Unitate si diversitate in Faptele Apostolilor

Unitate si diversitate in Faptele Apostolilor Mareste imaginea.

 

Unitate si diversitate in Faptele Apostolilor

 

Toti crestinii sunt unanimi in recunoasterea adevarului de necontestat, ca Dom­nul nostru Iisus Hristos a intemeiat o singura Biserica, ca organ de continuare a ope­rei Sale mintuitoare si ca Biserica a luat fiinta in chip vizibil in ziua Cincizecimii, drept singura Biserica asezata de Mantuitorul in lume (Fapte XX, 28). Pentru unitatea ei, Mantuitorul s-a rugat cu staruinta (Ioan XVII) si in mod solemn, inainte de ras­tignire, pentru ca ucenicii Sai sa fie una, dupa chipul unirii Sale cu Tatal (Ioan XVII, 11) si ca aceasta unire sa cuprinda pe toti cei ce vor crede intr-insul prin cuvantul lor (Ioan XVII, 20). Unitatea dintre crestini este prezentata solemn si testamentar de insusi Domnul Iisus Hristos drept chezasie si dovada a originii divine a Bisericii.

 

Desi avem marturii precise in Sfanta Scriptura (Fapte II, 42 ; IV, 32-35) ca in sanul primei comunitati ierusalimitene, care repreznita nucleul Bisericii crestine de mai tarziu, a existat o unitate perfecta intre membrii ei, unii teologi ai zilelor noastre nu mai sunt unanimi in recunoasterea acestui adevar.

 

Dupa cum se cunoaste, prin marea Schisma produsa in anul 1054 Biserica cea una a lui Hristos a fost impartita in doua: de Apus si de Rasarit, iar Reforma din secolul al XVI-lea a produs cea de-a doua ruptura in insusi sanul Bisericii de Apus. Asa s-a ajuns in situatia in care crestinismul, in loc sa arate lumii chipul unic si luminos al lui Hristos, ofera imaginea mai multor Biserici.

 

Unii dintre teologii protestanti incearca sa demonstreze ca existenta numeroa­selor denominatiuni isi are o confirmare solida in insusi Noul Testament. Intr-un studiu, Sobornicitatea deschisa, P.C Pr.Prof. Dumitru Staniloae aminteste teoria unui teolog reformat sustinuta la o intrunire teologica (1970), dupa care inca de la inceput ar fi existat mai multe Biserici, (mateiana, lucana, ioaneica, petrina, paulina, etc), iar insusirea de adevarata Biserica ar fi fost transferata de Sfantul Duh oricarei comunitati aparute dintr-un protest impotriva celor existente. "Acest teolog vede criteriul adevarat al Bisericii nu in credinta totala nestirbita, cum il vedea Bise­rica din epoca Sinoadelor si nu intr-o spiritualitate rasarita din intuitia cuminte a tainei atotcuprinzatoare a lucrarii lui Dumnezeu, revelata noua in Hristos, ci in pa­siunea protestatara cu care se sustine totdeauna o pozitie stramta, unilaterala."

 

Pentru teologul protestant Elienne Trocine, Sfanta Euharistie si Botezul ar fi doar semnele utile ale unitatii crestine in perspectiva eshatologica.

 

Una dintre problemele religioase care solicita crestinatatea contemporana, mai mult ca oricand, este tendinta sa spre unitate, spre intelegere, spre infratire. Pentru lamurirea drumului ce trebuie urmat in incercarile de a infaptui unitatea crestina, sau apropierea dintre Biserici, care si-au gasit expresia in Miscarea ecumenica, trebuie sa pornim de la izvoare. Este util si chiar necesar sa cunoastem viata launtrica a Bisericii primare si sa situam la justa lor proportie aspectele de diversitate si bazele conceptului de unitate ale Bisericii primare. Si pentru ca in cautarile noastre de uni­tate a Bisericilor, protestantii recunosc in general doar Sfanta Scriptura ca izvor al Revelatiei divine supranaturale, ni se pare deosebit de important si de actual sa aratam ce elemente au asigurat unitatea Bisericii primare si cum au fost solutionate tendintele de diversitate dupa Faptele Apostolilor.

 

Unitatea bisericii primare

 

1.  Duhul Sfant ca principiu al unitatii Bisericii.

Sfantul Luca relateaza in cea de-a  doua  scriere a sa, intitulata Faptele Apostolilor, implinirea  fagaduintei  facute Sfintilor Apostoli de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu: pogorarea Sfantului Duh asupra lor, intemeierea Bisericii si raspandirea crestinismului in Palestina si in principalele centre si regiuni ale Imperiului roman, incepand de la Ierusalim si pana in Spania.

 

Biserica ia fiinta in momentul cand Sfantul Duh s-a revarsat peste Sfintii Apos­toli care "erau toti Apostolii impreuna la un loc" (Fapte II, 1) si cand, primind cu credinta cuvantul propovaduit de ei, s-au botezat ca la trei mii de oameni (Fapte II, 14-41).

 

La Cincizecime, cand ia nastere Biserica, se implineste profetia lui Ioil: "Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (Fapte II, 17, cf. Ioil III, 1). In aceasta zi de nastere a Bisericii, lucrarea Sfantului Duh, ca element de unitate, se face vazuta si simtita prin "darul" glosolaliei, acordat Apostolilor (Fapte II, 4) si prin "darul" inte­legerii acestei vorbiri in limbi noi (Fapte II, 6), acordat ascultatorilor de diferite nationalitati.

 

Prin scopul si semnificatia ei, minunea de la Cincizecime are efecte cu totul opuse fenomenului de la turnul Babel. Ea sfinteste, consacra si legitimeaza diversi­tatea tuturor limbilor pamantului, ea nu le desfiinteaza, nu le inlocuieste cu o limba unica, ca aceea inainte de turnul Babei, ci le pastreaza in diversitatea lor multipla. Dublul fenomen harismatic de la Cincizecime, adunand laolalta felurimea limbilor, arata ca cuvantul lui Dumnezeu este adresat tuturor popoarelor si poate fi talmacit in orice limba. De aceea comparand minunea de la Cincizecime cu cele intamplate la turnul Babel, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Odinioara limbile divizasera pamantul si schimbasera in separatie o asociatie rau intocmita. Astazi devin legatura care uneste intre ele partile pamantului si care schimba discordia in armonie. Aceasta este semnificatia profunda a aparitiei Duhului Sfant in chipul limbilor de foc."

 

2.  Unitatea in propovaduire.

Sfintii Apostoli primesc plenitudinea harului divin in ziua Cincizecimii (Fapte II), data oficiala a nasterii Bisericii. Ea este pentru Biserica, ceea ce a fost pentru Iisus Hristos clipa botezului, cand Duhul Sfant, s-a salasluit in chip vazut asupra Lui, si cand Dumnezeu-Tatal L-a marturisit ca pe Fiul Sau si Mantuitorul lumii (Fapte X, 38).

 

Duhul Sfant se pogoara peste Sfintii Apostoli, iar acestia propovaduiesc o unica invatatura. Unitatea invataturii izvoraste din faptul ca ei graiesc numai despre cele ce au vazut si au auzit (Fapte IV, 20). In orice imprejurare, la templu (Fapte II, 46 ; V, 12, 26, 42 s.a.), prin case (Fapte V, 42; XII, 12 ; XVIII, 7 s.a.), in sinagogi (Fapte XIII, 5, 14, 42; XIV, 1; XVII, 1-2, 10, 17; XVIII, 4-5 s.a.), in fata mai marilor preotilor si a intregului sinedriu (Fapte XIII, 3 s. a.), Sfintii Apostoli neincetat invata si binevestesc (Fapte V, 42), pe acelasi singur Domn si Mantuitor Iisus Hristos, pe care "Dumnezeu L-a inviat" (Fapte II, 24; III, 15, 26; IV, 10; V, 30; X, 40; XIII, 33 s, a.) si "L-a inaltat prin dreapta Sa Stapanitor si Mantuitor" (Fapte V, 31) si pe care "L-a randuit sa fie judecator al celor vii si al celor morti" (Fapte X, 42). Acest Hristos este "piatra cea din capul unghiului" pentru ca "intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dar intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi" (Fapte IV, 11-12).

 

Ei propovaduiesc pe acelasi Duh Sfant, care ii umple de putere intru marturisirea lui Hristos si a Evangheliei Lui pana la marginile pamantului (Fapte I, 8 ; IV, 31). La Cincizecime Sfantul Apostol Petru graieste in fata mai marilor preotilor si batranilor poporului din Ierusalim "fiind plin de Duhul Sfant" (Fapte IV, 8); prin "Duhul" pro­fetul Agav prezice: "va fi in toata lumea foamete mare" (Fapte XI, 28); Sfantul Apos­tol Pavel si colaboratorii sai sunt "trimisi de Duhul Sfant" in prima calatorie misio­nara, iar mai tirziu, cand au luat nastere si alte Biserici locale pe langa cea de la Ierusalim, acestea "si sporeau prin mangaierea Duhului Sfant" (Fapte IX, 31). Imbracati-cu puterea harului Duhului Sfant, "Sfintii Apostoli graiesc cuvantul lui Dumnezeu cu indrazneala" (Fapte IV, 31), indeplinind porunca Mantuitorului de a fi marturisitorii Lui in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginile pamantului.

 

3. Unitatea de credinta.

Unitatea invataturii Sfintilor Apostoli rezida in faptul ca ei propovaduiesc aceeasi credinta despre cele trei persoane ale dumnezeirii cea una in fiinta. Acestea sunt elementele supranaturale, eterne si de nezdruncinat, care asigura unitatea invataturii Bisericii lui Hristos.    Sfintii Apostoli erau in acelasi timp martori si marturirisitori ai acestei credinte si toti cei care le-au ascultat propoveduirea si au crezut, "si staruiau in invatatura Apostolilor" (Fapte II, 42), adica, deveneau la randul lor marturisitorii aceleiasi unice invataturi mantuitoare.

 

Predica apostolica naste credinta comuna a tuturor crestinilor. Unitatea de cre­dinta a Bisericii provine din insasi unitatea treimica, din adevarul ca Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt una (Ioan V, 7). Ascultand propoveduirea Sfintilor Apostoli si mar­turisind cu ei aceleasi adevaruri mantuitoare, "inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una" (Fapte IV, 32). Aceasta unitate, care are ca obiect acelasi unic adevar de credinta, este rodul lucrarii harului Duhului Sfant. Tot Duhul Sfant este acela care pastreaza acest adevar nealterat in Biserica "si-l face sa patrunda in inima fiecarui crestin, indemnandu-i pe toti sa gandeasca la fel si sa creada la fel cu privire la cele dumnezeiesti.

 

Intre crestinii primei comunitati se realizeaza astfel o uniune spirituala desavarsita, rezultata din credinta lor comuna in Sfanta Treime, din dragostea lor pentru Domnul Iisus Hristos si din dorinta de a-L marturisi si a-L urma impreuna.

 

4. Taina Sfantului Botez.

Marturisirea aceluiasi adevar de credinta in Sfanta Treime si in dumnezeirea lui Iisus Hristos (Fapte VIII, 37) insemneaza primul pas pe care il face credinciosul spre a fi incorporat in Trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica, iar incorporarea propriu-zisa se face prin primirea tainei Sfantului Botez. Cel de-al treilea element care creeaza unitatea Bisericii este Botezul. "Crezi tu din toata inima ta ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu?, il intreaba diaconul Filip pe famenul etiopian, iar acesta raspunde: Cred ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu." (Fapte VIII, 37). Dupa marturisirea acestei credinte in Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, fiecare primeste prin Botez darul Duhului Sfant spre iertarea pacatelor (Fapte II, 38; VIII, 16; X, 47-48; XIX, 5 s.a.). Botezul uneste pe credinciosi, atat cu Hristos, cat si intre ei, pentru ca toti sunt botezati in numele aceluiasi Domn. Botezul este deci primul act sacramental care incadreaza pe crestini in aceeasi unitate.

 

5. Sfanta Euharistie.

In Noul Testament, mai ales, cuvantul "comuniune" exprima legatura crestinilor cu Dumnezeu si legatura crestinilor intre ei. Aceasta dubla legatura consta din intercomuniunea sacramentala, din rugaciunea co­muna si din comunitatea de bunuri materiale. Comuniunea este o trasatura caracteris­tica a Bisericii. Aceasta uniune este mai intai o uniune a cugetelor si a inimilor, realizata in acea - "frangere a painii" (Fapte II, 42). Prin urmare, un alt element sau factor constitutiv, care sta la baza unitatii Bisericii si care vine sa pecetluiasca credinta comuna prin predica apostolica, il constituie Sfanta Euharistie. Daca propovaduirea Evangheliei si primirea ei cu credinta sunt factorii care conduc pe credinciosi spre Botez si aduna pe credin­ciosi in aceeasi comunitate duhovniceasca, participarea tuturor la aceeasi jertfa si taina - care este Sfanta Euharistie - ii face sa traiasca in comuniune sacramentala cu Iisus Hristos si in comuniune frateasca cu altii.

 

Relatarea Sfantului Luca asupra vietii primilor crestini din Ierusalim ne arata importanta, locul central si ponderea ce revin participarii tuturor credinciosilor la Sfanta Euharistie, ca centru, hrana, simbol, pecete si garantie a unitatii lor religioase, comunitare.

 

Dupa ce la Cincizecime Biserica ia fiinta ca institutie teandrica deschisa tuturor credinciosilor, fara deosebire de origine etnica, cel dintii act pe care il traieste este savarsirea primei Euharistii de catre Apostoli si impartasirea tuturor cu trupul si sangele Domnului Hristos.

 

Sfanta Euharistie este actul divin care face din cei multi un singur trup si un singur suflet, iar primii crestini - asa cum vedem din Faptele Apostolilor - au in­teles in mod uimitor de precis acest mare adevar.

 

6. Rugaciunea comuna.

Unitatea inimii si a gandului se realizeaza prin ru­gaciunile comune la care participa credinciosii, ca membri ai Trupului tainic al lui Hristos. Inainte de pogorarea Duhului Sfant, cei unsprezece Apostoli "staruiau intr-un cuget, in rugaciune" (Fapte I, 14). Apostolii Petru si Ioan vin la templu pentru ruga­ciunea din ceasul al noualea (Fapte III, 1). Pe cand Sfantul Apostol Petru se afla inchis in temnita din porunca tetrarhului Irod Antipa, "Biserica lui Dumnezeu" facea necon­tenit rugaciuni catre Dumnezeu pentru el (Fapte XII, 5); iar dupa ce ingerul Dom­nului il scoate in mod miraculos din temnita, el "vine la casa Mariei, unde erau adunati multi si se rugau" (Fapte XII, 12). In Filipi, Sfantul Apostol Pavel impreuna cu cei care il insoteau merge "langa rau" pentru a predica, deoarece acolo se adunau im­preuna credinciosii din localitate pentru rugaciune (Fapte XV, 12-13). In Milet, dupa ce vorbeste prezbiterilor din Efes, Sfantul Apostol Pavel, "plecandu-si genunchii, s-a rugat impreuna cu toti acestia" (Fapte XX, 36). La plecarea din Tir, el este petrecut, pina dincolo de zidurile cetatii, de catre "toti, impreuna cu femei si cu copii" si, plecand genunchii pe tarm, ne-am rugat (Fapte XXI, 5).

 

Prin urmare, unitatea cugetelor si a simtirii se creeaza atat prin participarea tuturor la savarsirea Sfintei Euharistii si prin impartasirea lor din acelasi Trup eu­haristic al lui Hristos, cat si prin participarea lor la toate rugaciunile publice adresate lui Dumnezeu, cu prilejul adunarilor religioase ale comunitatii.

 

7. Utilizarea frateasca a bunurilor materiale.

Dupa Faptele Apostolilor (II, 42 si  IV, 32-35) credinciosul  ramane membru viu al bisericii printr-o impatrita fidelitate si participare personala, care cuprinde invatatura Apostolilor, comuniunea frateasca, frangerea painii (Euharistia) si rugaciunile in comun. Acesta este cadrul si continutul unitatii Bisericii primare. Unitatea dintre Apostoli si dintre Apostoli si credinciosi asigura, la randul ei, si totodata intretine uniunea cu Iisus Hristos. In viata practica aceasta uniune se reflecta si  prin comunitatea bunurilor materiale, ca forma concreta a legaturilor de egalitate si dragoste frateasca dintre cre­dinciosi.

 

Daca prin aceasta ampla fidelitate, se realizeaza pentru toti credinciosii unitatea bunurilor spirituale, comunitatea bunurilor materiale se adauga ca o consecinta spon­tana a noilor relatii create intre credinciosi prin primirea Evangheliei Sfintilor Apos­toli, care au intemeiat atat comunitatea primara din Ierusalim, cat si comunitatile din diaspora, au constiinta ca Biserica, desi formata din mai multe comunitati distincte, este si ramane totdeauna una singura. Convinsi de faptul ca Biserica este un organism viu, ca un trup avand cap pe Hristos, iar madulare pe toti credinciosii ei, nu puteau trece cu vederea suferintele celor lipsiti. Sfintii Apostoli, ca propovaduitori ai mesa­jului evanghelic (Matei XXV, 35-36) s-au straduit ca ajutorarea celor sarmani sa fie realizata in mod vizibil. In entuziasmul lor de a implini intru totul poruncile lui Hristos, dintre care cea dintii si cea mai de seama este dragostea frateasca, primii crestini "isi vindeau pamantul si averile si le imparteau tuturor, dupa cum avea nevoie fiecare" (Fapte II, 45). "Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una si nici unul nu zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toate le erau de obste. Si nimeni nu era intre ei lipsit fiindca toti cati aveau tarini sau case le vindeau si aduceau pretul celor vandute, si-l puneau la picioarele Apostolilor. Si se impartea fiecaruia dupa cum avea cineva trebuinta" (Fapte IV, 32-35).

 

Vorbind despre unitatea de natura spirituala si despre cea de natura materiala ce formeaza in esenta o singura unitate, existenta atat in sanul Bisericii din Ierusalim, cat si in relatiile acestei Biserici cu celelalte Biserici locale, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Credinciosii, noteaza Sfantul Luca, nu erau toti in acelasi loc, dar toti erau; insufletiti de aceeasi simtire, caci se poate ca multi sa fie reuniti intr-o singura adu­nare si sa difere in sentimente. Bunurile spirituale erau comune intre credinciosi; ei au socotit potrivit sa stabileasca o comunitate si in bunurile lor pamantesti; de aci aceasta impartire, incat unul sa n-aiba mai mult decat celalalt." "Credinciosii erau toti impreuna". Aceasta nu vrea sa spuna despre credinciosi ca se aflau toti in acelasi loc, ci numai ca "totul intre ei era comun." "Toti", in sensul ca nu se afla unul in imbuibare si altul in saracie. Nici unul nu avea ceva in stapanire, caci pro­prietatea naste lacomia, iar lacomia este radacina tuturor relelor. Astfel, la Ierusalim: nu se mai auzeau aceste reci si aspre cuvinte: "al meu, al tau."

 

Daca la inceput ajutorul material dat de comunitate reusea sa implineasca lip­surile celor saraci, cu timpul implinirea acestor lipsuri se facea destul de greu. Cei avuti erau putini la numar, iar cei saraci erau foarte numerosi. De aceea crestinii: saraci din Ierusalim isi pun nadejdea si in ajutorul comunitatilor fratesti din afara Palestinei. Astfel, in anul 44, ucenicii din Antiohia "au hotarat ca fiecare dintre ei, dupa putere, sa trimita spre ajutorare fratilor care locuiau in Iudeea" (Fapte XI, 29). De aici rezulta limpede grija pe care Sfintii Apostoli o manifesta atunci cand purced la strangerea unor astfel de ajutoare, de a nu impovara cumva viata comunitatilor, ci fiecare sa dea cat voia si numai "dupa putere" (Fapte XI, 29).

 

Daca mai intai s-a realizat comuniunea de credinta si intercomuniunea prin "frangerea painii" (Fapte II, 42), aceasta unitate se traduce in fapta, in interiorul Bisericii primare din Ierusalim, prin punerea in comun a bunurilor materiale (Fapte IV, 32 - V, 11) si apoi prin ajutoarele trimise de comunitatile crestine, intemeiate in diaspora.

 

8. Sobornicitatea Bisericii primare.

Un alt element principal al unitatii Bise­ricii primare il constituie sobornicitatea ei. Prin propovaduirea Sfintilor Apostoli, samanta Evangheliei lui Hristos este raspandita in toata lumea greco-romana. Comunita­tile locale se afla sub autoritatea Apostolilor care le-au intemeiat si alcatuiesc im­preuna Biserica cea una.

 

Viabilitatea Bisericii depinde desigur, de capul ei Hristos, de lucrarea Sfantului Duh, de voia lui Dumnezeu Tatal. Dar si membrilor Bisericii le revine o responsabili­tate personala in aceasta privinta. De aceea tot ce fac Sfintii Apostoli fac in solida­ritate cu restul trupului, cu credinciosii, si atunci cand iau hotarari nu le iau izolat, ci toti se aduna impreuna cu crestinii laici, ori cu delegatii lor. In felul acesta, hotararea luata angajeaza intreaga comunitate, intreaga Biserica. Din nici o carte a Noului Testament nu rezulta ca vreuna din Bisericile locale, sau conducatorii lor, sa exercite vreo jurisdictie asupra altor comunitati, indiferent de provenienta credinciosilor care o alcatuiesc, sau de misionarii care au organizat-o. Sfintii Apostoli si primii crestini nu cunosc alta suprematie decat pe a Mantuitorului, capul unic al Bisericii, si aceasta pentru ca "Biserica formeaza cu Hristos o unitate spirituala organica si indisolubila. Asa cum Biserica nu se poate concepe fara Kristos, asa nici Hristos nu se poate inchipui fara Biserica."

 

In Faptele Apostolilor (I, 22 - 26 si XV) Sfantul Luca subliniaza cat se poate de pregnant sobornicitatea Bisericii ca forma autentic evanghelica de conducere si tocmai aceasta sobornicitate este temelia si garantia ecumenicitatii si a unitatii Bisericii. Acest lucru se vede foarte limpede din felul cum s-a desfasurat Sinodul apostolic, pentru ca toate discutiile care s-au purtat si hotararile luate au fost dictate de grija pentru unitatea Bisericii.

 

In vederea solutionarii neintelegerii dintre crestinii antiohieni proveniti dintre iudei si cei proveniti dintre pagani, Apostolii s-au adunat impreuna cu batranii pentru a lua o hotarire comuna (Fapte XV, 6). Hotarirea care se ia este unanima: "noi am gasit de cuviinta, adunati intr-un gand" (Fapte XV, 25), sau "atunci Apostolii si preotii, cu toata Biserica, au hotarat" (Fapte XV, 22). Demn de retinut este faptul ca hota­rarea care se ia a fost luata nu numai de Apostoli, ci de "Apostoli, de preoti si da frati" (Fapte XV, 23) adunati in sobor.

 

In fapt "orice Biserica locala poseda toata plenitudinea ecleziala, iar un sinod este prin excelenta locul in care se exercita dragostea frateasca", bineinteles numai in situatia in care orice Biserica locala are comuniune cu toate celelalte Biserici. "La baza structurii sobornicesti a Ortodoxiei, care face din cei multi una in Hristos, sta insasi filantropia divina, care se opune radical oricarui egalitarism antiierarhic, pre­cum si oricarui principiu monarhic, facand imposibila orice idee despre un vicariat al lui Hristos in conducerea Bisericii luptatoare. Totdeauna Hristos este Acela care con­duce Biserica si orice hotarare dogmatica este inspirata direct de Duhul Sifint, pentru ca "parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (Fapte XV, 28), si aceste cuvinte vor deveni formula oficiala a tuturor sinoadelor"

 

9. Ierarhia bisericeasca.

Vorbind despre sobornicitatea Bisericii primare ca element principal al unitatii ei trebuie sa amintim ca unitatea Bisericii are la te­melia ei, ca parte constitutiva, si ierarhia bisericeasca.

 

Sfantul Luca, in Faptele Apostolilor, ne face cunoscut faptul ca Sfintii Apostoli Pavel si Barnaba, in misiunea lor comuna in Asia Mica, au ales si au instituit preoti in toate cetatile in care au intemeiat Biserici. Instituirea de preoti nu era o simpla numire, fiindca era insotita de o ceremonie liturgica, cu post, ruga­ciune si punerea inimilor. De aici rezulta foarte limpede grija manifestata de Sfintii Apostoli de a asigura, pentru viitor, continuarea neintrerupta, prin alti slujitori, a sa­cerdotiului pe care ei l-au primit de la Domnul Hristos (Fapte XX, 24-25).

 

Atat Apostolii cat si episcopii si preotii hirotoniti de ei sunt constienti ca re­prezinta pe Hristos in fata credinciosilor si ca nu lucreaza in numele lor, ci in numele lui Hristos. Toata predica si autoritatea lor: comoara invataturii, puterea harica, auto­ritatea asupra credinciosilor vin de la Hristos (Fapte MI, 6). Pastrarea unitatii Bisericii revine, ca sarcina esentiala, episcopilor ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli si este conditionata de ascultarea credinciosilor fata de pastorii lor duhovnicesti. Biserica nu este numai ierarhia, ci si poporul credincios, care uniti cu capul Hristos, alcatuiesc Trupul tainic al Domnului."

 

10. Alte elemente ale unitatii crestine.

Pe langa aceste elemente de baza, care asigura unitatea de credinta, de organizare si de viata a membrilor Bisericii din veacul apostolic, sunt desigur si altele, care, desi de o importanta mai mica, isi au par­tea lor de contributie la temelia unitatii Bisericii. Unul din aceste elemente, mentionat de Sfantul Luca in Faptele Apostolilor, este munca manuala, practicata in sanul pri­melor comunitati, de crestini, si socotita nu numai ca mijloc de intretinere, ci si ca mijloc de intrajutorare intre oameni (Fapte IX, 36-42 ; XVIII, 32 ; XX, 34 s.a.). Exem­plul Sfantului Apostol Pavel in aceasta privinta este destul de elocvent, el fiind un pro­povaduitor neobosit atat prin cuvant cat si prin fapta a cultului muncii cinstite sub toate formele ei. Intr-o lume, in care munca manuala era dispretuita, au rasunat cuvintele Sfantului Apostol Pavel, care trebuia sa devina principiu normativ pentru pastoritii sai: "cine nu vrea sa lucreze, acela sa nu manance" (II Tes. III, 10).

 

Diversitatea in biserica primara

 

1. Diversitatea auditoriului.

Dupa Cincizecime Biserica se dezvolta foarte repede, la nucleul initial adaugandu-se zilnic cei ce isi insusesc credinta propova­duita de Apostoli, trec prin baia Botezului {Fapte II, 41-44 ; IV, 32) si primesc de la acestia taina punerii mainilor, care le confera darurile Duhului Sfant (Fapte VIII, 16 s. u.). La inceput Sfintii Apostoli si colaboratorii lor, pentru a deschide drum cre­dintei celei noi intre iudei, si-au ales ca loc de propovaduire Templul din Ierusalim si sinagogile locale. Sfintii Apostoli stiau ca la adunarile din templu si din sinagogi intalnesc, in afara de evrei, si pe prozelitii proveniti dintre pagani, carora iudaismul le rezerva un rang minor in conceptia despre structura poporului lui Dumnezeu. In toate localitatile, primii misionari crestini intalnesc un auditoriu foarte variat, in ceea ce priveste originea etnica, nivelul cultural, starea sociala, varsta, sexul, ocupatia, viata religioasa.

 

Aceste multiple aspecte ale diversitatii oamenilor nu sunt piedici, nu constituie impedimente la incorporarea lor in Trupul tainic al lui Hristos. "Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pa­catelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant" (Fapte II, 38), iata indemnul general si unic adresat de Sfintii Apostoli tuturor credinciosilor. In Biserica, asadar, erau pri­miti deopotriva ca egali, fara nici un fel de discriminare, toti cei care, pocaindu-se si marturisind prin viu grai credinta in dumnezeirea lui Iisus Hrstos, cereau sa fie botezati (Fapte II, 41 ; VIII, 12, 36-37; X, 47-48 ; XVI, 15 ; XIX, 4-5). tocmai acest fapt a produs unele nemultumiri in randul crestinilor proveniti dintre iudei. Aceste nemultumiri erau generate de conceptia lor ingusta, potrivit careia numai lor trebuia sa li se propovaduiasca cuvantul lui Dumnezeu si numai cei ce tin randuielile Legii mozaice pot fi siguri de mantuire (Fapte X, 28). Evreii doreau cu toata ardoarea sa subordoneze Legea noua fata de Legea veche, cerand ca taierea imprejur sa fie ceruta tuturor paginilor, ca o conditie pentru primirea botezului si dobandirea mantuirii. Unii dintre evreii trecuti la crestinism - si in special cei proveniti din tagma fariseilor - isi pastrau si dupa convertire vechile lor obiceiuri. Acestia nu vedeau cu ochi buni faptul ca la adunarile pentru inchinare si invatatura si la agape, intre participanti domnea un spirit general de fratietate si se afirma egalitatea tuturor oamenilor, fara nici o deosebire.

 

Aceasta este cauza care a determinat aparitia primei neintelegeri intre crestinii proveniti dintre evrei si cei proveniti dintre pagani. Primele neintelegeri si certuri pe aceasta tema s-au ivit in sanul comunitatii crestine din Antiohia Siriei. Dar unele discutii si indoieli se faceau simtite si in sanul Bisericii-mame din Ierusalim.

 

2. Diversitatea dintre membrii Bisericii ierusalimitene.

Prima diversitate, cu tendinte de neintelegere, este cea dintre crestinii elenisti si cei evrei (Fapte VI). Ea se refera la modalitatea de aplicare a dragostei fratesti cu prilejul impartirii aju­toarelor si participarea la agape. Desi dragostea si fratietatea sunt elemente de totala unitate, totusi ajutoarele nu se imparteau in mod egal, ci "se impartea fiecaruia dupa cum avea cineva trebuinta" (Fapte IV, 35). Atat evreii cit si paganii, pentru a fi pri­miti in Biserica, trebuia sa se boteze, dupa marturisirea credintei lor in Hristos. Si unii si altii sunt primiti fara nici o discriminare in Biserica, dar sunt tratati dupa spe­cificul fiecaruia. Asa cum insusirile intre oameni sunt deosebite, tot asa sunt si nevoile lor, iar Sfintii Apostoli (Biserica) tin seama de acestea: fiecaruia i se da dupa nevoile specifice. Si ca nu cumva aceasta diversitate fireasca de nevoi si aceasta diversitate in satisfacerea lor prin grija Bisericii sa duca la subminarea unitatii, Sfintii Apostoli purced la alegerea celor sapte diaconi, pentru a purta grija de saracii dintre crestinii elenisti.

 

Este un moment important in dezvoltarea vietii crestine in timpul apostolic. Observam aici un procedeu asemanator cu cel adoptat si la Sinodul apostolic. Sfintii Apostoli nu hotarasc singuri, ci de comun acord cu intreaga comunitate. Hotararea este luata in mod democratic: "Fratilor, cautati (alegeti) sapte barbati dintre voi" (Fapte VI, 3) "si au ales" (Fapte VI, 5). Mai mult, vedem ca nu se lucreaza nici anarhic si nici la voia intamplarii. Astfel, afirmarea multiplelor diversitati dintre cres­tini, in mod firesc, ar fi dus inevitabil la imposibilitatea de a se lua vreo masura. Toti sunt animati de dorinta comuna de a se face randuiala in toate si aceasta grija pentru unitate face ca diversele puncte de vedere sau interese individuale si veleitati personale sa fie lasate in umbra. Hotararea luata in comun de Sfintii Apostoli impreuna cu credinciosii de a alege pe cei sapte diaconi "a placut inaintea intregii multimi" (Fapte VI, 5) si astfel neintelegerea a fost inlaturata, iar Sfintii Apostoli staruie mai departe "in rugaciune si in slujirea cuvantului" (Fapte VI, 4).

 

Primirea in crestinism a paganilor fara a-i mai trece prin ceremonialul Legii mo­zaice a starnit iarasi nemultumiri in randul evreilor crestinati. Sfintii Apostoli sunt che­mati sa dea chiar socoteala in fata crestinilor din Ierusalim pentru faptul ca au bo­tezat pe pagani. Sfantul Apostol Petru a trebuit astfel sa se justifice in fata crestinilor dintre evrei pentru faptul ca a botezat pe sutasul Corneliu (Fapte XI, 1). El arata ca primirea la botez a sutasului si a celorlalti pagani s-a facut prin porunca de sus si astfel se produce o usurare in sufletele evreilor crestinati. Discutia a fost generata de conceptia ingusta privind separarea evreilor de alte neamuri, dar Dumnezeu, Creatorul tuturor oamenilor descopera Sfantului Petru, prin vedenie, egalitatea dintre popoare si indatorirea Apostolilor de a predica tuturor Evanghelia si a boteza si pe pagani (Fapte X, 13-16). Pentru a dovedi mai mult ca doreste mintuirea tuturor si ca impartaseste harul Duhului Sfint tuturor oamenilor care-i asculta cuvantul si cred intr-insul, Dumnezeu savarseste si o alta minune, care umple de uimire nu numai  pe cei adunati in casa sutasului Corneliu, ci chiar pe Sfantul Apostol Petru.

 

In timp ce Apostolul vorbea celor prezenti despre indatorirea de a propovadui si marturisi po­porului ca Domnul Iisus Hristos este cel randuit de Dumnezeu sa fie judecator al vii­lor si al mortilor si le adeverea ca tot cel ce crede in El va primi iertarea pacate­lor (Fapte X, 42-43), "Duhul Sfant a cazut peste toti cei ce ascultau cuvantul" (Fapte X,  44). Uimirea a fost mare pentru toti cei prezenti "vazand ca darul Duhului Sfant s-a revarsat si peste pagani" (Fapte X, 45), astfel incat toti cei de fata ii aud "vorbind in limbi  si slavind pe Dumnezeu" (Fapte X,  46). Vazand minunea, Sfantul Petru spune: "Poate, oare, cineva sa opreasca apa, ca sa nu fie botezati acestia care au primit Duhul Sfant ca si noi?"  (Fapte X, 47). Asadar,  insusi Dumnezeu  este  Acela  care  a savirsit un act exceptional, impartasind darul Duhului Sfant inainte si nu dupa botez. Aceasta este o dovada in plus ca toti oamenii sint chemati si primiti la apa Botezului deopotriva, fara nici o discriminare. Vazand minunea, cei de fata "au slavit pe Dum­nezeu, zicand: Asadar si paginilor le-a dat Dumnezeu pocainta spre viata". (Fapte XI,  18).

 

3. Diversitatea de opinii din sanul Bisericii antiohiene, privind rolul Taierii Im­prejur.

Datorita lucrarii misionare a Sfintilor Apostoli, indeosebi a Sfantului Apos­tol Pavel, au luat fiinta in lumea greco-romana, dupa modelul Bisericii din Antiohia, si alte comunitati crestine alcatuite din evrei si pagani. Bineinteles ca Sfintii Apostoli si-au adaptat de fiecare data metoda de lucru la receptivitatea auditorului, dar n-au cerut niciodata paginilor sa treaca prin mozaism pentru a ajunge crestini. Evreii din diaspora, desi ramaneau credinciosii Legii mozaice, nu aratau paginilor dispretul pe care-l manifestau cei din Ierusalim, ci alcatuiau impreuna cu ei aceleasi comu­nitati. Dar vestea inmultirii numarului paganilor primiti in sanul comunitatilor cres­tine a tulburat din nou pe evreii din Iudeea.

 

Cativa crestini din Ierusalim au coborat la Antiohia si au invatat pe "frati" ca "Daca nu va taiati imprejur, dupa randuiala lui Moise, nu puteti sa va mantuiti" (Fapte XV, l). Neintelegerile ivite din aceasta cauza in sanul Bisericii antiohiene, n-au putut fi solutionate pe plan local, pentru ca crestinii dintre evrei tineau cu tarie la punctul lor de vedere, cu privire la obligati­vitatea taierii imprejur, drept o conditie pentru mantuire si cu privire la curatia si necuratia unor alimente. Atunci fratii "au randuit ca Pavel si Barnaba si alti cativa dintre ei" (Fapte XV, 2) sa mearga la Ierusalim si sa ceara lamuriri Apostolilor si batranilor Bisericii. In vederea tulburarilor provocate de iudaizanti se intruneste Sino­dul apostolic, prezidat de Sfantul Iacob "fratele" Domnului, in calitate de episcop al locului. Alaturi de Apostoli au participat si slujitorii Bisericii si credinciosi din Ierusalim.

 

Luand cuvantul, Sfantul Apostol Petru a cerut sa nu se puna "pe grumazul uce­nicilor un jug pe care nici parintii nostri, nici noi n-am putut sa-l purtam" (Fapte XV, 10). La  randul  sau, si  Sfantul Iacob, "fratele" Domnului s-a  impotrivit incercarii iudeilor proveniti dintre farisei, de a subjuga Legii mozaice Evanghelia mantuirii in Hris­tos si pentru pastrarea bunei intelegeri intre cele doua categorii de crestini, a propus  ca cei dintre pagani sa nu fie impovarati cu tinerea randuielilor mozaice. Sinodul si-a insusit aceasta propunere si a hotarat sa scrie Bisericii antiohiene urmatoarele: "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua sa nu vi se puna nici o greutate in plus in afara de cele ce sunt necesare, sa va feriti de cele jertfite idolilor si de sange si de (animale) sugrumate si de desfrau" (Fapte XV, 28-29).

 

Sfintii Apostoli fac deci distinctie intre ceea ce este esential si ceea ce este secundar. In cazul de fata, esentiala este grija ca pacea, armonia si unitatea dintre frati sa nu cunoasca nici o dezbinare. Celor veniti din paginism li se cere, ca dovada a vredniciei de a se numi crestini, sa se fereasca cu toata severitatea de pacatul desfraului, specific lumii pagane; iar ca dovada de dragoste frateasca fata de prejudecatile celor din iudaism sa se fereasca de consu­marea idolotitelor, a sangelui si a carnii animalelor sugrumate (Fapte XV, 20, 39). Prin aceasta inteleapta hotarire s-a pus capat tulburarilor.

 

4. Deosebiri in felul de propovaduire a invataturii crestine.

Fiind animati de dorinta de  a pastra unitatea Bisericii, Sfintii Apostoli  au tinut totodeauna seama de specificul situatiilor in care s-au aflat, felul propovaduirii fiind deosebit, dupa im­prejurari. De fiecare data ei isi schimba felul de vorbire si modul de argumentare, din dorinta de a se apropia de sufletul celor carora le propovaduiesc, pentru a le cistiga increderea.

 

In cuvantarea rostita imediat dupa Pogorarea Duhului  Sfant, sau in cuvintarea din templul, Sfantul Apostol Petru, cu temeiuri scripturistice, cauta sa dovedeasca evreilor ca Iisus, de care ei s-au lepadat si L-au rastignit (Fapte II, 23, 36; III, 13-14), si pe care "Dumnezeu L-a  inviat" (Fapte II, 24, 32; III, 26 s.a.), facandu-1 "Domn si Hristos" (Fapte II, 36) este Mesia cel asteptat, este "Fiul lui Dumnezeu" (Fapte III, 13, 26 s.a.). Dar Sfantul Apostol Petru isi schimba glasul atunci cand vor­beste paganilor in casa sutasului Corneliu. Stiind ca talmacirea  profetiilor Vechiului Testament nu prezinta valoare pentru pagani, deoarece nu cunosteau Legea Vechiului Testament, Sfantul Petru le binevesteste pe Hristos, pe care "Dumnezeu L-a  uns cu Duhul Sfint, care a umblat facand bine si vindecand pe toti cei asupriti de diavolul" (Fapte X, 38) si pe care evreii "L-au omorat" (Fapte X, 39), dar "Dumnezeu L-a inviat a treia zi" (Fapte X, 40). El este "Domn al tuturor" (Fapte X, 36), "randuit de Dum­nezeu  sa fie judecator al celor vii si al celor morti" (Fapte X,  42). Sfantul Apostol Petru isi incheie cuvantarea printr-o marturisire comuna, afirmand ca "tot cel ce crede in El va lua iertarea pacatelor prin numele Lui" (Fapte X, 43).

 

Acelasi lucru il desprindem si din activitatea de predicator a Sfantului Apostol Pavel. In sinagoga din Antiohia Pisidiei, talmacindu-le Scriptura Vechiului Testa­ment, staruie asupra acelorasi adevaruri ca si Sfantul Petru sau Sfantul Arhidiacon Stefan. "Din urmasii acestuia (David), Dumnezeu, dupa fagaduinta, i-a adus lui Israel un Mantuitor, pe Iisus" (Fapte XIII, 23), dar evreii L-au omorat si astfel, "au implinit glasurile proorocilor, care se citesc in fiecare sambata" (Fapte XIII, 27). Prin Acesta, Pe care Dumnezeu L-a inviat din morti, implinind fagaduinta facuta parintilor lui Israel (Fapte XIII, 32-33), "vi se vesteste iertarea pacatelor" (Fapte XIII, 38).

 

In Areopagul din Atena insa, in mijlocul filozofilor epicurei si stoici, Sfantul Apostol Pavel nu mai propovaduieste pe Iisus cel rastignit. Pentru inteleptii Greciei "O astfel de propovaduire era o nebunie" (II Cor. I, 23); de aceea le propovaduieste pe "Dumnezeul necunoscut" de ei (Fapte XVII, 23), caruia ii ridicasera totusi un altar de inchinare. El le prezinta pe Dumnezeu drept "Domnul cerului si al pamintului", "care  a facut lumea si toate cele ce sunt in  ea"  (Fapte XVII, 24). Acest Dumnezeu "a facut dintr-un sange tot neamul omenesc" (Fapte XVII, 26), noi "fiind deci nea­mul lui Dumnezeu" (Fapte XVII, 29). "Dar Dumnezeu, incheie Sfantul Apostol Pavel, trecand cu vederea veacurile nestiintei, vesteste acum oamenilor ca toti de pretutin­deni, sa se pocaiasca, pentru ca a hotarat o zi in care va sa judece lumea intru drep­tate, prin Barbatul pe care L-a randuit, daruind tuturor incredintare, prin Invierea Lui din morti" (Fapte XVII, 30-31). Iata asadar, cum in Areopag, Sfantul Apostol Pavel nu aminteste nici numele Domnului Iisus Hristos, ci il numeste simplu "Barbatul pe care L-a randuit" Dumnezeu (Fapte XVII, 31).

 

Apostolul Pavel a cautat sa se acomo­deze tuturor, sa se adapteze la felul lor de gandire si sa se coboare la treapta lor de pricepere, pentru a se apropia de sufletul lor. "Catre tesaloniceni el vorbeste ca un prooroc, atintindu-si privirile spre vremurile din urma; este invatator al adeva­rului in Epistola catre Romani; carmaci destoinic, in Epistola catre Corinteni; psalmist, in Epistola catre Efeseni; parinte de copii, in Epistola catre Filipeni; pastor al Bisericii, in Epistolele catre Timotei si Tit; preot al celui Prea inalt, in Epistola catre Evrei." Iata prin urmare ca si atunci cand Sfintii Apostoli se deosebesc unii de altii, prin metoda de lucru, sau cand acelasi Sfant Apostol se manifesta diferit in situatii deosebite, aceasta se intimpla tocmai pentru pastrarea unitatii Trupului tainic al lui Hristos.

 

Faptele Apostolilor ne relateaza o singura diversitate, chiar o neintelegere, care s-a ivit intre un apostol si un colaborator apropiat. Este vorba de neintelegerea dintre Sfantul Apostol Pavel si Barnaba, din pricina nestatorniciei lui Ioan Marcu, care nu i-a urmat pana la capat in prima calatorie misionara, din Pamfilia intorcandu-se in Ierusalim (Fapte XIII, 13). Dupa incheierea Sinodului apostolic, Sfantul Pavel i-a spus lui Barnaba ca trebuie sa cerceteze toate cetatile in care au propovaduit cuvantul Domnului. Din cauza ca Barnaba nu renunta de a-l lua pe Ioan Marcu cu el, impo­triva vointei Sfantul Pavel, acestia se despart. Aceasta diversitate dintre Pavel si Bar­naba este un simplu incident, si astfel de incidente sunt firesti intre oameni, pentru, ca tin de slabiciunile fiecaruia. Despartirea dintre cei doi misionari n-are la baza deosebiri de principii, de tel misionar, ci mai de graba temperamentul infocat si intransigent al Sfantului Pavel, care nu a ingaduit niciodata fuga din fata greutatilor ivite in calea propovaduirii Evangheliei lui Hristos.

 

5. Diversitatea harismelor.

Un alt element de diversitate in sanul Bisericii pri­mare il constituie fenomenul harisimatic. Acest fenomen este o manifestare a Duhului Sfant in Biserica, care a creat o felurime de slujiri sporadice, locale, specifice fiecarei comunitati, dar in folosul general al comunitatii.

 

Conform relatarii Sfantului Luca, in epoca apostolica, astfel de harisme se intalnesc la Ierusalim (Fapte II, 11), Cezareea (Fapte X, 46), Efes (Fapte XIX, 6) si alte comunitati crestine. Dupa botez, in urma primirii Sfantului Duh, prin punerea mainilor Sfantului Pavel, unii crestini graiau in limbi si prooroceau (Fapte XIX, 6) iar, prin atingerea de stergarele si cingatorile Apostolului "bolile se departau de ei, iar duhurile cele rele ieseau din ei" (Fapte XIX, 11-12). Tot in Faptele Apostolilor Sfan­tul Luca ne aminteste de Agav (XI, 28-29; XXI, 11) si de cele patru fecioare ale lui Filip, care s-au impartasit de harisma proorociei (Fapte XXI, 9). Desi harismele sunt diverse, totusi, ele formeaza o unitate si aceasta unitate este asigurata de cele trei elemente comune: origine, natura si scop.

 

Din infatisarea elementelor fundamentale ale unitatii Bisericii primare, a aspec­telor de diversitate si a solutiilor adoptate in vederea inlaturarii oricarei incercari de tulburare a unitatii Bisericii, conform relatarii Sfantului Luca din Faptele Aposto­lilor, subliniem urmatoarele principii, care ne infatiseaza Biserica drept factor de apropiere, unitate si egalitate atat intre ucenicii lui Hristos, cat si intre toti credinciosii.

 

- Toti Apostolii au primit plenitudinea harului in ziua Cincizecimii si acest fapt creeaza o egalitate in ce priveste misiunea, demnitatea si autoritatea apostolica.

- Toti au acelasi drept sau mai bine-zis aceeasi datorie de a propovadui cu­vantul lui Dumnezeu tuturor oamenilor.

- Toti Sfintii Apostoli propovaduiesc o singura si aceeasi credinta in Tatal Creator, in Fiul Mantuitor si in Duhul Sfant Sfintitor.

- Toti propovaduiesc aceeasi Evanghelie a Mantuitorului Hristos si toti cheama pe oameni la mantuire prin marturisirea credintei in Hristos si prin primirea botezu­lui in numele Lui.

- Toti Apostolii cheaana pe membrii Bisericii la impartasirea cu acelasi Hristos, si-i indeamna la participarea comuna la rugaciune.

- In sfarsit, toti Sfintii Apostoli se recunosc dependenti de Hristos, de la care au primit atat puterea de a invata, harul ce le da puterea in propovaduirea cuvantului, cat si invatatura insasi.

 

Biserica, prin glasul Sfintilor Apostoli, cheama la mantuire pe toti oamenii, fara nici o deosebire. Darul glosolaliei, unitatea credintei si comuniunea dragostei fratesti asigura universalismul chemarii la mantuire. Cincizecimea a realizat la Ierusalim uni­tatea spirituala a crestinilor de toate neamurile, prin comuniunea de dragoste, la frangerea painii, la rugaciune si la viata de obste (Fapte II, 42 s.a.).

 

Toti cei care cred in Dumnezeu alcatuiesc o singura familie de frati si au pe Dumnezeu nu numai Creator si Stapan, dar si Parinte.

 

In acest fel crestinismul se manifesta ca o lumina spre mantuire pana la margi­nile pamantului (Fapte XXII, 47). Toti credinciosii desi raman in diversitatea lor de limba, de asezare geografica, de grad de dezvoltare culturala, gasesc in crestinism o lumina, spre care toti se indreapta si se apropie, care este insusi Dumnezeu Tatal, Domnul Iisus Hristos si Duhul Sfant, adica Sfanta Treime.

 

In sfarsit, putem afirma, conform Faptelor Apostolilor, ca noua religie incorpo­reaza la sine pe toti cei ce cred, indiferent de rasa, neam, varsta, sex, grad de cul­tura etc., si toti se adapa din principiile aceleiasi Evanghelii si toti se straduiesc sa realizeze acelasi ideal comun de viata religios-morala.

 

Departe de a impartasi parerea unor teologi apuseni, care sustin ca in Bise­rica primara nu a existat o unitate, ci numai cautari in dobandirea unitatii, noi orto­docsii afirmam ca in sanul Bisericii primare a existat cu adevarat unitatea atestata scripturistic in Faptele Apostolilor (II, 42), unitate care s-a pastrat de-a lungul seco­lelor in cadrul Ortodoxiei. De aceea "unitatea crestinismului nu se poate realiza in afara Ortodoxiei, nu se poate realiza decat sub semnul Ortodoxiei, sub semnul reve­nirii la plenitudinea initiala."

 

Pr. Doctorand Alexandru  I. Tudor

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7261

Voteaza:

Unitate si diversitate in Faptele Apostolilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE