Iisus Hristos - Calea, Adevarul si Viata

 

Umanitatea in experienta ei istorica si-a asumat existenta intr-o gama diversificata de manifestare pe care specializarea stricta actuala o supune unei analize minutioase. Astfel omul poate fi con­siderat din mai multe puncte de vedere: psihologie, social, cultural, religios. Despre acest din urma aspect ne vom ocupa in cele ce urmeaza.

 

De ce este omul o fiinta religioasa si de unde aflam aceasta ? Sau este aceasta constatare rezultatul unei speculatii subiective pentru a satisface pe plan noetic setea metafizica a omului, revolta lui justificata fata de anumite conditii-limita ale vietii, ca de exemplu putinta de a face ceva si altceva a nu putea face, culminand cu im­placabilul mortii? Sau conditia lui e mereu subminata de interoga­tii care, izvorand din subiectivitatea pura, sunt in realitate engrame tainice dar irezistibile determinate de o existenta transcendenta care propulseaza spre o plenitudine a existentei? De fapt, dupa milenii de existenta umana, cand spectrul manifestarii acesteia este fasci­nant, cu acumulari materiale si spirituale coplesitoare, putem spune doar ca omul este intotdeauna aceeasi enigmatica problema care apare si se consuma subiectiv in fiecare dintre noi, cei care traim pe acest pamant, in aceasta lume, incadrati si identificati cu o anumita zona culturala si spirituala. Iar identitatea noastra intima este crestinismul.

Noi suntem crestini dupa numele lui Hristos-Mantuitorul nostru si purtam acest nume de aproape doua milenii. Aceasta inseamna ca crestinismul are propria sa entitate; si-a adus contributia esentiala la progresul umanitatii in istorie dar, in ace­lasi timp, invatatura crestina vine cu propria ei conceptie antropo­logica desprinsa si intemeiata pe Sfanta Scriptura, carte a Bisericii lui Hristos, prin care si intru care omul se cunoaste pe sine si sensul existentei sale in Dumnezeu.

 

Din punct de vedere crestin, omul este fiu al lui Dumnezeu, infiat prin jertfa rascumparatoare a Cuvantului intrupat, prin ha­rul Duhului Sfant, ajungand la vietuirea deiforma si la cunoasterea Sfintei Treimi in Biserica slavei, cerul pe pamant, asa cum gla-suieste cultul crestin. De aceea relatia crestinului cu Hristos, in­ceputa la Botez, reprezinta o noua intemeiere ontologica, o imbracare intru Hristos (Galateni 3, 27). "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Deci in Hristos omul isi implineste menirea sa corespunza­tor fiintei sale triadice: ratiunea are pe Hristos ca Adevar, Viata are pe Hristos ca iubire, lucrarea Sa are pe Hristos drept Cale. Acceptam aceasta pentru ca este o cerinta stringenta a constiintei ca in cadrul unei structuri ordonate logico-rational dar in acelasi timp dinamice si convergente spre plenitudine sa se desavirseasca omul si sa-si afle sensul existentei sale. Putem vorbi asadar de un temei transcendent al omului, intuit in insasi fiinta si prin fiinta sa. Cu atat mai mult credem aceasta pe temeiul descoperirii lui Dumnezeu,  in Sfanta  Soriptura,  cand  El  Insusi ne  arata  Cine suntem, de unde venim si pentru ce existam. Deodata omul simte ca nu mai e prada doar unor cautari iluzorii ci temeiul divin al existentei sale ii da o certitudine trainica si il inscrie cu toata fap­tura intr-o ordine rationala plina de sensuri, de frumusete. Fiind el o fiinta rationala, avand constiinta existentei sale si descoperind rationalitatea universala, pe care o imbogateste in dinamica vietii sale, prin descoperirea lui Dumnezeu, omul intalneste un partener de dialog suprem, un Tu absolut Care, in crestinism, este Treimea-Dumnezeu, Unul in Fiinta si intreit in Persoane. A doua Persoana treimica, Cuvantul cel vesnic al lui Dumnezeu, asumandu-Si con­ditia umana, S-a facut trup (loan 1, 14) pentru ca omul sa se ridice la viata harica, la viata cu Dumnezeu, facandu-se partas dum­nezeiestii firi (II Petru 1, 4).

