibil si facandu-ni-se acesibil numai prin voia Lui, e necesar un act volun­tar din partea Lui pentru producerea acestei "pogorari". Desigur, nu pu­tem sa zicem ca structura noastra cognitiva nu are in sine o aptitudine pentru Dumnezeu. Dar aptitudinea aceasta ar ramanea neactualizata, daca nu s-ar face Dumnezeu accesibil printr-un act voluntar al Sau, asa cum ochiul desi capabil sa vada, nu si-ar actualiza aceasta capacitate daca n-ar avea la indemana nimic de vazut.     

                                                       

Urmeaza ca «pogorarea» e un rezultat produs de intalnirea intre actul voluntar al lui Dumnezeu si structura noastra cognitiva. Aceasta o accentuam impotriva doctrinei scolastice care, transformand pe Dumnezeu in obiect impersonal, crede ca ceea ce cunoastem noi din Dumnezeu nu sunt decat  distinctiile formale ce i le   aplica   categoriile   ratiunii  noastre. E drept ca adauga ca reprezentarile noastre subiective despre fiinta divina corespund raporturilor reale ale fiintei divine cu diferitele aspecte ale lumii create, dar nu se vede in recunoasterea acestor raporturi ale lui Dumnezeu cu lumea, recunoscuta o "pogorare" a lui Dumnezeu, odata ce se  afirma ca insasi fiinta divina sta in asemenea raporturi cu lumea.   

      

In definitia generala pe care i-o da Sfantul Ioan Gura de Aur "pogoririi", sunt afirmate ambele momente amintite. El considera cunoasterea lui Dumnezeu ca un rol al sinergiei intre Dumnezeu si om, nereducandu-se adica nici numai la Dumnezeu, nici numai la om, ci la amindoi.

 

Precizand mai departe in acelasi sens "pogorarea", Sfantul Ioan Gura de Aur numeste aceasta cand «asemanarea slavei lui Dumnezeu", cand  "asemanare" a tronului,  a omului,  a focului, etc, adica  a tot lucrul in chipul caruia se arata Dumnezeu. "Ca toate acestea erau pogarare si ca niciunul din ei  (din prooroci)  nu a vazut fiinta atotcurata insasi, e vadit din faptul ca fiecare vedea in chip diferit".

 

Sfantul   Ioan  Gura de Aur nu spune  daca   proorocii vedeau aceste chipuri, sau ele erau numai formele cele mai adecvate in care isi puteau exprima experientele lor de ordin spiritual. La fel nu ne spune in ce consta pogorarea lui Dumnezeu, cand se face cunoscut altfel decat prin viziuni. 

 

Dar ceea ce credem ca se poate retine din cele spuse de el, este ca orice  cunostinta a lui Dumnezeu, de care se face omul partas, se adecveaza pe de o parte omului si realitatilor inconjuratoare pe care el le cunoaste, pe de alta se prezinta iradiind din ele niste intelesuri, niste lumini si o pre­zenta mai presus de om si de tot ce cunoaste el din lumea inconjuratoare, niste intelesurii ce tasnesc dintr-o prezenta  absoluta,  sau din Dumnezeu dar la un nivel adecvat noua.

 

Asa trebuie sa interpretam si continutul acelei cunoasteri a lui Dum­nezeu, care nu ni se daruieste proporiu zis prin viziuni si care si ea e o "pogorare" si deci se datoreaza unei intalniri intre actul voluntar al lui Dumnezeu si putinta noastra de a-L cunoaste. E vorba de "insusirile" lui Dumnezeu, pe care cunoscandu-le, nu cunoastem insasi fiinta lui Dumne­zeu, dar nici numai niste distinctii operate de ratiunea noastra in ea, pe baza analogiei cu aspectele lumii create, ci "pogorarea" reala a lui Dum­nezeu, dar nici numai niste distinctii operate de ratiunea noastra in ea, pe baza analogiei cu aspectele lumii create, ci "pogorarea" reala a lui Dumne­zeu la mintea noastra, umplandu-ne prin ele, cu ajutorul unor concepte ale ratiunii noastre, de intelesurile transcendente ratiunii noastre si lumii, ce tasnesc din prezenta absoluta adica din fiinta dumnezeeasca.

 

Astfel cunoscand ca Dumnezeu e intelept, noi intuim ca intelepciunea Lui e mai mare decat a lumii si deosebita de a lumii, dar pe de alta parte nu cunoastem decat acea intelepciune care e rodul "pogorarii" Lui.

 

Apostolul cunoaste, zice Sfantul Ioan Gura de Aur, "din parte", "pen­tru ca stie ca este Dumnezeu, dar ce este dupa fiinta nu stie; stie ca e intelept, dar cat de intelept, nu stie; nu ignoreaza ca e mare, dar cat e de mare, marimea Lui, nu o stie; stie ca e pretutindenea, dar cum, nu stie; ca proniaza si sustine toate cu exactitate nu ignoreaza, dar modul cum face aceasta, nu stie".

 

Insusirile, asa cum le cunoastem, sunt expresia "pogorarii" lui Dum­nezeu la mintea noastra, a intalnirii Lui cu noi, avand totusi in ele o rea­litate obiectiva .

 

Caci pe ele le putem primi in mintea noastra, desi nu trebuie sa le reducem intelesurile lor la forma exacta si la proportiile conceptelor noas­tre, ci trebuie sa ne dam seama ca, in acelasi timp, ele sparg conceptele noastre, se intind dincolo de ele, sau chiar contrazic intelesul lor natural, «intelepciunea lumii», fiind primite prin credinta. «Cand vorbeste (hotaraste) Dumnezeu nu trebuie sa miscam rationamente, nici sa pretextam inlantuirea lucrurilor sau necesitatea firii, nici altceva din acestea; caci  puterea hotararii divine e mai presus de acestea si nu se impiedeca in nici un obstacol». Adica, desi uneori Dumnezeu se manifesta contrar in-telepciunii omenesti, nu renuntam de a-L socoti intelept in aceasta manifestare a Lui. Dar chiar in forma aceasta, Dumnezeu e accesibil totusi mintii noastre.          

 

Dar dupa fiinta, Dumnezeu ramane mai presus de orice "pogorare", deci de orice sezisare prin mintea noastra. Insusirile lui Dumnezeu sunt expresia sezisarii infinitului prin concepte finite, dar fiinta divina nu admite nici macar aceasta intalnire. "E propriu nebuniei extreme a pretinde ca stii ce e Dumnezeu dupa fiinta. Si ca sa afli ca aceasta e propriu nebu­niei extreme, iti voi face aceasta lamurit din prooroci. Caci proorocii nu  numai ca se vadesc a nu sti ce este fiinta, ci nu stiu nici despre intelep­ciunea Lui cat este de mare, desi nu fiinta este din intelepciune, din fiinta. Daca deci nici aceasta nu o pot cuprinde proorocii cu exactitate, cata nebunie nu e a socoti ca putem supune rationamentelor  noastre insasi fiinta".      

                    

Daca fiinta divina ramane dincolo de orice cugetare, prin insusiri privim ca prin niste ochiuri de geam infinitatea noianului, umplandu-ne de ameteala. "Ne minunam de marimea si de adancul fara fund, dar cu frica, cand privim spre adanc. Asa si proorocul cand privind spre oceanul nemar­giniri si netarmurit, cuprins de ameteala, se retrage cu frica multa strigand si zicand: "Slavescu-te ca sunt minunat intocmit, minunate-s lucrurile tale si recunoaste aceasta sufletul meu" (Psalm 138, 14) Si iarasi: "Minunata  este atatstiinta Ta pentru mine, inalta-i si n-o pot    patrunde"    (Psalm138, 5).

 

Frica aceasta, pe care o traiesc neincetat si ingerii in actul-cunoaste­rii lui Dumnezeu, trebuie sa o traim si noi mai ales la Sfanta Liturghie, in preajma Sfintei  impartasanii. Caci indata ce n-o mai traim, intra in mintea noastra gandurile  inferioare starnite  de  duhurile  intunericului si aceasta nu mai e apta sa seziseze intelesurile infricosator de inalte ce tas­nesc in ea din prezenta lui Dumnezeu. Frica sfanta e un mijloc si un semn  de comunicare al fiintei noastre cu transcendenta divina, de cunoastere a ei. Iar aceasta e sustinuta de rugaciune. "De te vede  (demonul) molesit si nepasator, va intra degraba ca intr-o casa pustie; dar daca te vede in-cordat si treaz si atarnat de ceruri, nu va putea nici sa priveasca la tine... Dar nimic nu poate opri asaltul lui impotriva noastra ca rugaciune si ce­rerea staruitoare. Si tocmai la aceasta ii indeamna diaconul pe toti. Caci nu degeaba s-a randuit:  «Sa stam bine si drepti», ca sa ridicam gandurile ce se tarasc pe jos, pentru ca, lepadand molesala pricinuita noua de lucrurile lumesti, sa ne putem infatisa sufletul nostru drept inaintea  lui Dumnezeu. Deci nimeni sa nu participe la imnele acelea tainice cu  ravna slabita; nimeni sa nu aiba in acea vreme ganduri lumesti, ci alungand din cugetare toate cele pamantesti, si mutandu-se pe sine intreg la cer, ca unul ce sta aproape de Scaunul slavei si zboara cu Serafimii, asa sa cante imnul Dumnezeului slavei si al maririi. De aceea ni se recomanda sa stam bine in acel timp, caci a sta bine nu e altceva, decat a sta asa cum se cuvine, om fiind sa stai inaintea lui Dumnezeu : cu frica si cu cutremur, cu sufletul trezit si atent".

 

Inima de intensa vibratie religioasa a Sfantului Ioan Gura de Aur incalzeste astfel si tema cunoasterii lui Dumnezeu, care s-ar parea o tema mai teoretica, pana la incandescenta, prefacand-o intr-o tema de traire, de experienta a apropierii lui Dumnezeu si prin aceasta intr-un mijloc de si­tuare si de crestere a fiintei umane pe linia dezvoltarii ei sanatoase si a relatiei mantuitoare cu Dumnezeu. El a facut si prin expunerea temei acesteia teologie soteriologica, nu teologie teoretica, intelectualista. E ceea ce au facut de altfel toti Parintii Bisericii: teologie ca expresie a trairii cu Dumnezeu si ca mijloc de promovare a acestei trairi prin iradiere di­recta.     

 

 Pr. Prof. Dumitru Staniloae

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5101

Voteaza:

Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE