Datoriile parintelui duhovnicesc

Datoriile parintelui duhovnicesc Mareste imaginea.


Datoriile parintelui duhovnicesc

Preotul are datoria de a primi sarcina de duhovnic

Inainte de a deveni cineva duhovnic trebuie sa posede o suma de calitati, avand in vedere diversitatea situatiilor de care se va izbi. Dreapta judecata il va ajuta sa ia atitudini aparent contradictorii, dupa situatia sufleteasca a ucenicului, alternand blandetea cu asprimea, indulgenta cu exigenta si flexibilitatea cu inflexibilitatea.

Dreapta judecata este o calitate pe care preotul o primeste atunci cand dobandeste o anumita treapta a sfinteniei, atunci cand ajunge prin lucrare la o anumita nepatimire. Si daca lucrurile stau asa, preotul care este solicitat de catre un credincios sa-l accepte ca fiu duhovnicesc se gaseste in mare dilema. Pe de o parte isi da seama ca nu are calitatile necesare, iar pe de alta parte dragostea ii cere sa nu refuze aceasta solicitare. Isi da seama ca duhovnicia este o datorie a celui cunoscator, parintele sufletesc avand datoria nu numai de a dezlega ci si de a invata.

Parintii din vechime nu se grabeau sa dea sfaturi nici atunci cand cunosteau multe lucruri, ci asteptau sa li se puna intrebari la care raspundeau sau nu, dupa cum le spunea constiinta! N-aveau nici teama ca-si pierd ucenicii, pentru ca acestia staruiau.

Acum lucrurile s-au schimbat putin. Oamenii sunt mai agitati si mai grabiti. Pe langa alternativa vietii duhovnicesti sanatoase li se ofera multe alte variante. Ei doresc de la inceput, si nu e rau, sa gaseasca un drum sigur, sa evite pericolele ce vin din toate partile, sa stie in orice moment voia lui Dumnezeu, pentru a nu se angaja la lucruri pagubitoare. De la inceput vor sa puna in lucrare cele invatate din Sfanta Scriptura si din cartile pe care le citesc.

Numai ca pentru incepatori nu-i suficienta lectura pentru a-si lamuri toate problemele legate de sporirea duhovniceasca. Ei au nevoie de o calauza experimentata si cu discernamant. Aceasta calauza este duhovnicul. Rolul sau este acela de a invata, de a povatui si de a dezlega. Ba am cuteza sa spunem mai mult de atat: rolul sau este de a tamadui sufletul bolnav ce vine la el. Si atunci, care preot s-ar grabi sa-si ia asupra sa aceasta responsabilitate?

Preotul duhovnic se vede pus intr-o situatie dificila: de a alege intre dragoste si smerenia care-l face sa-si dea seama ca nu-i pregatit suficient pentru o asemenea misiune. Din smerenie marii Parinti de multe ori taceau sau ziceau: iarta-ma. "Au venit altii la avva Sisoie sa auda vreun cuvant de la dansul. Si nimic nu le-a grait lor, ci tot timpul zicea iertati-ma".

Parintii preferau mai bine sa primeasca lectii, decat sa dea. Umilinta ii determina sa nu se grabeasca sa primeasca sarcina de duhovnic. Avem numeroase exemple din vietile sfintilor, cand acestia fugeau de multimea ucenicilor, preferand sa petreaca in liniste si in rugaciune. Este foarte greu de ales intre dragostea de aproapele si smerenia care te apropie de Dumnezeu.

Parintii din vechime se abtineau cu o smerenie respectuoasa si cu frica de Dumnezeu de la preotie si implicit si de la duhovnicie. Le era teama ca nu cumva sa se implineasca si cu ei cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti? Tu cel care propovaduiesti: sa nu furi - si tu furi? Tu cel care zici: sa nu savarsesti adulter, savarsesti adulter? Tu cel care urasti idolii, furi cele sfinte? Tu care te lauzi cu legea, il necinstesti pe Dumnezeu, prin calcarea legii? Caci numele lui Dumnezeu, din pricina voastra este hulit intre neamuri, precum este scris" (Romani 2, 21-24).

Avva Macarie Egipteanul este un exemplu tipic al celor afirmate: "Venit-a odata Macarie Egipteanul la muntele Nitriei la pomenirea lui avva Pamvo. Si i-au zis lui batranii: spune vreun cuvant fratilor. Iar el a zis lor: eu inca nu m-am facut calugar, dar am vazut calugari. Caci sezand eu odata in chilie la Schit, ma suparau gandurile si imi ziceau: du-te in pustie si vezi ce vei afla acolo! Deci am ramas luptandu-ma cu gandul cinci ani, zicand: nu cumva de la diavolul este aceasta? Si daca a zabovit gandul, m-am dus in pustie si am aflat acolo un iezer de apa si ostrov in mijlocul lui si au venit fiarele pustiei sa bea apa dintr-insul. Si am vazut in mijlocul lor doi oameni goi si s-a inspaimantat trupul meu, caci am socotit ca sunt duhuri, iar ei daca m-au vazut inspaimantat, au grait catre mine: nu te teme, caci si noi oameni suntem. Si am zis lor: de unde sunteti si cum ati venit in pustia aceasta? Iar ei au raspuns: de la chinovie suntem si ne-am intocmit intre noi si am iesit aici. Si iata avem patruzeci de ani si unul dintre noi este egiptean, iar celalalt este libian. Si m-au intrebat si ei zicand: cum se afla lumea, de vine apa la vremea sa si de are lumea indestularea sa si am zis lor: are. Si eu i-am intrebat cum pot sa ma fac calugar si ei mi-au raspuns: de nu se va lepada cineva de toate ale lumii, nu poate sa fie calugar. Si am zis lor: eu sunt slab si nu pot ca voi. Iar ei mi-au zis: daca nu poti ca noi, sezi in chilia ta si-ti plange pacatele tale. Si i-am intrebat: cand se face iarna nu raciti? Si cand se face arsita, nu se ard trupurile voastre? Iar ei mi-au zis: Dumnezeu ne-a facut noua iconomia aceasta, incat nici iarna nu racim, nici vara nu ne vatama arsita. Pentru aceasta am zis voua ca nu m-am facut calugar, ci am vazut calugari. Iertati-ma, fratilor".

Parintii erau constienti de greutatea misiunii de duhovnic. Adeseori atunci cand acceptau sa dea sfaturi, nu se implicau in probleme savante de teologie, ci preferau sa se opreasca la problemele practice legate de viata duhovniceasca a omului. Iar cand socoteau ca-si pun in pericol sufletul lor, luandu-si sarcina purtarii de grija a altor suflete, adeseori fugeau.

Si totusi credinciosii au nevoie de duhovnici. De aceea preotii primind, din ascultare, aceasta sarcina pot sa-si linisteasca constiinta. In viata Sfantului Iosif Imnograful ni se spune ca acesta, "abia sosit la Tesalonic, s-a atasat de un om dintre cei mai nevoitori si sfinti, care, datorita virtutilor sale, isi asumase purtarea de grija pentru frati, in vestita manastire a Mantuitorului; el isi asumase aceasta sarcina nu pentru ca a alergat dupa ea, ci pentru ca, dunovniceste vorbind, a fost el insusi prins cand fugea de ea".

Acelasi lucru este mentionat si despre momentul in care a fost hirotonit preot. Amandoua le-a facut din ascultare, pentru a avea constiinta linistita. Am putea da si alte exemple, celebru fiind cazul Sfantului Ioan Gura de Aur, care, dezvinovatindu-se in fata prietenului sau Vasile pentru ca fugit de preotie, ii spune: "Ar fi trebuit sa pui la indoiala cuvintele mele, daca as fi fugit de preotie, cand as fi fost in stare indeplinesc aceasta slujba asa cum vrea Hristos. Dar unde este enigma cuvintelor mele, cand slabiciunea sufletului meu arata ca nu sunt potrivit pentru preotie? Ma tem ca nu cumva sa iau in primire turma lui Hristos infloritoare si bine hranita, iar eu, din pricina lipsei mele de grija, sa o vatam si sa pornesc impotriva mea mania lui Dumnezeu, Care-si iubeste atat de mult turma, incat S-a dat pe El pentru mantuirea si rascumpararea ei".

La primirea oricarei misiuni, mai ales cand aceasta iti ofera si o anumita demnitate, trebuie sa stea ascultarea, sau mai bine zis ascultarea de Dumnezeu prin episcopul tau. Pentru ca altfel suma de calitati necesare pentru a deveni duhovnic te pot dezarma. Iata ce portret ii face Sfantul Simeon Noul Teolog duhovnicului:

"Este vrednic sa devina duhovnic cel care, dupa o examinare atenta, va fi gasit eliberat de orice mandrie, fara nici o urma de placere sau dorinta materiala, purificat de orice lacomie si pizma, plin de blandete, lipsit de manie; cel care a dobandit fata de Dumnezeu o asa dragoste incat simpla pomenire a numelui lui Hristos il umple dintr-o data de iubirea Lui, pana la a varsa lacrimi, care plange si pentru fratii sai; pentru ca pacatele lor le socoate ca ale sale, considerandu-se mai pacatos decat toti; daca, in sfarsit, vede repetandu-se in el minunea rugului ce ardea si nu se mistuia, toate stralucind ca urmare a unirii sufletului sau cu focul Dumnezeirii cel de neajuns, nemistuindu-se de acesta pentru ca este eliberat de toate patimile; si mai mult, smerindu-se pana intr-atat incat se socoate nevrednic de aceasta onoare, pentru ca stie slabiciunea firii omenesti; si daca, nemijlocit, isi pune toata increderea in harul divin si in puterea pe care acesta o da; daca face aceasta lucrare cu bucurie, pentru ca la aceasta il determina fervoarea harului, fara ingaduinta nici unui rationament omenesc; daca-si pune viata pentru fratii sai, fara alt scop decat acela de a implini porunca lui Dumnezeu si de apune in practica dragostea fata de aproapele".

Nu-i lucru usor sa porti de grija altora, mai ales atunci cand e vorba de sufletul lor. Complexitatea fiintei umane, inaltimea tintei la care trebuie sa ajunga, greutatea de a patrunde in sufletele altora, batalia cu niste vrajmasi nevazuti, il fac pe preotul constient sa nu se grabeasca a deveni duhovnic cuiva.

Dar din moment ce ascultarea fata de episcopul sau l-a determinat sa primeasca aceasta misiune, este dator ca, atunci cand un credincios il solicita sa-i devina duhovnic, sa primeasca. Il obliga la acest lucru si dragostea fata de semenul sau, cu toata constiinta incompetentei duhovnicesti pe care o are. Important este sa primeasca aceasta sarcina cu responsabilitate, cu smerenie, in cunostinta de cauza si convins, ca raspunde in fata lui Dumnezeu de sufletul celui ce si l-a ales duhovnic.

Sfantul Grigorie de Nazians ne spune ca-i mai usor sa fii doctor al trupului, decat al sufletului: "In adevar, mi se pare ca este arta artelor si stiinta stiintelor a-l calauzi pe om, cea mai diversa si cea mai complexa dintre fapturi. Lucrul acesta il observi usor daca faci o comparatie intre medicina sufleteasca si terapeutica trupeasca. Cu cat se tine mai bine seama de complexitatea celei din urma, cu atat paralelismul face sa iasa in evidenta faptul ca medicina sufleteasca este mai importanta si mai pretioasa, in virtutea naturii lucrului de care se ocupa, presupunand si niste cunostinte pe masura tintei urmarite. Medicina trupeasca se preocupa de corpul trecator. Medicina sufleteasca se preocupa de sufletul cate vine de la Dumnezeu, care este dumnezeiesc, care participa la nobletea cerului si se grabeste sa-l regaseasca".

Paradoxul sta in faptul ca cei ce duc o viata duhovniceasca aleasa, si isi dau seama de dificultatea misiunii de duhovnic, se feresc sa-si asume aceasta sarcina, pe cand o seama de impostori alearga dupa ea. Repetam ceea ce am mai spus: pentru a fi un adevarat parinte spiritual trebuie sa ai o credinta perfect ortodoxa, o viata curata si capacitatea de a pune in lucrare practica tamaduitoare de suflete a Sfintilor Parinti.

Si totusi lumea noastra bolnava are mare nevoie de duhovnici. Preotul, sau viitorul preot, nu poate avea liniste sufleteasca vazand ca in jurul lui zilnic pier sufleteste multime de oameni. Sfantul Apostol Pavel, privindu-i pe conationalii sai cat sunt de impietriti si de reticenti la mesajul evanghelic, le scrie crestinilor din Roma: "As dori sa fiu eu insumi anatema de la Hristos pentru fratii mei, cei de un neam cu mine, dupa trup" (Romani 9, 3). Iar daca analizandu-te iti dai seama ca n-ai nici calitatile si nici pregatirea necesara, care ti-ar permite sa fii un duhovnic ideal, te ajuta sa iesi din incurcatura Parintele Nicolae Steinhardt, monahul Delarohia.

"Am inteles, zice el, cutremurandu-ma si infiorandu-ma, ca Hristos ne cere sa dam ce nu avem". Si, ca sa fie mai explicit, il citeaza pe Henri Michaux: "In manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului: sa stiti, parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici esenta, nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor iar altora cu atat mai putin. Nimic nu am. Staretul ii raspune: ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si pe semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, nadejde - le vei dobandi si tu".

Important este sa ai ravna, buna credinta, focul launtric, care te determina sa nu ai pace pana ce n-ai facut ce sta din tine. Folosindu-i pe altii te vei folosi si pe tine.

Predicand in Milet, pe cand se intorcea din a treia calatorie misionara, Sfantul Pavel a spus si lucrul urmator: "Trebuie sa ajutati pe cei slabi si va aduce-ti aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decat a lua." (F.A. 20, 35).

Parintele duhovnicesc are datoria de a se ruga pentru fiii sai duhovnicesti

Dupa ce duhovnicul a acceptat ca un credincios sa-i devina ucenic, are fata de acesta o seama de obligatii. Este de prisos sa spunem ca ucenicul, frecventandu-l pe parintele sau, il va imita din multe puncte de vedere, de aceea duhovnicul trebuie sa fie un om virtuos. Virtutile pe care le vede la duhovnic va incerca sa le puna in practica si ucenicul.

Trebuie mentionat insa un lucru: virtutile nu sunt rezultatul exclusiv al efortului propriu, ci ele sunt si o lucrare a harului Duhului Sfant. Pentru dobandirea lor este nevoie si de rugaciune, rugaciunea ucenicului si a duhovnicului. De aceea o datorie principala a duhovnicului este de a se ruga pentru fiii sai spirituali.

Desavarsirea vietii crestine nu sta numai in practici ascetice, ci si in harismele care vin de la Dumnezeu. Sau, daca ar fi sa facem o distinctie intre virtuti si harisme, urmand rationamentul Sfantului Simeon Noul Teolog , vom spune ca virtutile sunt rezultatul nevointei si luptei noastre, iar darurile duhovnicesti sunt cadouri acordate de Hristos, prin har, celor ce se lupta. Ori, acest har trebuie cerut.

De exemplu postul si infranarea sunt o virtute, pentru ca domolesc si omoara patimile. Dar daca cineva a ajuns nepatimas, aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu. Daca cineva, prin mari eforturi, isi stapaneste mania, este un virtuos. Dar daca el a ajuns sa aiba pacea inimii, ne mai tulburandu-se deloc, aceasta este si lucrarea lui Dumnezeu. Exemplele sunt nenumarate. Pentru a dobandi aceste daruri, insa, e nevoie de rugaciune.

Din orice parte am examina viata duhovniceasca, ea pretinde rugaciune pentru cel ce vrea sa progreseze in ea. Parintele duhovnicesc, in virtutea misiunii pe care si-a asumat-o, trebuie sa se roage pentru fiii sai sufletesti.

Apoftegmele Sfantului Antonie cel Mare ne incredinteaza ca, inca din vechime, ucenicii isi puneau increderea in rugaciunile parintilor. "A auzit avva Antonie despre un calugar mai tanar, care a facut pe cale un semn ca acesta, adica vazand el pe oarecari batrani calatorind si slabind pe cale, a poruncit unor asini salbatici de au venit si au purtat pe batrani pana cand au ajuns la Antonie. Deci batranii au vestit acestea lui Avva Antonie. Si a zis lor: mi se pare ca acest calugar este o corabie plina de bunatati, dar nu stiu de va ajunge la liman. Si dupa oarecare vreme Avva Antonie incepe deodata sa planga si sa-si smulga perii si sa se tanguiasca. Ii zic lui ucenicii: de ce plangi avvo? Iar batranul a zis: mare stalp al Bisericii a cazut acum. Si zicea despre calugarul cel mai tanar. Ci mergeti, zicea el, pana la dansul si vedeti ceea ce s-a facut. Deci s-au dus ucenicii si l-au aflat pe calugar sezand pe rogojina si plangand pacatul care il facuse. Iar el vazand pe ucenicii batranului, le-a zis: Ziceti batranului ca sa se roage lui Dumnezeu sa-mi dea numai zece zile si nadajduiesc ca voi da raspuns, adica ma voi pocai. Si dupa cinci zile a murit."

Sfantul Ioan Scararul da o asa de mare importanta rugaciunii pe care o face duhovnicul pentru ucenicul sau incat atribuie toate reusitele acestuia rugaciunii aceluia: "Imboldit de ravna acestui purtator de Dumnezeu parinte, un oarecare dintre cei ce traiau viata singuratica, cu numele Moise, il ruga mult, folosindu-se de multele mijlociri ale parintilor sa-i fie ucenic si sa fie povatuit de el in adevarata filosofie. Silit fiind de rugaciunile lui, fericitul il lua la el. Si odata poruncindu-i Sfantul Parinte sa aduca dintr-un loc roditor niste pamant pentru cultivarea legumelor, ajungand Moise la locul ce i s-a spus a implinit fara pregete ceea ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul amiezei depline si vapaia cea mai arzatoare infierbantand locul ca un cuptor, Moise fiind prins de moleseala si obosit de greutate, gandi sa se odihneasca putin. Deci asezandu-se sub o piatra foarte mare, adormi. Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, nevrand sa lase pe robii Sai sa se piarda prin ceva, iar Moise fiind pe cale sa se primejduiasca, veni in ajutorul lui. Si voi spune indata cum: Acest mare parinte al nostru Ioan, petrecand in chilie ca de obicei, si ocupandu-se cu Dumnezeu, fu prins el insusi de o atipire foarte usoara. Si in aceasta stare vede pe cineva cu chip cuvios trezindu-l pe el si zicandu-i: Ioane, cum dormi fara de grija, iar Moise se afla in primejdie? Deci trezindu-se acesta repede se inarma indata cu rugaciunea pentru ucenic. Apoi venind acela catre seara, l-a intrebat de nu cumva i s-a intamplat vreun lucru rau sau deznadejde. Iar acela zise: o piatra foarte mare era sa se rostogoleasca peste mine si sa ma zdrobeasca, pe cand dormeam adanc sub ea, de nu m-as fi sculat din acel loc cu o saritura grabita parandu-mi-se ca aud glasul tau. Si indata am vazut piatra aceea desprinzandu-se si cazand la pamant."

De fapt datoria duhovnicului de a se ruga pentru ucenicii sai, se inscrie in datoria generala pe care o au crestinii de a se ruga unii pentru altii. Totusi in mod deosebit, trebuie sa te rogi pentru cei pe care Dumnezeu ti i-a dat in grija. Sfantul Policarp al Smirnei, inainte de a fi martirizat, se ruga cate doua ceasuri, pomenindu-i pe toti cei pe care-i intalnise in lunga sa viata, Parintii desertului si toti duhovnicii consacrati, mai ales atunci cand aveau darul rugaciunii neincetate, ii purtau mereu in rugaciune pe fiii lor duhovnicesti.

Din moment ce si-au asumat grija de sufletul acestora, erau constienti ca trebuie sa se framante pentru mantuirea lor ca pentru propria lor mantuire. Ucenicii isi aveau locul lor in rugaciunea zilnica.

"Duhovnicul nu este nimic altceva, spune Sfantul Vasile cel Mare, decat cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om, si ofera lui Dumnezeu mantuirea celor care i s-au incredintat lui."

Despre Domnul Hristos Sfanta Scriptura spune ca "poate sa mantuiasca desavarsit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, caci pururea e viu ca sa mijloceasca pentru ei" (Evrei 7,25). Tot asa parintii duhovnicesti, conform datoriei lor, trebuie sa se roage pentru fiii lor duhovnicesti, in mod special cand acestia le-o cer.

Un frate oarecare i-a cerut lui Ioan Profetul sa se roage pentru el, intrebandu-l in acelasi timp daca e bine sa staruim catre parinti, cerandu-le sa se roage pentru noi, din moment ce ei ne-au asigurat ca fac acest lucru. N-ar putea ei crede ca-i ispitim prin aceasta? Ioan i-a raspuns: "Frate, ti-am scris de multe ori despre rugaciune, ca in virtutea poruncii lui Dumnezeu suntem datori sa ne rugam unii pentru altii. Mai ales cand ni se cere aceasta, suntem mai mult decat indatorati sa o facem. Deci nu putem sa nu punem toata puterea noastra in aceasta. Iar a cere rugaciunile Parintilor nostri, e de mare folos. Caci zice: rugati-va unii pentru altii (Iacov 5, 16). Si iarasi: nu au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi (Luca 5, 31). Si nu trebuie sa uitam sa ne aducem aminte de indrazneala vaduvei fata de judecatorul nedrept (Luca 18,1-8). Si daca Tatal nostru cel ceresc cunoaste cele de care avem trebuinta inainte de a le cere de la El, pentru ce n-a zis: Nu le cereti, caci stiu ce voiti inainte de a Mi le cere? Ci El insusi a zis: Ceretisi veti lua (Ioan 16, 24). Deci bine este sa cerem, ca sa primim dupa fagaduinta Lui. Iar cerand rugaciunea Avvei, zi asa: Avva, ma simt rau, roaga-te pentru mine, caci stiu ca am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu isi va face mila cu tine precum voieste. Caci a Lui este iubirea de oameni si a Lui slava in veci. Amin."

Rugaciunea parintelui il urmareste pe ucenic peste tot. Cu ajutorul acesteia va scapa din multe necazuri care, altfel, l-ar fi dus la pieire. "Un pustnic avea un negustor care locuia intr-un sat. Si s-a intamplat ca acesta sa nu vina mai multe zile la pustnic. Pustnicului ii lipseau atat cele necesare pentru munca, cat si cele necesare pentru hrana. Atunci i-a zis ucenicului: du-te in sat. Ucenicul i-a raspuns: voi face ceea ce-mi poruncesti parinte. Fratele insa avea frica de a merge in sat, pentru a nu cadea in ispita, dar pentru a-l asculta pe parintele s-a dus. Batranul i-a zis: eu am incredere in Dumnezeul Parintilor nostri cate va ocroti de toate ispitele. Dupa ce s-a rugat, i-a dat drumul. Ajuns in sat fratele a intrebat unde sta negustorul batranului. Cand a gasit casa si a batut la usa, din intamplare era acasa numai fata negustorului. Ea a deschis usa, iar fratele a intrebat: de ce a intarziat negustorul? Ea l-a poftit sa intre in casa, incercand chiar sa-l traga inauntru. El nu voia, iar ea il tragea cu putere, intelegand ca-l trage cu gand pacatos, si ca i se tulbura simtirile, a suspinat si a strigat catre Dumnezeu: Doamne, pentru rugaciunile parintelui meu, scapa-ma in ceasul acesta! Abia zicand acestea s-a aflat pe malul fluviului, aproape de sihastria lui. Si asa s-a intors nepangarit la parintele sau".

Istorisirea relatata isi are obarsia in Pateric, unde un frate, adresandu-se Avvei Ammun Nitriotul, i se plangea acestuia ca parintele sau adesea il trimite cu treburi si lui ii este frica de desfranare. Batranul i-a zis: "In orice ceas iti va veni ispita, zi asa: Dumnezeul puterilor, pentru rugaciunile parintelui meu, scapa-ma! Deci in una din zile o fata a incuiat usa dupa dansul. Iar el strigand cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugaciunile parintelui meu, scapa-ma! Si indata s-a aflat pe calea catre schit".

Intamplarea a devenit celebra. O aminteste admirativ si Sfantul Dorotei. Sant evidente smerenia si evlavia atat ale parintelui cat si ale ucenicului. Batranul avea incredintarea ca Dumnezeu il va ocroti pe fiul sau, iar ucenicul isi punea nadejdea in rugaciunile parintelui.

Trebuie insa sa fim atenti la un lucru: ajutorul lui Dumnezeu nu suprima posibilitatea de a pacatui. Sub pretextul ca esti trimis de parintele tau in misiune, si ca te ocrotesc rugaciunile lui, nu trebuie sa te expui ispitei mai mult decat este nevoie. Daca banuiesti ca lucrarea pe care trebuie sa o indeplinesti comporta ispite, spune Sfantul Varsanufie, intreaba-l pe parintele tau cum sa procedezi si fa dupa sfatul lui. Daca, din uitare, nu i-ai cerut sfatul, si-ti aduci aminte de acest lucru abia cand esti pe cale, nu trebuie sa te mai intorci inapoi, ci rugandu-te lui Dumnezeu, spune: Doamne, iarta-mi neglijenta mea si pentru rugaciunile duhovnicului meu povatuieste-ma dupa voia Ta si ma scapa de tot raul. Daca insa vei persista in neglijenta, cu siguranta te vei apropia de prapastie, sau chiar vei cadea in ea, dar rugaciunile parintelui duhovnicesc nu te vor parasi.

Puterea rugaciunilor facute de catre Parintii imbunatatiti pentru ucenicii lor este uimitoare. "A fost odata ispitit Avraam, ucenicul luiAvva Sisoe de un drac. Si a vazut batranul ca a cazut. Dar sculandu-se, si-a intins mainile la cer, zicand: Dumnezeule, voiesti, nu voiesti, nu te voi lasa de nu-l vei tamadui. Si indata s-a tamaduit ucenicul."

Aceasta rugaciune suna ca o somatie, indrazneala celui ce o adresa lui Dumnezeu se intemeia pe dragostea lui fata de Dumnezeu si fata de ucenic, precum si pe intimitatea ce o avea cu Dumnezeu in rugaciune.

Cu trecerea anilor, si a vremurilor eroice de traire crestina, rugaciunile pe care duhovnicii le fac pentru ucenici nu mai au acest ton ultimativ. De fapt, daca o asemenea mijlocire si-ar face efectul mereu si in mod mecanic, pentru ucenic ar fi prea comod si nu suficient de folositor. Cel ce se crede dator sa colaboreze la mantuirea unui suflet, in speta duhovnicul, trebuie uneori sa insiste indelung, pana ce constata un rezultat al rugaciunilor sale.

Se spune ca un nevoitor s-a rugat patruzeci de ani pentru a scapa de o ispita, si n-a scapat. Ajuns la capatul puterilor si-a marturisit necazul intregii comunitati adunata in biserica. Duhovnicul le-a poruncit tuturor sa se nevoiasca si sa se roage pentru el. Rezultatul a fost ca dupa o saptamana s-a izbavit.

Concluzia pe care o tragem este aceea ca rugaciunile facute de altii sunt necesare si sunt eficiente atunci cand te rogi si tu insuti. Buninteles ca parintele duhovnicesc, mai mult ca oricine, il cunoaste pe uecnic si e dator sa sufere impreuna cu el si sa se roage pentru el.

Este posibil, totusi, ca vointa slaba a unui ucenic sa faca ineficienta orice rugaciune a duhovnicului. "Nici eu, spune Avva Antonie, nu te miluesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu".

Este sugestiva in acest sens o alta relatare din Pateric: "Un frate oarecare, fiind suparat de gandurile cele din pofta desfranarii, a mers la un batran mare si l-a rugat, zicand: rogu-te, parinte, fa rugaciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca ma supara foarte rau razboiul desfranarii, si pentru rugaciunea sfintiei tale ma va izbavi Dumnezeu de acea suparare! Raspuns-a lui batranul: bine, fiule, voi face rugaciune. Si asa batranul a inceput a se ruga lui Dumnezeu pentru dansul, iar fratele s-a dus la chilia lui. Si dupa cateva zile iar a venit fratele la acel batran, jeluindu-se ca nu se poate izbavi de acea suparare si rugandu-l sa se roage cu deadinsul lui Dumnezeu pentru dansul. Iar batranul iar a inceput a se ruga lui Dumnezeu pentru dansul, zicand: Doamne, arata-mi mie fapta acestui frate si de unde-i vine lui acea deznadajduire si lucrare diavoleasca intr-insul, ca m-am rugat Tie pentru el si nu s-a izbavit de suparare. Si Dumnezeu i-a descoperit lui pe acel frate si l-a vazut pe el sezand si duhul desfranarii aproape de dansul cu care glumea si radea si se mangaia. Pe ingerul lui il vedea stand departe si maniindu-se pe el pentru ca nu alerga la ajutorul lui Dumnezeu, ci se indulcea cu necuvioasele sale ganduri si tot gandul si-l da spre mangaierea vrajmasului. Si a priceput batranul ca partea fratelui este pricina razboiului sau si chemandu-l, i-a zis: fiule, eu am cunoscut ca pricina acelui razboi esti tu insuti, pentru ca te indulcesti si te mangai si te dezmierzi cu acele ganduri spurcate pe care insuti de voia ta le gandesti si le primesti. Si asa l-a invatat cum sa se impotriveasca si sa stea impotriva gandurilor sale. Iar fratele, mult folosindu-se cu rugaciunea batranului, a mers la chilia sa."

Suntem convinsi de faptul "ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16), dar totusi sa ne rugam si noi pentru noi insine.

Obligatia duhovnicului de a se ruga pentru fiii sai spirituali il pune adeseori in fata unor dificile probleme de constiinta. Din framantarea launtrica a parintilor reiese gingasia lor sufleteasca. Ce ar trebui sa-i ceara lui Dumnezeu pentru ucenici? Izbavirea de ispite, sau puterea de a le birui?

Avva Varsanufie era de parere ca noi adesea nu stim ce ne este de folos si cerem un lucru in locul altuia. De aceea e bine sa-i cerem lui Dumnezeu ceea ce-i mai folositor pentru cel in cauza. Daca-i este folositoare izbavirea din ispite, sa-l izbaveasca. Daca ispitele ii sunt folositoare, sa-l ajute sa le poata birui. Totul e bine sa ramana la voia lui Dumnezeu.

Batranii Parinti aveau opinii diverse fata de aceasta problema, functie si de starea launtrica a ucenicilor, pe care o cunosteau datorita harismei de a patrunde in sufletul omului.

Sfantul Varsanufie cunostea si el modul in care Avva Sisoe l-a "somat" pe Dumnezeu pentru a-l salva pe ucenicul sau Avraam. Si totusi era de parere ca este bine sa-L lasam pe Dumnezeu sa decida cum este mai folositor pentru ucenic.

Cei mai numerosi Parinti socoteau ca ispitele sunt folositoare pentru a-l cali pe nevoitor. Ba si ucenicii intelepti considerau ca incercarile le sunt de folos. Un batran vazandu-l pe ucenicul sau foarte ispitit i-a zis lui: "Fiule, vrei sa-l rog pe Dumnezeu sa departeze de la tine si sa te paraseasca acel razboi? Iar el a zis: ba nu, parinte, ca de ma si supara si ma necajeste acel razboi si ma ostenesc muncindu-ma, dar vad din osteneala roada rabdarii intru mine. Pentru aceasta mai vartos te roaga pentru mine, parinte, sa-mi dea Dumnezeu rabdare ca sa pot purta cu multumire aceasta ispita. Zis-a lui batranul: acum, fiule, am cunoscut ca esti in sporire si ca ma intreci".

Si atunci cum interpretam atitudinea Avvei Sisoe? Trebuie stiut ca Parintii procedeaza corect si nu se contrazic unii pe altii. Situatiile si starea launtrica a ucenicilor difera. Ioan Profetul, fiind intrebat de catre un ucenic tocmai despre aceasta atitudine a Avvei Sisoe, raspunde: "Avva Sisoe s-a rugat pentru ucenicul lui, fiind instiintat ca trebuie sa se roage. La fel celalalt Batran, mai bine zis ceilalti, s-au rugat in temeiul instiintarii. Iar ca trebuie sa socotim ca cele ce se intampla omului sunt spre folosul lui, este vadit. Caci Apostolul zice: Dati multumire pentru toate (1 Tes. 5, 18). La fel celui ce crede, toate ii sunt cu putinta, fie sa indure cu nadejde necazul boalelor, fie sa rabde, fie sa aiba indelunga rabdare, fie sa poarte toate cu barbatie ca Iov. Si nu incearca Dumnezeu pe om peste puterea lui. Dar daca nu-i vin in ajutor rugaciunile sfintilor, omul se face nerabdator din pricina slabiciunii".

O alta problema de constiinta pe care si-o poate pune duhovnicul este urmatoarea: oare nu-i o dovada de mandrie pretentia ta ca prin rugaciunile tale l-ai salvat pe ucenic? Ne scoate din incurcatura tot Sfantul Varsanufie:

"Cand cineva trimite un avocat sa-l apere in fata imparatului, se roaga mereu sa fie ascultat. Caci nu e ascultat avocatul, ci cererea ce a trimis-o el la imparatul. Tot asa rugati-va si voi ca sa fiu ascultat de Dumnezeu. Caci aratandu-va ascultare, ma rog impreuna cu voi pentru sanatatea trupului si sufletului vostru. Iar de voi fi ascultat (si Dumnezeu asculta pe toti), aceasta voi pune-o pe seama rugaciunilor voastre. Caci eu nu sunt nici macar un avocat vrednic de a va apara, ci ma socotesc o sluga trimisa. Deci Domnul sa asculte rugaciunile noastre. Rugati-va pentru ticalosia mea".