 

A fi crestin inseamna asadar a participa la viata lui Dum­nezeu, a te impartasi de iubirea Sa, a simti intimitatea relatiei coplesitoare cu El, a cunoaste si a implini voia Sa. Aceasta unire in har cu Dumnezeu are loc in Biserica Sa, prelungirea istorica a intruparii unde Hristos este prezent in Duhul Sfant. Deci Biserica, realitatea istorica, temporala, este modul de a fi a lui Dumnezeu in lume unde credinciosul se intalneste si se uneste cu Hristos, cu Cuvantul cel vesnic nedespartit de Tatal si de Duhul, pentru a se face ci insusi vesnic prin puterea si iubirea lui Dumnezeu. In Bi­serica, Hristos este contemporanul fiecarui om care intra astfel in vesnicia fericita daruita de comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, prin intruparea lui Hristos, prin jertfa si invierea Sa din morti, Dumnezeu intervine crucial in istorie si schimba insusi cursul existentei umane care de la moarte trece prin inviere la viata cea vesnica. Acest proces tainic implinit pentru toti obiectiv in Per­soana lui Hristos Care ne cuprinde pe toti se implineste cu fiecare din cei ce cred in El, in Biserica Sa - "implinirea Celui ce plineste toate intru toti" (Efeseni 1, 25), prin lucrarea Lui tainica si transfiguratoare asupra fiecaruia dintre noi spre a ajunge la "ma­sura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efeseni 4, 13). A fi crestin inseamna a naste, in durerile facerii, in noi insine pe omul cel launtric, zidit dupa chipul lui Dumnezeu, eliberandu-ne si purificandu-ne de pacate si patimi stricacioase spre unirea cu Dumnezeu. Aceasta este viata cu Hristos. Si, dupa cum spune Nicolae Cabasila (secolul XIV), "intai de toate pentru a ne uni cu Hristos va trebui sa trecem prin toate starile prin care a trecut si El. De aceea cel ce se doreste dupa unirea cu Hristos va trebui sa se si imparta­seasca din trupul Lui si sa guste din dumnezeirea Lui si sa-si lege viata sa de moartea si de invierea Domnului. Caci, intr-adevar, noi de aceea ne si botezam ca sa ne ingropam si sa inviem impreuna cu El, de aceea ne si ungem cu Sfantul Mir ca sa ajungem partasi cu El prin ungerea cea imparateasca a indumnezeirii si, in sfarsit, de aceea mancam hrana cea preasfanta a impartasaniei si ne adapam din dumnezeiescul potir pentru ca sa ne cuminecam cu insusi trupul si sangele pe care Hristos le-a luat asupra-Si. Asa ca la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a intrupat si S-a indum­nezeit, cu Cel ce a murit si a inviat pentru noi".

 

In Hristos avem viata in diversitatea ei, pentru ca El e Persoana suprema Care ne iubeste si Care da rationalitate si sens existentei, iar lucrarea noastra in Hristos si pentru Hristos dobindeste valenta perenitatii si ne aduce mantuirea si viata vesnica.

 

Hristos - Calea

Identificarea vietii, a existentei proprii cu o cale, cu un drum de strabatut, ceea ce presupune o sarcina de indeplinit, o misiune, asa cum drumul pe care ne aflam trebuie parcurs spre a ajunge la destinatie, e specifica oricarei abordari responsabile a omului. Omul e, la randul sau, o aparitie, un dat in structura mundana care presupune dincolo de o superficialitate parca fireasca, de obisnuinta, de platitudine, de precaritatea existentei dintre nastere si moarte, o aprofundare in perspectiva originii sale si a sensului sau dincolo de moarte. De la aparenta aruncare, expulzare in lume ca sa folosim o expresie heideggeriana, spectacolul vietii si frumusetea cosmica ne provoaca acea mirare, considerata de cei vechi ca inceput al intrebarilor si o lansare mentala spre temeiu­rile fiintei, spre a ajunge la constiinta sacralitatii vietii umane. Dincolo de ceea ce vedem si pipaim, intuim si percepem pe Cel ce este si prin Care sunt toate si traim tensiunea si dorinta ire­zistibila de a intelege rosturile existentei, de a ajunge la cunoas­terea care echilibreaza si statorniceste credinta, de a astampara acea foame de divin nestavilita si de a poseda cheia intelesurilor pentru ca ulterior sa se cladeasca, sa se elaboreze edificiul, laca­sul fiintei. In pelerinajul vietii, ne straduim sa ajungem la acea mare, la acea admirabila intalnire care ne schimba total viata, ne converteste spre autenticitatea existentei, smulgandu-ne alienarii spre a ne redescoperi insasi identitatea proprie. Pentru fiecare dintre noi, pelerini ai absolutului, intalnirea cea mare este cu Hristos, cu Dumnezeu. Si aceasta poate fi o intalnire spec­taculoasa si infricosata ca a Sfantului Pavel cu Hristos pe drumul Damascului sau a atator eroi ai credintei din toate timpurile. Sau poate fi acea intalnire suava si dulce, incepand din frageda copi­larie, cand il intalnim pe Iisus in cuvantul mamei sau in rugaciunea cea pura a varstei, pentru oa odata cu constientizarea relatiei indumnezeitoare, in lucrarea de zi cu zi, in chipul aproapelui, in asceza profesionala si in actele liturgice cotidiene, in rugaciune si viata morala, acasa sau in Biserica, mereu sa-L intalnim pe El, sa fim cu El si sub ocrotirea si  purtarea Lui  de grija.

 

In solitudinea noastra, in incercarile si bucuriile vietii il avem pe El mereu cu noi, avem nevoie de El si I ne adresam in rugaciunile noastre, pentru ca "rugaciunea e mijlocul existentei umane prin excelenta a lui Dumnezeu" (Pr. D. Staniloae). De aceea, cu orice act al nostru adaugam o piatra la templul propriu in care salasluieste Duhul lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19), anticipand si   mijlocind   aratarea   slavei imparatiei   vesnice a  lui   Dumnezeu.

 

Hristos - Adevarul

Adevarul este cuvantul pe care il rostim fiecare dintre noi si a cunoaste adevarul este o dorinta mai puternica decat toate. Stim ca in imparatia adevarului  exista mai multe adevaruri  care, uneori, unele aparent s-ar contrazice, dar ratiunea umana, depasind logica clasica bivalenta si apeland la paradox si la acel "survol al spiritului" (R. Ruyer), le impaca si le intelege in profunzimea lor, in intrepatrunderea lor. Deasupra tuturor sta Adevarul cel vesnic, Dumnezeu, revelat in Hristos si prin Hristos Care este Ade­varul. De aceea, Hristos este si pentru ratiunea umana iscoditoare "piatra cea din capul unghiului", iar teologia crestina a imbinat, armonios si exemplar conceptia biblica, am putea spune persona­lista si vitalista, cu speculatia greaca abstracta concentrind si canalizand gandirea spre Dumnezeu, Treimea de Persoane, intr-o struc­tura a existentei convergente spre divin, cauza si scopul intregii creatii. Hristos, in viziunea crestina, este Logosul, este Ratiunea, iar intregul Cosmos e, la randul sau, de o rationalitate diversa si complexa, reflectand Ratiunea suprema si convergand spre ea in virtutea tendintei generalizate a fapturii de a se uni intim cu Crea­torul ei. Dionisie Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul sau Sfantul Ioan Damaschin dau expresie graitoare acestei viziuni mag­nifice, teologice si soteriologice, care plaseaza pe om in insusi nucleul existentei, in Dumnezeu, pentru ca "a Lui faptura suntem" si "in El traim, ne miscam si suntem" (Faptele Apostolilor 17, 28), dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel. Pentru crestin, adevarul este Hristos. La intrebarea lui Pilat, adresata lui Hristos: "Ce este adeva­rul", intrebare a fiecaruia dintre noi, crestinul stie ca adevarul este Hristos, Logosul divin prin Care toate s-au facut si in Care toate se lamuresc in intimitatea structurii lor si "oricine este din adevar asculta glasul Meu" (loan 18, 37). Intreaga ordine din ierarhia exis­tentei isi dovedeste prin cercetare si gandire rationalitatea ei in struc­tura unitara a lumii, proiectand dincolo de ea "transcendentul care pogoara", aducand lumina in labirintul vietii. Adevarul ab­solut este o necesitate logica pentru gandire si viata pentru ca dincolo de diversitatea posibilitatii realului de a se manifesta poliva­lent exista unitatea, exista Unicul, Alfa si Omega, unitatea tuturor celor particulare in Dumnezeu Care se reveleaza in tot ceea ce exista. Astfel, intregul cosmos si umanitatea e o neincetata epifanie a divinului, potolind setea de cunoastere a omului si aducandu-i viziunea celesta, Lumina din Lumina-Dumnezeu. Hristos, asadar, Se impune cunoasterii umane ca Adevar suprem, ca Logosul etern ce da consistenta si valoare intregii realitati, atinsa si miscata in in­timitatea fiintei ei de tensiunea spre absolut.

 

Hristos - Viata

Daca vrem sa definim viata, cred ca cel mai bine ar fi sa apelam la cuvintele lui Augustin referitoare la timp: "Daca ma intrebi nu stiu ce este, dar daca nu ma intrebi stiu". Dincolo de concepte, viata este inexhaustiva, in manifestarea ei si este un dar pe care il primim si pe care il constientizam in jertfa de zi cu zi a existentei. Conceptia biblica prezinta pe Dumnezeu ca viata si ca izvor al vietii oamenilor, atat pe prima pagina a Car­tii Sfinte ca de altfel si in Noul Testament, unde Logosul pe langa amprenta rationalitatii ce o implica termenul detine si viata: "Intru  El   era  viata   si  viata  era   lumina   oamenilor" (Ioan 1, 4).

Viata este in Dumnezeu si viata oamenilor si a tuturor fapturilor este un dar al lui Dumnezeu pe care il jertfim prin insasi suflarea noastra, laudand astfel pe Domnul, unindu-ne cu El si intemeind constient relatia iubitoare cu El ca o permanenta recunostinta, ca o Euharistie intr-un inteles mai larg al cuvantului.

 

In Hristos Mantuitorul, viata nu mai sfarseste in moarte, ei moartea devine jertfa suprema prin care trecem la viata vesnica prin inviere: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10, 10).

 

In iubire, relatie interpersonala al carei temei este iubirea dintre Persoanele treimice, Dumnezeu insusi fiind iubire (I loan 4, 8), sesizam cel mai bine continutul, valoarea si frumusetea vietii, energia ei transfiguratoare si puterea ei de a ne inalta mo­ral si spiritual spre a ajunge la lumina, la Lumina care este Dum­nezeu. Noutatea adusa lumii prin Hristos este tocmai iubirea. De aceea crestinismul e cunoscut si ca religia iubirii, iar mesajul hristic cu ponderea lui soteoriologica si deschiderea spre vesnicie in comuniunea cu Dumnezeu are drept chintesenta doar cuvintele sublime : "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" (Matei 22, 37-40). Verticalitate si orizontalitate indicand ideea Crucii si desemnand iubirea ca o daruire si o jertfa permanenta, iata in ce consta profunzimea si sublimitatea vietii-dar al lui Dumnezeu si convergenta spre ves­nicie si lumina imparatiei veacului viitor. Iubirea umanizeaza si indumnezeieste pentru ca Dumnezeu ne-a creat din iubire si din iubire a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut sa ne izbaveasca din pacat si moarte, spre a ne face fii ai imparatiei, daruindu-ne infierea si indumnezeirea cea dupa har, conceptul fundamental al antropolo­giei ortodoxe. De aceea iubirea alunga tenebrele si aduce lumina, purifica de patimi si rele si instaureaza in om viata virtuoasa, pre­dispune la neincetata daruire jertfelnica si ne inalta la rugaeiunea curata care ne uneste cu Dumnezeu si ne faoe sa vedem in fiecare om o faptura a lui Dumnezeu, un dar al Sau care imi este oferit spre propria-mi desavarsire morala si spirituala. Iubirea lui Dum­nezeu creaza un spatiu al transparentei ce inlatura barierele, creaza in frumusetea diversitatii o unitate armonioasa, aducind prin vi­bratia iubirii un spor spiritual ce apropie de Dumnezeu si ni-L face cat mai familiar in experienta vietii. Dupa cum spune Dionisie Areopagitul, "iubirea dumnezeiasca este extatica ; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc. De aici vine ca marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiasca si de puterea ei extatica a rostit acele cuvinte inspirate de Dumnezeu : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 3, 20). De la iubirea naturii, a frumusetii ei, ducandu-ne cu gandul la atitudinea monahala care imbratiseaza intreaga faptura cu dragoste, de la relatiile de iubire intre oameni pana la acele stralucitoare si inegalabile experiente mistice ale celor alesi, iubirea este acel fior sacru care ne cuprinde si care strabate duritatea si in­tunecimea firii  cazute  pentru  a-i  da  autenticitatea  vietuirii   dupa Dumnezeu, Care e iubire. Rationalitatea rece si lucida e incalzita de flacara iubirii care creaza comuniunea si uneste toate pentru ca "Dumnezeu sa fie toate in toti" (I Corinteni 15, 28) si lumina Sa sa inunde totul spre a da la tot ceea ce este bun si frumos va­loare eterna. De aceea, asa cum spunea si Sfantul Pavel in imnul iubirii (I Corinteni 13), "iubirea e mai mare ca toate. / Ea e focul, ea e si raza, / Ea devine nor de lumina, / Ea se preface in soare /. Deci fiind foc, incalzeste sufletul meu, / Si aprinde inima mea / Si naste in ea dorinta / Si iubirea Facatorului" (Sfantul Simeon Noul Teolog). Acesta este sensul vietii revelat de Hristos si la care suntem chemati mereu spre desavarsirea noastra, spre innoirea lumii, spre a face din intreaga existenta lacasul lui Dum­nezeu care a inceput prin Pogorarea Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli sub chipul limbilor de foc la ziua Cincizecimii.

 

Hristos este Calea,  Adevarul si Viata

Sa ne apropiem de El, sa-L intelegem si sa-L iubim. Il ga­sim peste tot unde ne duc pasii nostri sau unde ne agonisim painea cea de toate zilele. El descopera ratiunii noastre adevarul de care insetam in lucrarea noastra si care se afla in stiinta si in cultura, care, in lumina lor autentica, ne inalta spre Dumnezeu si creeaza o estetica a spatiului vital si un sens al exis­tentei noastre pe care o umplu cu intelesuri care spiritualizeaza. De Hristos ne apropiem prin rugaciunea noastra la care fiinta liturgica din fiecare dintre noi ne da un imbold irezistibil spre a da sacralitate si semnificatie vietii. Prin efort, prin asceza, prin cunoasterea tezaurului crestin de invatatura si viata ne redesco­perim identitatea crestina prin Iisus cel din adincul firii, renascuta haric in apa Botezului si unita cu Ratiunea suprema, cu Viata ade­varata in Euharistie. De aceea, e necesara pentru noi toti o metanoia, o disponibilitate spre adevar si dreptate pentru ca in noi sa fie gandul lui Hristos (I Corinteni 2, 16), spiritul crestin sa fie la inaltimea pe care o voieste si o lucreaza tainic Dumnezeu in noi toti. Si este absolut necesar aceasta astazi, cand traim intr-o era interdisciplinara, cand lumea isi vadeste tot mai mult structura sa rationala si reveleaza slava Creatorului, cand dialogul cu alte cul­turi si spatii spirituale ale planetei ne impune o identitate sigura si deschidere spre dialog constructiv cu constiinta ca Dumnezeu lucreaza intru noi toti.

 

Pr.   Gh.   PETRARU

 

 

.