Este aici o gingasa emulatie sufleteasca, care salveaza atat smerenia duhovnicului, cat si pe cea a ucenicului. In veacul al patrulea, cand in pustia schetica din Egipt nevointa era in floare, ca de fapt mereu in viata duhovniceasca, ucenicii ii solicitau pe Parinti sa se roage pentru toate neajunsurile lor.

Avvei Pafnutie, de exemplu, Ammona ii cerea izbavirea de ispitele diavolesti si de cursele omenesti; Pimen, izbavire de pacate; Heraclid, sanatate; Valeriu, acelasi lucru, fiind sigur ca daca Pafnutie se va ruga, negresit se va vindeca. Ei apelau la rugaciunile Parintelui, pentru ca acestea erau facute din dragoste si primeau ascultare; dar in acelasi timp ei isi ofereau propriile rugaciuni pentru parintele iubit, pentru ca Domnul sa-l pazeasca."

Vechea literatura ascetica ne-a pastrat o seama de rugaciuni, de o gingasie deosebita, pe care le faceau Parintii pentru fiii lor duhovnicesti. In acest sens este reprezentativ romanul aghiografic "Viata Sfintilor Varlaam si Ioasaf". Chiar daca cele doua personaje ar fi fictive, situate intr-un cadru imaginar, autorul a stiut sa prezinte un veritabil catehism de spiritualitate ortodoxa. Rugaciunea pe care Varlaam o face pentru Ioasaf, reprezinta modelul rugaciunii pe care duhovnicul trebuie sa o faca pentru ucenicul sau. Dupa ce Varlaam l-a convertit pe Ioasaf la crestinism, in momentul despartirii s-a sculat la rugaciune, si-a sters lacrimile si si-a ridicat mainile la cer zicand:

"Dumnezeule, Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, Carele toate ai facut si pe om nu l-ai lasat sa umble in calea ratacirii lui, ci l-ai intors rascumparat prin scumpul sange al Fiului Tau, spre Tine dara strig si spre Unul nascut Fiul Tau si spre Sfantul Duh, cauta spre aceasta oaie cuvantatoare a Ta, adusa de mine nevrednicul jertfa Tie, si-i lumineaza sufletul cu puterea si cu darul Tau. intareste aceasta vie pe care a sadit-o dreapta Ta si da sa faca roada dreptatii. Ajuta-i sa faca voia Ta si darul Tau nu-l lua de la dansa, invrednicind-o sa fie mostean bunatatilor celor vesnice, ca binecuvantat esti si preaslavit in veci. Amin".

In momentul in care era sa paraseasca aceasta viata, Varlaam s-a rugat din nou pentru Ioasaf: "Doamne, Dumnezeule, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, iti multumesc ca ai aruncat o privire asupra nimicniciei mele si m-ai invrednicit sa-mi sfarsesc drumul pribegiei mele in credinta ortodoxa si pe calea poruncilor Tale. Iar acum, o Stapane, preabun si milostiv, primeste-ma in curtile Tale vesnice, si nu-Ti aduce aminte de cate ori am pacatuit impotriva Ta, cu voie si fara voie. Pazeste-l de asemenea pe credinciosul robul Tau, pe care, iata, ai binevoit sa-mi fie insotitor mie, nevrednicului Tau slujitor. Izbaveste-l de toata mandria si lucrarea celui rau; arata-l mai presus de toate ispitele, pe care cel rau le foloseste pentru a-i pierde pe cei ce cauta mantuirea. Nimiceste, o Atotputernice, toata puterea vicleanului in fata robului Tau; da-i putere sa calce in picioare capul vrajmasului aducator de moarte. Trimite-i de sus harul Duh ului Tau celui Sfant si intareste-l in razboiul nevazut, pentru a dobandi cununa biruintei si pentru a se preamari intru el numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, caci a Ta este slava si lauda in vecii vecilor. Amin".

Dupa rugaciune l-a imbratisat pe Ioasaf si a plecat pe calea vesniciei. Dar rolul sau de mijlocitor nu s-a terminat, pentru ca dupa moarte, si dupa ce bunul sau ucenic l-a asezat in mormant, acesta se ruga lui Dumnezeu zicandu-i: "Pentru rugaciunile robului tau Varlaam, mantuieste-ma pe mine pacatosul."

Aceasta este frumusetea legaturii duhovnicesti, ce continua si dupa moarte. In acest sens Avva Daniil ne spune "l-a chemat intr-o zi Avva Arsenie si i-a zis: odihneste pe parintele tau, ca dupa ce va merge catre Domnul sa se roage pentru tine si iti va fi tie bine".

In concluzie, plecand de la afirmatia Sfantului Iacov ca "mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului", vom spune ca mult poate rugaciunea osarduitoare pe care parintele o face pentru ucenic, fie la proscomidie si la liturghie, fie in rugaciunile sale particulare.

Parintele duhovnicesc are datoria de a-i iubi pe fiii sai duhovnicesti

Sfantul Petru le da preotilor urmatorul indemn: "Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetand-o, nu cu silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru castig urat, ci din dragoste" (1 Petru 5, 2). Masura la care trebuie sa ajunga aceasta iubire o da Mantuitorul Hristos: "Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul." (Ioan 13, 34), adica pana la daruire totala, pana la jertfa.

Slujirea de parinte duhovnicesc cere jertfa si de aceea este dureroasa. Iar jertfa se intemeiaza pe iubire: "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Pe duhovnic trebuie sa-l intristeze si sa-l doara tot ce poate intrista si durea inima Mantuitorului. Incepand cu cei din casa lui, din parohia lui, din localitatea lui si pana la cei din tara si din lume, este prezent pacatul si nenumarate sunt suferintele.

De aceea "inima preotului trebuie sa fie larga si mult cuprinzatoare, sensibila la orice nevoie, grija, durere, bucurie omeneasca. Misiunea lui cea de toate zilele il pune in fata tuturor grijilor, necazurilor, lipsurilor, ispitelor si scaderilor omenesti. Preotul trebuie sa simta, sa ajute, sa indrepte, sa lumineze, sa tamaduiasca si sa usureze pe oameni cu inima sa de preot. Pot oamenii sa caute sa gaseasca sfat, indemn, lumina sau ajutor la altii; pot sa cunoasca singuri drumul Siloanului, lor le trebuie si atunci inima preotului."

Parintele duhovnicesc este omul framantat si preocupat de pacea si progresul sufletesc al ucenicilor. Iubirea fata de acestia il face sa-si ia asupra sa trecutul lor pacatos, prezentul zbuciumat si viitorul nebulos. Ii va ajuta prin rugaciunile sale sa gaseasca voia lui Dumnezeu, ii va antrena la lupta cea buna si prin exemplul sau. Toata aceasta lucrare se desfasoara intr-o atmosfera de bunavointa, de bunatate omeneasca si iubire dumnezeiasca. De fapt este de prisos a pune problema iubirii parintelui duhovnicesc fata de fii. Lucrul acesta se subintelege.

Paternitatea este modelul si izvorul tuturor afectiunilor. Paternitatea are aceasta particularitate fericita: presupune o feblete, izvorata din iubire, fata de fii. Iubirea parinteasca este o iubire puternica si adevarata. Alte feluri de a iubi se manifesta de obicei mereu in acelasi fel sau putin variabil, si ajungand obisnuinte se depreciaza si devin plicticoase, daca nu dezgustatoare. Iubirea parinteasca dispune de o asemenea gama de sentimente incat poate depasi diversitatea situatiilor in care se gaseste omul. "Nimic nu-i mai de pret ca un parinte, un parinte dupa Dumnezeu", spune Sfantul Teodor Studitul.

Un parinte, ce-si poarta pe buna dreptate numele, este plin de bunatate. El nu urmareste altceva decat binele fiilor sai duhovnicesti, asa cum o face insusi Dumnezeu. Sfantul Varsanufie exprima limpede acest lucru: "Toti cati sunt fii ai lui Dumnezeu, sunt, fara indoiala, si mostenitori ai bunatatii si ai rabdarii, ai indurarii, ai iubirii de oameni si ai iubirii Lui. Caci daca sunt fii ai lui Dumnezeu, sunt si dumnezei. Si de e Dumnezeu lumina, sunt si ei luminatori. Deci daca Dumnezeu e stingherit si ingreuiat cand e rugat, aceasta se intampla si cu ei. Iar daca nefiind rugat, Dumnezeu se intristeaza, iar fiind rugat se bucura, aceasta se intampla si cu ei. Iubeste pe aproapele tau, ca pe tine insuti, zice Vechiul Testament (Lev.l 8,19). Iar cel Nou, aratandu-ne desavarsirea, zice, sa ne punem sufletul unii pentru altii, asa cum Cel desavarsit si Fiul lui Dumnezeu si-a dat viata Sa pentru noi (Ioan 3, 16). Deci cand sfintii sunt rugati, se bucura, ca unii ce sunt desavarsiti, precum Tatal lor desavarsit este. Cereti-le lor deci si va vor da fara preget. Caci nu sunt molesiti si trandavi ca mine. Si rugati-va sa fiu si eu printre ei si voi ruga pe Dumnezeu sa va implineasca cererile voastre." Aceasta invatatura i-a dat-o unijiia ce se scuza ca-l deranjeaza mereu pe Parintele.

Precum paternitatea trupeasca, asa si paternitatea duhovniceasca pe masura ce copiii cresc se transforma din ce in ce mai mult intr-o prietenie. Aceasta prietenie este cea mai delicata dintre toate prieteniile, este icoana prieteniei iubitoare ce ne uneste cu Dumnezeu. Cuvintele sunt sarace pentru a o exprima. Ea se aseamana cu iubirea intratrinitara din care izvoraste si in care se intoarce. Asa o vede si Avva Varsanufie:

"Slujitorule al lui Dumnezeu Cel Prea inalt si impreuna slujitorule cu mine, Andrei. Pace tie, si celorlalti impreuna slujitori ai nostri, de la Dumnezeu Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos. Va fac voua cunoscut ca inca inainte de cererea voastra, v-am infatisat Sfintei, inchinatei, celei de o fiinta si de viata facatoarei si neinceputei Treimi, intr-o infatisare care sa va pazeasca de tot raul. Dar nu voiesc sa nu stiti si aceea, ca este si o alta infatisare mai plina de frica, mai plina de cinste si mai slavita. Care este ea, ascultati: Cand va fi facut de rusine, uratorul de bine vrajmas, auzind glasul acela fericit si de viata facator al Mantuitorului nostru catre noi, glas plin de bucurie si de veselie, luminat de o stralucire negraita si graind: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii (Matei 25, 34). Atunci va avea loc marea infatisare inaintea Lui, cand se va preda imparatia lui Dumnezeu si Tatal (1 Cor. 15. 24). Aceasta este si afara de ea nu este alta. Si cum se va face, asculta: Fiecare dintre sfinti infatisand pe fiii sai mantuiti lui Dumnezeu, va zice cu glas stralucitor, cu multa si mare indrazneala, spre uimirea ingerilor si a tuturor puterilor ceresti: Iata eu si copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu (Evrei 2, 13; Is 18). Si nu numai pe ei, ci si pe sine se va preda lui Dumnezeii. Si atunci va fi Dumnezeu toate in toti (1 Cor. 15, 28). Rugati-va sa ajungem acolo. Fericit cel ce asteapta si ajunge acolo. Rugati-va pentru mine, iubitilor".

Cei ce fac impreuna drumul inspre mantuire, ajung uneori intr-o comuniune de iubire sfanta, asemanatoare celei din ceruri. Nimic de pe pamant nu se poate compara cu aceasta comuniune a doua inimi covarsite de iubirea lui Dumnezeu, care se cunosc perfect, pentru ca s-au rugat impreuna, au suferit impreuna, au sperat impreuna, au luptat impreuna, au fost totalmente transparenti unul pentru altul de-a lungul anilor. Se statorniceste intre ei o intimitate paradoxala, care-i elibereaza de iubirea de sine si-i uneste puternic pe unul cu celalalt, dandu-le o liniste si o certitudine care nu se gaseste decat in sferele iubirii dumnezeiesti.

Este puternica legatura intre doua suflete care au acelasi ideal. Dar ea nu este iubire sfanta decat atunci cand idealul e Hristos. Despre o prietenie puternica ne relateaza Fericitul Augustin, insa atunci cand va deveni credincios, va spune ca acel prieten al lui "nu era prieten cum e adevarata prietenie, pentru ca nu este adevarata decat atunci cand Tu o legi intre cei care sunt lipiti de Tine prin dragostea revarsata in inimile noastre prin Duhul Sfant, care ne-a dat-o".

Si totusi, atunci cand aceasta prietenie, intemeiata pe faptul ca erau colegi de scoala si aveau preocupari comune, a fost curmata de moartea celui drag, suferinta a fost teribila. Si a fost teribila pentru ca inca n-aveau perspectiva eternitatii. "Inima mea s-a intunecat de acea durere si tot ceea ce priveam era moarte. Si era chin pentru mine patria mea, si casa parinteasca o ciudata nefericire, iar tot ceea ce comunicasem cu el, fara el se transformase intr-un chin crud. Bine a zis cineva despre un prieten al sau: jumatatea sufletului meu. Caci eu am simtit ca sufletul meu si sufletul lui fusesera un singur suflet in doua trupuri si de aceea, viata pentru mine era o groaza, fiindca nu voiam sa traiesc, fiind injumatatit, si poate chiar de aceea ma temeam sa mor, ca sa nu moara cu totul cel pe care-l iubisem atat de mult."

Legatura sufleteasca ideala dintre parinte si fiu duhovnicesc, care se transforma cu timpul intr-o prietenie sfanta, ne este redata de romanul aghiografic "Varlaam si Ioasaf". Dupa ce-l converteste pe Ioasaf, care era fiul imparatului Avenir, Varlaam pleaca inspre sihastria lui. Dar desi spatial se indepartau, erau convinsi ca sufleteste nu se vor desparti niciodata. "De ce m-ai parasit? zicea Ioasaf. Dar de fapt nu m-ai parasit. De ce esti asa departe de mine? Dar de fapt esti cu mine".

Cand este vorba de o asemenea legatura sfanta, indepartarea te face sa suferi, dar cu o suferinta transfigurata care-i vecina cu bucuria. Bucuria continua a unei prezente nevazute se ingemaneaza cu bucuria prilejuita de momentul reintalnirii. Cand, dupa ani, Ioasaf ajunge la usa pesterii unde sihastrea Varlaam "a batut la usa pesterii si a zis: Parinte binecuvanteaza! A uzindu-i vocea, Varlaam a iesit din pestera si l-a recunoscut cu duhul pe cel ce nu era usor de recunoscut dupa infatisare. Ioasaf de asemenea l-a recunsocut pe parintele sau duhovnicesc, care avea in mare aceleasi trasaturi fizionomice. Deodata, intorcandu-se spre rasarit, batranul a inaltat catre Dumnezeu o rugaciune de multumire. Iar, dupa rugaciune, zicand amandoi amin, au cazut unul in bratele altuia si se strangeau cu caldura, amintindu-si de indelungata lor despartire. Dupa o indelunga imbratisare si convorbire au sezut. Si se veselira amandoi duhovniceste si petrecura impreuna multi ani, intrecandu-se unul cu altul in nevointe de tot felul, pana ce Varlaam se muta catre Domnul".

Asadar a te induhovnici nu inseamna a-ti secatui inima, ci a o curati de toate sentimentele pacatoase, pentru a-i permite sa se foloseasca de toate nuantele simtamintelor omenesti in slujba dragostei divine. In acest sens pot fi amintiti nu numai Varlaam si Ioasaf, ci si Varsanufie si Ioan Profetul, Platon si Teodor Studitul.

Simeon Evlaviosul si Sfantul Simeon Noul Teolog, precum si multi altii. Parintii duhovnicesti, zice Sfantul Apostol Petru, trebuie sa poarte de grija ucenicilor lor nu din interes "ci cu bunavoie, dupa Dumnezeu, nu dupa castig urat, ci din dragoste" (1 Petru 5, 2).

Asa concepeau duhovnicii adevarati viata spirituala. De pilda la Avva Pimen au venit unii dintre batranii pustiei si i-au zis: "de vom vedea pe frati ca dormiteaza in biserica, voiesti sa-i imboldim ca sa fie treji la priveghere? Iar el le-a zis lor: eu cu adevarat de voi vedea pe fratele ca dormiteaza, pun capul lui pe genunchii mei si-l odihnesc".

De fapt lucrul acesta-l spunea inca Sfantul Apostol Pavel: "Fratilor, chiar de va cadea un om in vreo greseala, voi cei duhovnicesti indreptati-l pe unul ca acesta cu duhul blandetii, luand seama la tine insuti, ca sa nu cazi si tu in ispita" (Gal. 6, 1).

Literatura duhovniceasca ne da multe alte cazuri asemanatoare. Parintii spirituali buni au sufletul plin de dragoste si se poarta cu o gingasie sfanta fata de fiii lor sufletesti. Concluzia o tragem dimpreuna cu Sfantul Ioan Evanghelistul: "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el (1 Ioan 4, 16).

Parintele duhovnicesc are datoria de a purta sarcinile ucenicilor

Daca Sfantul Pavel ni se adreseaza tuturor crestinilor spunandu-ne: "Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos" (Gal. 6, 2), cu atat mai mult acest indemn li se potriveste duhovnicilor.

De fapt rugaciunea pentru fiii duhovnicesti, despre care am vorbit, presupune deja ca duhovnicul a luat o parte din sarcina ucenicilor, pentru ca rugaciunea, in cadrul nevointelor, pretinde un mare curaj. Iar puterea de a te ruga pentru fii ti-o da dragostea.

Fratii, intrebandu-l pe Avva Agathon care fapta buna cere mai multa osteneala, au primit urmatorul raspuns: "eu socotesc ca nu este alta osteneala, ca rugaciunea catre Dumnezeu. Caci totdeauna cand voieste omul sa se roage, voieste vrajmasul sa-l taie pe el caci el stie ca nu se impiedica de altceva, fara numai de rugaciunea cea catre Dumnezeu. Si toata petrecerea pe care o va face omul, rabdand intru dansa, dobandeste odihna. Iar rugaciunea pana la rasuflarea cea de pe urma, are trebuinta de nevointa".

Asa ca, rugandu-se pentru ucenici, duhovnicul le-a preluat o parte din sarcina. Efectul acestei rugaciuni este acela ca ori usureaza necazurile fiului duhovnicesc, ori ii inmulteste puterile pentru a le putea duce.

Un alt mod binecuvantat de a purta sarcinile ucenicilor tai, ale credinciosilor tai, este de a-i asculta cu rabdare atunci cand isi descarca sufletul, relatandu-si incercarile si ispitele. De a le raspunde cu blandete la intrebarile care se.repeta mereu. De a nu te arata plictisit, fiind pus in situatia de a asculta aceleasi destainuiri.

Apoi parintele duhovnicesc, asa cum spune Sfantul Pavel, va lua asupra sa o parte din nevointa pe care trebuie sa o faca ucenicul sau, o parte din canonul acestuia. Se va ruga pentru el ca sa-l ierte Dumnezeu. Aceasta lucrare a dragostei ascetii celebri o practicau atat pentru fiii lor spirituali, cat si pentru altii. Cu timpul aceasta preocupare, din pricina iubirii, devenea o obligatie obisnuita. "Masura oricarei formari duhovnicesti, spune Sfantul Grigorie Teologul, este de a-ti neglija propriul tau interes in folosul altuia".

Pe drumul desavarsirii crestine sarcina cea mai grea de purtat este lupta impotriva vrajmasilor mantuirii, dracii, si a complicilor pe care ei si-i fac din obiceiurile noastre rele, devenite ca o a doua natura. Firea noastra cazuta se ataseaza usor spiritului cazut si poate ajunge pe de-a-ntregul stapanita de el.

"Cand sufletul abandoneaza asceza duhovniceasca sau, ceea ce este acelasi lucru, o indeplineste cu negjlijenta, superficial, si fara daruire, ocupandu-se in primul rand cu entuziasm si atasament de cele pamantesti, patimile proprii naturii cazute pot ramane nestingherite in inima, fara ca nimic sa le tulbure; ele prospera, cresc si se intaresc in toata libertatea".

Aceasta stare trebuie sa o depisteze duhovnicul si sa-l indemne la lupta pe ucenic, angajandu-se el insusi in aceasta lupta cu toate mijloacele pe care i le ofera iubirea jertfelnica. ii va prescrie fiului duhovnicesc reteta cea mai potrivita, interpretand in duh si nu in slova sfintele canoane, asumandu-si toata responsabilitatea in fata lui Dumnezeu:

"Tu, parinte duhovnicesc, povatuitorul turmei cuvantatoare, fii cu aceeasi masura fata de frati, plin de intelegere, atent in a pastra fata de ei o atitudine parinteasca. Da, eu te conjur, ai grija de toti, ocupa-te de toti, suporta-i si sprijineste-i, incurajeaza-i, invata-i, mangaie-i; pe cei bolnavi tamaduieste-i, pe cei slabi sprijina-i, pe cei fricosi incurajaza-i, pe cei pacatosi intoarce-i, iarta de saptezeci de ori cate sapte, cum spune Domnul, caci este mai bine, dupa pilda Mantuitorului, sa raspundem pentru ingaduinta noastra, decat sa fim judecati ca necrutatori si lipsiti de dragostea parinteasca printr-o respectare extrema a canoanelor".

Cand poate, duhovnicul trebuie sa-l ajute pe ucenic si din punct de vedere material, sa-l povatuiasca cum sa se descurce in situatiile complicate ce i le ofera viata. Dar spiritual este obligat sa-l ajute intotdeauna.

Sfantul Varsanufie ii raspunde unuia care avea multe suparari: "Dar ia seama cat de mandru sunt, ca fiind bataia de joc a dracilor si socotind ca am dragostea cea dupa Dumnezeu, sunt biruit ca sa-ti spun: port jumatate povara ta si in ce priveste viitorul, Dumnezeu are sa ne ajute. Am vorbit ca un lipsit de minte, spunand acestea. Caci ma stiu pe mine slab si neputincios si gol de tot lucrul bun. Dar nerusinarea nu ma lasa sa deznadajduiesc. Caci am pe stapanul plin de duiosie, de mila si de iubirea de oameni care intinde mana pacatosului pana la ultima rasuflare. Lipeste-te de El si El va implini tot lucrul care-i cerem sau il gandim".

Ar fi fost normal ca destinatarul acestei scrisori sa fie foarte multumit de faptul ca Avva Varsanufie i-a luat jumatate povara. Dar n-a fost asa. Ar fi dorit ca Sfantul Varsanufie sa-i ia intreaga povara. In acest sens i s-a adresat din nou. Varsanufie i-a raspuns: "Ma mir de iubirea ta, frate, ca nu pricepi lucrurile iubirii celei dupa Dumnezeu. In primul rand, Dumnezeu stie ca ma socotesc pe mine pamant si cenuse (Iov 42, 6) si ca nefiind peste tot nimic. Daca totusi spun cuiva ceva peste masurile mele, sau peste puterea mea, o fac miscat de dragostea lui Hristos, stiind ca am spus ca prin mine nu sunt nimic, si o sluga netrebnica (Luca 17, 10). Fiindca n-ai inteles deci ce ti-am spus, ca port jumatate din pacatele tale, afla ca prin aceasta te-am facut impreuna partas cu mine. Si nu ti-am spus ca port o treime, ca sa nu te las sa porti mai mult ca mine si sa fii mai ingreunat. Pe de alta parte, ti-am spus aceasta, ca sa scot din mine mandria. De aceea nu ti-am spus ca port doua parti, ca sa ma arat mai puternic ca tine. Caci aceasta ar fi fost chip al slavei desarte. Nu ti-am spus nici ca iti port intreaga povara. Caci aceasta este propriu celor desavarsiti, care au ajuns frati ai lui Hristos, Cel ce si-a pus Sufletul Sau pentru noi si care voieste ca cei ce iubesc sa faca aceasta cu o iubire desavarsita. Si iarasi, pe de alta parte, daca nu ti-as fi spus asa, te-asfi lasat in afara lucrarii duhovnicesti. Deci nu caut slava desarta luand asupra mea totul. Nici nu te pizmuesc, odata ce te socotesc impreuna partas al bunei intoarceri. Daca suntem frati, sa impartim in mod egal mostenirea Parintelui nostru, ca sa nu se afle intre noi vreo nedreptate. Iar daca voesti sa iau totul asupra mea, o primesc si pe aceasta din ascultare. Iarta-ma ca multa iubire ma duce la vorbarie. Dar sa fie aceasta spre bucuria ta in Hristos Hsus, Domnul nostru."

Povara unui trecut pacatos, asadar, nu o va purta in intregime parintele duhovnicesc, incat ucenicul sa fie scutit de orice canon. Mantuirea obiectiva realizata de Hristos, Cel ce a ridicat pacatele lumii, si-o insuseste fiecare in mod subiectiv, fiind necesare actele de pocainta, asceza si lucrarea virtutilor.

Cu harul lui Dumnezeu trebuie sa conlucreze omul. Dar intrucat nevointa duhovniceasca nu-i usoara pentru crestin, mai ales pentru un incepator, duhovnicul, din moment ce si-a asumat misiunea de parinte, trebuie sa poarte o parte din povara ucenicului. Iar fiul duhovnicesc, care s-a incredintat unui duhovnic, nu va mai bajbai, ci va fi incredintat ca ascultandu-l pe acesta face voia lui Dumnezeu.

Avva Isaia ii atentiona pe fratii care voiau sa ramana cu el in felul urmator: "Fiti atenti, sa nu neglijati poruncile mele, pentru ca altfel, iertati-ma, nu va voi ingadui sa ramaneti cu mine. Daca le veti implini si pe fata si in ascuns, eu insumi voi da seama pentru voi in fata lui Dumnezeu. Daca nu le veti implini, va voi cere socoteala si de pacatele voastre si de staruinta mea. Celui ce implineste poruncile mele, atat in taina, cat si la vedere, Domnul ii va pazi viata de tot raul, si-l va ocroti impotriva tuturor ispitelor care pot surveni atat in mod vazut cat si in mod nevazut".

De fapt insusi Sf. Apostol Pavel ne spune: "Ascultati pe mai marii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama" (Evrei 13, 17).

Din pacate intr-o lume secularizata oamenii nu-si dau seama de importanta pe care o are un duhovnic. Nu realizeaza cat de mult poate face acesta pentru a le ameliora starea, a-i orienta, a-i indrepta. Faptul de a avea un duhovnic nu le spune nimic, pentru ca existenta lui le-ar putea tulbura viata lipsita de sens pe care o duc. Duhovnicul le-ar putea arata pericolul caii pe care merg, s-ar oferi sa le ajute sa se opreasca la timp, dar tocmai pentru faptul ca acest drum al mortii le place, nu vor sa fie franati din ceea ce fac. Sau chiar daca-l accepta, el ramane o prezenta nesemnificativa in viata lor.

Avva Varsanufie, scriindu-i avvei Pavel, subliniaza tocmai acest adevar, si anume ca se ofera sa-i poarte sarcina: "Caci eu imi dau cu bucurie sufletul meu mortii pentru tine, fratele meu. Fara sa fie o porunca, iti spun: vietuieste in liniste cu convingere, minunandu-te de Dumnezeu care te-a izbavit de mari primejdii si necazuri si ispite de multe feluri".

Iar pentru a-l convinge de faptul ca se roaga pentru el adauga: " Vietuieste deci in liniste luand aminte la pacatele tale si la felul cum vei avea sa raspunzi lui Dumnezeu. Si daca tii astfel porunca mea, mai bine zis a lui Dumnezeu, marturisesc ca voi pune cuvant de aparare pentru tine in ziua aceea, in care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor".

Este limpede ca asumandu-ti calitatea de parinte duhovnicesc iei asupra ta responsabilitatea mantuirii vesnice a altora. Parintii isi puneau foarte serior aceasta problema, lucru din care ne dam seama de valoarea unui asemenea act de iubire.

Parintele spiritual nu este numai un doctor fara de arginti care le prescrie retete si le administreaza medicamente pacientilor sai, ci este el insusi un om bolnav, dar care-i scapa pe fiii sai de necazurile cele mai apasatoare, luandu-le asupra sa. In felul acesta ucenicul incepator nu va mai risca sa-si considere propria sa vointa ca fiind voia lui Dumnezeu. Nu-l va mai chinui intrebarea: sunt eu oare pe calea mantuirii? Din moment ce are un parinte care raspunde pentru el si care-si pune sufletul pentru el, este scutit de aceasta neliniste. Ramane doar ca in smerenie sa-l asculte pe parintele sau si sa traiasca intr-o pace sfanta.

In acelasi timp duhovnicul, pe langa grija propriei sale mantuiri, isi adauga riscul de a cauta care este voia lui Dumnezeu cu ucenicul sau, pe care Tatal ceresc i l-a incredintat. Aceasta voie i-o va prezenta ucenicului cu prudenta si cu dragoste, in asa fel incat acesta sa o implineasca. Aceasta este "arta artelor", dupa spusa Sfantul Grigorie de Nazianz.

Dragostea adevarata, dupa pilda Mantuitorului, iti cere sa-ti dai viata pentru cel pe care-l iubesti. Adevaratii parinti duhovnicest il citau cu placere pe Sfantul Ioan Evanghelistul, luandu-si ca deviza cuvantul acestuia: "datori suntem sa ne punem sufletele pentru frati" (1 Ioan 3, 16). Pentru ei aceasta nu era o afirmatie gratuita, ci o mare si eroica realitate. Desigur ca si aceasta virtute suprema, ca si altele, poate fi contrafacuta.

In cazul in care duhovnicul este staret, iar ucenicul face parte din obstea acestuia, isi mai ia asupra lui inca o sarcina, si anume aceea de a chivernisi bine bunurile pe care ucenicul le-a adus cu sine. "Daca noi ne-am lepadat de avere si am pus-o pe aceasta la indemana staretului, fara a retine nimic, Dumnezeu stie si este martor ca noi n-avem nici un motiv sa credem ca acesta trebuie sa ne fie recunoscator, ci, dimpotriva, noi trebuie sa-ifim recunoscatori ca ne-a scapat de o grija. Mai trebuie adaugat ca, desi nu este vorba de un lucru material, la fel trebuie sa facem cu voia noastra libera. Sfantul Apostol Petru spune: Supuneti-va, pentru Domnul, oricarei oranduiri omenesti (Petru 2, 13); iar Sfantul Iacob adauga faptul ca cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovatfata de toate poruncile (Iacob 2,10). Ucenicul nu trebuie sa aiba voia sa proprie, ci in toate sa se acuze pe sine insusi; si asa va afla mila lui Dumnezeu. Iar daca diavolul il ispiteste sa gandeasca cum ca el a avut o idee extraordinara, ca a facut lucruri nemaipomenite, pierde tot ce a realizat. Deci facand tot ceea ce trebuie, smereste-te si spune: iarta-ma Doamne, eu am lasat asupra parintelui meu toata povara mea".

Bunurile materiale si voia proprie se sustin reciproc. Bunurile il ajuta pe om sa-si satisfaca propriile patimi. De aceea parintii sunt categorici. In acest sens ne permitem sa mai citam un caz tot din "Filocalia - vol. 11".

Un ucenic il intreaba pe Avva daca trebuie sa-si imparta bunurile prin staret, cum sa le imparta, si la cine? Iar Avva-i raspunde: "Domnul sa te binecuvanteze, fiul meu. Tu vrei sa fii fara grija si sa nu mai fii chinuit de voia proprie. Spune numai ce doresti sa ramana obstei si ce sa se imparta saracilor si fii fara grija. Aceasta este ascultarea: sa nu mai dispui de tine insuti. Ce e mai de pret decat sufletul tau, de care Domnul a spus ca e mai de pret decat lumea intreaga? (Matei 16, 26). Si daca l-ai predat pe el lui Dumnezeu si Parintilor tai duhovnicesti, de ce mai sovaiesti sa le incredintezi lor si cele neinsemnate? Vezi cum te razboiesc, fara sa-ti dai seama, slava desarta si necredinta? Si daca esti asa, nu le-ai incredintat cu adevarat lor nici sufletul tau si atunci cum astepti sa fie miluit prin ei? Elibereaza-te de griji, de voesti sa te ocupi cu Dumnezeu, eliberat de toate. Si eu voi purta grija de a implini ceea ce ai hotarat. Ocupa-te numai fara grija cu Dumnezeu. Si iarta-ma pe mine de dragul iubirii."

Dragostea duhovniceasca a parintelui pentru ucenic este asadar izvorul care-i ofera puterea necesara inspre a-i purta sarcinile. Dar, la randul sau, duhovnicul daruindu-se pentru ucenici, se imbogateste sufleteste. Sufletul lui castiga bucuria ce i-o ofera misiunea bine facuta: "Toate vi le-am aratat, caci ostenindu-va astfel, trebuie sa ajutati pe cei slabi si sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decat a lua" (F.A. 20, 35).

+ Andrei - Episcopul Alba Iuliei

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11764

Voteaza:

Datoriile parintelui duhovnicesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE